ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE 

ŞCOALA POSTLICEALA SANITARA BUZĂU

LUCRARE DE CERTIFICARE A COMPETENŢELOR

PROFESIONALE

COORDONATOR:
Prof. Dr. IULIUS PAUL NEGOIŢĂ

ABSOLVENT:
LUNGU LUMINIŢA

BUZĂU
2015
 MOTTO

” Sănătatea este o comoară pe care puţini știu să o

preţuiască, deși aproape toţi se nasc cu ea”

Hipocrate
 CAPITOLUL I

I. Introducere. Generalităţi

Fiecare organ al corpului omenesc participa la viaţă, însă nici o altă funcţie a organsimului nu este
mai intim legată de aceasta ca respiraţia. De aceea, respiraţia din timpuri străvechi, a fost asociată cu
crearea lumii şi cu naşterea omului. Inspiraţia şi expiraţia reprezintă ritmul vieţii, în timp ce ultima
suflare este semnul morţii.

Nevoia de cunoaştere este una dintre caracteristicile definitorii speciei umane, chiar dacă discuţia
se poartă la modul cel mai general. În mod particular însă, în condiţia în care este vorba de o anume
situaţie care afectează direct sau doar interesează într-un fel propria persoană, omul, indiferent de
capacităţile sale de cunoaştere: native sau educate prin şcoală, devine profund interesat în a şti mai
mult, în a găsi răspunsuri la o sumă de întrebări.

Fiecare dintre noi ne-am confruntat cu astfel de situaţii. De cele mai multe ori problema este
undeva în afara familiei sau a propriului cerc de interese, este o problemă „a altora”, astfel încât şi cota
de interes este mică. În această categorie intră toate perceptele despre igienă, sfaturile căpătate în
şcoală despre microbi, despre boli, despre posibilităţile cele mai elementare de a ne feri de
îmbolnăvire, toate având o cotă de interes general atât timp cât problemă rămâne la dimensiuni
generale, teoretice. Chiar şi atunci când boala afectează o persoană cunoscută, cota de conştientizare
rămâne la fel de mică.

Situaţia devine dramatică doar atunci când în cauză este persoana proprie, sau una dintre rudele cele
mai apropiate, cu atât mai critică cu cât boala este mai severă, când afectează însăşi condiţia de
existenţa persoanala sau a acelei persoane apropiate, dragi.
Cu cât problema este mai serioasă, cu atât nevoia de a şti este mai mare. Într-un astfel de moment
de cumpănă omul se confrunta cu adevărul, cu o realitate dureroasă. Sau ar trebuie să se confrunte,
pentru că o mare parte dintre pacienţi prefera să se plaseze pe linia lui „nu vreau să ştiu”, declarând că
„mai bine să nu ştie pentru că, oricum sfârşitul este acelaşi”.

Fiecare organ al corpului omenesc participa la viaţă, însă nici o altă funcţie a organsimului nu este
mai intim legată ca aceasta de respiraţie. De aceea respiraţia, din timpuri străvechi a fost asociată cu
crearea lumii şi cu naşterea omului. Inspiraţia şi expiraţia reprezintă ritmul vieţii, în timp ce ultima
suflare este semnul morţii.

Transformările pe care le-a produs ultimul veac în toate domeniile vieţii şi activităţii omeneşti au
antrenat necontenit modificări profunde în comportamentul şi starea de sănătate a omenilor.
 CAPITOLUL II

1. Anatomia şi Fiziologia Aparatului Respirator

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi plămâni. Căile respiratorii sunt prezentate

printr-un sistem de conducte prin care aerul pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din
cavităţile nazale, faringe, laringe, trahee şi bronhii.
Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii superioare iar laringele, traheea şi bronhiile,
căile respiratorii inferioare.

1.1. Nasul şi cavităţile nazale

Acestea alcătuiesc un organ complex, cu funcţie respiratorie senzorială. Există două organe strâns
legate între ele, atât structural cât şi funcţional şi anume: nasul propriu-zis şi cavităţile nazale numite şi
fose nazale. Nasul se reprezintă ca o proeminentă situată în mijlocul feţei şi serveşte ca organ de
protecţie pentru fosele nazale. Este alcătuit dintr-o rădăcină, o bază, un vârf, două fete laterale şi trei
margini sau muchii.
 1.2. Laringele

Laringele este un segment al căilor respiratorii superioare care îndeplineşte două roluri: conduce
aerul către plămâni şi reprezintă principalul organ al fonaţiei. El se afla în regiunea anterioară a gâtului
sub osul hioid şi înaintea faringelui. Are forma unei piramide triunghiulare prezentând la bază un vârf,
o fată posterioara, două fete anterolaterale şi trei margini.

· Bază: îndreptată în sus spre faringe, este reprezentată de către orificiul superior al laringelui.

· Vârful: este îndreptat în jos şi se continua cu traheea.
  Fata posterioara formează peretele anterior al hipofaringelui şi este acoperit de mucoasa
faringiană.
 Fetele anterolaterale: în număr de două (dreapta şi stânga). Marginile sunt în număr de trei,
doua posterolaterale şi una anterioară.

1.3. Traheea

Traheea este un organ fibrocartilaginos, tubular care continua laringele întinzându-se de la

extremitatea inferioară a acestuia până în mediastin unde se bifurcă în cele două bronhii principale sau
pulmonare. Ea prezintă două neregularităţi numite depresiuni şi anume depresiunea aortică, produsă la
aortă şi depresiunea tiroidiană produsă de glanda tiroidă. Este un organ elastic, putându-se alungi sau
scurtă ca un resort.
Structura traheei:
Este formată din trei tunici: mucoasa, fibroelastica şi adventiceea.
Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu de tip respirator, pseudostratificat, prismatic, ciliat cu
caliciforme şi un corion.

Tunica fibroelastica reprezintă scheletul de susţinere a traheei şi este formată din 15-20 de inele sau
arcuri incomplete deschise posterior, constituite din cartilaj lichid. Adventiceea este formată din ţesut
conjunctiv lax în care se găsesc vase, nervi şi formaţiuni limfoide.
 1.4. Bronhiile principale

Bronhiile principale (dreapta şi stânga) sunt conducte care rezultă din bifurcarea traheei. Ele
reprezintă ultimile segmente ale cailor respiratorii inferioare extrapulmonare şi se întind de la ultimul
inel traheal, numit şi pintenul traheal, până la hilul plămânilor, unde se împart bronhiile lobare. De la
origine fiecare bronhie se împarte în jos, în afară şi puţin înapoi, către flandrul respectiv, ambele
formând un unghi de 75 grade – 85 grade cu deschizătură în jos. Bronhia principală alcătuieşte
împreună cu artera pulmonară şi cu venele pulmonare de pe aceeaşi parte pediculul pulmonar situat în
hilul pulmonar.

1.5. Plămânii şi pleura

Plămânii (drept şi stâng) alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care au loc schimbările de
gaze dintre organism şi mediu ambient. Ei sunt aşezaţi în cavitatea toracică de o parte şi de alta a
mediastinului.

Mediastinul este un sept (perete) sagital, delimitat, anterior de peretele sternocostal, posterior de
coloană vertebrală şi lateral de feţele mediene ale celor doi plămâni iar inferior de diafragm. În
mediastin se găsesc: inima şi vasele mari, esofagul, aorta, nervii vagi, canalul toracic, ganglionii
limfatici şi traheea.
Forma plămânilor seamănă cu cea a unui trunchi de con care prezintă: baza, un vârf, două fete şi
trei margini. Baza plămânului sau fata diafragmatica are forma unei suprafeţe triunghiulare concave,
mulându-se pe bolta diafragmului. Vârful plămânului are forma unei bolte rotunjite. Se întinde de la
coasta a două în sus depăşind orificiul superior al cutiei toracice. Faţa costală este convexă şi se
mulează pe peretele toracic. Pe această fată se găseşte un sant adânc care împarte plămânul în lobi,
numit scizura sau fisura interlobara.
 Plămânul stâng are o singură scizura care-l împarte în doi lobi: unul superior şi unul
inferior. Plămânul drept are două scizuri: scizura mare, interlobara numită şi oblică, comună celor doi
plămâni şi scizura accesorie sau orizontală care se desprinde din partea mijlocie a scizurii oblice.
Plămânul drept are trei lobi: unul superior, unul inferior şi altul mijlociu.
Faţa mediana sau mediastinala: este concava şi se mulează pe formaţiunile care se găsesc în
mediastin. Pe această fată se găseşte hilul plămânului şi nişte depresiuni.
Hilul plămânului reprezintă locul pe unde ies şi intră elementele anatomice care alcătuiesc pediculul
pulmonar: bronhia şi venele pulmonare. El are forma unei rachete de tenis cu coada în jos, fiind
aşezate la jumătatea distanţei dintre vârful şi baza plămânului.
Pe fata mediastinala a plămânului stâng se afla o impresiune data de arcul aortic (şanţul arcului
aortic) şi de aorta toracică (şanţul aortei toracice). Pe fata mediastinala a plămânului drept se afla
impresia cardiacă, mai puţin adâncă decât cea din stânga. Marginea anterioară este convexă
pe dreapta şi concavă pe stânga din cauza scizurii cardiace. Marginea posterioara este rotunjită, se
mulează pe şanţul costovertebral. Marginea inferioară este reprezentată de circumferinţa bazei
plămânului.

Plămânul este alcătuit din două categorii de formaţiuni anatomice distincte: un sistem de canale
aeriene intrapulmonare numit arborele bronşic şi un sistem de saci în care se termina ramurile
arborelui bronşic şi care poartă numele de alveole pulmonare. La acestea se adauga ţesutul conjunctiv.
Acestea se organizează în lobi pulmonari, segmente pulmonare, lobi pulmonari şi acini pulmonari.

1.6. Arborele bronşic

Arborele bronşic: reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare care rezultă din ramificarea
bronhiilor extrapulmonare. Bronhiile principale se ramifica progresiv. Bronhia principală dreapta se
împarte mai întâi în bronhia lobara superioară care merge la lobul superior şi în trunchiul bronşic
intermediar. La rândul lui se împarte în două ramuri: bronhia lobara mijlocie şi bronhia inferioară.
Structura peretelui bronhiilor intrapulmonare diferă în raport cu calibrul acesteia.
Bronhiile lobare şi segmentare: au o structură asemănătoare cu cea a traheei cu deosebirea că
lumenul lor este mai mic iar inelele sunt complete. Bronhiile interlobare au mucoasa de tip traheal iar
în corionul acestuia se găsesc glande de tip seromuculos. Scheletul fibrocartilaginos este format din
segmente de arcuri de formă lenticulară. Muşchiul neted este slab dezvoltat. Adenticea este formată
din ţesut conjunctiv lax.
 Bronhiile intralobare care provin din diviziunea dicotomică a bronhiilor interlobare, au epiteliul
mucoasei monostratificat, prismatic sau cubic, corionul este lipit de glande. Scheletul cartilaginous
lipseşte fiind înlocuit de un inel musculos.
Bronhiile terminale au o structură mult mai simplă. Epiteliul lor este cubic sau uşor turtit, lipsit de
cili şi de celule caliciforme. Corionul este slab dezvoltat.
Bronhiile respiratorii sau acinoase se caracterizează prin faptul că peretele lor este prevăzut din loc
în loc cu alveole pulmonare.

1.7. Lobul pulmonar

Lobul pulmonar reprezintă unitatea structurală şi funcţională a segmentelor pulmonare respective a

plămânului. Mai mulţi lobi pulmonari formează un segment pulmonar care are aeraţie şi vascularizaţie
proprie. Lobul pulmonar este legat de arborele bronşic prin bronhiola intralobulara care provine din
diviziunea dicotomică a bronhiilor interlobulare. Alveolele pulmonare sunt în număr foarte mare, circa
200 de milioane pentru ambii plămâni.
O alveolă pulmonară este o formaţiune veziculoasă care seamănă cu un sac mic globules şi care
prezintă un orificiu ce se deschide în canalul sau aductul alveolar. Structura peretelui unei alveole este
deosebit de complexă. Este alcătuit dinăuntrul în afară, dintr-un epiteliu alveolar aşezat pe o membrană
bazală şi o stramă conjunctivă.
Epiteliul alveolar este alcătuit din trei tipuri de celule alveolare care nu sunt altceva decât aspecte
morfologice şi funcţionale diferite ale uneia şi aceleaşi celule. Acestea sunt:
· celulele alveolare mici cu diametrul între 4 – 6μ cu un nucleu voluminos;
· celule alveolare mari cu diametrul între 8 – 12μ de forma poliedrica;
· celule alveolare libere cu diametrul de 15μ care sunt fie fixate în epiteliu fie pe cale de desprindere.
Membrana bazală pe care se află epiteliul alveolar este subţire, constituit din micromolecule
glicoproteice. Ea se aplică pe membrana bazală a capilarului sanguin pe care se aşează celulele
endoteliale. Stroma peretelui alveolar este formată dintr-o substanţă fundamentală glicoproteica în care
sunt incluse fibrele conjunctive, celule conjunctive şi capilarele sanguine.

Spaţiile dintre lobulii pulmonari sunt umplute cu ţesut conjunctiv lax format din fibre de colagen
şi elastice în care se găsesc elementele celulare, vase sanguine care alcătuiesc circulaţia sanguină
funcţională şi nutritivă, limfatice pulmonare şi terminaţii nervoase.
 1.8. Pleura
Plămânii sunt înveliţi în nişte membrane seroase care se numesc pleure. Rolul acestora este de a
asigura alunecarea plămânilor pe pereţii cavităţilor în care se găsesc în timpul mişcărilor respiratorii.
Pleura este alcătuită din două foiţe care se găsesc în continuare una cu cealaltă şi care formează un sac
închis .Foiţa care înveleşte pereţii cavităţii toracice se numeşte pleura parietală iar cea care înveleşte
plămânii se numeşte pleura viscerală.

