Sunteți pe pagina 1din 2

Patru fără zece. Acum... pot să fiu liniştit.

Dacă trimiteau telegrama, bineînţeles că n-o trimiteau în


ultimul moment. Deh, la drept vorbind, merit lucrul ăsta. (Îşi aprinde o ţigară şi continuă satisfăcut.) Am
avut răbdare, am fost răsplătit.

Eu, nu ca să mă laud, dar sunt un actor autentic. Un actor serios, precis, pregătit. Şi pe urmă, sunt şi
foarte frumos . Cât de mulţi din teatru au un fizic ca al meu? ...Şi, cu toate astea, nu lucrez nicăieri de
treisprezece luni... Treisprezece luni. Cum am reuşit să trăiesc... nici eu nu ştiu. Defapt stiu, am amanetat
tot. Nevastă-mea, sărmana, m-a ajutat cât a putut, pe urmă a rămas şi ea fără servici şi m-am văzut silit
s-o trimit la părinţi, la ţară. Cel puţin acolo are ce să mănânce.Treisprezece luni fără nici un angajament.

Nici măcar la Televiziune, unde toţi găsesc de lucru. Toţi, în afară de mine. „Vedeţi dumneavoastră, nu
vă putem oferi un rol de figuraţie, dumneavoastră vi se cuvine ceva mai mult...” Aşa e, unui actor ca
mine i se cuvine ceva mai mult. Dar dacă acest „ceva mai mult” nu se găseşte, aş fi făcut şi figuraţie. Aşa
că... nimic. Telefonam, iar domnii ăia îmi trimiteau vorbă prin secretară că nu sunt în birou... că-s în
şedinţă...

De teatru, pe urmă, nici să nu mai vorbim. La noi sunt în floare găştile. Dacă nu faci parte dintr-o gaşcă...
adio! Companiile cele mai importante au angajat anul acesta nişte cizme... nişte cizme de actori de te
doare capul. De ce? Pentru că unul e prieten cu vedeta trupei.... cealaltă se culcă cu actorul principal... O
porcărie... Imoralitate... Şi uite-aşa, un profesionist serios ca mine rămâne pe dinafară.

Lui socru-meu îi e uşor să dea soluţii: „Schimbă-ţi meseria!” Dar de ce să-mi schimb meseria? Sunt un
actor bun, de asta sunt convins. Am fizic, am voce, sunt degajat, nu-s prost, sunt cult, am priză la
public... Într-o altă ţară, la ora asta aş fi o celebritate. Într-o ţară serioasă, fireşte. În Franţa, aş fi jucat
Hamlet de acum câţiva ani. Şi ce Hamlet aş fi făcut! (adoptă o poză şi începe să declame monologul): „A
fi sau a nu fi...” L-aş fi făcut cu totul interiorizat, dar vibrant... o strună de vioară gata să plesnească... „A
fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea. Mai vrednic oare e să rabzi în cuget a vitregiei praştii şi săgeţi sau
fierul să-l ridici asupra mării de griji şi să le curmi? Să mori, să dormi, atât: şi printr-un somn să curmi
durerea...”

De zece ani pregătesc rolul ăsta, aşteptând prilejul... Când colo... nici pomeneală de Hamlet.Nici macar
doica din Romeo si Julieta. Nevastă-mea, sărmana, îmi tot zice: „Ai răbdare... trebuie să ştii să aştepţi
gloria... să ţi-o câştigi...” Cum adică? N-ajunge să mori de foame stând treisprezece luni fără o zdreanţă
de angajament? Şi de ce? Ca să vezi cum nişte măscărici care fac de o mie de ori mai puţin decât mine,
ajung... devin răsfăţaţii publicului... primesc scrisori din toate părţile... acordă interviuri la Televiziune...
ca ăla... cum îl cheamă ... ? Cretinul ăla care l-a jucat pe Romeo la Televiziune. Să nu mai vorbim cum l-a
jucat... a fost distribuit numai pentru că între el şi regizor ... pentru că la noi pârghia tuturor lucrurilor a
fost şi va fi întotdeauna sexul... Cu rezultatele pe care le vedem: când vorbea de dragoste, se vedea că
era cu gândul la .. numai la Julietta nu... Şi, cu toate astea, el a răzbit în viaţă, eu nu. El are acum un
nume, în timp ce eu... care am jucat cu el... şi l-am băgat în buzunar, nu ştiu de câte ori... sunt nevoit să-l
ascult cum îmi zice cu mutra aia care cere palme: „Ce mai faci? Spune-mi când eşti liber, mai avem
câteva posturi descoperite în trupă... Roluri secundare, bineînţeles, în orice caz... dacă pot să ajut un
prieten...” (Ţipă.) Pocitania! Să mă angajez la un măscărici nenorocit ca tine?!? Şi aseară era cât pe ce să-
i telefonez. Ce să fac, eram împins de foame... Ce bine că nu i-am telefonat...

