Unitatea de învăţare 2

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI ROMAN

Cuprins

2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Obiectul dreptului roman
2.3.2. Importanţa dreptului roman
2.3.3. Diviziunile dreptului roman
2.4. Îndrumar pentru autoverificare

2.1. Introducere

Studiul dreptului roman, astfel cum este înţeles în prezent, cuprinde

întreaga viaţă juridică a poporului roman din cele mai îndepărtate timpuri ale
apariţiei sale pe scena Istoriei, până la moartea împăratului Iustinian (565
d.Hr.); prin urmare ar dăinui nu mai puţin de 13 veacuri, daca am ţine seama
de data legendară fondării Romei (753 î.Hr)1. Însă, în fapt, documentele
istoriografice certe nu trec dincolo de secolul V î.Hr.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 Definirea conceptului de drept roman;

 Prezentarea diviziunilor dreptului roman;
 Evidenţierea influenţei dreptului roman asupra evoluţiei
generale a ideilor şi instituţiilor juridice de mai târziu;
 prezentarea obiectului şi importanţei dreptului roman.

Competenţele unităţii de învăţare:

 Formarea capacităţii studenţilor de a înţelege procesele

intelectuale petrecute în istoria gândirii romane;
 Formarea capacităţii studenţilor de a folosi cunoştinţele de
filosofie antică în dezbateri de idei intelectuale;
 Înţelegerea importanţei dreptului roman în cadrul sistemului
de drept universal;
 Însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul
dreptului roman în procesul apariţiei şi evoluţiei lui istorice;
 Asimilarea de către studenţi a alfabetului şi a limbajului
juridic roman, a posibilităţilor utilizării acestora în scopul
exprimării juridice a oricăror trebuinţe sociale;
 Întelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui
concept juridic;
 Interpretarea corectă a textelor juridice romane;
 Perfecţionarea discursului juridic;

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1
C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, Drept roman, vol. I, Editura Librăriei Socec&co
S.A., Bucureşti, 1930, p.1.
 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Obiectul dreptului roman

Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite

sau sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de
complex, format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţii juridice 2.
Popoarele antice nu făceau distincţie între preceptele de drept, cele
de morală şi cele religioase. Celebrele definiţii ale dreptului roman date de
jurisconsulţii romani dovedesc faptul că iniţial nici romanii nu au delimitat
normele de drept de celelalte norme sociale. În acest sens, Ulpian, definind
normele de drept afirma „Juris praecept sunt haec: honeste vivere (a trăi în
mod cinstit) alterum non laedere (a nu face altuia rău), suum cuique tribuere
(a atribui fiecăruia ce i se cuvine)”3.
De remarcat este şi opinia jurisconsultului Celsus care definea
dreptul ca fiind „ars boni et aequi” (arta binelui şi echităţii). Confuzia dintre
drept şi normele religioase o regăsim şi într-o altă dată de Ulpian:
„jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque
injusti scientia” (jurisprudenţa este cunoştinţa lucrurilor divine şi umane,
ştiinţa dreptului şi a nedreptului). Însă, spre deosebire de celelalte popoare
antice, romanii au depăşit aceasta confuziune fiind unii dintre primii care au
ajuns să faca distincţia necesară între cele trei precepte şi să stabilească cu o
mare precizie care sunt principiile de drept şi care sunt cele morale sau
religioase. Legea celor XII Table (451 î. e. n.) ne dovedeşte că romanii
desemnau preceptele de drept prin cuvintele ius, iuris, iar legile religioase
prin cuvântul fas.
În practică, romanii a ajuns să realizeze o delimitare destul de clară
între drept şi preceptele sociale dar în plan teoretic a continuat să existe o
confuziune între acestea, situaţie explicabilă daca ţinem cont de faptul că
romanii erau un popor consevator, chiar vădit depăşite de evoluţia istorică,
vechile lor conceptii continuând a fi menţinute. Nu în ultimul rând, romanii,
ca popor pragmatic, nu au avut niciodată vocaţia teoretizării, acesta fiind şi
motivul pentru care de fiecare dată când încercau formularea unei definiţii,
jurisconsulţii apelau la filosofia greacă.
Conceptele, principiile şi intituţiile create de practica judiciară
romană s-au demonstat a fi mecanisme şi unelte ideale ale gandirii juridice
fiind preluate nu numai de societatea medievală ci şi de cea modernă.
Această evoluţie şi dezvoltare a fost posibilă şi graţie cercetătorilor romanişti
ce s-au preocupat chiar de la începutul evului mediu de recompunerea,
reîntregirea şi nu în ultimul rând valorificarea patrimoniului spiritual al
gandirii romane.
2
Emil Molcut, Dan Oancea, Drept roman, Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, p. 1.
3
Grigore Dumitrescu , Drept roman, Vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa, f.a.,
p.2.
 La Ravenna, în secolul al VII-lea, a fost fondată prima şcoală de
drept roman ce avea drept obiectiv studierea textelor juridice romane.
Aceasta a funcţionat până în secolul al XI-lea. În secolul X, în oraşul Pavia s-
a fondat o şcoală de drept similară. Lucrările elaborate de reprezentanţii celor
două şcoli s-au pierdut, dar cert este faptul că lucrari în cauză nu puteau avea
o deosebita importanţă ştiinţifică fiindcă profesorii acestor şcoli nu au
cunoscut Digestele lui Iustinian.
La Bologna, în secolul al XI-lea, profesorul Irnerius a fondat Şcoala
glosatorilor. Profesorul Acurssius, autorul lucrării “Marea glosă” (cuprinde
96.260 de glose/comentarii), a fost unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi
ai Şcolii glosatorilor. Glosatorii au folosit în activităţile lor de cercetare
metoda exegetică.
Şcoala postglosatorilor (denumita şi Scoala Bartoliană) a fost fondată
în secolul al XIV-lea la Bologna de către profesorul Bartolus. Postglosatorii
s-au ghidat în cercetare după metoda dogmatică.
Profesorul André Alciat a fondat în Franţa secolului al XVI-lea
Scoala istorică a dreptului roman, care marchează o renaştere a studiilor de
drept roman, deoarece această şcoală nu se limita la cercetarea textelor de
drept, ci folosea şi unele informaţii din domeniul filologiei, istoriei,
filosofiei. Jaques Cujas (1522-1590) a fost cel mai de seamă reprezentant al
acestei şcoli, fiind primul care a avut ideea reconstituirii lucrărilor
jurisconsulţilor clasici romani pe baza fragmentelor cuprinse în Digestele lui
Justinian.
În anul 1802 a fost fondată noua Şcoală istorică a dreptului roman, pe
baza prelegerilor ţinute de către profesorul Savigny la Universitatea din
Marburg. Profesorul Savigny susţinea că organele statului nu sunt
îndreptăţite să creeze drept, dreptul fiind produsul spiritului naţional, astfel
încât normele de drept nu pot îmbrăca forma legii, ci forma cutumei.
Romanii nu au teoretizat distincţia dintre dreptul public si dreptul
privat deşi au avut reprezentarea clară a acesteia.
Spre sfârşitul epocii clasice, jurisconsultul Ulpian explică criteriile pe
baza cărora putem distinge între dreptul public si dreptul privat.
Potrivit textelor lui Ulpian: “Publicum ius est quod ad statum rei
romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem” (dreptul public este
acela care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela
care se referă la interesele fiecăruia). Această afirmaţie este criticabilă, pentru
ca ne înfăţişează normele de drept privat ca pe un sistem chemat să apere
interesele indivizilor când de fapt, atât normele de drept privat cat şi cele de
drept public apară interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în
parte4.
Criteriul pe baza căruia putem distinge între dreptul public şi dreptul
privat este criteriul obiectului de reglementare juridică.
Dreptul public vizează reglementarea relaţiilor ce se stabileau cu
privire la organizarea statului, precum şi reglementarea relaţiilor dintre stat si
cetăţeni, în timp ce dreptul privat viza reglementarea relaţiilor dintre
persoane (fizice sau juridice).
Dreptul privat roman constituie un sistem de norme juridice, instituite
sau sancţionate de statul roman, având ca obiect de reglementare condiţia
juridică a persoanei, relaţiile personale patrimoniale, precum şi activitatea de
soluţionare a litigiilor dintre persoane5.

