Conf.univ.dr.

Felicia Maxim

Tema nr.1 Formarea Comunităților Europene

Cuprins:

A. Europa după cel de-al doilea război mondial

a. Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (O.E.C.E)/
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ( O.E.C.D )
b. Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord Atlantică (U.E.O.şi
N.A.T.O.)
c. Consiliul Europei
d. Blocul Comunist
B. Constituirea Comunităților Europene
a. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului(C.E.C.O.)
b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și Comunitătea
Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A)
C. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene

Obiective specifice:
La sfârşitul temei, vei avea capacitatea:
 să înțelegi contextul istoric al apariției Comunităților
Europene;
 să prezinți procesul formării Comunităților Europene;
 să identifici rolul Comunităților Europene în procesul de
formare al Uniunii Europene
 să cunoști statele membre ale Uniunii Europene

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

1
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

A.Europa după cel de-al doilea război mondial

Cele două războaie mondiale au determinat consecinţe inimaginabile asupra

continentului european. Statele europene, doritoare de reconstrucţie, erau în imposibilitate de
a o realiza singure, necesitatea susţinerii acestora fiind evidentă. Pe lângă problemele
economice, sociale şi politice, Europa eliberată de Statele Unite era ameninţată şi de
comunism. Liderii americani fiind conştienţi că întoarcerea la izolaţionism e imposibilă, că
prosperitatea lor şi pacea depind de condiţia ca Europa şi Japonia să nu se afunde în mizerie şi
haos şi să se integreze în circuitele economice internaţionale, au iniţiat un program al cărui
scop urmărea acordarea unui ajutor financiar Europei. Pentru a beneficia de susţinerea
Statelor Unite, Europa trebuia să se organizeze, modalitatea eficientă fiind aceea a constituirii
organizaţiilor internaţionale de cooperare. Ajutorul financiar acordat de S.U.A. era oferit în
principiu întregii Europe, însă de acesta va beneficia doar partea occidentală, estul
continentului european fiind dominat de doctrina comunistă.

a.Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică ( O.E.C.E )

Într-un discurs rostit la Universitatea Harvard pe 5 iunie 1947,secretarul de stat american,

generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească şi să sporească ajutorul
economic oferit de americani, care până atunci îmbrăcase diferite forme. Planul Marshall
presupunea un ajutor financiar în valoare de 13 miliarde U.S.D. Pentru a beneficia de
susţinerea Statelor Unite, Europa trebuia să se organizeze singură, astfel pe 16 aprilie 1948
este semnată Convenţia instituind Organizaţia Europeană de Cooperare Economică,
şaisprezece state devenind state-părţi ale acestei convenţii. Dincolo de administrarea
ajutorului financiar acordat de Statele Unite, organizaţia se va ocupa şi de coordonarea
politicilor economice naţionale. 13 ianuarie 1960 marchează data la care O.E.C.E. este
înlocuită cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, care devine occidentală
extinzându-se în Statele Unite, Canada, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Numărul
membrilor O.C.D.E. este mărit ulterior cu Mexicul în 1994, Republica Cehă în 1995, Ungaria

2
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

în 1996 , Polonia şi Coreea de Sud în 1997. Scopul acestei organizaţii rămâne în continuare
strângerea şi schimbul de informaţii economice şi sociale.

b.Uniunea Europei Occidentale şi Alianţa Nord Atlantică(U.E.O.şi N.A.T.O.)

