Unitatea de învăţare 3

IZVOARELE DREPTULUI ROMAN

Cuprins

3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Conţinutul şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului roman
3.3.1.1. Obiceiul
3.3.1.2. Legea
3.3.1.3. Edictele magistraţilor
3.3.1.4. Jurisprudenţa
3.3.1.5. Senatusconsultele
3.3.1.6. Constituţiile imperiale
3.3.2. Opera legislativă a lui Iustinian
3.4. Îndrumar pentru autoverificare

3.1. Introducere

Regulile de drept roman ca manifestare a voinţei clasei dominante se

materializează sau se exprimă în anumite forme caracteristice, specifice,
menite să dea celor dintâi putere obligatorie, adică eficienţă juridică 1. Aceste
forme –consacrate de puterea de stat- constituie totodată un element care
deosebeşte regulile juridice de celelalte norme de conduită socială, ele
purtând denumirea de izvoare de drept sau juridice şi reprezentând pe plan
structural manifestarea condiţiilor economice proprii societăţii sclavigiste
romane şi a intereselor stăpânilor de sclavi 2.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 Identificarea izvoarelor Dreptului roman;

 Explicarea fiecărui izvor de drept roman;
1
Vladimir Hanga Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977, p.63.
2
Ibidem.
  Prezentarea noţiunii şi evoluţiei izvoarelor dreptului
roman;
 Prezentarea operei legislative a lui Iustinian.

Competenţele unităţii de învăţare:

 Familiarizarea cursanţilor cu evoluţia istorică a izvoarelor

dreptului privat roman;
 Introducerea cursanţilor în analiza raportului dintre izvoarele
dreptului roman şi diviziunile dreptului privat roman;
 Dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele
specifice ale fiecărui izvor de drept din această unitate de
învăţare;
 Înţelegerea noţiunii de izvor de drept;
 Cunoaşterea particularităţilor fiecărui izvor de drept;
 Cunoaşterea operei legislative a lui Iustinian;
 Înţelegerea importanţei operei legislative a lui Iustinian.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Conţinutul şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului roman

Noţiunea de izvor de drept cunoaşte mai multe sensuri:

 un sens general (documentar);
 un sens material;
 un sens formal.
În sens general, prin izvoarele dreptului roman înţelegem
documentele dreptului roman. Fac parte din categoria documentelor dreptului
roman textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare care ne
transmit o serie de informaţii privind reglementările normative existente în
legi, senatusconsulte, jurisprudenţă, dar şi date istorice literare sau de altă
natură3.
În sens material, notiunea de izvor de drept desemnează forţa
creatoare de drept sau mai exact condiţiile materiale de viată ale societăţii.
În sens formal, izvor de drept reprezintă modalitatea prin care o
regulă de conduită capătă putere obligatorie devenind normă juridică. Astfel,
ansamblul modalităţilor utilizate în scopul transformării regulilor de conduită
socială în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.

3
Emil Molcuţ, op.cit., p. 21.
 Există o strânsă interdependenţă între izvoarele formale ale dreptului
şi cele materiale, transformarea unei norme sociale într-o normă juridică
realizându-se atunci când crearea acestei norme este determinată de condiţiile
materiale de existenţă, de nevoile economice ale clasei dominante.
Transformările economice intervenite într-o societate se reflectă şi asupra
sistemului
de norme juridice care reglementează relaţiile din cadrul acelei societăţi. O
dovadă elocventă în acest sens o constituie Roma unde întâlnim izvoare de
drept noi în timp ce altele, mai vechi, dispar 4.
În epoca veche a dreptului roman au existat următoarele izvoare
formale ale dreptului:
 obiceiul;
 legea;
 jurisprudenţa;
 edictele magistraţilor.
În epoca clasică întâlnim toate izvoarele formale ale dreptului, celor
menţionate anterior adăugându-li-se încă două:
 senatusconsultele;
 constituţiile imperiale.
În epoca postclasică regăsim doar două izvoare formale ale dreptului
şi anume:
 obiceiul;
 constituţiile imperiale.

3.3.1.1. Obiceiul

Nu exista în comuna primitivă nici stat, nici drept, existau însă

anumite obiceiuri nejuridice. Odată cu apariţia statului au apărut şi reguli
dictate de interesele clasei dominante, reguli cu caracter juridic prin faptul că
respectarea lor era asigurată prin constrângerea exercitată de organele de
stat5.
Obiceiul sau cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept şi s-a
format în procesul trecerii de la societatea gentilică la societatea politică,
exprimând interesele tuturor membrilor societăţii şi fiind respectat de bună-
voie.
Romanii numeau acest izvor de drept jus non scriptum, consuetudo,
mos maiorum (obiceiul strămoşilor). Obiceiul a fost timp de un secol de la
fondarea Romei, unicul izvor de drept privat. Definit ca fiind voinţa poporului
exprimată prin lucruri şi fapte, obiceiul îmbracă forma unor reguli străvechi
care reglementau nu numai relaţiile dintre oameni ci şi dintre aceştia şi
divinitate6.
Fiind unicul izvor de drept ce se adapta perfect la o societate
patriarhală, obiceiul a avut un rol însemnat în prima perioadă a dreptului
vechi. Pe măsura apariţiei altor izvoare de drept mai potrivite dezvoltării
statului roman, obiceiul şi-a pierdut din importanţă.
4
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Litografia şi Tipografia
Învăţământului, Bucureşti, 1958, p. 37.
5
Idem, p.39.
6
Teodor Sâmbrian. Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de editură
şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p.13 .
 În epoca postclasică, în contextul decăderii economiei sclavagiste
romane, a revenirii la practicile economiei naturale si a descompunerii
treptate a statului, obiceiul revine iar în prim plan recăpătându-şi importanţa
de odinioară.
Obiceiul a dat dreptului roman caracterul de drept consuetudinar.