2.3.2. Importanţa dreptului roman

Rudolf von Ihering susţinea în monumentala sa lucrare “Der Geist

des römischen Rechts” faptul că Roma antică a făcut să i se asculte cuvântul
în lume cu spada, cu crucea şi cu legea6.
Deoarece dreptul roman nu mai are astăzi aplicabilitate directă este
imperios necesară analizarea motivelor pentru care acesta trebuie studiat,
cercetat şi învăţat.
Problematica importanţei dreptului roman trebuie privită din prisma
următoarelor aspecte:
 Importanţa practică. Dreptul românesc s-a format şi s-a
dezvoltat sub influenţa dreptului roman, în trei momente
cheie, respectiv epoca de zămislire a poporului român şi de
formare a dreptului obişnuielnic pe un fond juridic de drept
roman; epoca dreptului feudal scris, când influenţa dreptului
roman s-a exercitat prin filieră bizantină, epoca elaborării
operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza când
au fost preluate o serie de categorii şi principii ale dreptului
clasic roman7. Codul civil român a preluat într-o formă
adaptată Codul civil francez din 1804. Izvoarele acestuia au
fost cutuma (dreptul consuetudinar francez) şi în ceea ce
priveşte obligaţiile şi contractele, dreptul roman. Astfel,
cercetând şi învăţând dreptul roman putem întelege mai bine
dispoziţiile Codului civil român.
 Importanţa teoretică, educativă şi de pregătire tehnică.
Pentru prima oară în istoria lumii, romanii au creat alfabetul
juridic, terminologia juridică, încât în societatea romană
ideile juridice erau exprimate într-un limbaj aparte, special;
acest limbaj este de o mare precizie, funcţionează într-un
sistem logic extrem de sever, oferă posibilitatea realizării
unor ample sinteze, precum şi posibilitatea construirii unor
figuri juridice simetrice8. Dreptul roman contribuie la

4
Emil Molcuţ, Drept roman, Editura Press Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1999, p.8.
5
Ibidem.
6
Rudolf von Ihering, Der Geist des römischen Rechts, Leipzig, 1866.
7
Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol.1. 1915, pag 14-30.
8
Emil Molcuţ, op.cit, p. 11.
 formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură
cât şi pentru viitorul jurist, contribuind semnificativ la
dezvoltarea simţului juridic practic. Nu există jurist cult care
să nu cunoască dreptul roman9.
 Importanţa istorică a dreptului roman. Mai mult decât un
simplu exerciţiu, dreptul roman ne conferă un orizont istoric
unic, căci îmbrăţişează o perioadă milenară. Dreptul se află
într-o continuă transformare. Pentru cine nu vrea să înveţe
decât dreptul actual , acela nu va prinde decât o fărâmă, un
moment din această neîncetată devenire şi orice posibilitate
de a înţelege rostul şi menirea celor ce le învaţă, îi este
definitiv refuzată10.

2.3.3. Diviziunile dreptului roman

Astfel cum reiese din textul lui Ulpian “publicum ius est quod ad
statum rei romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem”, dreptul
roman se divide în: drept public şi drept privat.
Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care
reglementează organizarea statului pe de-o parte, iar pe de alta reglementează
relaţiile dintre stat şi cetăţeni. În dreptul public se cuprinde întreaga
organizare politică şi religioasă a statului: sacra (regulile privitoare la cult),
sacerdotes (recrutarea şi funcţiunile preoţilor) magistratus (recrutarea şi
funcţiunile magistraţilor)11.
Dreptul privat reprezintă acel ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile dintre persoanele, fizice sau juridice.
La rândul său dreptul privat se subdivide în trei ramuri distincte de
drept:
 ius civile (dreptul civil);
 ius gentium (dreptul genţilor);
 ius naturae (dreptul natural).
Ius civile reprezintă totalitatea normelor juridice ce reglementează
numai relaţiile dintre cetăţeni. Aşadar, ius civile este dreptul propriu al cetăţii
- civitas aplicabil doar cetăţenilor romani - cives. Institutele lui Iustinian îl
definesc astfel : quod quisque populus ipse sibi jus constituit (acela pe care
fiecare popor şi l-a constituit pentru el) id ipsius proprium est civitatis (ce
este propriu cetăţii însăşi) vocaturque jus civile (şi se numeşte dreptul civil)
quasi jus proprium civitatis (ca şi cum este dreptul propriu al cetăţii) 12. Ius
civile este un drept strict, riguros şi conservator pentru că nu se schimbă
odată cu trecerea timpului. În acelaşi timp, este un drept formalist în sensul
că actele juridice pe care le prevede acest ius civile pentru a fi valabile
trebuie să îndeplinească anumite forme care singure conferă eficacitate unui
act juridic.
Ius gentium reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementau
pe de-o parte relaţiile dintre cetăţeni şi străini, iar pe de altă parte relaţiile
dintre străini.