Deşi domeniul economic reprezenta un interes major pentru Europa, totuşi nu putea fi
neglijat nici domeniul militar. Astfel în domeniul militar au fost înfiinţate două organizaţii, şi
anume :Uniunea Europei Occidentale, pe baza Tratatului de la Bruxelles din 17 martie 1948,
revizuit prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 şi N.A.T.O. prin Tratatul de la
Washington din 4 aprilie 1949. În perioada anilor ’ 90, obiectivele U.E.O. au transferate către
Politica externă și de securitatea comună a Uniunii Europene. Procesul s-a definitivat prin
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, iar statele membre ale U.E.O. au luat
hotărârea încetării efectelor Tratatului de la Bruxelles în 2010. Pe data de 30 iunie 2011,
U.E.O. a fost oficial desființată. N.A.T.O. cuprinde mai multe state europene, dar și Statele
Unite şi Canada, într-o alianţă în care s-a reuşit o veritabilă integrare europeană.

c. Consiliul Europei

Susţinătorii realizării unei Europe unite solicită în anii 1946 şi 1947 crearea unei
organizaţii,care să aibă la bază ideea unei unităţi dincolo de statele naţiune.Pe de altă parte,
însă intervin adepţii teoriei conform căreia Europa unită trebuie să se bazeze pe cooperarea
dintre state. Astfel, pentru a se ajunge în plan politic la un compromis la 9 mai 1949 ia naştere
Consiliul Europei în baza Tratatului de la Londra, intrat în vigoare la 3 august 1949. Consiliul
Europei se ocupă de problemele pe care celelalte organizaţii le-au neglijat sau nu le-au
acordat nici o atenţie. Acesta se afirmă în domenii ca: politica socială, sănătate, mediu,
cultură. Menţionăm că o realizare importantă a Consiliului Europei se reflectă în domeniul
drepturilor omului. Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
fundamentale semnată la Roma în 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 reprezintă
nu numai o noutate istorică, dar şi o realizare de o importanţă deosebită prin stabilirea unui
sistem european de protecţie a drepturilor omului.

d. Blocul comunist

Uniunea Sovietică şi Europa de Est au adoptat o poziţie dură faţă de noile evoluţii ale
societăţii internaţionale. În acest sens, acestea au luat măsuri în vederea realizării unor forme
de cooperare în domeniul economic şi militar. Ca replică la Alianţa Nord Atlantică, la 14 mai

3
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

1955, se încheie Tratatul de la Varşovia reunind toate statele Europei Centrale şi de Est.
Cooperarea statelor membre N.A.T.O. nu se compară cu cea care s-a realizat între statele
părţi ale Pactului de Varşovia. Dacă statele din cadrul N.A.T.O. sunt adeptele respectării
suveranităţii, în cadrul Pactului de la Varşovia se instituia ideea suveranităţii limitate, având
nu numai un rol de apărare, ci şi o misiune internă în blocul socialist. În 1991, socialismul
prăbuşindu-se, a determinat şi dizolvarea Pactului de la Varşovia. În domeniul economic
menţionăm apariţia în ianuarie 1949 a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.
sau C.O.M.E.C.O.N. după sigla anglo-americană). Deşi prin modul de organizare se aseamănă
cu O.S.C.E., scopurile erau diferite. În cadrul O.E.C.E., Statele Unite acordă un ajutor
financiar statelor Europei Occidentale, pe când în cadrul C.A.E.R.-ului,Uniunea Sovietică
trebuia mai întâi să se reconstruiască, fiind distrusă din toate punctele de vedere. Din această
cauză C.A.E.R.-ul a funcţionat efectiv în 1959. Odată cu prăbuşirea comunismului acesta a
fost dizolvat, ţările membre dorind să se îndrepte spre Comunitate Europeană.

Sarcina de lucru 1

Pe Prezintă primele organizații constituite la nivel european după cel de-al

doilea război mondial

B.Constituirea Comunităţilor Europene

Comunităţile Europene au reprezentat o nouă formă de colaborare între state, faţă de

cea realizată în cadrul organizaţiilor de cooperare. Acestea puteau fi calificate organizaţii de
integrare prin care se impuneau deciziile lor guvernelor şi guvernanţilor statelor membre, de

4
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

unde şi caracterul lor supranaţional. De fapt, aceste organizaţii aveau la bază ideea
transferului suveranităţii la un alt nivel.

a.Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(C.E.C.A./C.E.C.O.)