3.3.1.2. Legea

Prin termenul “lex” romani desemnau o convenţie obligatorie între

părţi. Atunci când această convenţie intervenea între magistrat şi popor
termenul “lex”avea înţelesul de lege, ca formă de exprimare a dreptului, iar
când intervenea între două persoane, termenul “lex” avea înţelesul de
contract.
Procedura de adoptare a legilor romane cuprindea mai multe faze:
 într-o primă etapă, magistratul trebuia să anunţe conţinutul
propunerii de lege printr-un edict afişat în public; afişarea
purta numele de promulgatio şi trebuia făcută pe table de
lemn; din momentul afişării, absolut nicio modificare nu i se
mai putea aduce propunerii de lege; edictul conţinea inclusiv
ziua când urma să se procedeze la vot.
 în a doua etapă, poporul întrunit în adunări ad-hoc
(contiones) dezbătea proiectul de lege;
 după 24 de zile (trinum nundinum) poporul, întrunit în
comiţii (spre exemplu, comițiile curiate, descrise într-un curs
anterior, reprezentau întocmai organul suprem al conducerii
democratice, în epoca statală), se pronunţa asupra
proiectului; înainte de vot se dădea citire proiectului iar apoi
preşedintele întreba: „Velitis jubeatis Quirites?” (Voiţi să
hotărâţi Quiriţilor?); răspunsul (mai întâi oral şi apoi după
legea Papiria, scris) nu putea fi decât “uti rogas” ceea ce
însemna că aproba sau „antiquo”, să rămână cum a fost
înainte.
 în ultima etapă, după votarea legii, Senatului roman ratifica
legea, prilej cu care, verifica dacă proiectul votat
corespundea sau nu intereselor aristocraţiei sclavagiste; în
cazul în care nu corespundea proiectul urma a fi infirmat.
Legea cuprindea trei părţi distincte:
 praescriptio - ceea ce este scris la începutul legii, adică
numele şi titlurile autorului sau autorilor proiectului de lege,
al celui care a propus-o, ziua şi locul unde s-au adunat
comiţiile şi au votat legea;
 rogatio - cuprindea textul însuşi al legii, împărţit în capitole
şi paragrafe;
 sanctio – cuprindea sancţiunile ce urmau să se aplice celui ce
încălca dispoziţiile legii.
În funcţie de natura sancţiunii, legile se clasificau în:
 leges perfectae – erau acele legi care declarau ca nul actul
făcut în contra dispoziţiilor ei;
 leges imperfectae – erau acele legi care nu prevedeau nicio
sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din rogatio;
  leges minus quam perfectae – erau acele legi care, fără să
desfiinţeze actul făcut în contra dispoziţiilor legii în cauză,
pedepseau cu amendă pe acela care le-a încălcat.
În funcţie de organul emitent, legile se clasificau în:
 leges rogatae – reprezenta actul normativ votat de popor în
comiţii sau concilii de plebei după procedura menţionată
anterior.
 leges datae - reprezenta actul normativ care emana numai de
la magistrat în baza unei împuterniciri legislative.
Existenţa legilor a fost îndoielnică în timpul Regalităţii, devenind
certă în vremea Republicii, după apariţia Legii celor XII Table., atunci când
a ajuns a fi cel mai important izvor de drept.
Dat fiind faptul că, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret
de pontifi şi, deoarece, fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea în
mod arbitrar de consuli, plebea a cerut cu obstinaţie ca ele să fie codificate şi
publicate în Forum pentru a fi cunoscute de popor. Urmare a acestui demers, o
comisie (decemviri legibus scribundis) trimisă în Grecia să studieze opera lui
Solon a redactat legile sub forma a zece table de lemn, care au fost apoi
expuse în Forum. Aşadar, Legea celor XII Table reprezintă rezultatul luptei
susţinute a plebeilor pentru divulgarea dreptului.
Legea celor XII Table cuprindea codificarea vechiului drept cutumiar
sau altfel spus, cuprindea întreaga materie a dreptului public şi privat. În
domeniul dreptului privat un loc important îl ocupau dispoziţiile privitoare la
proprietate (punând accent pe regimul proprietăţii quiritare), succesiuni şi
organizarea familiei (tablele 5-6). Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept
public şi drept sacru. În materia obligaţiilor, Legea celor XII Table cuprinde
puţine reglementări, menţionând un singur contract – sponsio. Totodată,
dispoziţiile Legii celor XII Table interziceau căsătoriile dintre patricieni şi
plebei. În materie penală, se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună
înţelegere. Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă şi brutală.
Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată, fiind în vigoare
vreme de 11 secole. Spre sfârşitul Republicii (moment în care vârfurile clasei
dominante erau formate din două mari categorii : nobilii și cavalerii) şi
începutul Imperiului dispoziţiile sale au devenit însă inaplicabile.

