Sunteți pe pagina 1din 13

MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT


FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

Educația fizică în învățământul superior de neprofil

Coordonator științific :
Lect. Univ. Dr. Marius Stoicescu

Absolvent:
Vornicu D. Dumitru Răzvan

Bucureşti
2020
I.Motivarea alegerii temei

Educaţia fizică şi sportul ca parte integrantă a educaţiei generale reprezintă un fenomen


şi un act de cultură, un mijloc de emancipare cu conţinut “pedagogic”. De aceea pot elabora
primul motiv al alegerii acestei teme și anume posibilitatea de a introduce exercițiul fizic cu
toate aspectele sale în învățământul superior de neprofil cu un volum cât mai ridicat.
Un alt motiv este acela de intenția și dorința mea de a profesa în învățământul superior,
pentru a putea să le ofer toate cunștiințele dobândite de mine pe parcursul studiilor efectuate și
de a reuși să le induc studenților plăcerea educației fizice și cât de importantă este în orice
domeniu de activitate existent, fie că vorbim de învățământul de profil sau cel de neprofil.
Un ultim motiv îl constituie scăderea nivelului de învățământ în ultimii ani, în special
practicarea educației fizice în școli și în învățământul superior de neprofil, ajungându-se în
România ca în programa școlară să existe doar o singură oră de educație fizică pe săptămână
în programă. Acest lucru este de neimaginat, deoarece au și vor avea mai multe efecte
negative, nu numai din punctul de vedere al stării de sănătate, fie ea psihică sau fizică, dar și
efecte negative de natură profesională.

II.Scopul temei alese

Scopul temei alese este dat de problemele care sunt exercitate în România de
insuficiența orelor de educație fizică, de aceea avem ca scop inducerea și practicarea
sistematică a educației fizice și sportului în învățământul superior de neprofil cât mai des
posibil, prin aducerea a cât mai multor informații, metode și mijloace legate de exercițiul fizic
și rolul lui în viața de zi cu zi.
III.Abordarea problematicii temei

În cadrul educaţiei realizate în învăţământul superior, componentă curriculară înscrisă


sub sigla binecunoscută de Educaţie fízică ca parte constitutivă, condiţional-integrativă, are o
contribuţie importantă la cultivarea în mediul studenţilor a unui set stabil şi peren de misiuni,
valori, acţiuni, conduite şi atitudini sociale şi personale. Educaţia fizică în mediul universitar
de neprofil este sau ar trebui să reflecteze o preocupare importantă a societăţii vizând
dezvoltarea capacităţilor, a potenţialităţilor fizice ale studenţilor. Pe lângă dezvoltarea fízică,
se urmăreşte şi dezvoltarea unui set de valori pozitive de conduită, compatibile cu etosul
societăţii moderne, în continuă schimbare. Aşa cum orice acţiune educaţională are scopuri
formative, în concordanţă cu interesele societăţii, la fel şi educaţia fizică din mediul
universitar de neprofil trebuie să aibă anumite finalităţi formative, precise şi specifice.
Având un caracter permanent şi atribuţii preponderent formative, ea reprezintă un
proces deliberat construit şi dirijat pentru perfecţionarea dezvoltării fizice şi psihice ale
studenţilor, în strânsă legătură cu:

 particularităţile de vârstă şi de sex;


 integrarea tinerilor studenţi în viaţa socială;
 solicitările specifice diferitelor profesiuni;
 menţinerea unei stări de bine atât în plan mental, social, relaţional, emoţional
cât şi în plan fizic.

Analiza teoretică şi metodologic-acţională a valorilor esenţiale legate de practicarea