9
C. Hamangiu, Matei G. Nicolau, op.cit., p.4.
10
Idem, p.5.
11
Idem, p.19.
12
Grigore Dumitrescu, op.cit., p. 3.
 O definiţie a dreptului natural găsim în textele lui Ulpian: „ius
naturale est, quod natura omnia docuit: nam ius istud non humani generis
proprium, sed omnium animalium, que in terra, que in mari nascuntur avium
quoque commune est hinc descendit maris atque feminae conjuctio, quam
nos matrimonium appelamus, huic liberorum procreatio, hinc educatio:
videmus etenim cetera quoque animalia, feras etiam istius iuris peritia
censeri” – dreptul natural este acela pe care toate fiinţele vieţuitoare l-au
deprins de la natură, căci acest drept nu este specific numai neamului
omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc pe uscat, în mare,
precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia, pe care
noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia lor. În fapt vedem că şi
animalele, chiar cele sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest drept 13“
Influenţaţi fiind de filozofia greacă, jurisconsulţii romani vedeau
dreptul natural ca pe un drept ideal, semper aequm est bonum, adică
permanent echitabil şi bun. Evident ideea unui astfel de drept era în afara
realităţii sclavagiste romane14.
Într-o altă accepţiune, ius naturae reprezinta ansamblul normelor ce
reglementau relaţiile dintre om şi divinitate. În virtutea acestei accepţiuni
dreptul natural este acela care este respectat deopotrivă la toate popoarele
fiind stabilit de divinitate şi se menţine veşnic şi imuabil.
Alte criterii de diviziune a dreptului roman:
 ius civile şi ius honorarium - ius civile reprezenta în acest
caz dreptul care decurgea din legi, constituţii imperiale,
senatusconsulte, în timp ce ius honorarium reprezenta
dreptul rezultat din edictele pretorului şi ale edilului curul.
 ius scriptum şi ius non scriptum - ius scriptum este dreptul
pe care autoritatea publică îl creează în baza puterii sale
legiuitoare iar ius non scriptum este dreptul consuetudinar, al
cărui autor este de regulă necunoscut.
 ius commune şi ius singulare - ius commune era dreptul care
producea efecte generale în timp ce ius singulare producea
efecte limitate fiind o derogare de la normele generale în
vigoare.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

13
Vladimir Hanga, op.cit., p.25.
14
Ibidem.
  Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită, instituite sau
sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex,
format dintr-o multitudine de ramuri şi instituţii juridice.
 Astfel cum reiese din textul lui Ulpian “publicum ius est quod ad statum rei
romane spectat; privatum quod ad singulorum utilitatem”, dreptul roman se
divide în: drept public şi drept privat.
 Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează
organizarea statului pe de-o parte, iar pe de alta reglementează relaţiile dintre stat
şi cetăţeni. În dreptul public se cuprinde întreaga organizare politică şi religioasă
a statului: sacra (regulile privitoare la cult), sacerdotes (recrutarea şi funcţiunile
preoţilor) magistratus (recrutarea şi funcţiunile magistraţilor).
 Dreptul privat reprezintă acel ansamblu de norme juridice care reglementează
relaţiile dintre persoanele, fizice sau juridice.
 Dreptul privat se subdivide în trei ramuri distincte de drept: ius civile (dreptul
civil), ius gentium (dreptul genţilor), ius naturae (dreptul natural).

Concepte şi termeni de reţinut

Drept public, drept privat, ius civile, ius gentium, ius naturae, sacerdotes, magistratus,
Şcoala glosatorilor, Şcoala postglosatorilor, Şcoala istorică a dreptului roman, ars boni et aequi,
Ulpian, civitas, metoda exegetică, ius scriptum, ius non scriptum, ius commune, ius singulare, ius
honorarium.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cum a definit Ulpian dreptul public şi dreptul privat?

2. Prin ce s-a remarcat Şcoala istorică de drept roman creată în secolul al XVI-lea în
Franţa?
3. Definiţi dreptul privat roman.

Teste de evaluare/autoevaluare

Alegeţi varianta corectă!

1. Dreptul roman se divide in ansamblul sau in:

a. dreptul public si dreptul privat
b. dreptul privat si dreptul civil
c. dreptul civil si dreptul gintilor

2. Dreptul privat roman este format din trei ramuri de drept :

a. dreptul civil, deptul privat si dreptul gintilor
b. dreptul civil, dreptul gintilor si dreptul natural
c. dreptul privat, dreptul public si dreptul gintilor

3. Şcoala glosatorilor a fost fondată de:

a. profesorul Irnerius
b. profesorul Acurssius
c. profesorul André Alciat

Bibliografie:

 Cârjan, Lazăr; Preda, Aura; Cerchez, Adela –Drept roman, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2011;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman – breviar, Editura Fundatiei România de Mâine,
2000;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti, 1997;
 Cocoş, Ştefan; Toma, M.; Pîrva, Gheorghe; – Breviar terminologic de drept
roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
 Molcuţ, Emil; Oancea, Dan; Drept roman, Curs, Editura Sansa SRL, Bucureşti,
1997;
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică,
București, 1978;
 Cătuneanu, Ion, Curs elementar de Drept Roman, Ediția a III-a, Cluj-
Bucuurești, Editura Cartea Românească, 1927;
 Tomulescu, Constantin Ştefan, Manual de drept privat roman, Litografia şi
Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1958;
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, Vol.I, Editura Imprimeriile Independenţa,
f.a.