3.3.1.3. Edictele magistraţilor

Anumiţi magistraţi, în calitatea lor de consuli, cenzori, pretori

(urbani şi peregrini), edilii curuli şi guvernatorii de provincie deţineau un
drept numit ius edicendi în virtutea căruia la intrarea în funcţie emiteau un
edict prin care îşi făceau cunoscut populaţiei programul de activitate pentru
perioada cât urma să exercite magistratura respectivă.
Edictele magistraţilor erau la început rostite în faţa adunării
poporului dar mai târziu, după legea Papiria, erau scrise pe table de lemn alb
numite „album” şi afişate pe lângă tribunalele magistratilor, astfel încât toată
lumea să poată lua cunoştinţă de ele.
Termenul de edict (edictum) cuprinde două sensuri:
 stricto sensu, edictum desemnează fiecare decizie a
magistratului luată într-o anumită materie;
  lato sensu, edictum desemnează ansamblul tuturor acestor
dispoziţii luate de magistrat.
Autoritatea magistraţilor se recunoaşte după atribuţiile lor ce pot fi
grupate în :
 potestas – puterea administrativă;
 imperium – autoritatea asupra persoanelor, dreptul de a
comanda.
La Roma doar doi magistraţi întruneau în mâinile lor ambele puteri,
potestas şi imperium:
 consulii;
 pretorii.
Un rol foarte semnificativ în evoluţia şi dezvoltarea dreptului roman
l-au avut edictele magistraţilor investiţi cu dreptul de jurisdictio (dreptul de a
numi un judecător şi de a organiza procesele între persoanele particulare).
Deţineau acest drept de jurisdictio:
 pretorul urban;
 pretorul peregrin;
 edilii curuli la Roma;
 guvernatorii de provincie cu questorii lor.
Pretorii erau magistraţii care au avut un rol important în
administrarea justiţiei romane7. Într-o primă fază, romanii nu au cunoscut
decât un singur pretor, pretorul urban urmând ca după anul 241 î.e.n. să
apară şi pretorul peregrin însărcinat cu organizarea proceselor dintre
cetăţenii romani şi străini.
Edictul pretorului peregrin este foarte puţin cunoscut întrucât după
edictului lui Caracalla (212 e.n.) acest edict şi-a pierdut din importanţă
nemaifiind citat în operele posterioare. Mult mai cunoscut este însă edictul
pretorului urban, adesea comentat de jurisonsulţii romani.
Edictul pretorului urban avea o durată de un an, adică atâta timp cât pretorul
îşi deţinea magistratura8.
Edictul pretorului urban era compus din două părţi
 o parte veche (edictum vetus sau pars translaticia) - formată
din moştenirea lăsată de predecesorii săi;
 o parte (pars nova sau edictum novum) - constituită din
noile măsuri luate de el.
Edictul său se aplica neîntrerupt în anul de magistratură de aici şi
denumirea de edicta perpetua, ce se deosebea de edicta repentina, edict dat
în cursul anului pentru cazuri neprevăzute.
Jurisconsultul Salvius Julianus a fost însărcinat de împăratul Hadrian
să sistematizeze edictul pretorului urban. Acest edict sistematizat a purtat
denumirea de edictum perpetuum, în sensul de edict permanent, definitiv.
Din acest moment, pretorii ulteriori nu au mai putut să se abată de la
dispoziţiile sale. Salvius Julianus nu a adus modificări semnificative edictului
pretorului ci doar câteva îmbunătăţiri dar a avut totuşi meritul de a fi inglobat
în edict formulele de acţiuni. În acest sens trebuie înţeles rolul lui Salvius
Iulianus, exprimat prin termenii praetorii edicti ordinator9.
Chiar şi după sistematizarea edictulului perpetuu magistraţii au
păstrat dreptul de a emite edicte (ius edicendi) însă nu mai puteau deroga de

7
C. St. Tomulescu, op.cit., p. 42.
la dispoziţiile edictului, nu mai putea crea instituţii noi ci cel mult puteau să
explice conţinutul edictului.
Potrivit lui Otto Lenel, cel care a reconstituit la sfârsitul secolului al
XIX-lea textul edictului perpetuu, acesta cuprindea patru părţi şi o anexă:
 Partea I – Organizarea proceselor;
 Partea a II-a – Mijloace procedurale de drept civil;
 Partea a III-a – Mijloace procedurale de drept pretorian;
 Partea a IV-a – Executarea sentinţelor.
Anexa cuprindea formulare pemtru interdicte, excepţiuni şi
stipulaţiuni pretoriene10.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian îşi găseşte expresia
într-o definiţie cuprinsă în Digeste: „ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia
propter utilitatem publicam“, adică „dreptul pretorian este acela care a fost
stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa
şi îmbunătăţi conform binelui public“.
Într-o primă fază pretorul s-a limitat la introducerea în edictul său a
unor mijloace prin care să uşureze aplicarea dreptului civil care era imuabil
fiind reglementat de Legea celor XII Table. Procesul acesta prin care pretorul
a venit în sprijinul dreptului civil se numea adjuventi iuris civilis gratia.
Treptat pretorul a luat măsuri pentru completarea dispoziţiilor dreptului civil
pornind chiar de la anumite dispoziţii cuprinse în lege, introducând principii
sau mijloace procedurale noi. Această modalitate de completare a dreptului
civil se numeste supplendi iuris civilis gratia.
În anumite cazuri, când reglementările de drept civil erau vădit
anacronice, pretorul le modifica direct procedând la corrigendi iuris civilis
gratia.
Deşi într-un text roman (Gaius - Digeste) se afirma “praetor ius
facere non potest” (pretorul nu poate crea drept) în realitate pretorul crea un
drept, dreptul praetorian iar acest adagiu trebuie înţeles în sensul că pretorul
nu poate crea dreptul civil, un alt text (Marcianus - Digeste) arătând că “ius
praetorium este viva vox iuris civilis” (dreptul pretorian este vocea vie a
dreptului civil).
Cu timpul dreptul civil şi dreptul pretorian s-au apropiat unul de
altul; instituţii care ni se par noi în epoca legislativă a lui Iustinian nu sunt
decât rezultatul fuziunii dreptului civil cu cel pretorian, contopire care în
practică avusese loc înaintea lui Iustinian, distincţia păstrându-se numai
formal, datorită tendinţei conservatoare a dreptului roman 11.
Un text aparţinând lui Iustinian susţine contopirea formală a celor două
sisteme juridice „Însă, încetul cu încetul, a început, atât potrivit cu obiceiul
oamenilor cât şi potrivit cu corectăriile constituţiilor, ca dreptul civil să se
unească cu dreptul pretorian într-unul singur” 12.