educaţiei fizice în învăţământul superior de neprofil, este esenţial conectată examinării
obiectivelor şi competenţelor asigurate de acest domeniu, a calităţii motivaţiei studenţilor, a
diversităţii formelor de practicare eficace a exerciţiului fizic, a avantajelor şi limitelor
practicării lui nesistematice sau în exces, precum şi a strategiilor de evaluare a activităţii de
instruire din perspectiva rolurilor şi competenţelor cadrului didactic. Avem în vedere, totodată,
modurile de socializare avansată şi pregătire socială produsă prin educaţie fizică şi sport,
strategiile de păstrare a sănătaţii, de petrecere a timpului liber, de optimizare a performanţelor
academice şi profesionale.
Educaţia fizică în învăţământul universitar de neprofil este componentă a sistemului de
educaţie universitară. Îşi propune să rezolve o serie de sarcini specifice domeniului educaţiei
fizice şi sportive cu privire la dezvoltarea şi perfecţionarea unor indici fizici şi psihici, care să
aibă influenţă pozitivă asupra unor însuşiri de personalitate necesare viitorilor specialişti.
În funcţie de particularităţile individuale ale studenţilor, de motivaţiile, de opţiunile şi
nivelul de pregătire al acestora, curricula poate fi adaptată. Această adaptare se poate realiza
cu respectarea particularităţilor legilor biologice ale dezvoltării, cu acele consecinţe favorabile
în formarea personalităţii. Implicaţiile care derivă din acest proces sunt cele legate de
dezvoltarea capacităţilor psihomotrice, a aptitudinilor, a valorificării depline a resurselor şi
energiilor, toate vizând o permanentă formare şi autoformare pentru viitorul specialist.
Prin domeniul educaţiei fizice şi sportului, componentă a curriculumului universitar, se
urmăreşte folosirea utilă a timpului alocat activităţilor de educaţie fizică, stimularea procesului
de creştere şi dezvoltare armonioasă atât fizică, cât şi psihică, menţinerea stării optime de
sănătate ş.a. Conceptul de educaţie fizică şi sport presupune nu numai o structură proprie, ci şi
un modul psiho-pedagogic specific de aplicare în procesul formării tinerei generaţii, în
conceperea programelor de educaţie fizică si sport, scopul central constituindu-l dezvoltarea
calităţilor si capacităţilor fizice, precum şi a menţinerii unei stări optime de sănătate a tuturor
practicanţilor, a tuturor cetăţenilor unei ţări.
Reamintim idealul educației fizice și sportului dupa Căteanu și anume “omul sănătos
fizic şi psihic, cu o dezvoltare fizică armonioasă, ţinută corporală corectă, aptitudini motrice
dezvoltate multilateral, cunoştinţe asupra valorilor de utilizare a exerciţiilor fizice cu scop
preventiv, corectiv şi recuperator, capabil să se autoorganizeze în timpul liberşi mai târziu în
cadrul educaţiei permanente”.

În opinia lui Şiclovan scopul şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului s-au modificat , de-
alungul dezvoltării societăţii, deşi eleméntele lor de conţinut au contribuit la perfecţionarea
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. “Contribuţia acestor activităţi la
realizarea indicilor superiori de dezvoltare şi de pregătire fizică a constituit o cerinţă obiectivă
în toate formaţiunile social-economice, strîns legată de necesitatea pregătirii cetăţenilor pentru
viaţă.”
Scopul educaţiei fizice şi sportului îl constituie dezvoltarea personalităţii subiectului
uman în concordanţă cu cerinţele societăţii, în special dobândirea autonomiei, a eficienţei şi
echilibrului cu mediul natural şi social.
Pentru a putea evidenția obiectivele educației fizice de neprofil,ne reamintim
obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului și anume:

 menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice în


mod conştient şi sistematic, creşterea potenţialului lor de muncă şi de viaţă;
 favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării corporale/fizice a
subiecţilor;
 dezvoltarea, educarea calităţilor motrice de bază şi specifice; 41
 formarea corectă a unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice;
 formarea capacităţii şi a obişnuinţei de practicare sistematică, corectă şi
conştientă a exrciţiilor fizice, mai ales în timpul liber;
 contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale,
estetice, morale etc.

În literatura pedagogică, Cristea (2002, pg. 112) consideră că obiectivele generale ale
educaţiei fizice sunt:
i) consolidarea dezvoltării biologice a personalităţii umane, cu următoarele
obiective specifice:
 formarea deprinderilor şi capacităţilor motrice,
 însuşirea şi formarea unei conduite igienico-sanitare,
 valorificarea capacităţilor speciale la nivelul activităţilor sportive.
ii) stimularea dezvoltării psihice a personalităţii umane, având printre altele
următoarele obiective specifice:
o corelarea sarcinilor privind dezvoltarea echilibrată, atât biologică cât şi
psihică;
o dezvoltarea stărilor afective pozitive provocate de mobilizarea
energetică, proprie activităţilor proiectate şi realizate;
o educarea voinţei în condiţii specifice de competitivitate, cu obstacolele
întâlnite.