2. Fiziologia respiraţiei
Respiraţia cuprinde mai multe etape cheie: ventilaţia pulmonară şi schimbările gazoase la nivelul
interfeţei aleveolo-capilare, apoi după un transport al oxigenului în sânge, schimburile intre capilarele
sanguine periferice şi celule (respiraţia celulară).

Aerul în căile respiratorii

Aerul pe care îl respirăm este constituit din 78 % azot, 21 % oxigen şi 1% gaze rare. El intră în
organism prin inspiraţie pe nas (sau gură), trece prin intersecţia aero-faringiana, traversează laringele şi
merge prin trahee, bronhii şi bronchiole până la alveole.. Aerul expirat parcurge drumul invers.
10 000 până la 20 000 litri de aer circula în fiecare zi prin căile aeriene. În cursul traseului sau,
aerul este încălzit (de capilarele sanguine) şi umidificat (de glandele seroase). Respiraţia este caldă şi
umedă. Respiraţia este intricate cu deglutiţia şi fonaţia.

Mecanica ventilatorie

Ansamblul torace- plămâni este un sistem în care forţele toracice se exercita în sens invers:
plămânii tind să retracte (să se colabeze), toracele tind să dilateze. Poziţia de echilibru (poziţia de
repaus sau de relaxare) corespunde sfârşitului expiraţiei.
Fluxul aerian către alveoli se datorează forţei motrice create de contracţia muşchilor respiratori.
Muşchiul principal este diafragmul, situate între torace şi abdomen. Contracţia diafragmului în cursul
inspirului creşte volumul cutiei toracice. Urmează o presiune negativă în căile aeriene şi o insuflaţie de
aer la presiunea atmosferică, care rămâne fixa. Plămânii se vor dilata ocupând cavitatea toracică
lărgită. Ansamblul torace- plămân funcţionează sinergic graţie pleurei. Expiraţia este un fenomen
pasiv, care readuce plămânul la poziţia sa iniţială de relaxare. În expirul forţat voluntar sunt puşi în joc
muşchii expiratori (intercostali şi abdominali).

Volumul de aer mobilizat în timpul unei insipiratii urmate de o expiraţie normal este numit volum
curent (el este de 0,5 l în medie) volumul imobilizat printr-o inspiraţie forţat este volumul inspirator de
rezervă (aproximativ 3 l). Volumul mobilizat printr-o expiraţie forţată este volumul expirator de
rezervă (aproximativ 1,2 l). Volumul de aer rămas în plămâni la sfârşitul unei expiraţii forţate este
volumul rezidual.

Schimburile gazoase

Aerul alveolar este un amestec de gaze provenind din sângele venos adus la plămâni de artera
pulmonară şi din aerul inspirit pe căile aeriene. Shimburile prin membrane alveole-capilare, adică
trecerea oxigenului în sânge şi eliminarea bioxidului de carbon către aerul alveolar, se efectuează prin
difuziune.
Sângele care este propulsat cu fiecare sistolă de către partea dreaptă a inimii trece în circulaţia
pulmonară (5-8l/minute în repaus; 20 până la 30 la efort).
Transportul gazelor şi respiraţia celulară

Gazele sunt vehiculate de către sânge sub forma dizolvata şi combinată. Oxigenul este în mare
parte combinat cu hemoglobina, care conferă culoarea sa globulelor rosii (hematii). Hemoglobina
conţine atomi de fier de care oxigenul se fixează în mod reversibil (oxihemoglobina). Oxihemoglobina
este forma de stocare şi de transport a oxigenului în sânge. O mică parte a oxigenului este dizolvată în
plasma sanguină şi intră în celule. Bioxidul de carbon este transportat sub trei forme: o formă
dizolvata, o altă parte este combinată reversibil cu hemoglobină (carboxihemoglobina). În fine cea mai
mare parte este transformată în ioni de bicarbonate şi în hidrogen.

CAPITOLUL III

Afecţiuni ale aparatului respirator

În practică medicală pneumologia (sau pneumofitiziologia – ca să includem şi tuberculoza)
reprezintă o ramură de sine stătătoare a medicinei interne, prin numărul ridicat, frecvenţa şi amploarea
afecţiunilor aparatului respirator. Pentru o abordare mai simplă, acestea pot fi împărţite în afecţiuni
infecţioase şi noninfecţioase.
Infecţiile aparatului respirator cuprind afecţiuni ale cailor aeriene (trahee, bronhii – conductele
prin care aerul atmosferic ajunge pană la plămân), caz în care se numesc traheobronşite sau bronşite,
afecţiuni propriu- zise ale plămânului: pneumonii (acute sau cronice), abcese şi afecţiuni ale foiţelor
pleurale (pleurezie, empiem, pneumotorax etc.).

1. Bronhopneumopatia cronică obstructivă

Ca defintie generală, este o suferinţă cronică a bronsiilor mici şi mijlocii – îngustarea acestora
având ca manifestări clinice principale tusea cronică şi dispneea (lipsa de aer) survenind în crize
provocate de factori diverşi. Boala reprezintă un stadiu avansat de evoluţie a inflamaţiei bronşice,
întreţinute, cu probabilitate, de o sumă de factori printre care figurează:
· Inflamaţii acute şi repetate ale cailor respiratorii (bronşite acute, chiar virale);
· Neglijarea, lipsa de tratament în cazul acestor bronşite acute;
· Fumatul intens şi prelungit (în special ţigări nerafinate, fără filtru);
· Factori profesionali (activitate îndelungată în atmosferă cu noxe sau expunere îndelungată şi
excesivă în aer liber mai ales pe frig şip e umezeala);
· Factori genetici (un ‘’material’’ moştenit de slabă calitate – privind ţesuturile bronsho-
pulmonare);
· Factori dobandtiti ce afectează capacitatea locală de apărare la infecţiile respiratorii.
Acţiunea factorilor amintiţi este prelungită şi complexă (combinaţi în diferite proportii sau
consecutivi ), astfel că se înţelege de ce boala este foarte răspândită la adulţi şi vârstnici.
Afecţiunea evoluează mult timp latent, cu unele pusee active dar perfect tolerate, ca să devină o
problemă de sănătate în momentul când se descompenseaza, adică atunci când antrenează un grad
manifest de insuficienta respiratorie de tip obstructiv (se îngustează calibrul cailor respiratorii
antrenând dificulati în circulaţia aerului).
 Mecanismele implicate în evoluţie ridica unele semne de întrebare pentru specialisti, fiind greu de
explicat de ce doar la unele personae, şi nu la toate se înregistrează absenta tendinţei la vindecare intre
puseele acute în fazele de început; se discută despre o slăbire progresiva a factorilor locali de apărare –
cum este capacitatea mucoasei respiratorii de a se debarasa de particulele aspirate cu coloana de aer,
sau reactivitataea receptorilor ce declanşează refluxul de tuse, ceea ce conduce la suprapunerea în timp
a efectelor reziduale după puseele inflamatorii. Se ajunge la un stadiu în care bronsiile mici şi mijlocii
devin sediul unei inflamaţii permanente cu hipersecreţie de mucus stagnant şi culturi de germeni
(bacterii selectate devenite cu timpul rezistente la antibioticele uzuale).
La rândul său, bronhopneumopatia cronică obstructivă antrenează alte neajunsuri, reprezentând de
acum înainte un fel de ‘’calcai al lui Achile’’ pentru persoana în cauză:

· Bolnavul în cauză se dovedeşte mai vulnerabil la acţiunea unor factori infecţioşi respiratori
banali, devenind pacient permanent la secţiilor de pneumologie sau de boli interne, imediat ce
se instalează vremea rece;
· Germenii stagnanţi în secreţiile bronşice determina de multe ori bronhopneumonii greu de
tratat cu antibiotic uzuale (din cauza rezistenţei instalate);
· Durata tratamentelor necesare pentru fiecare episod evolutiv este mai mare decât la alţi pacienţi
din cauza dificultăţilor locale de penetrare a antibioticelor şi de reparare tisulară, asistând de
multe ori la evoluţii trenante;
· Din ce în ce mai des apar crize de sufocare, de lipsa de aer din cauza spasmului muscular pe
bronsiile mici afectate de inflamaţia cronică;
· Cu timpul se poate ajunge la o epuizare a rezervelor funcţionale, pacientul în stadiu avansat
fiind într-o continuă lipsa de aer ( dispnee de efort cu cioanoza şi intolerant la eforturi minime,
chiar şi la vornit sau la deplasare în casă).
· Se mai poate complica cu un grad de emfizem pulmonar (distrugerea alveolelor).
Diagnosticul se pune în baza istoricului de tuse cronică, a datelor clinice, a probelor funcţionale
respiratorii (sindrom obstuctiv care nu cedează complet la bronhodilatatoare).

Tratament – nu există tratament radical, în măsură să vindece boala. Eforturile trebuie orientate în
câteva direcţii principale:
· Oprirea tendinţei evolutive prin tratarea corectă a puseelor infecţioase (a acutizărilor) cu
antibiotice adecvate, cu spectru larg sau în asocieri;
· Corectarea deficientelor respiratorii (cu medicamente bronhodilatatoare de tip inhalator– beta2-
adrenergice sau anticolinergice sau sistemic – teofilin), antiinflamator cortizonic inhalator şi
sistemic, uşurarea expectoraţiei cu calmarea consecutivă a crizelor de tuse (cu ceaiuri sau
siropuri expectorante – de ceapă, de tei sau medicamente adecvate, de tipul Fluimucil, Acetyl-
Cistenum);
· O nouă clasă de medicamente antiinflamatorii nesteroidiene a fost recent introdusă în
tratamentul BPOC (‘’Eurespal ‘’). Acest medicament are, pe lângă acţiunea antiinflamatorie
ţintita pe mucoasa respiratorie, şi o acţiunea bronhodilatatorie. Diagnosticul va permite
adaptarea măsurilor terapeutice în cazurile de pusee evolutive inflamatorii, ştiind să oblige la o
adminsitrare de durată mai lungă şi la asocieri de preparate cu acţiune complexă.
O importanţă mult mai mare au însă măsurile profilactice, de prevenire a noilor pusee acute:
· Evitarea expunerilor neprotejate la frig şi umezeala, la spaţii aglomerate;
· Interzicerea fumatului şi evitarea locurilor unde se fumează (fumatul pasiv);
· Tratarea cu toate seriozitatea a micilor ‘’raceli’’, în realitate infecţii virale alea cailor
respiratorii superioare (rinofaringite, faringo-laringo-traheite);
 · Creşterea rezistenţei locale la infecţii respiratorii prin ‘’imunoterapie nespecifica’’ (vaccinuri
cu administrare sub formă de tablet- de tip Bronchovaxom în cure de 10 zile pe lună trei luni la
rând, în special toamna);
· Vaccinarea antigripală anuală, ştiind că aceşti pacieinti sunt canditati potenţiali la forme severe
de gripă, cu mortalitate peste 50 %.

2. Emfizemul pulmonar
Este o afcetiune degenerativă a ţesutului pulmonar în care se petrece distensia, umflarea alveolelor
pulmonare cu distrugerea unor pereţi alveolari, corespunzând astfel la apariţia unor bule aeriene mari
şi nefunctionale; procesul afectează simetric ambii plămâni, predominant în regiunile bazale, dar
putându-se extinde şi la restul parenchimului pulmonar.