3.3.1.4. Jurisprudenţa

8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ion Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ediţia III, Editura Cartea
Românescă S.A., Cluj-Bucureşti, 1927, p. 88.
11
C. St. Tomulescu, op.cit., 1973 p. 45.
12
Ibidem.
 Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi prin
interpretarea dispoziţiilor normative cuprinse în legi 13.
Jurisconsulţii erau oameni de stiinţă, cercetători ai dreptului, simpli
particulari nu funcţionari publici, care printr-o ingenioasă interpretare a
vechilor idei ajungeau la rezultate diferite faţă de cele avute în vedere de
acele legi, iar în unele cazuri chiar la rezultate opuse 14.
Jurisprudenţa a cunoscut o lungă evoluţie în istoria dreptului roman.
La origine, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, activitatea
jurisconsulţilor limitându-se la a preciza care sunt normele juridice aplicabile
la anumite cazuri, care sunt formulele corespunzătoare fiecărui tip de proces
si care sunt cuvintele solemne pe care părţile erau obligate să le pronunţe cu
ocazia judecării procesului.
În timpul lui Cicero, spre sfârsitul epocii vechi, jurisprudenţa a
dobândit un caracter ştiinţific, formulându-se în această perioadă reguli
generale de cercetare, materia supusă cercetării fiind sistematizată pe baza
acestor reguli.
În epoca clasică jurisprudenţa a ajuns la apogeu, atingând culmea
strălucirii sale. În această perioadă activitatea jurisconsulţilor s-a definit
printr-o deosebită putere de analiză, de sinteză, de abstractizare si de
sistematizare.
În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii
romane, jurisprudenţa cunoaşte la rându-i un proces de decădere.
Jurisprudenţa a avut un caracter sacral, religios, până în anul 301 î. e.
n., acest caracter decurgând din faptul că în momentul adoptării Legii celor
XII Table nu s-a publicat întregul drept privat roman, ci numai dreptul
material. Dreptul procesual nu s-a publicat. Drept urmare, zilele faste (cele în
care se puteau judeca procesele) precum şi formulele solemne
corespunzătoare fiecărui tip de proces, au continuat să fie ţinute în secret de
către pontifi. În aceste condiţii, deşi părţile ştiau care sunt drepturile lor, nu
stiau cum să le valorifice pe cale procesuală şi deci erau nevoiţi să se
adreseze pontifilor pentru consultaţii juridice. Aşadar, pontifii erau singurii
care puteau desfăşura o activitate de cercetare ştiinţifică.
În anul 301 î. e. n. un un libert al cenzorului Appius Claudius
Caecus, pe nume Gnaeus Flavius la 301 î.e.n., a publicat dreptul procesual în
forum prin afişarea zilelor faste si formulelor solemne ale proceselor. Dreptul
procesual astfel publicat este menţionat în textele romane prin termenul de
“ius flaviarum”. Acesta este momentul în care jurisprudenţa a dobândit un
caracter laic, întrucât orice persoană putea desfăsura o activitate de cercetare
a dreptului. Rezultatele acestei activităţi de cercetare erau comunicate
discipolilor, fie în formă orală prin prelegeri, fie prin lucrări scrise.
Jurisconsulţii, chiar si cei din epoca veche, desfăşurau si o activitate
cu implicaţii practice, oferind cetăţenilor consultaţii juridice ce îmbrăcau
patru forme, desemnate prin termenii:
 respondere – desemnează consultaţiile juridice oferite în
orice problemă de drept;
 cavere- desemnează consultaţiile pe care jurisconsulţii le
ofereau în legătură cu forma actelor juridice;