Acum vom elabora obiectivele educației fizice specifice domeinului superior:


 întărirea sănătăţii şi călirea organismului;
 formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi a calităţilor fizice ale
mişcărilor;
 formarea şi dezvoltarea principalelor calităţi morale de voinţă şi de caracter;
 instrucţia igienico-sanitară şi formarea unui comportament igienic.

În acelaşi plan al analizei obiectivelor generale ale educaţiei fizice şi sportului în


învăţământul superior se apreciază cu unele note particulare următoarele:

(1) Integrarea cunoştinţelor şi a tehnicilor specifice educaţiei fizice în acţiuni de


optimizare a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice individuale; (2) Integrarea cunoştinţelor
şi a priceperilor specifice în organizarea şi practicarea competiţională/necompetiţională a unor
ramuri de sport, corespunzător disponibilităţilor fizice şi intereselor individuale;
(3) Dezvoltarea spiritului de echipă şi a spiritului competitiv, în scopul integrării
sociale a studenţilor;
(4) Menţinerea stării de sănătate şi creşterea capacităţii de adaptare la condiţii variate;
(5) Stimularea interesului pentru practicarea independentă şi continuă exerciţiilor fizice
sau a unei ramuri sportive;
(6) Formarea unui stil de viaţă sănătos prin practicarea mişcării în aer liber,
revigorarea activităţilor turistice, a vieţii din excursii.
Funcţii ce se referă la procesul de învăţare:

- de transmitere a cunoştinţelor prin comunicarea informaţiei sub formă de text și


reprezentări grafice;
- de dezvoltare a capacităţilor şi a competenţelor prin achiziţionarea metodelor,
atitudinilor, abilităţilor (obişnuinţelor) de muncă şi de viaţă;
- de consolidare a achiziţiilor prin intermediul exerciţiilor;
- de evaluare a achiziţiilor prin intermediul sarcinilor didactice, pentru a certifica că o
achiziţie este, într-adevăr, însuşită.

Funcţii de interfaţă (suprapunere) cu viaţa cotidiană şi profesională

- de sprijin în integrarea achiziţiilor, astfel ca studentul să fie capabil să utilizeze


achiziţiile sale în situaţii diferite de cele întâlnite în timpul procesului instructiv;
- de referinţă, la care studentul se poate referi în caz de necesitate;
- de educaţie socială şi culturală
– vizează toate achiziţiile legate de comportament, de relaţiile cu alţii, de viaţa în
societate în general.

Evaluarea în învățământul superior

Cursul/seminarul universitar poate fi evaluat în scopul atestării cadrului didactic;