În cele mai multe cazuri este vorba de o formă de îmbătrânire a plămânilor, evoluţie comună
tuturor organelor din organism, deci firească pentru persoanele de vârste avansate. În aceste situaţii se
vorbeşte de un sclero-emfizem pulmonar (prin asocierea şi a sclerozării concomitente a tramei
vasculare pulmonare).
El poate fi însă întâlnit şi la vârsta adultă, cu mult prea devreme de a fi vorba de un process natural
de îmbătrânire, de această dată se poate numi Emfizem-boala.
Bolanavul cu emfizem are o lărgire a tuturor diametrelor cutiei toracice, ca şi cum s-ar afla îngheţat
în poziţia de inspir forţat, de tras forţat aer în piept, iar toracele apare cu un aspect ‘’umflat’’ (comparat
sugestiv, ca de ‘’butoi’’). Consecinţă directă va fi scăderea rezervelor privind posibilitatea de mărire
suplimentară a cutiei toracice în inspiraţie şi instalarea secundară a unei dispnei de efort progresiv. La
examenul radiologic plămânii apar cu un aspect “rarefiat”, hipertransparent, iar funcţional, prin
sărăcirea zestrei de alveoli funcţionali, se ajunge la scăderea rezervelor respiratorii, putanda evolua
către o stare de insuficienta respiratorie prin disfuncţie de tip obstructiv.
Clinic, pe lângă deformarea amintită a toracelui, pacientul se remarca prin dispnee dar cu o
coleratie a pielii aproape sănătoasă, iar la consult, prin creşterea sonorităţii la percuţie (zgomot de tobă)
şi scăderea până aproape de dispariţie a ‘’fasaitului’’ normal al aerului în plămân (zgomot denumit ‘’
murmur vezicular’’).
Cauzele acestei ‘’rarefieri’’ a ţesutului pulmonar par a fi complexe, multiple. Cel mai mult este
invocat o calitate proastă a ţesutului pulmonar, determinată genetic (moştenită). Aceasta ar constitui
mai degrabă o predispoziţie, peste care se vor asocia efectele combinate ale altor factori în cursul
vietii- infecţii, tabagism şi altele care conduc la un dezechilibru în metabolismul tisular pulmonar
(proteaze/antiproteaze) şi contribuie la distructiile amintite.
Şi în această boală, evoluţia este la început compensate, ani de zile, dar la un moment dat, prin
epuizarea rezervelor amintite, boala devine manifesta prin instalarea progresivă a semnelor de
insuficienta respiratorie. Pacientul cu emfizem devine astfel un invalid, obligat să-şi restrângă
activitatea fizică la limita toleranţei şi sa evite orice infecţie respiratorie care ar fi în situaţia picăturii ce
răstoarnă paharul.
Tratamentul este extrem de sărac în posibilităţi. Medicamentele active la persoanele cu BPCO,
bronhodilatatoarele în special au o eficienţă redusă în aceste cazuri. Singura posibilitate reală de
prelungire a supravieturii este corectarea deficitului din schimbările gazoase prin îmbogăţirea în
oxygen a aerului respirat de pacient, fie prin oxygen de sondă, fie prin folosirea unor dispozitive
speciale de îmbogăţire cu oxygen a aerului, mai ales pe timpul nopţii sau permanent. Surplusul de
oxigen din aerul inspirit de pacient va determina echilibrarea schimburilor gazoase şi corectarea
hipoxiei cronice a bolanvului (hipoxia este scăderea concentraţiei de oxigen din sângele circulant).
În afara tratamentului de întreţinere, se vor trata prompt cauzele decompensărilor intercurente. Ori
de câte ori pacientul suferă o degradare a stării sale este probabilă asocierea unor factori suplimentari,
de obicei infecţioşi, brosnite acute, pneumonii interstiţial, bronhopneumonii, iar tratarea şi rezolvarea
lor complete devine o urgenţă terapeutică, de importanţă vitală.

Singura atitudine înţeleaptă devine profilaxia. Profilaxia bolii în sine nu poate fi discutată în plan
individual ci pe grupe populaţionale, aparţinând mai ales unor factori sociali (poluarea atmosferei,
profesiuni cu activitate în parf şi alte noxe respiratorii).
În cazul unui pacient izolat:
· Se poate preveni sau intarzia evoluţia bolii către stadiile avansate de decompensare, de instalare
a insuficientei respiratorii;
· Chiar şi pentru bolnavii ajunşi în aceste stadii se poate încă vorbi de profilaxia episoadelor
infecţioase, a căror acţiune înrăutăţeşte starea bolanvului putând chiar antrena sfârşitul fatal.
Se recomanda astfel ca bolnavii să evite, cum s-a mai amintit şi cu alte ocazii:
· Toate condiţiile ce favorizează transmiterea infecţiilor respiratorii (izolare, evitarea
aglomeratiilor şi a contactelor cu bolnavi manifeşti ).
· Expunerea neprotejată la frig şi umezeala, epuizarea fizică, subnutriţia şi chiar vaccinarea
antigripală şi altele.
· Eradicarea focarelor infecţioase cornice în sfera ORL şi dentare.
Pentru prevenirea instalării senzaţiei de lipsa de aer se recomanda:
 Evitarea alimentelor ce dezvoltă o cantitate mare de gaze în intestine (care, acumulându-se în
colane transverse, în etajul superior al abdomenului, micşorează şi mai mult mişcarea
diafragmului în inspiraţie).

· Evitarea băuturilor alcoolice (care sporesc secreţiile bronşice şi îngreunează, secundar

deplasarea coloanei de aer în mişcările respiratorii).

3. Pneumonia
Pneumonia este definită ca o inflamaţie a plămânului dată de agenţi infecţioşi: virusuri, bacterii,
fungi sau paraziţi sau neinfecţioşi: agenţi chimici, aspiraţi de sânge, alimente (de obicei după efortul de
vărsătură), iradiere sau procese autoimune. Abcesul pulmonar apare cel mai frecvent ca o complicaţie
în evoluţia unei pneumonii, dar şi ca urmare a infarctelor pulmonare, a bolilor maligne (cancer
abcedat), a proceselor degenerative din silicoză (boală profesională, urmarea expunerii îndelungate la
siliciu), dar şi în urma unei bronşiectazii.
Dintre bolile infecţioase pulmonare, tuberculoza (TBC) ocupă un loc aparte atât prin amploare
(boală cu largă răspândire în populaţie), dar şi prin intensitatea simptomelor, şi durata evoluţiei. Este
o afecţiune care se transmite în cea mai mare proporţie (peste 90%) pe calea aerului, sursa de bacilli
fiind omul bolnav. Simptomele pot apărea progresiv, în săptămâni sau luni întârziind prezentarea la
medic.
Dintre afecţiunile noninfecţioase, cel mai frecvent întâlnit este cancerul pulmonar. Apare de
obicei la personane fumătoare, riscul de dezvoltare fiind proporţional cu numărul de ţigarete fumate/zi
şi numărul de ani de fumat. Evoluţia este mai lenta sau mai rapid progresivă (în funcţie de tipul de
cancer – microcelular sau nonmicrocelular) spre determinarea de metastaze, în lipsa unui diagnostic
precoce şi a unui tratament ţintit (chirurgical şi oncologic). Tumorile benigne pulmonare se dezvoltă
lent şi necesită sancţiune chirurgicală dacă volumul ocupat împiedică o respiraţie normală.
 4. Bolile profesionale sunt acele afecţiuni care apar în urma expunerii îndelungate la noxe la
locul de muncă. Expunerea trebuie să fie (de obicei) peste 10 -15 ani pentru a apărea o astfel de
afecţiune. Cele mai frecvente substanţe implicate sunt pulberile de siliciu, carbine, azbest, aluminiu,
staniu, fier, metale grele, în, bumbac, cânepa, făină de cereale, dar şi gaze şi vapori iritanţi sau iradiere.
Afecţiuni asemănătoare pot fi decanşate şi de noxe casnice (fum de la sobe neprotejate, gaze de
butelie, azbestul din materialele de construcţie, mucegaiuri).
Alte afecţiuni noninfecţioase, cu o frecvenţă crescută în populaţie sunt: bolile autoimune,
infarctul pulmonar, hipertensiunea pulmonară, afecţiuni ale peretelui thoracic (osoase,
muscular), boli neuromusculare cu afectare respiratorie, boli congenitale. 
5. Tuberculoză (TBC) este o boală infecto-contagioasă cu mare răspândire în populaţie,
considerată de către Ministerul Sănătăţii o „problemă majoră de sănătate publică". Afectează
deopotrivă copii şi adulţi. Fiind transmisă în majoritatea cazurilor pe cale aeriană de la omul bolnav
(microbii sunt eliminaţi prin accese de tuse, strănut, vorbit cu ton ridicat, cântat) la cel sănătos (odată
cu aerul inspirat pătrund şi bacili în căile respiratorii), nu sunt rare cazurile când există mai mulţi
bolnavi în aceeaşi familie sau comunitate (grădiniţe, şcoli, locuri de muncă).
Cele mai frecvente simptome sunt:
• tusea – iniţial seacă, apoi productivă, cu spută ce variază de la sero-mucoasă (asemănătoare cu
salivă) la purulentă (galbenă) sau hemoptoică (striuri de sânge său sânge proaspăt);
 • astenie fizică (oboseală), inapetenţă (scăderea poftei de mâncare) cu pierdere ponderală (scădere în
greutate), subfebră, mai rar febră;
 • transpiraţii în special nocturne.
Aceste simptome pot avea un debut brusc, în aparentă stare de sănătate, pacientul tratându-se
acasă ca pentru o „răceală", motivul de îngrijorare fiind persistenţa acuzelor mai mult de 2
săptămâni în ciuda tratamentului aplicat. De obicei se instalează insidios (lent, în timp), pacientul
devenind conştient de afecţiune după 2 sau mai multe luni de evoluţie a bolii.
 Atunci când pacientul prezintă unul sau mai multe din aceste simptome este bine să se adresese
medicului de familie. Pe baza amnezei (interogatoriu), al examenului fizic (consult) şi eventual a unei
radiografii pulmonare acesta va decide dacă pacientul are o simplă viroză respiratorie, bronşită,
pneumonie sau tuberculoză. În cazul în care se suspicionează pe cea din urmă, pacientul va fi îndrumat
(bilet de trimitere) către Dispensarul de Pneumoftiziologie teritorial. În Bucureşti există 6 astfel de
dispensare, câte unul pentru fiecare sector. În ţară există dispensare în toate municipiile reşedinţă de
judeţ, oraşe şi comune mari. La aceste dispensare se va face confirmarea bolii prin examen de spută
(căutarea BK – bacilul koch) şi radiografie.
Cheia diagnosticului este examenul de spută, radiografia pulmonară putind crea confuzii cu alte
afecţiuni. Nu se iniţiază tratament tuberculostatic fără confirmarea prezenţei bacilului. Dacă aceasta nu
este posibil din spută (leziuni mici, închise, situate distal de bronhii) sunt necesare alte investigaţii, cel
mai adesea bronhoscopia în cursul căreia se efectuează spălătură bronşică, aspirat bronşic sau lavaj
bronhioloalveolar.
Examinarea IDR (intradermoreacţia la tuberculină) se face la persoane tinere (până în 25 ani) şi
arată infecţia (dacă persoana a venit în contact cu bacilul) şi nu starea de boală. Un IDR pozitiv (>9
mm) trebuie confirmat de radiografie şi examinarea sputei.
În tuberculoza pleurală (a foiţelor care îmbracă plămânii) se recoltează lichid pleural, iar dacă
acesta nu este diagnosticat este necesară biopsia pleurală.
Dacă tuberculoza are alte localizări decât pulmonară (ganglionara, genitală, urinală, osoasă,
cutanată) se prelevează produse specifice localizării (biopsie ganglionară, sânge menstrual/lichid
seminal, urină, cazeumul scurs din leziunile osoase, lichid sinovial – din articulaţii, biopsie cutanată).
La nivelul dispensarelor de pneumoftiziologie se efectuează o mică parte din aceste investigaţii –
radiografia şi examenul de spută, restul în cadrul spitalelor de pneumologie, său conform localizării:
ORL (biopsia ganglionilor din regiunea gâtului), dermatologie, ginecologie, neurologie, ortopedie.
Atât pacienţii confirmaţi în cadrul dispensarelor, cât şi cei confirmaţi în cursul unei spitalizări vor
începe tratamentul specific sub îndrumarea medicului pneumolog.

6. Bronşita acută este o inflamaţie acută a mucuoasei bronşice, interesând de obicei bronhile
mari şi mijlocii şi frecvent trahea (traheobronşita). Ea poate fi provocată de factori infecţioşi (virusuri,
bacterii); factori alergici; inhalarea unor substante iritante (clor, amoniac, gaze de luptă, fum şi tutun).
Cele mai importante cauze favorizante sunt: frigul, fumul, praful, umiditatea, excesul de tutun,
euforiile vocale. Bronşita acută se întâlneşte frecvent în numeroase boli: tuberculoza pulmonară,
dilataţia bronhiilor, cancerul bronhopulmonar, gripă.
 Tratamentul acestei boli consta în combaterea focarelor septice, sinuzale, combaterea componentei
alergice cu ajutorul siropurilor şi tabletelor expectorante, băuturilor calde sau cu infuzii de tei.

7. Bronşita cronică este un sindrom clinic caracterizat prin tuse însoţită de crestera secreţiilor
bronşice, permanentă sau intermitentă (cel puţin 3 luni pe an şi minim 2 ani de la aparitie), necauzată
de o boală sau leziune bronhopulmonara specifică. Boala este gravă şi frecventa. Apare la populaţia (în
speciali bărbaţi) de peste 40 de ani.
La început boala este neglijată mult timp. Simptomul principal este tusea, la început dimineaţă,
ulterior permanenta, însoţită de expectoraţie de obicei mucopurulenta, fenomene accentuate în
anotimpul rece.
În tratamentul bronşitei cronice ca şi a altor afecţiuni bronhopulmanare, între care astumul bronşic
ocupa un loc deosebit, afecţiuni cu afectarea funcţiei respiratorii se utilizează diferite metode şi
proceduri cu scop preventiv, curativ şi recuperativ. Ca măsuri de prevenire, deoarece fumatul joaca un
rol atât de important în producerea acestor boli, cea mai bună măsură este propagandă antitabacica.În
ceea ce priveşte bolnavul, acesta trebuie convins, să întrerupă definitiv şi total fumatul. O alta măsură
este evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunera la noxe respiratorii. Sensibilitate particulară a
bronşicilor şi a bolnavilor cu afctiuni pulmonare cornice la infecţii, impune evitarea persoanelor cu
viroze cu viroze respiratorii, precum şi evitare aglomeraţiei în timpul epidemiei.