13
B. Biondi, Bulletino dell’Istituto di diritto romano, Vittorio Scialoja, Milano, 1953,
p.139.
14
Emil Molcuţ, op cit, p. 46.
  agere - desemnează consultaţiile pe care jurisconsulţii le
ofereau judecătorilor;
 scribere- această formă s-a adăugat cu timpul primelor trei
forme şi desemnează activitatea de scriere a tratatelor de
drept şi redactarea în scris a actelor juridice.
Dintre cei mai valoroşi jurisconsulţii ai epocii vechi ce au trăit între
secolele II si I î. e. n. amintim:
 Sextus Aelius Paetus Catus si Accilius Sapiens - comentatori
ai Legii celor XII Table;
 Quintus Mucius Scaevola - model de gândire pentru Cicero,
autorul primelor lucrări cu caracter ştiinţific;
 Servius Suplicius Rufus – fost pretor, fost consul în secolul I
î. e. n., autor al unui tratat de drept civil format din 180 de
cărţi;
 Aquilis Galus - fost pretor, este creatorul acţiunii de dol, prin
intermediul căreia a fost sancţionată înşelăciunea în contract;
 Aulus Ofilius - consilierul juridic al lui Cezar;
 Alfenus Varo autor al unei lucrări enciclopedice intitulată
Digesta;
 Marcus Tullius Cicero (106-43 î. e. n.) - cel mai mare orator
roman;
La începutul perioadei Principatului, în vremea lui August, au luat
naştere două şcoli de drept:
 Scoala sabiniană - fondată de către Caius Ateius Capito,
această şcoală a avut o orientare conservatoare, în sensul că
oferea soluţii potrivit principiilor dreptului civil, urmând
linia de gândire a edictului pretorului; numele şcolii a fost
dat de Masurius Sabinus, cel mai valoros discipol al lui
Capito.
 Scoala proculiană - fondată de către Marcus Antistius Labeo,
această şcoală a avut o orientare novatoare; numele şcolii a
fost dat de către Iulius Proculus, cel mai valoros discipol al
lui Labeo.
La începutul secolului al II-lea e. n. deosebirile dintre cele două scoli
dispar.
Dintre marii jurisconsulţi clasici amintim:
 Masurius Sabinus - a scris o lucrare de drept civil în trei cărţi
apreciată de Papinian, numită “Libri tres iuris civilis” şi care
a fost comentată de către numeroşi jurisconsulţi clasici,
comentarii desemnate prin “Libri ad Sabinum”;
 Caius Cassius Longinus - discipol al lui Sabinus, a fost atât
de apreciat, încât, la un moment dat, în unele texte, scoala
sabiniană este denumită scoala cassiană;
 Salvius Iulianus (Iulian), a trăit în vremea lui Hadrian, fiind
autorul “Edictului perpetuu” şi al unei lucrări enciclopedice
intitulată Digesta, alcătuită din 90 de cărţi;
 Sextus Pomponius, a trăit în vremea lui Antonin Pius (138-
161 e. n.) şi a scris o istorie a jurisprudenţei;
 Gaius - a fost o enigmă a dreptului roman; din lucrările lui
rezultă că ar fi trăit la jumătatea secolului al II-lea e. n. dar
 nici un contemporan nu îl citează, cu toate că jurisconsulţii
clasici se citau frecvent; Institutele lui Gaius au fost
descoperite în 1816 de către Niebuhr la biblioteca episcopală
de la Verona, pe un manuscris palimpsest.
La sfârsitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea e. n. au
trăit cei mai importanţi jurisconsulţi ai epocii clasice:
 Aemilius Papinianus (Papinian) - cel mai valoros
jurisconsult, considerat “princeps jurisconsultorum” (primul
consultant, sfătuitor) şi “primus omnium” (primul dintre
toţi), autorul unor lucrări de exceptie precum Questiones
(soluţii pentru speţe), Responsa (culegeri de consultaţii),
Definitionis (un compendiu al dreptului, în vigoare în secolul
al III-lea).
 Iulius Paulus (Paul) - discipol al lui Papinian şi posesor al
unui stil original dar extrem de greu de înţeles; în Digestele
lui Iustinian sunt cuprinse peste 2000 de fragmente din
operele lui Paul.
 Ulpius Domitius (Ulpian) – discipol al lui Papinian şi
posesor al unui stil clar şi concis ; Circa o treime din
Digestele lui Iustinian cuprind circa fragmente din opera lui
Ulpian.
 Herenius Modestinus (Modestin) - ultimul mare jurisconsult
clasic care a desfăşurat o activitate creatoare.
În timpul lui August a fost creat ius publice respondendi - dreptul de
a oferi consultaţii cu caracter oficial. August a decis printr-o reformă a sa, ca
anumiţi jurisconsulţi (foarte puţini la număr) să fie învestiţi cu dreptul de a da
consultaţii întărite cu autoritatea principelui. Consultaţiile date de către
jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi ex auctoritate principis
aveau caracter obligatoriu pentru judecători, dar numai pentru speţa
respectivă, nu şi pentru cazurile similare. Această reformă a lui August a fost
continuată de către împăratul Hadrian, care a decis ca toate consultaţiile
oferite de către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi sa fie
obligatorii atât pentru speţa în care au fost solicitate, cât si pentru cazurile
similare. Acesta este momentul în care jurisprudenţa romană a devenit izvor
formal de drept.
Lucrările jurisconsulţilor clasici sunt foarte vaste şi variate putând fi
clasificate în următoarele categorii:
 Institutiones - manuale elementare de drept care cuprind
instituţii de drept civil şi pretorian (Caius, Ulpian);
 Sententiae - lucrări utilizate atât în învaţământ cât şi în
practică (Papinianus, Paulus);
 Digestele - lucrări cu caracter enciclopedic care cuprind
dreptul civil şi dreptul pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius
Marcellus).
La mijlocul secolului al III-lea, în epoca postclasică,
jurisprudenţa a început să decadă în acelaşi ritm cu imperiul,
în sensul că nu se mai realizau lucrări originale. Cei ce i-au
urmat împăratului Diocleţian au transformat interpretatio într-
un privilegiu imperial, retrăgând ius respondendi al
jurisconsulţilor.
 Jurisconsulţii postclasici se limitau fie să comenteze, fie să rezume
lucrările jurisconsulţilor clasici.
Se înrădăcinează în sec. al III-lea obiceiul a se cita din
operele jurisconsulţilor clasici in faţa judecătorilor reuşind să câştige
procesul cel care aducea mai multe texte în favoarea cauzei sale. În
anul 426 e. n., printr-o printr-o constituţie imperială, împăratul Valentinian al
III-lea a dat legea citaţiunilor 15. Potrivit dispoziţiilor acesteia, părţile puteau
cita în faţa judecătorilor texte numai din lucrările a cinci jurisconsulţi clasici:
Papinianus, Paulus, Ulpianus, Gaius şi Modestinus, precum şi autorii citaţi
de aceştia dar cu obligaţia de a aduce textul original în sprijinul acestei citări,
fiind astfel exclusă orice posibilitate de falsificare a textelor.
De regulă, cei cinci jurisconsulţi ofereau soluţii comune, dar în caz de
divergenţă de opinii se urma părerea majorităţii. În cazul în care unul dintre
aceşti jurisconsulţi se abţinea şi între ceilalţi era paritate, judecătorul era
obligat să urmeze părerea lui Papinian. În situaţia în care tocmai Papinian era
cel care se abţinea, judecătorul opta pentru una dintre cele două păreri.