trecerii cadrului didactic prin concurs; stabilirii calităţii predării cursului; acreditării
programelor de studii; evaluării interne/externe.
În calitate de evaluatori pot fi experţii în domeniu; şef al catedrei; membrii comisiilor
de asigurare a calităţii, colegii, studenţi. De regulă, se proiectează şi se evaluează
cursul/seminarul universitar în cadrul unei unităţi de învăţare/unui modul care include:
subiectul/unitatea de conţinut, competenţele specifice, strategii de predare-învăţare-evaluare.
Fiecare unitate de învăţare/modul se realizează în cadrul mai multor ore de curs şi
seminar. De exemplu, 4 ore curs + 6/8 ore seminar. Important este să se țină cont de: a)
funcţiile şi specificul cursului şi seminarului universitar; b) de tipul cursului/seminarului
universitar; c) de finalităţile specifice pentru fiecare curs/seminar universitar.
Evaluarea rezultatelor academice, alături de predareînvăţare-cercetare, reprezintă
componenta centrală a procesului de învăţământ, dar şi decisivă privind funcţionalitatea
sistemului didactic. Evaluarea este şi un mijloc de bază de realizare a feedback-ului, care oferă
informaţiile de autoreglare necesare pentru luarea deciziilor de ameliorare/dezvoltare a
sistemului de învăţământ.
Din această definiţie deducem că:
a) evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfăşurată în timp;
b) este o componentă indispensabilă a procesului de învăţământ;
c) ea nu se rezumă la notarea studenţilor, ci vizează domenii şi probleme mult mai
complexe;
d) ea implică măsurări, comparaţii, aprecieri care permit adoptarea unor decizii menite
să îmbunătăţească procesul educaţional.
Evaluarea este un demers didactic prin care se delimitează, se identifică şi se
furnizează informaţiile despre randamentul academic, ca temei pentru luarea deciziilor
ulterioare. Procesul evaluării randamentului academic presupune următoarele acţiuni relativ
distincte: măsurarea, aprecierea, valorificarea, adoptarea măsurilor
ameliorative/valorizare/decizie.
În domeniul educaţiei, evaluarea reprezintă un act psihopedagogic complex, de
stabilire a relevanţei şi a valorii rezultatelor academice/performanţelor prin raportarea acestora
la un sistem de criterii prestabilite.
O evaluare bună este o operaţie dificilă şi, din acest motiv, multe studii au fost
consacrate etapelor actului evaluativ, criteriilor în funcţie de care se face evaluarea, fidelităţii
şi obiectivităţii evaluării. Procesul evaluării parcurge mai multe etape:
a) definirea şi cunoaşterea prealabilă a obiectivelor/finalităţilor procesului de
învăţământ;
b) crearea situaţiilor de învăţare, pentru a permite studenţilor să realizeze
comportamentul pe care îl presupun aceste obiective/finalităţi;
c) desfăşurarea procesului de înregistrare şi de măsurare;
d) evaluarea şi analiza datelor culese;
e) concluzii şi aprecieri diagnostice pe baza datelor obţinute.
Cu alte cuvinte, evaluarea presupune specificarea obiectivelor/finalităţilor, măsurarea
atingerii acestor obiective/finalităţi şi compararea datelor obţinute cu criterii acceptabile, astfel
încât să se poată face aprecieri de calitate.

Curricula (programe) pe discipline reprezintă documente operaţionale necesare şi


obligatorii pentru profesorii de la toate disciplinele academice, stagii de practică pentru toate
ciclurile învăţământului superior (licenţă, master, doctorat) în procesul de proiectare şi
realizare a activităţilor de predare-învăţare-evaluare în cadrul universităţii. Din perspectiva
teoriei curriculumului, acest tip de documente este elaborat în funcţie de finalităţile stabilite pe
cicluri de învăţământ şi valenţele formative ale disciplinei respective privind formarea
dimensiunii specifice ale acestor finalităţi. Orice activitate de instruire planificată pe bază de
curricula va fi concepută de profesor ca activitate de predare-învăţare-evaluare/cercetare.
Funcţia centrală a curricula constă în reglarea/orientarea proiectării didactice a activităţilor de
instruire concrete în cadrul cursurilor, seminarelor, lucrărilor de laborator, stagiilor de
practică.
1. Proiectarea curricula pe discipline în învăţământul superior, se realizează, de regulă,
de cadre didactice – titulari de cursuri, doctori/doctori habilitaţi şi se aprobă la şedinţele
catedrelor/ departamentelor şi Comisiilor de Asigurare a Calităţii în baza avizelor respective.
Cerinţele proiectării curriculare impun realizarea unor acţiuni pedagogice situate într-o ordine
ierarhică 54 explicită, exprimată în termeni de decizii de politici curriculare instituţionale:
Fundamentarea clară a concepţiei curriculumului (centrare pe student, centrare pe competenţe
etc.).
2. Definirea explicită a finalităţilor angajate în selectarea şi ordonarea materiei pe
cicluri de învăţământ (module/unităţi de învăţare).
3. Definirea clară şi taxonomia competenţelor specifice disciplinei, corelarea acestora
cu competenţele din Cadrul Naţional al Calificărilor, care converg la formarea competenţelor
specializării.
4. Identificarea soluţiilor metodologice optime în diferite situaţii de instruire.
5. Prezentarea soluţiilor docimologice posibile la nivel strategic şi operaţional în
termeni de evaluare iniţială, continuă/formativă, finală/sumativă.
Conceperea curricula pe discipline prevede:
 Structurarea lor hexagonală (concepţia curriculumului [repere conceptuale],
competenţe generale şi specifice [descriptori], conţinuturi [module, subiecte, unităţi de
conţinuturi], strategii didactice, strategii de evaluare, administrarea disciplinei.
 Dezvoltarea componentei „competenţe” şi raportarea acestora la competenţele din
Cadrul Naţional al Calificărilor, taxonomie acceptată a competenţelor, potenţialul formativ al
conţinutului disciplinei.
 Constituirea unui nou statut al unităţilor de conţinut ca mijloc de formare/dezvoltare
a competenţelor.
 Corelarea strategiilor didactice, strategiilor de evaluare cu finalităţile proiectate.
 Deschiderea spre intra- şi transdisciplinaritate/transversalitate.
Aşadar, structura curricula pe discipline poate include următoarele componente:
 Preliminarii.
 Concepţia curriculumului/repere conceptuale.
 Administrarea disciplinei.
 Competenţe generale şi specifice.
 Unităţi de conţinuturi/module.
 Strategii didactice/activităţi de predare-învăţare-evaluare.
 Bibliografie recomandată.