8. Astmul bronşic reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin reducerea generalizată,

variabilă şi reversibilă a calibrului bronhiilor, cu crize paroxistice de dispnee expiratorie raluri
sibilante. Astmul bronşitic nu este o boală, ci un sindrom, care durează toată viaţa (bolnavul se naşte şi
moare astmatic), cu evoluţie îndelungată discontinua, capricioasă. Are substrat alergic, intervenind
doua elmente: un factor general şi un factor local. Esenţial este factorul general (alergic), de obicei
predispus eraditar.
Factorul general presupune o reactivitate deosebită la alergene (antigene). Cele mai obişnuite
alergene sunt: polenul, praful de cameră, părul de animale, unele alergene alimentare (lapte, ouă,
carne) sau medicamentoase (Acidul acetilsalicilic, Penicilina, unele produse microbiene). La început
criza este declanşată numai de alergene.Cu timpul, pot interveni şi stimuli emoţionali, climaterici,
refleşi.În toate tipurile însă, criza apare mai ales noaptea, când domina tonusul vagal
(bronhoconstrictor) .La început crizele sunt tipice, cu început şi sfârşit brusc, cu intervale libere; mai
târziu, în intervalele dintre crize, apar semnele bronşitei cronice şi ale emfizemului, cu dispnee mai
mult sau mai puţin evidenta. Criza apare de obicei în a doua parte a nopţii, de obicei brutal, cu dispnee
şi nelinişte; alteori este anunţată de strănut, lăcrimare, prurit al pleoapelor şi cefalee. Bolnavul rămâne
la pat sau aleargă la fereastra prada setei de aer. De obicei stă în pozitia şezândă cu capul pe spate şi
sprijinit în mâini, ochii injectaţi, nări dilatate. La sfârşitul crizei apare tusea chinuitoare, uscată, cu
sputa vâscoasă albicioasă. Criza se termina în câteva minute sau ore, spontan sau sub influenta
tratamentelor.
Tratamentul astmului bronşic răspunde la o gamă largă de preparate şi proceduri.În general
tratamentul a fost expus la bronşita cronică. Prima acţiune vizează combaterea fumatului, evitarea
atmosferei poluate, inclusiv expunera la noxele respiratorii.
Corticoterapia este tratamentul cel mai eficace dar datorită riscurilor rămâne o terapie de impas.
Antibiotice folosite: de preferinţă oxacilina, tetraciclina în prezenţa semnelor de infecţie;
Expectorante în crize şi suprainfecţii; sedative slabe, oxigen-in crizele de polipnee.

9. Cancerul bronhopulmonar este o tumoare malignă, cu punct de plecare bronşic.

Simptomele cancerului bronşic, atât cele de debut cât şi cele târzii, sunt în raport cu rectiile pe care
le produce tumoarea la nivelul bronhiei si la nivelul parenchimului pulmonar. Unele infecţii pot
domina tabloul clinic şi masca noplasmul. De aceea orice infecţie pulmonară persistentă, recidivantă
sau rebelă la tratament, la un bolnav peste 40 ani trebuie să sugereze şi existenţa unui cancer pulmonar.
Tratamentul chirurgical este singurul eficace. Majoritatea bolnavilor ajung prea târziu la intervenţia
chirurgicală. Tratamentul medical este indicat în formele inoperabile din cauza metastazelor, vârstei
înaintate, a complicaţiilor.
 CAPITOLUL IV

NOŢIUNI GENERALE DESPRE SIROPURI

Siropurile sunt preparate farmaceutice, lichide, cu conţinut crescut de zahăr, de consistenţă

vâscoasă, destinate administrării interne (F.R: X). 

Istoric
Siropurile sunt o formă farmaceutică utilizată din cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate erau
utilizate de chinezi, indieni, egipteni, arabi şi perşi. Iniţial ca edulcorant pentru siropuri era utilizată
mierea. După obţinerea zahărului din trestie de zahăr de către chinezi, mierea a fost mai puţin utilizată
în acest scop.
În secolul IV î.H., zahărul este adus în Europa, iar mai târziu, în 1746 A.S: Markgraf descoperă că
zahărul se poate obţine şi din sfeclă de zahăr. Cuvântul „sirop” provine de la cuvântul arab „schirab” –
poţiune, băutură. 

1. Avantajele utilizării siropurilor

Siropurile prezintă câteva avantaje importante:

· se pot utiliza cu deosebit succes în pediatrie;

· au biodisponibilitate bună;
· au valoare nutritivă;
· sunt utile ca şi corectori de gust pentru soluţiile care conţin substanţe cu gust neplăcut;
· se pot formula sub formă de siropuri medicamentoase. 

Clasificare
Siropurile se pot clasifica după mai multe criterii:

A. După modul de preparare:

· siropuri obţinute prin dizolvarea zahărului în apă sau soluţii medicamentoase;
· siropuri obţinute prin amestecul siropului simplu cu soluţii medicamentoase;
· siropuri obţinute prin dizolvarea în momentul folosirii a granulelor sau a pulberilor
precondiţionate.

B. După rolul îndeplinit:

· sirop medicamentos (sirop de codeină);
· sirop aromatizant (sirop simplu);

C. După acţiunea terapeutică:

· sirop expectorant;
· sirop tonic;
· sirop contra tuşei.
2. Formularea siropurilor
Siropurile se prepară din zahăr şi apă distilată corespunzând condiţiilor de calitate prevăzute în
F.R. X Zahărul poate fi utilizat ca pulbere sau sub alte variante comerciale condiţia este să corespundă
ca dozare, caractere organoleptice şi puritate exigenţelor prevăzute de F.R: X. Zahărul (Zaharoza) este
o dizaharidă .

1. Pentru dizolvarea zahărului la rece se pot utiliza trei metode:

A1. Dizolvarea prin agitarea zahărului cu solventul apos

A2. Dizolvarea „per descensum”. Zahărul este pus într-un săculeţ de tifon şi se suspendă în
partea superioară a soluţiei apoase. Dizolvarea are loc sub influenţa forţei gravitaţionale
(moleculele de apă vin în contact cu zahărul iar după dizolvare datorită diferenţei de masă
zahărul difuzează în solvent dând posibilitatea dizolvării unei noi molecule de zahăr).
A3. Dizolvarea prin percolare. Pentru percolare se poate utiliza percolatorul, un vas de formă
cilindro-conică prevăzut cu un capac iar la partea inferioară are un tub de scurgere cu robinet.
La baza percolatorului este o placă perforată pe care se pune materialul filtrant, iar pe la partea
superioară se introduce solventul care va dizolva zahărul prin străbaterea coloanei de zahăr iar
după filtrare siropul se scurge printr-un robinet în vasul colector. În industrie se utilizează
zaharolizoarele.

2.. Dizolvarea la cald

Dizolvarea la cald are următoarele avantaje:

· dizolvarea rapidă;
· obţinere de siropuri clare (substanţele albuminice se coagulează);
· conservabilitate mai bună;
· prin fierbere sunt distruse majoritatea microorganismelor.
Dezavantajul metodei este hidroliza şi caramelizarea parţială a zaharozei. Conform F.R. X
prepararea la cald a siropurilor se face pe baia de apă prin fierbere 1-2 minute. După dizolvare se
completează apa evaporată, siropul filtrându-se fierbinte. La preparare se evită încălzirea prelungită
pentru a evita pe cât posibil hidroliza şi caramelizarea avansată a zahărului. În farmacie prepararea
siropurilor se poate face în vase emailate, vase de sticlă etc.
În industrie se utilizează cazane emailate, cazane de cupru cositorit sau cazane de oţel inoxidabil.
3. Completarea siropului cu solvent la cantitatea prevăzută
Siropul simplu cu concentraţia de 64% zahăr m/m prezintă următoarele caracteristici:

· densitatea relativă de 1,3005-1,3247;

· indicele de refracţie între 1,4464 – 1,4550;
· fierbe la 1050C. Aducerea la concentraţie a siropurilor se face în următorul mod: când
siropurile sunt prea concentrate se diluează iar când sunt prea diluate se încălzesc
pentru evaporarea solventului.

Pentru determinarea concentraţiei siropului la cald se utilizează mai multe metode:

· determinarea cu termometru a temperaturii de fierbere (1 litru sirop 64% fierbe la

1050);
· determinarea densităţii cu densimetre, cu balanţa Mohr Westphal sau cu picnometrul
· prin cântărire: 1 litru sirop fierbinte = 1.260g,
1 litru sirop rece = 1.314g;
· cu zaharimetre cu scală gradată care plutesc pe suprafaţa siropului citindu-se direct
concentraţia siropului pe scală.

4. Filtrarea, clarificarea şi decolorarea siropurilor

A. Filtrarea se realizează la cald iar ca material filtrant se foloseşte vata între două straturi de
tifon.
B. Clarificarea se poate realiza prin mijloace chimice, fizice şi biochimice.

B1. Clarificarea prin mijloace fizice se realizează utilizând următorii agenţi de

clarificare:

· Hârtia de filtru. Se cântăresc 1-5g hârtia de filtru la 1kg sirop. Hârtia se triturează în
mojar cu apă caldă până la obţinerea unei paste, se stoarce şi se introduce în siropul
fierbinte după care se fierbe 1 minut, apoi se filtrează prin tifon.
· Cărbunele activ se utilizează în concentraţie de 2-5‰. Cărbunele se amestecă cu
siropul fierbinte şi apoi se filtrează. Are dezavantajul absorbţiei unor substanţe
medicamentoase (alcaloizi, glicozide).
· Caolinul se utilizează în concentraţie de 2‰. - Talcul se utilizează în procent de 10‰.
· Carbonatul bazic de magneziu se utilizează la siropul de balsam de tolu. Dezavantajul
este că această substanţă cedează siropului un pH bazic (pH = 10).
· Albumina se coagulează în soluţie prin încălzire antrenând particulele în suspensie.

B2. Clarificarea prin mijloace chimice

Alcoolul este folosit pentru clarificarea mai ales a soluţiilor extractive apoase.

B3. Clarificarea prin mijloace biochimice

Are la bază o reacţie enzimatică şi se utilizează mai ales la clarificarea siropurilor naturale.
5. Tehnologie farmaceutică pentru prepararea siropurilor
Prepararea siropurilor prin amestecarea siropului simplu cu diferite soluţii medicamentoase.
Metodă este utilizată la majoritatea siropurilor.
Substanţele medicamentoase se dizolvă în apă iar soluţia obţinută se amestecă cu siropul simplu.
Prepararea siropului prin dizolvarea în momentul utilizării a unor granulate sau pulberi
precondiţionate.
Datorită instabilităţii în prezenţa apei a substanţelor active sau a unor auxiliari unele siropuri se
condiţionează sub formă de pulberi uscate sau granule urmând să fie dizolvate în momentul utilizării.

6. Caractere. Control. Conservare

Caractere şi control F.R. X prevede la siropuri controlul următorilor parametrii:
Aspect: siropurile sunt lichide limpezi sau slab opalescente, cu mirosul, gustul şi culoarea
caracteristic componentelor.
Densitatea relativă: se determină conform prevederilor F.R. X de la paragraful Densitate relativă.
Indice de refracţie: se determină conform prevederilor F.R. X de la paragraful Indice de refracţie.
Masa totală pe recipient: acest parametru se determină prin cântărirea individuală a conţinutului
din 10 recipiente. Faţă de masa declarată pe recipient se admit abaterile prevăzute.

Masa declarată pe recipient

· nu are loc o sterilizare a siropului ca şi în cazul preparării la cald (fierbere);

· viteza de dizolvare este mică;
· nu rezultă siropuri clare;
· nu necesită supraveghere continuă; Dizolvarea la rece are însă şi dezavantaje:
· se împiedică hidroliza zaharozei:
· prin dizolvare nu se alterează substanţele termolabile;
· mată din glucoză şi fructoză fiind foarte uşor solubil în apă, greu solubil în alcool şi glicerol şi
practic insolubil în cloroform şi eter.

Stabilitatea chimică şi biochimică a siropurilor cu conţinut mare de zahăr (64%) se explică prin
efectul osmotic. Un sirop concentrat inhibă multiplicarea bacteriilor prin fenomenul de deshidratare
celulară deoarece presiunea osmotică este mai mare decât presiunea osmotică a celulelor bacteriene.

7. Prepararea siropurilor
 După cum am anticipat, prepararea siropurilor are loc prin trei metode:

A. Prin dizolvarea zahărului în apă;

B. Prin amestecul siropului cu soluţii medicamentoase;
C. Prin dizolvarea în momentul utilizării a unor forme precondiţionate sub formă de granule etc.

A. Prepararea siropurilor prin dizolvarea zahărului în apă

Prepararea siropului prin această metodă presupune următoarele faze:

a) Dizolvarea zahărului în apă;

b) Completarea cu apă la cantitatea prevăzută;
c) Clarificarea, decolorarea şi filtrarea siropurilor.

A1. Dizolvarea zahărului. Poate avea loc în două moduri:

a) la rece;
b) la cald.

A) Dizolvarea la rece – se aplică mai ales când în soluţia apoasă sunt dizolvate substanţe termolabile.

Conservare Siropuri se conservă în recipiente de capacitate de cel mult 1.000 ml bine închise,
complet umplute la temperaturi cuprinse 8-150. La siropurile cu concentraţie mai mică de zahăr se pot
adăuga conservanţi şi anume: F.R. X prevede adaosul a 1,5‰ amestec de p-hidroxibenzoat de metil şi
p-hidroxibenzoat de n-propil în raport 9:1, pe etichetă recipientului menţionându-se conservanţii
utilizaţi.

