Sunteți pe pagina 1din 4

Consecinţe negative ale unui management defectuos al clasei de elevi

1. Oboseala

Instalarea sentimentelor de oboseală (epuizare), somnolenţă, reducerea capacităţii de


reacţie duce la un declin constant al rezultatelor educaţionale obţinute de elev.
Oboseala poate rezulta în urma unor disfuncţii organizatorice ale activităţii clasei de
elevi:
- activităţi şi sarcini repetitive, monotone;
- absenţa conexiunii inverse reale; - perspectivele motivaţionale limitate;
- durata inadecvată a activităţilor de tip educaţional;
- interesul scăzut al elevilor pentru activităţi instructiv-educative, conduse
inoportun de către cadrul didactic;
Oboseala obiectivă – este acel tip de oboseală care este antrenată într-o activitate
epuizantă sau prelungită şi care se manifestă printr-o reducere semnificativă,
măsurabilă a cantităţii şi calităţii rezultatelor obţinute.
Oboseala subiectivă – este echivalentă cu sentimentul de delăsare sau plictiseală, care
apare deseori fără o cauză obiectivă directă.

2. Supraîncărcarea

O cauză majoră a supraîncărcării elevilor la şcoală rezidă în sistemul de instrucţie cu


orar variabil. Când şcoala are loc după-amiaza, elevii muncesc în condiţii fizice,
psihologice şi intelectuale extrem de nefavorabile, comparativ cu cursurile de
dimineaţa.
Rezultatele unor cercetări internaţionale arată că dimineaţa elevii sunt mult mai
productivi, înaintea cursurilor şi după primele două cursuri. Apoi, din cauza instalării
oboselii, eficienţa începe se scadă. Ea este mult mai puţin ridicată după a cincea oră,
iar rezultatele de după-amiază sunt mult mai puţin bune decât cele de dimineaţă.

3.Lipsa de motivare a clasei

Pentru ca creşte auto-motivaţia elevilor, se pot folosi următoarele strategii:


a) Copiii trebuie să-şi folosească limbajul interior pentru a-şi redimensiona
motivaţia; Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi 2
b) Copiii trebuie să fie învăţaţi să-şi schimbe reprezentările despre stilul şi
metodele proprii de învăţare, adecvându-le unor principii general valabile;
c) Copiii trebuie învăţaţi să-şi facă cunoscute şi să-şi argumenteze părerile în
public. Acest fapt permite profesorului să cunoască comportamentul elevului
şi modul său de a gândi, din punct de vedere socio-interacţional şi
motivaţional.
d) Copiii trebuie să înveţe strategii ce implică colaborarea şi participarea activă.
Prin participarea lor crescută la deciziile educaţionale, elevii pot să-şi dezvolte
propria motivaţie şi să dobândească un exerciţiu efectiv de relaţionare socială.
e) Copiii trebuie învăţaţi să pună întrebări despre ce au citit şi să rezume anumite
paragrafe. Această strategie poate avea efecte pozitive asupra motivaţiei
cognitive a elevilor.
Este posibil să existe elevi care să lucreze întotdeauna sub posibilităţile lor, din cauza
absenţei motivaţiei. Cel mai grav lucru este, însă, nonimplicarea elevilor în activităţile
din clasă.

2. Deprecierea climatului educaţional

Climatul educaţional se referă la atmosfera, moralul, starea afectivă a clasei, fiind


indicatorul „sanătăţii” unui grup educaţional. Un management defectuos al clasei
poate avea ca şi consecinţă un climat educaţional închis, caracterizat printr-un grad
înalt de neangajare din partea elevilor, nepăsare, rutină, distanţare etc. Tipul de
profesor este cel neangajat, caracterizat prin lipsa concentrării şi orientarea numai pe
sarcina de învăţare. Un bun management al clasei determină la elevi comportamente
deschise, lipsite de teamă şi inhibiţie, permiţându-le să se concentreze asupra unor
sarcini de lucru normale şi stimulându-i să participe la interacţiuni sociale angajante,
reale şi autentice.

5. Abandonul şcolar

O cercetare privind legătura dintre climatul educaţional al clasei şi abandonul şcolar a


arătat că:
- nu se poate stabili o corelaţie semnificativă între deprecierea climatului
educaţional din clasă şi fenomenele de abandon şcolar, de cele mai multe ori
la mijloc aflându-se cauze de ordin socio-economic sau disciplinar;
- climatul nesănătos într-o clasă de elevi poate să contribuie la decizia iniţiala a
elevului de a abandona şcoala;
- abandonul temporar este acompaniat uneori şi de implicarea părinţilor, aceştia
susţinându-şi copiii în demersurile de a părăsi clasa respectivă;
- se poate identifica o puternică legătură intre climatul nesănătos, depreciat la
nivelul anumitor clase şi dorinţa elevilor, nematerializată însă, de a părăsi
colectivul respectiv, nu neapărat cariera şcolară. Lect. dr. Simona Adam
Managementul clasei de elevi 3

6. Minciuna

În sala de clasă, minciuna este un comportament verbal şi nonverbal, care apare


frecvent, de cele mai multe ori ca urmare a unor greşeli de tip managerial ale cadrului
didactic.