3.3.1.5. Senatusconsultele

În epoca Republicii, hotărârile Senatului nu erau obligatorii, neavând

putere de lege. Totusi senatul putea infleunţa procesul de legiferare. Astfel,
legile votate de către adunările poporului intrau în vigoare numai după ce
erau ratificate de către Senat. Senatul mai putea influenţa procesul de
legiferare prin anumite intervenţii în activitatea pretorului, în sensul că
Senatul recomanda pretorului să introducă în edictul său anumite dispoziţii,
care pe această cale deveneau obligatorii.
În vremea împăratului Hadrian, hotărârile Senatului au devenit izvor
de drept în sens formal. În acest fel, aparent, prerogativele Senatului au
sporit, dar, de fapt, Senatul devenise o anexă a politicii imperiale.
Procedura de adoptare a senatusconsultului se limita la citirea
proiectului de către împărat ori de către reprezentantul său, fără a mai astepta
rezultatul votului.
Treptat însă proiectul rostit de împărat în cadrul şedinţei senatoriale
numită oratio principis a devenit obligatoriu şi senatusconsultul se
transformă acum în orationes adică ordin al împăratului. Acesta constituie
puntea de trecere de la senatusconsulte la constituţiile imperiale.

3.3.1.6. Constituţiile imperiale

Începând cu împăratul Hadrianus, constituţiile imperiale -

constitutiones principis au dobândit putere obligatorie devenind astfel izvoare
de drept16.
Constitutio principis est quod imperator decreto vel edicto vel
epistula constituit, adică „constituţiile împăratului constituie ceea ce
împăratul a hotărât prin decret, prin edict sau prin scrisoare.“
Constituţiile imperiale au fost de patru categorii:

15
Lévy Brhul, Revue historique de droit francais et étranger, Paris, 1962, p. 10 apud
Emil Molcuţ, op. cit, pag 52.
  Edicta- edictele împăratului ne aduc aminte de edictele
magistraţilor cu deosebirea că acestea se aplicau în întreg
imperiul şi pe toată durata vieţii împăratului ; cuprindeau
dispoziţii cu caracter general date de împărat în materia
dreptului public sau în cea a dreptului privat.
 mandata - erau instrucţiuni date de către împăraţi personal
guvernatorilor de provincii şi proconsulilor; nu erau
obligatorii decât pentru cei cărora le-au fost destinate, dar
treptat au căpătat prin repetare un caracter de reguli
 decreta - decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de
către împărat în procesele pe care le judeca. Uneori el era
judecător în procese existente între persoane particulare.
Decretul devenea izvor de drept numai atunci când împăratul
cu ocazia pronunţării hotărârii introducea o nouă regulă de
drept care devenea obligatorie.
 rescripta- rescriptul era răspunsul dat de către împărat
magistraţilor sau persoanelor particulare asupra unor
probleme de drept ; a apărut pe vremea împăratului
Hadrianus, şi era un mijloc de cenzură a edictului
jurisconsulţilor. Când răspunsurile erau adresate
magistraţilor se făceau prin scrisori - epistulam. Dacă
răspunsul era adresat particularilor se făcea chiar pe textul
cererii printr-o soluţie numită subscriptio. Rescriptele au fost
sistematizate şi publicate sub numele de liber rescriptorum.