Alterarea siropurilor: În general, siropurile au o bună conservabilitate mai ales cele preparate la
cald (sterilizare, clarificare) dar şi datorită concentraţiei ridicate de zahăr. Totuşi, în timp, datorită
păstrării în condiţii neprielnice pot apărea unele transformări nedorite la siropuri şi anume: - invertirea
(hidroliza) care poate fi provocată de maltază sau invertază; - invertirea poate fi urmată de fermentaţia
alcoolică; - mucegăirea; - recristalizarea;
 CAPITOLUL V

NOŢIUNI GENERALE DESPRE

ANTITUSIVE ŞI EXPECTORANTE

Tusea reprezintă un act reflex (involuntar), dar și voluntar, fiind o reacție de apărare a

organismului, prin care se îndepărtează secrețiile patologice și produsele străine din căile respiratorii.
De la această caracteristică definitorie, face excepție tusea cu punct de plecare extrarespirator și
cea iritativă chinuitoare, indiferent de originea sa (pulmonară sau extrapulmonară).
Tusea constă, de regulă, dintr-un inspir profund urmat de apropierea corzilor vocale, închiderea
glotei și contracția bruscă a mușchilor expiratori (intercostali interni, abdominali), însoțită de creșterea
presiunii intratoracice cu peste 100 mm Hg. Ca urmare, corzile vocale și epiglota se deschid, aerul este
expulzat cu viteză mare, de 25-1000 km/oră, antrenând particulele iritante, corpii străini, gazele iritante
și secrețiile din bronhii sau trahee spre exterior.

Tusea poate fi voluntară sau involuntară (reflexă).

Tusea involuntară este rezultatul stimulării în principal a fibrelor aferente vagale traheale (în
special de la nivelul carinei) și laringiene, dar și a altor receptori de la nivelul capului și gâtului.
Stimularea receptorilor tusei poate fi mecanică, ca în cazul aspirației sau iritativă provocată de o iritație
inflamatorie, mecanică sau tumorală a mucoasei căilor respiratorii. Centrii de control ai tusei se află la
nivel medular.
Tusea este un simptom frecvent întâlnit în majoritatea afecțiunilor acute sau cronice ale
aparatului respirator.
În funcție de productivitatea tusei, se distinge: tuse uscată și tuse productivă urmată de
expectorație, cu apariția sputei.
Din punctul de vedere al evoluției, se distinge: tuse acută și tuse cronică.
Există mai multe forme particulare ale tusei: tuse surdă, tuse lătrătoare, tuse bitonală, tuse
cavernoasă, tuse chintoasă, tuse emetizantă, tuse iritativă. Din punctul de vedere al frecvenței poate fi:
tuse rară și tuse permanentă. După timpul de apariție se distinge: tuse matinală, tuse vesperală, tuse
nocturnă, tuse continuă. După circumstanțele de apariție se distinge: tuşe de efort și tuse pozițională.
Tusea uscată, chinuitoare, frecventă este inutilă și dăunătoare și poate determina accidente
hemoragice sau pneumotorax spontan, poate favoriza infecțiile, produce insomnie cu epuizare fizică a
bolnavului, induce creșterea presiunii în circulația pulmonară. Tusea uscată este suprimată cu
antitusive.

Tusea umedă, productivă este utilă, ea permițând eliminarea secrețiilor patologice din căile
respiratorii, constituind unul dintre mecanismele de apărare a organismului. Tusea productivă nu
trebuie suprimată (cu excepția unor cazuri speciale: când epuizează pacientul său împiedică odihnă și
somnul) deoarece sputa trebuie expectorată.

1. Mecanismul tuşei
Tusea este un act reflex (involuntar), dar și voluntar. Reflexul tusei este format de receptori, căi
aferente, centrul tusei și căi eferente.
· Punctul de plecare a reflexului de tuse este reprezentat de receptori aflați în zone situate
atât în aparatul respirator cât și în afara sa, denumite zone tusigene.
Zonele tusigene pulmonare din arborele respirator sunt reprezentate de receptorii tusei din
epiteliul ciliat care acoperă toată mucoasa laringiană, traheală și bronșică, în special în mucoasa traheei
și a bronhiilor principale. Se descriu zone tusigene deosebit de sensibile, situate în: laringe (zona
interaritenoidiană), bifurcația traheei și bifurcațiile bronhiilor mari. Stimularea receptorilor tusei poate
fi mecanică, ca în cazul aspirației, chimică (în cazul gazele iritante) sau iritativă provocată de o iritație
inflamatorie, mecanică sau tumorală a mucoasei căilor respiratorii.
Zonele tusigene extrapulmonare se găsesc în mucoasa rinofaringiană (care determină tusea nazală
sau tusea faringiană), ureche (mai ales conductul auditiv extern), pleură (tusea pleurală), mediastin,
esofag, stomac (tusea gastrică), peritoneu (tusea peritoneală) și în unele organe abdominale: ficat,
splină, stomac, căi biliare, apendice, anexe.
Existența acestei largi palete de zone tusigene explică frecvența mare a tusei în patologia generală
(nu numai în cea respiratorie).
· Căile aferente ale reflexului de tuse sunt numeroase, în raport cu originea pulmonară sau
extrapulmonară a tuşei.
Tusea pulmonară are două căi nervoase centripete: ramurile senzitive ale nervului vag, pentru
mucoasele traheală (în special de la nivelul carinei traheale aflată la locul de bifurcație a traheei) și
bronșică și nervul laringian superior, pentru mucoasa laringiană.
Tusea extrapulmonară are mai multe căi nervoase centripete: nervul trigemen, nervul
glosofaringian și mulți alți nervi.
Centrul tusei se află în porțiunea superioară a bulbului și în punte; la acest nivel acționează
medicamentele antitusive; impulsurile eferente sunt inițiate la nivelul centrului și transmise pe calea
eferentă. Centrul reflexului de tuse este reprezentat de nucleul senzitiv al nervului vag, situat de o parte
și de alta a liniei mediane a planșeului ventriculului al IV-lea.
Controlul scoarței cerebrale asupra tusei este foarte important; sub influență voinței tusea se
poate reține (suprimă) sau, din contră, se poate reproduce. În afară de acest aspect supus voinței,
trebuie menționată existența unei tuşe de origine centrală, tusea nervoasă a nevroticilor, care apare
numai ziua, este legată de traume psihoemoționale și dispare noaptea.
Căile eferente, centrifuge ale reflexului sunt constituite din tractul cortico-spinal, din fibrele
nervului laringeu recurent (pentru musculatura din laringe), nervului frenic și a nervilor spinali
(rahidieni) motori care asigură funcționalitatea musculaturii expiratorii toracici (mușchii intercostali
interni), a musculaturii peretelui abdominal (drepții abdominali și oblicii mari) care produc contracția
peretelui abdominal; simultan, se realizează relaxarea diafragmului.
Închiderea glotei, moment important în producerea tusei, se realizează sub influența stimulilor
veniți pe calea nervului laringeu recurent care conțin fibre motorii ale vagului.
 2. Forme ale tuşei

a) După productivitate
În funcție de existența sau inexistența sputei, tusea este de două feluri: tuse uscată și tuse umedă,
productivă.

§ Tusea uscată

Tusea uscată sau tusea neproductivă, tusea seacă este neurmată de expectorație și are un timbru

sec. Ea este scurtă, repetată, iritativă și obosește bolnavul, producându-i insomnii. Este cauzată de
excitația zonelor tusigene pulmonare (trahee, bronhii) sau extrapulmonare (rinofaringe, ureche,
mediastin, pleură, esofag, stomac, apendice, ficat, splină, colecist, peritoneu, uter și anexe etc.)
Tusea uscată este prezentă în tabloul clinic de debut al virozelor respiratorii acute virale sau
bacteriene (în faza inițială a unei faringite acute, bronșite acută, traheite acute, traheobronșite sau
pneumonii acute). Apare și în afecțiuni pleurale (pleurite, pleurezii, pneumotoraxuri), tuberculoza
pulmonară incipientă, fibroză pulmonară, neoplasm (cancer) bronșic, tumori mediastinale, adenopatii
traheobronșice, iritație subdiafragmatică, otite medii. În plus, tusea uscată este prezentă și în debutul
bolilor eruptive, în special rujeola (datorită afectării laringelui).
Deseori ca simptom inițial său unic, tusea uscată poate fi întâlnită în insuficiența cardiacă, în
anevrism de aortă și pericardită. Tusea uscată cardiacă este caracteristică în special bolii mitrale
(stenoză mitrală), în care dilatarea atriului stâng determină iritarea fibrelor nervoase centripete ale
arcului reflex tusigen.
La copii, o tuse uscată, instalată brusc și rebelă la tratament poate fi expresia clinică a unui corp
străin în conductul traheobronșic (nasture, monedă, boabe de porumb etc.) care a ajuns aici prin
inhalare accidentală. La adulți și la vârstnici, o tuse uscată instalată lent progresiv și rebelă la tratament
sugerează existența unui cancer bronșic.
O tuse uscată poate fi și o tuse nervoasă (bolnavi cu tulburări nevrotice, tulburări emoționale), o
tuşe de obișnuință (tuse tic) sau intenționată, voită (tuse frauduloasă).
 § Tusea productivă
Tusea productivă sau tusea umedă, este urmată de expectorație, cu apariția sputei în proporții
variabile. Are un timbru umed și apare din cauza prezenței secrețiilor în tractul respirator. Acest tip de
tuse constituie indiciu al unei afecțiuni a aparatului respirator, care evoluează cu hipersecreție bronșică,
exsudare sau transudare alveolară.

Tusea productivă este aproape întotdeauna expresia unor procese bronhopulmonare catarale
inflamatorii, supurative (traheobronșite acute, bronhopneumopatii cronice, bronșectazii și tuberculoză),
mai rar a unor procese bronhopulmonare proliferative sau a unor procese de vecinătate, care drenează
în arborele bronșic (pleurezie sau supurație mediastinală deschisă într-o bronhie).
Adesea inițial tuse este seacă (când există numai edem local la nivelul mucoasei), iar în
următoarele zile apare o tuse umedă (prin apariția exsudatului, acesta este mobilizat prin tuse și
bolnavul începe să expectoreze).
Există bolnavi cu o stare generală alterată, care au secreții foarte mari la nivelul căilor respiratorii, însă
nu le elimină prin tuse. Acești bolnavi au o tuse cu timbru umed.
Tusea productivă poate fi și de origine cardiacă (de exemplu edem pulmonar acut). La cardiaci,
tusea productivă este condiționată de stază în mica circulație, care determină transsudare bronho-
alveolară și iritație a mucoasei bronșice cu hipersecreție bronșică.
 b) După timbre

După timbru tusea poate fi: răgușită, afonă, lătrătoare, cântătoare, bitonală, cavernoasă cu timbru
metalic, tusea chintoasă, tuse iritativă cu timbru sec.

§ Tusea răgușită
Tusea răgușită sau tusea surdă, tusea stinsă, tusea voalată are o intensitate foarte mică. Este
cauzată de inflamația sau infiltrația corzilor vocale.
Apare în afecțiuni laringiene care afectează corzile vocale, fie prin producerea unui edem local
(crup difteric, laringite acute sau cronice, gripă, la începutul perioadei de stare a bolilor eruptive, în
special a rujeolei), fie prin ulcerații (neoplasm laringian, tuberculoză laringiană) și la bolnavii slăbiți,
epuizați, cu alterare marcată a stării generale, în stări de denutriție.

§ Tusea afonă
Tusea afonă apare în paralizia corzilor vocale sau în bolile distructive ale corzilor vocale
(neoplasmele laringiene) care nu se mai pot închide complet sau în situațiile în care curentul de aer este
insuficient de puternic pentru a pune în vibrare pereții glotei.

§ Tusea lătrătoare
Tusea lătrătoare este foarte sonoră, zgomotoasă, aspră, stridentă, de intensitate crescută, cu un
timbru lătrător (asemănată cu lătratul câinelui). Este cauzată de un edem al laringelui și glotei și
spasme ale mușchilor laringieni în afecțiunile inflamatorii laringiene fără leziuni distructive sau
compresiuni ale traheii și bronhiilor în procese mediastinale.
Apare, de obicei, în accese, mai ales la copii mici, în laringita striduloasă. La copii și adolescenți
apare și în urma unor adenopatii mediastinale (de obicei de natură tuberculoasă), iar la adulți în
procese mediastinale (adenopatii traheo-bronșice și tumori mediastinale, anevrisme ale aortei) cu
compresiuni produse de ele pe trahee și bronhii.

§ Tusea cântătoare
Tusea cântătoare apare în accese formate din secuse succesive urmate de inspirație profundă și
zgomotoasă, se întâlnește în tusea convulsivă.

§ Tusea bitonală
Tusea bitonală este compusă din două tonuri sau zgomote, unul bronșic și unul glotic. Este cauzată
de o pareză de coardă vocală provocată de iritația și paralizia nervului laringeu recurent (paralizie de
recurent), cel mai adesea cel stâng.
Este întâlnită în compresiunile traheei și bronșiilor de către o adenopatie mediastinală sau hilară
(bacilară, neoplazică etc.), de tumori mediastino-pulmonare, de un anevrism al crosei aortei sau de
procese situate în regiunea bazală a gâtului, din cauza unor afecțiuni tiroidiene (tumori tiroidiane). În
aceste cazuri se produce compresiunea nervului laringean recurent stâng, cu paralizia coardelor vocale
de aceeași parte.

§ Tusea cavernoasă
Tusea cavernoasă are un timbru metalic, care dă senzația de gol. Este întâlnită când în
parenchimul pulmonar există o cavernă cu diametrul de cel puțin 6 cm, care este drenată de o bronhie
liberă, care se comportă ca o cutie de rezonanță, vibrând și amplificând tusea. Se întâlnește în
tuberculoza pulmonară cavernoasă, neoplasmele pulmonare ulcerate și în pneumotorax.