Planul Schuman (1950) reprezenta o declaraţie politică inspirată de Jean Monnet,

personalitate care deținea funcţia de şef al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa.
Susţinută de Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe al Franţei, determină plasarea
cărbunelui şi oţelului Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Asigurând libera
circulaţie a celor două materii prime de o parte şi de alta a frontierei franco-germane și se
reglează nivelul producţiei în regiunea Ruhr. Din punct de vedere al dreptului internaţional,
soluţia propusă era simplă şi inedită: s-a înființat o autoritate independentă care leagă statele
între ele, fără ca nici una dintre acestea să poată controla exclusiv deciziile. În locul
suveranităţii absolute se recurge la o ,,solidaritate pragmatică”, circumscrisă unei probleme
precise, ca prim pas, spre o supranaţionalitate mai extinsă. Oferta Franţei a fost adresată
Germaniei, însă ulterior, noua formă de colaborare era deschisă şi celorlalte state europene.
Astfel, la 18 aprilie 1951, la Paris, a fost semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului de 6 state:Franţa, Germania ,Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Acesta a intrat în vigoare la 10 august 1952, la aceiaşi dată Înalta Autoritate, prezidată de Jean
Monnet se instala la Luxemburg, începându-şi activitatea. Tratatul C.E.C.A. a fost încheiat pe
o perioadă de 50 de ani, în aceste condiţii a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.

Realizarea unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, condusă potrivit metodelor

supranaţionale a fost considerată un prim pas pe calea dezvoltării ulterioare. În acest fel s-a
dat naştere solidarităţii sectoriale, în special în domeniul economic, premergător unificării
politice. O altă inovaţie o reprezintă structura instituţională, formată din:Înalta Autoritate,
Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Din cuprinsul tratatului
se puteau desprinde 4 principii, ce pot fi considerate baza edificiului Uniunii Europene de
azi :superioritatea instituţiilor, independenţa instituţiilor, colaborarea între instituţii şi
egalitatea între state.

b. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)/Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice(C.E.E.A./EURATOM)

5
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Fiind satisfăcute de roadele primei Comunităţi Europene, statele membre au luat

hotărârea de a extinde colaborarea şi în alte domenii. Primul proiect a avut în vedere
înfiinţarea unei comunităţi, care să aibă drept scop apărarea comună. Ideea Comunităţii
europene de apărare a fost abandonată datorită dezacordurilor existente la nivel european.
Conferinţa europeană de la Messina din 1955 a determinat relansarea europeană şi a condus
la ideea formării unei pieţe comune generale a celor şase ţări, în interiorul căreia să fie
realizată libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă. Tot în
cadrul reuniunii de la Messina s-a hotărât crearea unei pieţe comune în ceea ce priveşte
energia atomică. În aceste condiţii, la Roma, au fost semnate la 25 martie 1957 Tratatele
instituind Comunitatea economică europeană şi Comunitatea europeană a energiei atomice.
Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Înfiinţarea noilor comunităţi a avut ca model
C.E.C.A., urmărind o uniune cât mai strânsă între statele europene.

Din cele prezentate rezultă, că la început am avut trei comunităţi europene cu

obiective bine conturate şi o structură instituţională proprie. Încă din 1957 s-au luat măsuri în
vederea creării unui sistem instituţional unic, „Convenţia cu privire la instituţiile comune”
determinând realizarea unei Adunări parlamentare comune, dar şi o Curte de Justiţie unică. În
1965, prin Tratatul de la Bruxelles, s-au instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică. După
cum am văzut, la 23 iulie 2002 Tratatul instituind C.E.C.A a ieşit din vigoare, toate bunurile
şi obligaţiile C.E.C.A. fiind transferate Comunităţii europene începând cu data de 24 iulie
2002. Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană este considerată succesoarea
Comunității Europene, iar Tratatul privind înființarea Comunității Europene a Energiei
Atomice se aplică cu modificările intervenite.