3.3.2. Opera legislativă a lui Justinian

Justinian, constient de faptul că societatea romană se află în ultimul

stadiu al descompunerii, a căutat soluţii pentru a o salva.
În concepţia lui Justinian, repunerea în vigoare a izvoarelor dreptului
roman clasic ar fi fost de natură să revitalizeze societatea, să o
însănătosească. Atunci a cerut profesorilor, jurisconsulţilor si avocaţilor
celebri din epoca sa să facă o sistematizare a celor mai valoroase izvoare ale
dreptului clasic.
În acest scop, s-a constituit o comisie în frunte cu Tribonian, profesor,
questor sacri palati, autoritate celebră în domeniul dreptului. Această comisie
a întocmit asa numita “operă legislativă a lui Justinian”, denumită în epoca
Renasterii “Corpus iuris civilis” (Culegere a dreptului civil).
Această operă legislativă nu are nimic original în ea. Comisarii lui
Justinian nu au desfăsurat o activitate creatoare, ci au compilat, au
sistematizat izvoare de drept elaborate cu sute de ani înainte. Dar acele
izvoare de drept si, în special, lucrările jurisconsulţilor clasici nu ne-au
parvenit, nu au ajuns până la noi, cu câteva excepţii. Astfel că noi cunoastem
jurisprudenţa clasică romană indirect si parţial, pe baza fragmentelor din
lucrările clasice care au fost sistematizate în Digestele lui Justinian, care au
ajuns până la noi.
Opera legislativă a lui Justinian constituie cel mai valoros document
pe care antichitatea l-a transmis lumii moderne. Această operă este formată
din patru lucrări: “Codul”, “Digestele”, “Institutele” si “Novelele”.
16
 Codul lui Justinian este o culegere de constituţiuni imperiale date
între epoca lui Hadrian si anul 529 e. n., când a fost elaborată prima ediţie a
Codului. Acea ediţie a Codului nu ne-a parvenit, deoarece s-a pierdut. Din
fericire, în anul 534 e. n., comisia lui Tribonian a elaborat a doua ediţie a
Codului – “Codex repetitae praelectionis”, care a ajuns până la noi.
Alături de Tribonian, la elaborarea Codului au lucrat si profesorii
Teofil, de la Facultatea de drept din Constantinopol, si Leontius, de la
Facultatea de drept din Beirut. În vederea elaborării acestui cod, comisia
condusă de Tribonian a valorifica unele codificări anterioare, fie particulare,
fie oficiale. Dintre codificările particulare utilizate, menţionăm Codul
Gregorian si Codul Hermogenian. Aceste coduri au fost alcătuite de către
profesorii Gregorius si Hermogenianus, de la Facultatea de drept din Beirut.
Codul Gregorian cuprinde constituţiunile imperiale din vremea împăratului
Hadrian până în anul 291. Codul Hermogenian este o continuare a Codului
Gregorian si cuprinde constituţiunile imperiale cuprinse între anii 291 si 295.
Comisia a utilizat si Codul Teodosian, care reprezintă o codificare oficială
făcută în anul 438 e. n. de către Teodosiu al II-lea si cuprinde constituţiunile
imperiale din vremea lui Constantin cel Mare până în anul 438 e. n.
Codul lui Justinian este sistematizat în 12 cărţi, cărţile sunt împărţite
în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele constituţiuni sunt împărţite si în
paragrafe.
La începutul fiecărei constituţiuni există o inscriptio, în care este
indicat autorul, numele împăratului ce a emis constituţiunea, precum si
numele persoanei căreia îi era adresată.
La sfârsitul constituţiunii, în subscriptio, sunt arătate locul si data
adoptării acelei constituţiuni.
Deoarece Codul lui Justinian urma să aibă o finalitate practică, să fie
aplicat în practica instanţelor judecătoresti, comisia a selecţionat numai
constituţiunile rămase în vigoare, nu si pe cele abrogate. Ba mai mult, textele
depăsite au fost astfel adaptate încât să poată fi aplicate în practică.
Codul cuprinde atât dispoziţii de drept public, cât si dispoziţii de
drept privat. În două cărţi sunt cuprinse si câteva dispoziţii de drept canonic.
Digestele lui Justinian au fost adoptate în anul 535 e. n. Această
lucrare enciclopedică este o culegere de fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici. Metoda de lucru a comisiei a fost elaborată chiar de
către Justinian prin trei constituţiuni imperiale, care mai apoi au devenit
prefeţe ale Digestelor. Comisia, condusă tot de către Tribonian, era formată
din 15 profesori si avocaţi, care au constatat că opiniile jurisconsulţilor
clasici erau în mod frecvent diferite. Or lucrarea ce urma a fi alcătuită de
membrii comisiei urma a fi aplicată în practică, iar pentru a putea fi aplicată
în practică soluţiile trebuiau a fi unitare.
Tribonian l-a sesizat pe împărat cu existenţa acestor controverse,
precum si cu faptul că unele instituţii erau depăsite.
Împăratul a decis, prin 50 de constituţiuni imperiale, numite
quinquaginta decisionis să pună capăt tuturor controverselor si să desfiinţeze
toate instituţiile juridice depăsite.
Pentru elaborarea Digestelor, comisia a valorificat peste 2000 de
lucrări clasice (mai mult de 2 milioane de rânduri), pe care le-a considerat
cele mai valoroase, iar fragmentele extrase din cele 2000 de lucrări au fost
sistematizate în 50 de cărţi (cu 150000 de rânduri). Cărţile au fost împărţite
în titluri, fragmente si paragrafe. La începutul fiecărui fragment se afla câte o
inscriptio, în care era indicat numele jurisconsultului, precum si lucrarea din
care textul a fost extras.
În vederea citării unui text din Digeste, se utilizează litera “D” urmată
de patru numere, dintre care primul este numărul cărţii, al doilea este
numărul titlului, al treilea este al fragmentului, iar al patrulea este numărul
paragrafului.
Numerotarea paragrafelor începe cu al doilea paragraf; primul
paragraf nu se numerotează si se numeste principium. Deci, uneori vom avea
litera “D” urmată de trei numere, la rândul lor fiind urmate de principium.
Multă vreme s-a crezut că fragmentele din Digeste au fost asezate în
mod întâmplător, fără rost. Această impresie gresită este datorată faptului că
toate cele 50 de cărţi au un conţinut eterogen, în sensul că în fiecare dintre
cărţi sunt tratate diferite materii (posesiunea, proprietatea, succesiunile, etc.);
nu s-a observat însă că titlurile au un conţinut unitar, că fiecare titlu este
dedicat unei probleme de drept determinate.
În fiecare titlu, fragmentele sunt asezate într-o anumită ordine, care
decurge din metoda de lucru a comisiei, care a fost reconstituită de către
profesorul german F. Bluhme în anul 1820.
Profesorul Bluhme a stabilit că plenul comisiei s-a împărţit în trei
subcomisii, conduse de către Teofil, Constantin si Doroteu. Fiecare dintre
cele trei subcomisii a cercetat anumite lucrări clasice si a extras din ele cele
mai valoroase fragmente.
Prima subcomisie a cercetat lucrările lui Masurius Sabinus,
comentariile la adresa acestor lucrări, numite “libris ad Sabinum”, precum si
Digestele lui Salvius Iulianus.
Fragmentele extrase din această categorie de lucrări au format masa
sabiniană. Cea de a doua subcomisie a extras fragmente din lucrările prin
care se făceau comentarii asupra edictului pretorului, alcătuind masa edictală.
A treia subcomisie a extras fragmente din opera lui Papinian, alcătuind masa
papiniană.
Tot această subcomisie a extras fragmente din lucrările altor
jurisconsulţi, care au fost constituite în appendix.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele din lucrările care i-
au revenit, comisia s-a reunit în plen, după care s-a trecut la redactarea
titlurilor. După stabilirea fiecărui titlu în parte, de la primul până la ultimul, a
venit mai întâi prima subcomisie si a asezat unele sub altele toate
fragmentele, ca într-un colaj, din masa sabiniană ce se refereau la titlul
respectiv. Spre exemplu, când a fost elaborat titlul despre dotă, membrii
primei subcomisii au colecţionat toate fragmentele care se refereau la dotă,
asezându-le unele sub altele. Apoi subcomisia a doua a asezat în continuare,
unele sub altele fragmentele din masa edictală care se refereau la acel titlu.
După această operaţie, a venit subcomisia a treia, făcând acelasi lucru cu
fragmentele din masa papiniană si din appendix. De aceea, ori de câte ori
citim un titlu din Digeste, constatăm că mai întâi figurează fragmente din
operele lui Sabinus si Salvius Iulianus. După ce aceste fragmente se
epuizează, se va observa că încep fragmentele prin care se comenta edictul
pretorului, după care vor fi observate fragmente din opera lui Papinian si,
apoi, din alţi jurisconsulţi.
Digestele lui Justinian au fost tipărite în numeroase ediţii. Cele mai
bune ediţii au fost cele îngrijite de Th. Mommsen, din 1870, si de Pietro
Bonfante, din 1931.
 Institutele (Institutiones). Au fost publicate în anul 533. La elaborarea
lor si-au dat concursul Tribonian, Teofil si Doroteu. Institutele lui Justinian
sunt, ca si Institutele clasice, un manual adresat studenţilor în drept. Au fost
elaborate prin valorificarea institutelor clasice, în mod deosebit a Institutelor
lui Gaius, Marcian si Florentin. Dar, spre deosebire de Institutele clasice,
care nu erau obligatorii pentru judecători, Institutele lui Justinian aveau
putere de lege, erau izvor de drept în sens formal.
Institutele sunt formate din patru cărţi, care se împart în titluri, iar
titlurile în paragrafe. Prin urmare, Institutele lui Justinian nu cunosc si
împărţirea pe fragmente, în sensul că nu se indică autorul si lucrearea din
care a fost extras un anumit text. Acest fapt este explicabil, deoarece
lucrarea, fiind adresată studenţilor, trebuia să expună ideile si instituţiile
juridice într-o ordine logică, încât textele se continuau unul pe altul până la
epuizarea sensului diferitelor instituţii juridice.
Novelae. Cuprind constituţiunile imperiale date de către împăratul
Justinian din anul 534 până în anul 565. Sistematizarea lor într-o formă
unitară s-a făcut după moartea împăratului de către persoane particulare.
Aceste persoane au inclus în cuprinsul Novelelor toate constituţiunile date
după anul 534, neţinând cont de faptul dacă erau sau nu în vigoare. De aceea
se constată frecvent că textele din Novele se contrazic, fapt firesc, deoarece
constituţiunile abrogatoare au un conţinut diferit de al celor abrogate.
Opera legislativă a lui Justinian a fost publicată pentru prima oară în
anul 1489. Începând din secolul al XVI-lea a fost denumită “Corpus iuris
civilis” (culegere a dreptului civil), denumire ce este folosită si astăzi.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3