§ Tusea chintoasă
Tusea chintoasă sau tusea în accese, tusea măgărească survine în accese paroxistice și se
caracterizează printr-o succesiune de sacade (secuse) expiratorii întrerupte de inspirații profunde
(numite reprize).
Tusea chintoasă apare în tuse convulsivă, corpi străini inhalați, traheobronșită alergică, procese
compresive mediastinale pe conductele traheobronșice (tumori, adenopatii, anevrisme), afecțiuni
respiratorii banale (bronșite, laringite, pneumopatii virale), fistulă esobronșică, spasmofilie sau în cazul
purtătorilor unei adenoidite.

c) După orar

§ Tuse matinală
Tusea matinală apare exclusiv sau predominant matinal (dimineața) și este însoțită de eliminarea
secrețiilor bronhopulmonare sau rinofaringiene acumulate în cursul nopții. În cursul nopții se
acumulează secreții la nivelul bronșiilor, cavităților din plămâni, rinofaringelui, iar dimineața, la
sculare, prin schimbarea poziției bolnavului, secrețiile vor irita zonele tusigene și vor declanșa accesul
de tuse. Se spune despre acești bolnavi că își fac "toaleta bronșiilor".
Este întâlnită la bolnavii cu afecțiuni respiratorii însoțite de secreții abundente: bronșiectazii,
bronșite cronice cu bronhoree mare, bronhopneumopatia obstructivă cronică (BPOC), abces pulmonar,
pioscleroze pulmonare (scleroze pulmonare), tuberculoză cavitară, rinofaringită cronică, faringite
secretante. În bronșiectazii tusea matinală conduce la eliminarea de spută mucopurulentă în cantitate
mare; bolnavul își face toaleta bronșiilor, după care, în cursul zilei tusea se rărește iar cantitatea de
spută se reduce semnificativ.

§ Tuse vesperală
Tusea vesperală apare seara, după orele 17-18 și este însoțită de creșterea vesperală a
temperaturii. Apare cel mai adesea în tuberculoza pulmonară.
 § Tuse nocturnă
Tusea nocturnă trezește bolnavul din somn și este determinată de hipersensibilitatea zonelor
tusigene prin predominanța sistemului vagal în timpul nopții.
Este cel mai adesea de origine cardiacă (insuficiență ventriculară stângă, valvulopatii mitrale,
endocardită septică subacută, HTA) și este determinată de stază pulmonară și de acumularea secrețiilor
bronșice în timpul nopții. Mai rar este de origine respiratorie (catâr al căilor aeriene superioare,
adenoidită, emfizem pulmonar, bronșite cronice, criză de astm bronșic), sau în reflux gastro-esofagian.

§ Tuse diurnă
Tusea diurnă apare ziua. Este o tuse psihogenă și încetează de obicei complet pe timp de noapte.
Este întâlnită în suprasolicitări psihoemoționale, nevrozele astenice și se manifestă prin tuse
iritativă care are o caracteristică definitorie: este diurnă, legată de traume psihice sau stări tensionale
psihice și dispare noaptea. La persoanele care desfășoară activitatea în timpul nopții, ritmul de apariție
a tusei se inversează, ea fiind prezentă noaptea iar ziua, în perioada de odihnă, dispare. În concedii, în
deplasări, în perioadele în care persoana respectivă este scoasă din mediul psihotraumatizant, tusea
încetează.

d) După circumstanțele de apariție

§ Tuse provocată de mediul înconjurător

Tusea este provocată de factorii mediului înconjurător: umiditate, ceață, polen, praf, acarieni etc și
se întâlnește în astm bronșic, hiperreactivitate bronșică.
Tusea poate fi provocate de circumstanțe profesionale: fân, cereale contaminate (plămânul de
fermier), cereale și făină contaminată (pneumonita morarilor) etc.
Tusea apare și după inhalare de substanțe toxice sau iritante, fum de țigară.

§ Tuşe de efort
Tusea de efort apare apare după efort fizic. Se întâlnește în afecțiuni ale căilor respiratorii
superioare (faringite, laringite), afecțiunile cronice ale aparatului respirator (astm bronșic,
hiperreactivitate bronșică, bronșită cronică, emfizem pulmonar, fibroză pulmonară, procese
mediastinale etc.), cât și în cele cardiovasculare decompensate sau în curs de decompensare (apare
stază pulmonară și congestia mucoasei bronșice): insuficiență cardiacă stânga, HTA. Tusea de efort
care apare la temperaturi scăzute se întâlnește în astm bronșic, hiperreactivitate bronșică.

§ Tuse pozițională
Tusea pozițională sau tusea de atitudine este determinată de așezarea pe o anumită parte a
bolnavului sau de schimbarea poziției corpului bolnavului. Bolnavii iau o poziție de decubit drept sau
stâng, în care tușesc și expectorează mult. Este o poziție de drenaj la bolnavii cu supurații bronșice sau
pulmonare, prin care are loc eliminarea colecției purulentă din cavitatea parenchimatoasă sau din
bronșie. Secrețiile patologice ajung în zonele tusigene, le irită și determină apariția unei tuse.
Se întâlnește în unele cavități pulmonare: cavernă tuberculoasă, abces pulmonar, chist hidatic
infectat, piotorax cu fistulă bronșică, bronșiectazie cu secreții abundente, care drenează (în funcție de
poziția bolnavului), iritând zonele tusigene. Astfel, tusea care apare la schimbarea bruscă a poziției de
decubit dorsal cu aceea de decubit ventral sugerează existența bronșiectaziei pe peretele posterior al
conductului bronșic. Declanșarea acceselor de tuse la trecerea din clinostatism în ortostatism pledează
pentru sediul superior al dilatației bronșice; apariția tusei și expectorației după schimbarea poziției de
decubit lateral drept cu aceea de decubit lateral stâng trădează existența procesului bronșiectazic de
partea dreaptă și invers.
Tusea de decubit (poziție orizontală a corpului) se întâlnește și în insuficiență cardiacă stânga și
reflux gastro-esofagian.

§ Tusea ca simptom-semnal
Tusea ca "simptom-semnal" apare în timpul unei puncții pleurale făcută în scop diagnostic sau
evacuator, la bolnavii cu pleurezie. Ea apare datorită iritării mecanice a pleurei viscerale, care poate
avea ca urmare crearea unor reflexe cardiace inhibitorii, cu sincopă sau moarte subită. Dacă în timpul
puncției apar tuse, vertij, slăbiciune fizică, tulburări de vedere, aceasta trebuie abandonată.
După evacuarea în timp scurt a unor revărsate pleurale masive poate apărea un edem pulmonar
acut "ex vacuo" (datorită unui aflux mare de sânge în patul capilar pulmonar, prin destinderea bruscă a
plămânului comprimat). Bolnavul au o tuse din ce în ce mai frecventă și evacuarea revărsatului pleural
trebuie întreruptă pentru evitarea edemului pulmonar.

3. ANTITUSIVELE
Sunt medicamente capabile să calmeze tusea. Acţionează central prin inhibarea centrului tusei şi
periferic prin scăderea sensibilităţii terminaţiilor nervoase la diferiţi factori iritativi declanşatori ai
tuşei.
          Tratamentul antitusiv trebuie să ţină seama că reflexul de tuse are şi caracter de apărare,
reprezentând un mecanism important pentru curăţirea şi drenarea arborelui traheobronsic. Staza
secreţiilor, provocată de folosirea nejudicioasa a a antitusivelor, poate fi mai dăunătoare decât tusea.
          Sunt utile în toate situaţiile în care tusea este dăunătoare: tusea neproductiva care oboseşte
bolnavul, împiedica somnul, accentuează iritaţia mucoasei laringiene şi traheobronsice, favorizează
bronhospasmul, contribuie la dezvoltarea emfizemului, poate declanşa hemoptizia, favorizează
diseminarea aerogenă a unor infecţii.
           În cazul tusei intense sau la tusitorii cronici se recomanda antitusivele centrale, de preferinţă
cele care nu creează dependentă. Tusea uşoară nu necesită de obicei antitusive. În tusea spastica şi la
asmatici sunt suficiente, de regulă, bronhodilatatoarele.

Antitusive cu mecanism central:

· 1. Opioide: naturale (morfină, codeină), sintetice (dextrometorfan, levopropoxifen); noscapina

· 2. Neopioide: oxeladina
Antitusive cu mecanism periferic:

· Substanţe mucilaginoase;
· Antiseptice şi decongestionante nazale- indirect;
· Bronhodilatatoare- indirect;
· Expectorante - înlătură fenomenele iritative ale sputei

3.1. ANTITUSIVE CENTRALE OPIOIDE
Opiul şi Morfină

                Sunt antitusive active. Deprimă centrul tuşei.

                Pot fi utile în situaţii speciale, în care este de dorit asocierea acţiunii antitusive cu cea
analgezica intensă şi cu cea sedativa- la bolnavii cu cancer pulmonar, fracturi de coastă, pneumotorace,
infarct pulmonar, hemoptizii.
                Pot produce toleranţă şi dependenta, pot deprima respiraţia, favoriza bronhospasmul, pot
paraliza cilii vibratili.

Codeină - (Codenal, Codeina fosfat)

Este derivat metilat al morfinei. Are efect antitusiv marcat, deprimă respiraţia, usucă secreţiile
bronşice, favorizează bronhospasmul, provoacă constipaţie.
Potenţialul de a dezvolta dependent este mult mai mic.
Are acţiune analgezică de intensitate moderată, pentru care se asociază uneori analgezicelor
antipiretice, îndeosebi acidului acetisalicilic.
Folosirea la copii impune prudent (în doze mari poate provoca convulsii).

Dextrometorfan - (Tussin, Humagrip)

               Inhiba centrul bulbar al tusei ca şi codeină (activitatea antitusivă fiind mai slabă decât a
codeinei), însă, spre deosebire de aceasta, nu manifesta acţiune analgezică şi narcotică. În doza
terapeutica nu inhiba centrul respirator, nu conduce la constipaţii. Acţiunea survine la 15-30 minute
după administrare şi durează 4-5 ore. Preparatul se metabolizează în ficat şi se elimină cu urina. Nu
conduce la dependenţa.
Noscapina

Alcaloid din opiu, noscapina are o acţiune asemănătoare cu a codeinei, fără a deprima centrul
respirator.
Denumirea comercială a produsului, fabricat în ţara noastră, este Tusan, fiind prezentat sub formă
de comprimate de 0,050 (forţe) şi de 0,010 g (mite). Este folosit în tusea spasmodic şi ca adjunt în
tusea convulsii, în astmul bronşic şi în emfizemul pulmonar.
Doza, la adult, este între 15 şi 60 mg/zi, repartizată în mai multe prize. Nu se recomanda la copil.
Narcotina este un deprimant al cordului; după doze mari, paralizează centrul respirator; poate
produce de asemenea şi constipaţie.

3.2. ANTITUSIVE CENTRALE NEOPIOIDE
Oxeladine - (Paxeladine)

Antitusiv eupneic, principiul activ este citratul de oxeladina, molecula antitusivă ce acţionează
selectiv la nivelul centrilor nervoşi ai tusei fără a deprima centrul respirator şi având un uşor efect
eupneic. Nu are înrudire chimică cu opiaceele sau derivaţii lor, nici cu antihistaminicele (nu produce
somnolent.
Farmacodinamie: Sirop: concentraţia sanguină maximă apare la o oră de la ingestie şi persista
timp de 4 ore. Gelule cronodializante: concentraţia maximă apare între a 4-a şi a 6-a ora de la ingestie.
Indicaţii: Tratamentul simptomatic al tusei de diverse etiologii: tuse gripală, rinofaringite, traheite,
laringite, bronhopneumopatii, rujeola, tuse convulsivă. Tuse spasmodică şi reflexă. Tuse seacă şi
iritativa.
Glaucina

          Este un alcaloid non-opiod obţinut din glaucium flavum, fam. papaveraceae şi din specii de
corydalis.
Indicaţii: tuse iritativă, tuse uscată, tuse în situaţii care contraindica forţarea cailor respiratorii,
creşterea presiunii intraabdominale şi efortul.
Prezentare farmaceutică: drajeuri conţinând bromhidrat 25 mg (flacon cu 40 mg).
Acţiunea terapuetica: antitusiv central cu efect durabil, slab sedat şi analgesic.
Reacţii adverse: ocazional greaţă, ameţeli, somnolent, hipertensiune arterial.
Contraindicaţii: stări de deprimare respiratorie, insuficienta cardiac gravă, infarct acut miocard,
hipotensiune arterial, insuficienţă renală avansată, prudent la bolnavii cu bronhoree şi insuficienta
respiratorie cronică.
Nu se administrează la copii mai mici de 5 ani. Prudent când se foloseşte ambulator la şoferii sau
la personae cu alte profesii care implică concentrare intense şi durabilă a funcţiilor psihice.

Clobutinol - (Tabcin, Tussamed)

                Antitusiv cu acţiune centrală indicat în tusea neproductivă, jenantă.

Butamirat - (Sinecod, Tusosedal)

Indicaţii: Tuse iritativă de diferite etiologii, sedarea pre- şi postoperatorie a tusei sau pentru
manevre de diagnostic (bronhoscopie). Indicat în tusea iritativa, bronhoscopie.
Mod de administrare: Copii peste 12 ani: 1-2 comprimate/zi; adulţi: 2-3 comprimate/zi în prize la
8-12 ore (fără a fi sfărâmate).
Reacţii adverse: Pot apărea erupţii cutanate, greaţă, diaree, vertij.
Levodropoizinum (Levropont)

Indicaţii:  Tratamentul simptomatic al tusei neproductive.