În instituţiile de învăţământ superior activitatea de educaţie fizică şi sport include


diferite forme de manifestare, începând cu orele prevăzute în planurile de învăţământ pentru
studenţii anilor I şi II, continuând cu pregătirea echipelor reprezentative la diferite discipline
sportive pentru competiţiile studenţeşti, precum şi cu promovarea ideii de a practica în mod
constant şi independent exerciţiile fizice şi sporturile preferate.
IV.Concluzii și aprecieri asupra temei

În concluzie, educaţia fizică şi sportul în mediul universitar trebuie să reprezinte una


din premisele importante ale educaţiei fizice independente sau ale educaţiei fizice ca mod de
viată. 42 Astfel, se pun bazele activităţii fizice sportive practicate în mediile familial şi
profesional, sub forma sporturilor individuale, de echipă, a excursiilor, a gimnasticii de
întreţinere şi recuperatorii, a activităţilor în natură – toate acestea valorificând cunoştinţele şi
deprinderile motrice acumulate în timpul studiilor universitare.
De asemenea rolul profesorului de educație fizică rămâne acela de reuși să
îmbunătățească rezultatele studenților din toate punctele de vedere, fie că vorbim de
activitățile fizice din cadrul orelor, dar și cele de timp liber, precum și cele din activitățile
profesionale.
Bibliografie

1. CÂRSTEA, GH.,Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti: Editura ANEFS


2000.
2.CÂRSTEA GH., Teoria și metodica educației fizice și sportului, Editura Universul,
București 1993
3. CRISTEA, S. ,Dicţionar de pedagogie.Chişinău: Editura Litera Educaţional 2002.
4.DRAGNEA, A., - Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport Editura Sport – Turism,
Bucureşti 1984.
5. DRAGNEA A., Bota A., Teoria Activităților Motrice, Editura Didactică și Pedagogică,
Bucureşti 1999

6. EPURAN. M.,HORGHIDAN V.,Psihologia Educaţiei Fizice, Academia Naţională De


Educaţie Fizică Şi Sport, Bucureşti 1994

7. EPURAN. M., Metodologia cercetării activităților corporale, Ed. ANEFS, București 1992
8. JINGA, I., ISTRATE, E. Manual de pedagogie. Bucureşti: Editura ALL 2008.
9 RAŢĂ, G., – Didactica educaţiei fizice şi sportului, Editura Pim, Iaşi 2008
10. SCHMIDT, F.,Coordonate organizatorice şi structurale ale practicării sportului pentru toţi
în învăţământul preuniversitar-clasele V-XII. Teză de doctorat, Academia Naţională de
Educţie Fizică şi Sport Bucureşti 2007.
11. STOICA, A. ,Particularităţile predării educaţiei fizice în învăţământul superior de neprofil.
Bucureşti: Editura Arvin 2004.
12. ŞICLOVAN, I., Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti: Editura Stadion 1972.

S-ar putea să vă placă și