 În sens general, prin izvoarele dreptului roman înţelegem documentele

dreptului roman. Fac parte din categoria documentelor dreptului roman textele
epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi literare care ne transmit o serie de
informaţii privind reglementările normative existente în legi, senatusconsulte,
jurisprudenţă, dar şi date istorice literare sau de altă natură.
 În sens material, notiunea de izvor de drept desemnează forţa creatoare de drept
sau mai exact condiţiile materiale de viată ale societăţii.
 În sens formal, izvor de drept reprezintă modalitatea prin care o regulă de
conduită capătă putere obligatorie devenind normă juridică. Astfel, ansamblul
modalităţilor utilizate în scopul transformării regulilor de conduită socială în
norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului.
 În epoca veche a dreptului roman au existat următoarele izvoare formale ale
dreptului: obiceiul, legea, jurisprudenţa, edictele magistraţilor.
  În epoca clasică întâlnim toate izvoarele formale ale dreptului, celor menţionate
anterior adăugându-li-se încă două: senatusconsultele, constituţiile imperiale.
 În epoca postclasică regăsim doar două izvoare formale ale dreptului şi anume:
obiceiul, constituţiile imperiale.

Concepte şi termeni de reţinut

Izvor de drept, obicei, lege, jurisprudenţa, edictul magistratului, senatusconsulte,

constituţii imperiale, Corpus iuris civilis, Codul lui Iustinian, Digestele, Institutele, Novelele,
mandata, decreta, rescripta, edicta, cavere, agere, respondere, scribere, edicta perpetua, edicta
repentina, potestas, imperium.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce erau edictele magistraţilor şi ce rol aveau?

2. Care este diferenţa dintre şcoala sabiniană şi şcoala proculiană ?
3. Care este deosebirea între senatusconsulte şi constituţiuni imperiale?

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Izvoarele dreptului roman in epoca veche sunt:

a. obiceiul, legea, edictul pretorului si jurisprudenta.
b. obiceiul si legea
c. obiceiul, legea si jurisprudenta

2. Izvoarele dreptului roman in epoca clasica sunt

a. obiceiul, legea, edictul pretorului, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiile
imperiale
b. obiceiul, legea, senatusconsultele si constitutiile imperiale
c. senatusconsultele si constitutiile imperiale

3. Izvoarele dreptului roman in epoca postclasica sunt:

a. obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta, senatusconsultele si constitutiile
imperiale
b. obiceiul, legea, edictele magistratilor, jurisprudenta
c. obiceiul si constitutiile imperiale
Bibliografie:

 Cârjan, Lazăr; Preda, Aura; Cerchez, Adela –Drept roman, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2011;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman – breviar, Editura Fundatiei România de Mâine,
2000;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti, 1997;
 Cocoş, Ştefan; Toma, M.; Pîrva, Gheorghe; – Breviar terminologic de drept
roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
 Molcuţ, Emil; Oancea, Dan; Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti,
1997
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică,
București, 1978
 Cătuneanu, Ion, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-
Bucuurești, Editura Cartea Românească, 1927,