majoră a unui tip dc acţiunc umană aflat pc tărâmul formării personalităţii şi împlinirii

celor mai înalte aspiraţii ale tinerilor aliaţi în pragul asumării unor responsabilităţi sociale de
rang înalt.
Din perspectivă pragmatică, deontologia se situează în linia unei raţionalităţi
teleologice, în viziunea căreia îşi plasează normele de conduită şi comportament în
ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente ale unei înalte eficienţe a procesului de
învăţământ universitar.
Indiferent de unghiul sub care plasăm normele deontologiei, există un factor unificator care
le dă identitatea, unitatea şi necesitatea. Ele se degajă din universul valorilor morale care
guvernează munca şi viaţa profesorului şi statuează condiţiile morale ale exercitării autorităţii
acestuia, fie ca autoritate deontică (instituţionalizată), fie epistemică (generată de pregătirea
profesională şi ştiinţifică în calitate de cadru didactic)
Deontologia cadrului didactic se supune pe deplin acestor exigenţe, cu atât mai mult
cu cât acţiunea reglementată se derulează într-un domeniu în care omul este deopotrivă scop
şi subiect al acţiunii. Tot ceea ce se proiectează şi se derulează sub sintagma “învăţământ” stă
sub semnul moralităţii şi exigenţelor deontologiei, fie că este vorba de domeniul didacticii,
fie că este vorba de domeniul activităţilor conexe.
In primul caz, deontologia priveşte cu precădere autoritatea personalului didactic, în
cel de-al doilea, pe aceea a personalului de conducere: în primul caz este vizată îndeosebi
exercitarea autorităţii epistemice, în cel de-al doilea, cea a autorităţii deontice. în ambele
cazuri, cuvântul de ordine al deontologiei este asemănător acelui “LC' contucianist sau
“oikeiopragiei” platonice.
definind preocuparea ca lucrurilc să fie ele însele cu rostul şi finalitatea lor neîngrădite, este
dreapta cumpănire a autorităţii.
Pentru a înţelege modul în care se nasc normele morale specifice deontologiei cadrelor
didactice va trebui, fie şi succint să definim, în ultimă instanţă, esenţa morală a unei relaţii de
autoritate în acest domeniu.
Prezenţa managerului universitar în sistem trebuie privită ca rezultatul unei cerinţe sociale fireşti,
născută din dorinţa fiinţelor umane individuale dc cunoaştere şi autorealizare socială şi nu la capătul
unui capriciu al purtătorului autorităţii. în consecinţă, managerul universitar este ccl care utilizează o
anumită autoritate şi nu proprietarul ei exclusiv. Autoritatea aparţine instituţiei, iar purtătorul ei se
bucură de puterea cc i-o conferă, doar în virtutea faptului că instituţia a acccptat că temporar acesta
este potrivit să o