Doze şi administrare:  Adulţi şi copii peste 12 ani: 60 mg oral, de 3 ori pe zi. Copii peste 2 ani: 1
mg/kg, de cel mult 3 ori/zi, max. 3 mg/kg. tratamentul poate fi continuat până la 7 zile. 
Contraindicaţii: Hipersensibilitate la oricare dintre componenţii produsului; hipersecreţie
traheobronsica; reducere a funcţiei mucociliare; ÎH gravă; sarcina; alăptare.
Reacţii adverse: greaţă, vărsături, pirozis, disconfort abdominal, diaree; lipotimie, somnolaenta,
obnubilare, parestezii, ameţeli, cefalee; palpitaţii.
 4. EXPECTORANTELE

1.1 Secreţia bronşică

Este rezultatul activităţii celulelor mucoase şi seroase ale glandelor bronşice. Conţinut: apă 95%,
electroliţi, mucus, transudat.

Patologie
În stări patologice, vâscozitatea mucusului creşte, devine aderent şi îngreunează clearance-ul
traheobronsic asigurat de mişcarea pendulara a cililor mucoasei respiratorii, transformându-se în factor
iritativ, declanşator al tuşei.
Sputa este produsul evacuat din căile respiratorii prin tuse. Expectorarea este acţiunea de eliminare
voită a sputei. Sputa conţine: secreţie mucoasă bronşică, exsudat patologic, celule (microorganisme,
leucocite), saliva, secreţie nazală.
Infecţiile respiratorii, mai ales cele virale provoacă scăderea de mucus urmată la 24 de ore de
necroza, cu descuamarea celulelor ciliate.

Expectorantele produc fluidificarea sputei prin:

· mărirea secreţiei glandelor bronşice;
· modificarea proprietăţilor fizico-chimice ale secreţiei vâscoase;
· stimularea mecanismelor de eliminare a sputei (mişcările cililor, peristaltismul bronhiilor).

Fluidificarea sputei are consecinţe:

· uşurarea eliminării sputei;
· deblocarea cililor, cu favorizarea activităţilor pendulare;
· eliberarea celulelor glandulare, cu îmbunătăţirea activităţilor.

Clasificare
În funcţie de mecanismele de acţiune:
· secretostimulante;
· bronhosecretolitice.

a) Secretostimulante (acţiune stimulatoare asupra glandelor bronhice):

· mecanism mixt (direct şi indirect);
· mecanism reflex.

Secretostimulante prin mecanism mixt:

· sunt substanţe volatile (săruri de amoniu) şi sublimabile (benzoat de sodiu, ioduri, derivaţi
de gaiacol ca guaifenesina şi gaiacolsulfonat de potasiu), produse vegetale expectorante
(species pectorales, ceai pectoral, ceai antibronşitic);
· sunt administrate per os şi se elimină la nivelul glndelor bronşice, alcalinizând secreţia şi
fluidificând-o (mecanism direct);
· produc iritaţia nespecifică a receptorilor din mucoasa gastrică, declanşând un reflex vago-
vagal, cu stimularea vagala a secreţiei glandelor bronşice (mecanism indirect).

Secretostimulante prin mecanism reflex:

· sunt substanţe iritante pentru receptorii din mucoase (ipeca şi saponine din specii de
Primula, Saponaria, Senega);
· sunt administrate per os şi acţionează iritant nespecific pe receptorii mucoasei gastrice,
declanşând prin reflex vago-vagal, stimularea secreţiei bronşice.
 b) Bronhosecretolitice (acţiune de fluidificare asupra secreţiei bronşice).
Sunt administrate fie local în aerosoli, fie per os.
Mecanismele de acţiune bronhosecretolitica posibile:
· mecanism biochimic;
· mecanism chimic;
· mecanism fizici-chimic.

Bronhosecretolitice prin mecanism biochimic: enzime proteolitice (tripsina, alfachimotripsina,

streptokinaza, streptodormaza);
Bronhosecretolitice prin mecanism chimic (modificarea structurii glicoproteinelor din mucina):
mucolitice (acetilcisteina, carbocisteina, bromhexina, ambroxol, mesnum);
Bronhosecretolitice prin mecanism fizico-chimic (desfac legăturile electrofizice ale
mucoproteinelor): agenţi tensioactivi (tiloxapol).

Farmacoterapie

Indicaţia expectorantelor: în afecţiuni pulmonare, cu secreţie bronşică scăzuta, vâscoasa şi

aderenţa, care nu poate fi eliminată şi reprezintă atât un factor iritativ, declanşator al tusei, cât şi un
factor favorizant al proceselor infecţioase şi inflamatorii.

Asocieri, preferabil nu fixe (într-un produs tipizat):

· cu antibiotice sau chimioterapice, în infecţii medii sau grave;

· cu antitusive, în tuse intensă, chinuitoare; dozele de antitusive alese trebuie să diminue
tusea, dar să nu inhibe total reflexul tusei, caz în care este împiedicata expulzarea sputei
infectate; aceste doze variază de la caz la caz şi de aceea produsele cu asocieri fixe nu sunt
larg utilizate.
Metodă terapeutică nemedicamentoasa, cu valoare expectorantă este hidratarea secreţiilor bronşice
prin:

· inhalarea de vapori de apă calzi sau aerosoli dintr-o soluţie da NaCl izotona sau hipertona;
· ingestie de apă, 3 litri/24 ore.

4.1. EXPECTORANTE SECRETOSTIMULANTE
               Stimulează activitatea glandelor seroase din mucoasa bronşică şi cresc transudarea plasmatica
la acest nivel. De asemenea pot stimula motilitatea celulelor mucoasei şi peristaltismul bronşic. Unele
administrate p.o. au acţiune iritantă slabă asupra mucoasei gastrice, declanşând reflex o hipersecreţie
traheobronsica, altele se elimină prin mucoasa cailor respiratorii, acţionând direct asupra celulelor
glandelor secretorii.
Eficacitatea terapeutică a acestor expectorante clasice este relativ slabă, pentru unele
îndoielnică.

Saruri de amoniu (Clorura de amoniu şi alte săruri)

               Stimulează reflex secreţia bronşică (prin iritarea mucoasei gastricE) şi favorizează eliminarea
acesteia. în cantităţi mari produc greaţa şi vomă. Clorura de amoniu are proprietăţi acidifiante şi
diuretice slabe. Este contraindicata în uremie, în insuficienţa hepatică, stările de acidoza şi în caz de
insuficienta respiratorie severă. Se administrează pe cale orală, în doze de 300 mg de 4-5 ori pe zi. Alte
săruri de amoniu utilizate ca expectorante sunt carbonatul şi acetatul de amoniu.
Ioduri (Iodura de potasiu şi Iodura de sodiu)

               Iodura de potasiu şi iodura de sodiu. Sunt expectorante secretostimulante care acţionează

reflex (prin iritaţia mucoasei gastrice) şi direct (se elimină la nivelul glandelor bronşice după absortia
la nivel intestinaL). Sunt indicate pentru fluidificarea secreţiilor vâscoase prezente în bronşite cronice,
bronsiectazii şi în astmul bronşic. Au şi proprietăţi antiseptice, influenţează funcţiile tiroidei. Pentru
efectul expectorant se administrează pe cale orală în doze de 300 mg la fiecare 6 ore. Efecte adverse:
gust metalic şi neplăcut, fenomene de iritaţie gastrică cu anorexie, greaţa şi vărsături. În administrare
prelungită produc fenomene de iodism, care constau în catâr oculo-nazal, cefalee, erupţii acneiforme,
tumefierea dureroasă a glandelor salivare. Interferează testele tiroidiene, favorizează rareori
dezvoltarea gusei tiroidiene.

Guaiacol şi guaiacol sulfonat de potasiu

În afecţiuni pulmonare cu secreţie bronşică vâscoasă, aderenta, care nu poate fi eliminată uşor.
În tratamentul simptomatic al tusei uscate şi umede, pulmonare şi extrapulmonare. Se recomanda
prudenta la bolnavii cu astm bronşic şi emfizem pulmonar la care N-Tusocalm comprimate
Poate accentua fenomenele de insuficienta respiratorie.

Guaifenezina- Trecid

Acţiune terapeutică - fluidifica secreţia bronşică, favorizând expectoraţia; are o acţiune antitusivă
înlăturând tusea spastica; ameliorează ventilaţia pulmonară; este slab antiseptic şi dezodorizant al
sputei infectate; slab sedativ; la doze mari este miorelaxant (dozele expectorante nu au această
acţiune).
Indicaţii: bronşite, laringite, traheite acute şi cronice; catâr respirator; anxietate; spasme
musculare (fibrozite, miozite, rupturitendinoase, torticolis, sciatică).
Contraindicaţii - ulcer gastro - duodenal, gastroduodenite; tulburări de deglutiţie; copii sub 5 ani.
Prudenţa la bolnavii cu profesii care solicita performante psihomotorii şi care sunt trataţi în ambulator
(şoferi).
Reacţii - iritaţie gastro-intestinala şi sedare excesivă până la somnolenţă (mai ales la copiii mici);
reacţie fals pozitivă pentru acidul 5-hidroxi-indolacetic în urină (interfera diagnosticul de sindrom
carcinoid).

Produse vegetale expectorante

Ipeca (Cephalis ipecacuanha, sau Psychotria ipecacuanha) este o plantă originară din Brazilia, de
la care se folosesc în scop medicinal rădăcinile.

Substanţe active: rădăcină de ipeca are un conţinut mare de alcaloizi dintre care mai importanţi
sunt emetina, cefelina şi psihotrina. Mai conţine acid ipecacuanic de natura taninica, acizi organic!,
răşini, gume, substanţe glucidice, saponine.

Acţiune, proprietăţi: principiile active din rădăcină de ipeca fluidifica secreţiile mucoaselor şi au
proprietăţi expectorante. În doze mari, excita centrul vomei, irita mucoasa stomacului, declanşează
senzaţia de vomă şi produce vărsături. În unele cazuri, dozele mari pot să declanşeze şi diaree. Emetina
din rădăcină de ipeca are şi un efect amoebicid, totuşi, dozele netoxice pentru organismul uman nu
sunt eficiente decât împotriva formelor vegetative ale parazitului, nu şi împotriva chisturilor.
Indicaţii terapeutice: preparatele farmaceutice din rădăcină de ipeca sunt folosite în infecţiile
respiratorii, pentru fluidificarea secreţiilor din bronhii. Pulberea din rădăcină de ipeca a fost folosită şi
în cură de dezin-toxicare a alcoolicilor.
Preparare şi administrare: preparatele din rădăcină de ipeca se administrează numai la indicaţia şi
în doza prescrisă de medic. Doza expectoranta la adulţi este de 0,05-0,10 g de pulbere şi se
administrează fracţional pentru a nu provoca greţuri sau vărsături.
 Precauţii, contraindicaţii, efecte adverse: dozele prea mari duc la apariţia senzaţiei de greaţă şi la
vărsături. S-au semnalat şi cazuri de reacţii alergice. Preparatele din ipeca sunt contraindicate la
persoanele în vârstă, la cei slăbiţi, la pacienţii cu boli de inimă, la femeile însărcinate.

Uleiul de luminiţa sau Uleiul de Primula, se extrage din seminţele unei plante ce aparţine
genului Oenothera, care cuprinde aproximativ 125 de specii dintre care Oenothera biensis, Oenothera
caespitosa, Oenothera deltoides. Planta cunoscută şi sub denumirea de Luminiţa nopţii ori Evening
Primrose, este originară din Mexic şi America Centrală, cultivarea ei fiind răspândită şi în America de
Nord şi de Sud, precum şi în zonele temperate.
Uleiul extras din seminţele acestei plante conţine 25% acizi graşi esenţiali de tip omega 6
polinesaturati (acid gras linoleic şi acid gras gamma linoleic), care fac parte din categoria "grăsimilor
bune", cu efecte benefice multiple în organim. Mai conţine vitamine (în special din grupul B şi E -
tocoferol) oligominerale, celuloza, lignina, aminoacizi (în special triptofan).
Primula, Saporanina, Senega sunt plante ce conţin glicozide saponinice cu proprietăţi iritante
gastrice şi expectorante. Eficacitate slabă.

4.2. EXPECTORANTE SECRETOLITICE

                Acţionează direct asupra secreţiilor bronşice pe care le fluidifica. Aceasta grupa cuprinde
substanţe mucolitice, enzime proteolitice, agenţi tensioactivi şi hidratanţi.

Mucoliticele, la nivelul secreţiei mucoase desface diferitele tipuri de legături responsabile

pentru agregarea macromoleculelor proteoglucidice care formează scheletul mucuslui. Are loc o
fluidificare consecutivă şi o uşurare a expectoraţiei.

Acetilcisteina – Mucosolvan, Fluimucil

               Scade vâscozitatea expectoraţiei, favorizând desfacerea punţilor disulfidice din mucus prin
grupările reducatoare-SH din compoziţia acetilcisteinei, astfel se formează noi legături tiolice intre
medicament şi fragmentele de mucoproteina. Se administeaza p.o., i.M., i.v. lent, în aerosoli sau în
instilaţii directe. Se utilizează în infecţii bronhopulmonare, în bronhopneumopatii cronice
obstructive, în intoxicaţia acută cu paracetamol, acetilcisteina acţionează ca hepatoprotector fiind
utilizat ca antidot prin asigurarea unei cantităţi eficace de glutation împiedicând formarea metabolitului
hepatotoxic al paracetamolului. Efect mai intens la pH slab alcalin.