7. Agresivitatea (violenţa)
Violenţa este una dintre marile probleme ale lumii contemporane. Problema violenţei
în şcoală a devenit o temă de reflecţie pentru toţi cei implicaţi în actul educaţional,
şcoala dispunând de resursele necesare conceperii unor programe de prevenire a
violenţei. Noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu cea de agresivitate. Eric
Debarbieux defineşte violenţa ca fiind: “dezorganizarea brutală sau continuă a unui
sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce
poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin
agresiune, prin utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă
doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face
rău.” (apud. D. Sălăvastru, 2003: 121).
Pot fi identificate trei elemente care surprind înţelesul conceptului de violenţă:
 violenţa este o situaţie de interacţiune (implicând unul sau mai mulţi actori);
 este o acţiune prin care se aduc prejudicii altora (corporale, morale etc.);
 aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalităţi (directe sau indirecte).
J. C. Chesnais identifică trei tipuri de violenţă:
 violenţa fizică – nucleul dur al violenţei – este un prejudiciu grav, corporal,
contra persoanelor. Are un triplu caracter: brutal, exterior şi dureros, fiind
definită prin utilizarea materială a forţei.
 violenţa economică – afectează bunurile materiale (distrugeri, degradări de
bunuri);
 violenţa morală (sau simbolică)
Jacques Pain distinge două tipuri de violenţă în mediul şcolar:
- violenţele “obiective” – ţin de domeniul penal;
- violenţele subiective – atitudinile ostile, antişcolare.

O formă de violenţă foarte răspândită în mediile şcolare este violenţa verbală. Aceasta
trebuie judecată în conformitate cu normele culturale ale societăţii respective şi cu
valorile împărtăşite de grupul de experienţă. Violenţa şcolară trebuie delimitată în
funcţie de contextul şi cultura şcolară. Cercetările asupra violenţei şcolare sunt de
dată relativ recentă. În Franţa, în 1994 s-a lansat un vast program de cercetări
empirice asupra acestui fenomen. Rezultatele cercetării au arătat că violenţa şcolară
trebuie discutată pe două planuri: global (naţional) şi local.
Violenţa şcolară este asociată în general cu zonele urbane dificile, cu periferiile.
Atunci când se vorbeşte de violenţă în şcoală se consideră drept surse favorizante
factori exteriori şcolii: mediul familial, mediul social, factori care ţin de
personalitatea individului.
Mediul familial – reprezintă cea mai importantă sursă a agresivităţii elevilor. Mulţi
dintre elevii care prezintă un profil agresiv privin din familii dezorganizate sau trăiesc
în familii Lect. dr. Simona Adam Managementul clasei de elevi 4 monoparentale. Ale
cauze familiale sunt şomajul unuia dintre părinţi, dificultăţile materiale, violenţa
intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copilului, neglijenţa, privilegierea
exagerată a relaţiei afective părinţi – copii în defavoarea celei educative. Mediul
social – situaţia economică, ieficienţa mijloacelor de control social, criza valorilor
morale, mass-media, lipsa de cooperare a instituţiilor implicate în educaţie.
Trăsăturile de personalitate ale elevului – trăsături de ordin egocentric, diminuarea
sentimentului de responsabilitate şi culpabilitate, instabilitate emoţională.
Literatura de specialitate vorbeşte de trei tipuri de prevenţie pe care le poate desfăşura
şcoala în scopul stăpânirii violenţei:
 prevenţie primară – dezvoltarea unor priviri pozitive asupra fiecărui elev,
exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuşi, valorizarea efortului
elevului;
 prevenţie secundară – reperarea efectelor unor violenţe la care elevul a fost
supus în afara mediului şcolar şi semnalarea acestor situaţii specialiştilor
(psihologului şcolar sau asistentului social);
 prevenţie terţiară – sprijin direct adus copiilor care manifestă comportamente
violente, împiedicând astfel cronicizarea tulburărilor provocate de violenţă şi
răspândirea lor.

Pentru a face faţă unei situaţii de conflict şcolar se recoandă următoarele strategii:

1) Strategii de evitare – profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă


şi continuă cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Strategia este eficientă
doar dacă priblema este minoră, în caz contrar, conflictul riscă să reapară.
2) Strategii de diminuare (moderare) – se folosesc atunci când profesorul, pentru
a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii. Profesorul amână
luarea unor decizii, evită să ia o poziţie fermă.
3) Strategii de putre (de coerciţie) – profesorul recurge la puterea sa şi la diferite
mijloace de constrângere (ameninţarea, scăderea notei, pedeapsă) pentru a
regla conflictul. Profesorul dă prioritate propriilor interese, în detrimentul
relaţiei cu elevii. Strategia e eficientă pe termen scurt deoarece ea atacă
simptomele, nu cauzele problemei.
4) Strategii de compromis – profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru a
face faţă situaţiei.
5) Strategii de rezolvare negociată a problemei: - negocierea – un procedeu de
rezolvarea conflictelor prin intermediul discuţiei între părţile adverse. -
negocierea presupune respect mutual şi dorinţa de cooperare. - avantajele
negocierii: atacă prin excelenţă cauzele problemei; ţine cont de interesele şi
nevoile fiecăruia, favorizează participarea şi angajarea reciprocă.
Nu întotdeauna profesorul reuşeşte să rezolve problemele de comportamen ale
elevilor şi situaţiile conflictuale din sala de clasă prin intermediul strategiilor
enumerate mai sus. În aceste situaţii se impune lucrul cu echipe pedagogice care să
impună mai multe persoane: diriginte, profesori ai clasei, părinţi, medicul şcolar,
psihologi şi pedagogi. Tehnica grupurilor de lucru constituite din persoane din
interiorul şcolii şi cercetători care să conducă reuniunile sau grupurile de reflecţie se
numeşte mediere sociologică.