(se uită la ceas) Patru fără zece. Şi telegrama n-a sosit.. Acum chiar că pot spune că am învins. (Nebun de
bucurie). În primul rând, vreau să mi se scrie numele cu litere de-o şchioapă în fruntea titlurilor. Şi
separat de celelalte nume. „Cu concursul extraordinar al lui Attilio Dusetti”, enorm, pe ecran panoramic.
Când o să afle nevastă-mea, sărmana, o să înnebunească de fericire. Biata Lauretta. Ea a avut
întotdeauna încredere în mine, nu s-a îndoit niciodată de viitorul carierei mele. Chiar şi acum îmi trimtea
de la ţară... unele scrisori.... Şi unele pachete cu salam, cu unt, sărmana, cu tot ce găsea...

O telegramă?Iată telegrama. în ultimul moment să-mi spună că nu mă vor... (ţipând) Păi dacă-i aşa, ăia
habar n-au de nimic, dacă-i aşa, atunci Franţa e o ţară imposibilă, mai păcătoasă decât a noastră, o ţară
de oameni corupţi, plină de găşti şi de netrebnici. Şi cine ştie ce mai au curaj să-mi spună în telegrama
asta.. Că regizorul nu e de acord... că între timp şi l-au ales pe cel de-al doilea protagonist... O fi vreo
haimana de periferie, care nici măcar nu ştie să interpreteze, dar are avantajul că nu spune niciodată nu.
De altfel, chiar dacă nu ştie să vorbească, tot îl dublează. Ăsta e cinematograful. A şaptea artă. I se mai
spune şi artă! O porcărie! O porcărie! Am avut dreptate eu, când n-am vrut să aud de cinema... Îl studiezi
timp de zece ani pe Hamlet, iar regizorul preferă în locul tău un analfabet, un actor cules de pe stradă. Ţi
se expediază o telegramă care anulează angajamentul şi bonjour şi n-am cuvinte!Bine cel puţin că
nevesti-mii nu i-am scris nimic... Biata Lauretta, cine ştie câte lacrimi ar fi vărsat... Ea e o femeie
sensibilă... inteligentă... Ea m-a înţeles întotdeauna, mi-a dat curaj, încredere în puterile mele... crezând
ea însăşi în mine... în arta mea... Artă, cică! Nu-i nimic serios în meseria asta. Nu există artă. Are dreptate
socru-meu, care, orice s-ar spune, e un om cu bun simţ. Trebuie să mi schimb meseria. Sigur. Asta am să
şi fac.

Nu!? A murit Lauretta într-un accident de automobil... ia te uită, femeile astea. Eu mă frământam aici, iar
ea îşi permite plimbări cu maşina. Şi pe deasupra mi-o şi anunţă aşa, într-o doară... (o clipă de gândire)
Păi atunci înseamnă că în privinţa filmului... nu e nici o anulare... totuşi, francezii ăştia... Câtă cinste, câtă
sensibilitate, cât simţ artistic.Îmi pare rău de Lauretta, sărmana. Să sperăm că măcar n-a suferit prea
mult. Nu, nu, scrie şi aici. Moarte subită. Să mă duc la ţară, la înmormântare? Dar nu pot să renunţ la
angajament pentru înmormântarea nevestimii! În meseria noastră trebuie să ştii să treci peste
sentimente. Din păcate. Când eşti în slujba artei.... Un adevărat actor trebuie să lase pe planul al doilea
până şi durerea. O să trimit socrilor mei o telegramă de la aeroport: „Obligaţii de neamânat mă obligă să
plec imediat la Paris. Stop. Cu inima zdrobită, etc., etc....” Şi eu, care era cât pe ce să renunţ la tot, fără
ca măcar să citesc telegrama. (Râzând) Ratam şi ocazia asta. Dar făcând filmul... ce mai încolo şi-ncoace,
îl fac... (ia din valiză fotografia soţiei sale şi seuită la ea, scuzându-se) Lauretta, îmi pare rău, ai să mă
înţelegi şi tu.Am un rol principal... (râde) Uf, dar ştiu că m-ai speriat... (râde) Acum, acum a trecut....
Plecăm.