Bromhexina - BROFIMEN, BISOLVON

Acţiune terapeutică: expectorant mucolitic, fluidifica secreţiile traheo-bronsice vâscoase prin liza
mucoproteinelor, mucopolizaharidelor acide şi acizilor dezoxiribonucleici responsabili pentru
vâscozitatea mărita a acestora, favorizează mişcările cililor, creşte imunoglobulinele IgA, şi IgG în
parenchimul pulmonar; favorizează expectoraţia, uşurează respiraţia şi calmează tusea.
Indicaţii: tratamentul afecţiunilor acute inflamatorii şi cronice ale arbo-relui traheobronsic:
bronşite (acute, subacute, cronice, enfizematoase), traheobronşite, bronhopneumopatii cronice
obstructive, bronsiectazii, sinuzita acută şi cronică, pneumoconioze, laringite; tratament pre- şi post-
operator în cazul intervenţiilor chirurgicale pe aparatul respirator, pentru prevenirea unor complicaţii
(infecţii bacteriene secundare, tulburări funcţionale pulmonare, insuficienta respiratorie, emfizem).
Reacţii adverse: în general bine tolerat. Foarte rar pot apărea tulburări gastrointestinale minore
(greaţă, vomă) şi reacţii de hipersensibilizare (înroşirea pielii şi/sau a mucoaselor).
Contraindicaţii: hipersensibilitate la bromhexin; pacienţi cu ulcer gastric (factor de risc).

Carbocisteina - KARBOCISTEIN, FLUIDOL

Compoziţie: 100 g sirop conţin carbocisteina 4,10 g şi excipienţi: sorbitol soluţie 70%, glicerina,
carbonat de sodiu decahidrat, acid citric monohidrat, beta-hidroxibenzoat de metil, beta-
hidroxibenzoatde propil, aroma de piersici, apa purificată.
Grupa farmacoterapeutica: aparatul respirator, medicamente pentru tratamentul tusei,
expectorante fără combinaţii cu antitusive, mucolitice.
Indicaţii terapeutice: afecţiuni acute şi cronice ale aparatului respirator însoţite de hipersecreţie
bronşică, cum sunt: bronşita acută, bronşita cromca, laringita, traheita, astm bronşic.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la carbocisteina sau la oricare dintre excipienţii produsului (în
special la parahidroxibenzoat de metil, parahidroxbenzoat de propil). Ulcer gastric sau duodenal activ.
Intoleranţa la fructoza, de exemplu deficit ereditar de fructozo-1,6-difosfataza. Copii cu vârsta sub 1
an.
Precauţii: Nu se recomanda administrarea concomitentă a unui antitusiv deoarece poate
determina acumularea secreţiilor fluidificate la nivelul arborelui bronşic (stază), crescând totodată
riscul apariţiei infecţiilor bronşice sau abronhospasmului.
Parahidroxibenzoatul de metil, respectiv parahidroxibenzoatul de propil pot determina reacţii alergice
(chiar întârziate). În cazul apariţiei unor astfel de reacţii adverse se recomanda întreruperea
tratamentului şi efectuarea unui consult medical.
Interacţiuni: Asocierea cu medicamente antitusive şi/sau substanţe antisecretorii (cu acţiune
atropinica) este contraindicata: poate determina acumularea secreţiilor fluidificate la nivelul arborelui
bronşic (stază), crescând riscul apariţiei infecţiilor bronşice sau a bronhospasmului.
Ambroxol - MUCOVENT, MUCOSOLVAN
Indicaţii: tratamentul tulburărilor de secreţie bronşică, în special în cazul afecţiunilor bronşice
acute şi acutizărilor bronhopneumopatiilor cronice, precum şi în caz de nazofaringita, sinuzita şi otita
medie.
Contraindicaţii: hipersensibilitate la ambroxol sau la oricare dintre excipienţii produsului.
Intoleranţa ereditară la fructoza (datorită conţinutului în sorbitol).
Reacţii adverse: Pot să apară reacţii gastro-intestinale minore cum sunt greaţă, vărsături,
epigastralgii, care se remit rapid la scăderea dozei. S-au semnalat reacţii cutaneo-mucoase: eritem,
erupţii cutanate, prurit, urticarie şi foarte rar reacţii anafilactice - şoc anafilactic şi edem Quincke - cu
evoluţie favorabilă. În toate aceste cazuri, se recomandata întreruperea administrării produsului. Foarte
rar, au fost semnalate cefalee, ameţeli, somnolenta sau agitaţie.
Mod de administrare: Copii cu vârsta mai mică de 2 ani: doza recomandata este de 5-10 picături
orale, soluţie Ambroxol de 3 ori pe zi. Copii cu vârsta cuprinsă între 2 şi 5 ani: doza recomandata este
de 10-20 picături orale, soluţie Ambroxol de 3 ori pe zi.

Erdosteina – ERDOMED

         Mucolitic indicat în tulburări ale secreţiei bronşice. Utilizat în bronşite acute, pusee acute ale

BPCO, bronsiectazie, astm bronşic hipersecretor, profilaxia şi tratamentul complicaţiilor respiratorii
după intervenţii chirurgicale: bronhopneumonie, atelectazie pulmonară.
Enzimele proteolitice- Tripsina, Chimiotripsina fluidifica secreţiile purulente, vâscoase, din infecţiile
bronhopulmonare. Acţionează lizând puroiul, materialul necrotic şi fibrele de ADN, care îngroşa
mucusul şi îngreunează expectoraţia. Are acţiune iritantă asupra mucoasei traheobronsic.

Enzimele proteolitice - TRIPSINA, CHIMIOTRIPSINA

Acestea fluidifica secreţiile purulente, vâscoase, din infecţiile bronhopulmonare. Acţionează
lizând puroiul, materialul necrotic şi fibrele de ADN, care îngroşa mucusul şi îngreunează
expectoraţia. Are acţiune iritantă asupra mucoasei traheobronsice.

Agenţii tensioactivi şi hidratanţi ai secreţiilor

Tiloxapolul-polimer tensioactiv, are proprietăţi expectorante slabe.

Vaporii de apa inhalaţi şi apa ingerată în cantităţi mari hidratează şi fluidifica secreţiile bronşice

uscate, umidifica mucoasa şi uşurează mişcările cililor. Se recomanda inhalarea vaporilor
de apa deasupra unui vas cu apă fierbinte sau administrarea de aerosoli dintr-o soluţie salină izotona,
încălzita la 50 gr. C.
 CAPITOLUL VI

Concluzii

Bolile respiratorii (cel mai răspândite dintre ele) se singularizează printr-o creştere îngrijorătoare
a incidenţei. Infecţiile respiratorii acute, prima cauză de deces prin boală infecţioasă, rămân
responsabile de 8.2 % din decesele premature, ele omorând în fiecare an 4 milioane de copii, în
principal prin pneumonie. Asistăm în acelaşi timp la dezoltarea exponenţial, planetară, a unei
polirezistente la antibiotice a principalelor bacteria responsabile.
OMS prevede o progresie consternantă a morbidităţii şi mortalităţii prin tuberculoza. În ţările
industrializate, boala rămâne prezenta, iar riscul unei propagări a tulpinilor polirezistente este o
eventualitate previzibilă. Frecvenţa astmului în Franţa s-a dublat în 15 ani, cea a cancerelor
bronhopulmonare, în 20 de ani.
Bronşita cronică, emfizemul, insuficienta respiratorie cronica au o progresie corelată cu cea a
fumatului în cursul ultimelor decenii.
Trei date în această privinţă ne dau bătaie de cap: fumatul la femeile tinere l-a ajuns şi chiar, în
unele studii, l-a intercut pe cel al bărbaţilor. Începerea fumatului se face de la vârsta de 12 ani-14 ani,
proporţia femeilor însărcinate care continua să fumeze în timpul sarcinii a crescut în ultimii ani cu 25
%. Se ştie că tabagismul femeii însărcinate are efecte vătămătoare asupra copilului pe care îl va adduce
pe lume.

Progresia bolilor respiratorii nu este o fatalitate. Oprirea fumatului poate stabiliza ea însăşi
evoluţia unei bronşite cornice, o poate vindeca la debutul sau, poate face mai efficient tratamentul unei
insuficienţe respiratorii. Riscul cancerului bronhopulmonar scade cu 50%. Cinci ani după oprirea
fumatului, abţinerea, dacă ar fi extinsă la ansamblul populaţiei generale, ar face ca această boală să dea
înapoi în proporţie de 90%.

Dispunem faţă de astm de mijloace terapeutice şi preventive permiţând oprirea, diminuarea

gravitaţii crizelor, în unele cazuri chiar dispariţia lor, sub rezerva unei respectări a tratamentului şi a
unor măsuri de asanare a mediului înconjurător. Igiena respiratorie, prevenţia vaccinală, o prescriere
mai razonabila a antibioticelor (dar şi lupta împotriva sărăciei, murdăriei, ignorantei) pot face ca
infecţiile respiratorii acute şi tuberculoza să dea înapoi.

În anii ce vor veni, beneficiile cele mai importante vor proveni dintr-o strategie de informare,
educare, depistare şi de o atenţie faţă de calitatea aerului, acest frumos străin care ne face să trăim.
Poluarea, ritmul de viaţa febril şi stresant, fumatul, explozia demografică şi indicatorii socio-
economici scăzuţi sunt cauzele principale alea creşterii îngrijorătoare a patologiei pulmonare, ca un
tribute adus ‘’ civilizatiei’’.
Profilaxia principalelor boli pulmonare nu este posibilă fără un minimum de cunoştinţe ale
populaţiei legate de etiologia, patologia, manifestările clinice, tratamentul şi prognosticul afecţiunilor
pulmonare.
 Bibliografie

· Dan Georgescu. Semeiologie medicală. Editura Național, 1999.

· Emil A. Popescu. Semiologie anatomoclinică, biochimică, fiziopatologică. Vol. III
– aparatul urogenital, aparatul respirator. Editura Medicală, București 1988.
· Dimitriu C. C. Semeiologie medicală. Editura Medicală, București, 1959.
· Gligore U. Semeiologia medicală. Editura Didactică și Pedagogică. București,
1977
· Tiberiu Moldovan. Semeiologie clinică medicală. Editura medicală, București
1993.
· A. Păunescu-Podeanu. Baze clinice pentru practica medicală. Vol I-V. Editura
Medicală, București, 1981-1989
· Manualul Merck de diagnostic și tratament. Ediția a XVIII-a. Editura ALL,
2010
· Valeriu Popescu. Patologia aparatului respirator la copil. Editura Teora. 1999
· Lawrence M. Tierney, Stephen J. McPhee, Maxine A. Papadakis. Diagnostic și
tratament în practică medicală. Editura Științelor Medicale, 2001.
· L. Gherasim. Medicină internă. Vol. I. Bolile aparatului respirator și aparatului
locomotor. Editura Medicală, București, 1995
· Tratat de medicină internă. Sub redacția prof. Radu Păun. Vol. I. Bolile
aparatului respirator. Editura Medicală, București, 1983
· Dan Georgescu. Boli interne. Vol. I. Editura Național, București, 2005
· Valeriu Popescu. Algoritm diagnostic și terapeutic în pediatrie. Vol. I. Editura
Medicală Amaltea, București 1999
· Memomed 2011 Volumul I, Memorator de faemacologie, Ediţia a
şaptesprezecea, Editura Universitară Bucureşti 2011
· Memomed 2011, Volumul 2, Ghid Farmacoterapic Alopat şi Homeopat, Ediţia
a şaptesprezecea, Editura Universitară Bucureşti 2011
· Paul Leophante Profesor Universitar, Medic parctician, Bolile aparatului
respirator, Editura Corint Bucureşti 2003
· Profesor Doctor Mircea Chiotan, Doctor Victoria Aramă, Doctor Eadu
Chiotan, Bolile Respiratorii pe înţelesul tuturor, M.A.S.T 2003
 CUPRINS
CAPITOLUL I

1. Introducere. Generalităţi...3

CAPITOLUL II

1. Anatomia şi fizilogia aparatului respirator...4

1.1. Nasul şi cavităţile nazale...5

1.2. Laringele...5
1.3. Traheea...6
1.4. Bronhiile principale...7
1.5. Plămânii şi pleura...7
1.6. Arborele bronşic...8
1.7. Lobul pulmonar...9
1.8. Pleura...10

2. Fiziologia respiraţiei...10

CAPITOLUL III

Afecţiuni ale aparatului respirator...11

1. Bronhopneumopatia cronică obstructive...11

2. Emfizemul pulmonar...13
3. Pneumonia...15
4. Bolile profesionale...16
5. Tuberculoză...16
6. Bronşita acută...18
7. Bronşita cronică...18
8. Astmul bronşic...18
9. Cancerul bronhopulmonar...19

CAPITOLUL IV

Noţiuni generale despre siropuri...20

1. Avantajele utilizării siropurilor...20

2. Formularea siropurilor...21
3. Completarea siropului cu solvent...22
4. Filtrarea, clasificarea şi decolorarea siropurilor...22
5. Tehnologia farmaceutică pentru prepararea siropurilor...23
6. Caractere. Control. Conservare...23
7. Prepararea siropurilor...24
CAPITOLUL V

Noţiuni generale despre antitusive şi expectorante...26

1. Mecanismul tuşei...27
2. Forme ale tuşei...28
3. Antitusivele...34
3.1. Antitusive centrale opioide...35
3.2. Antitusive centrale neopioide...36
4. Expectorante...38
4.1. Expectorante secretostimulante...39
4.2. Expectorante secretolitice...42

CAPITOLUL VI

Concluzii...45
Bibliografie...46