Sarcina de lucru 2

Evidențiază elementele definitorii a celor trei Comunități Europene

6
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

C. Extinderea Comunităților Europene/Uniunii Europene

Procesul de aderare la U.E. nu este un proces simplu, ci unul complex şi de lungă

durată, finalizarea acestuia depinzând în mare măsură de eforturile depuse de statul care
doreşte să devină membru al U.E.
Conform principiile Uniunii Europene, integrarea este deschisă tuturor statelor
europene. Conform art. 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), orice stat european
care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate
solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt
informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de
eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare. Condițiile admiterii și
adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord
între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituționale. Conform art. 2 din TUE, Uniunea
se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității,
statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și
egalitate între femei și bărbați. Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989,
odată cu sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist
au ales democraţia şi libertatea. Astfel dacă la început fiecare val de extindere consta în
aderarea a unu,două sau cel mult trei state, azi observăm că s-a ajuns la un val de extindere de
10 state. Celor şase state membre care au pus bazele Comunităţilor - Franţa, Germania, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg - s-a adăugat ulterior Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit în
1973;Grecia în 1981;Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi Suedia în 1995; Cipru,

7
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Slovacă şi
Slovenia în 2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul statelor membre
ajungând la 27 prin aderarea României şi Bulgariei. Dacă acum zece ani, Croaţia îşi depunea
cererea de aderarea la UE, astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări membre ale uniunii politice
şi economice create în 1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru al UE. Intensificarea
procesului de extindere se datorează atât dorinţei de extindere a U.E., dar şi dorinţei de
integrare a statelor europene. Procesul de extindere va continua, cu toate că extinderile
succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii Europene, datorită aderării unor
state cu sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară
candidată trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membră a U.E.:
-instituţii stabile,care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor;
-economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din
Piaţa internă a Uniunii Europene;
-capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi
instituţional al Comunităţii numit şi acquis-ul comunitar şi de a subscrie obiectivelor uniunii
politice, economice şi monetare.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al
existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al U.E.
Momentul aderării pentru fiecare ţară candidată în parte depinde evident de stadiul de
îndeplinire a criteriilor politice şi economice şi de transpunerea acquis-ului în legislaţiile
naţionale, iar abilitatea fiecărei ţări candidate de a adopta şi aplica acquis-ul UE va determina
progrese în ceea ce priveşte negocierile de aderare. Deschiderea simultană a negocierilor nu
implică faptul ca negocierile să se încheie în acelaşi timp cu toate statele. Negocierile se
desfăşoară cu fiecare stat în parte, ritmul acestora fiind dat de pregătirea şi de complexitatea
problemelor de rezolvat. Progresele realizate de fiecare ţară candidată la aderare în
îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga şi Madrid sunt examinate anual în cadrul unor
rapoarte pe care Comisia Europeană la redactează către Consiliul U.E. şi servesc drept bază
pentru deciziile de continuare a negocierilor. Negocierile de aderare ale ţărilor candidate se
desfăşoară pe 31 de capitole, fiecare capitol cuprinde legislaţia UE ce guvernează un anumit
domeniu de activitate.
Fiecare stat candidat elaborează documente de poziţie pentru capitolele respective,
prin care îşi face cunoscut punctul de vedere privind modul în care înţelege să negocieze

8
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

domeniul respectiv, perioadele tranzitorii pe care le solicită pentru armonizarea deplină a

cadrului legislativ sau alte elemente considerate importante pentru interesele sale în sectorul
respectiv de activitate
Instituţiile Uniunii Europene implicate în procesul de negociere sunt:Comisia
Europeană şi Consiliul Uniunii Europene. Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie
pe care le trimite Consiliului U.E., care dă Comisiei un mandat de negociere. Toate statele
membre stabilesc prin intermediul Consiliului o poziţie comună faţă de documentul de poziţie
respectiv şi faţă de oportunitatea închiderii capitolelor aflate în negociere.
Închiderea unui capitol înseamnă că negocierile s-au finalizat provizoriu,conform
principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atât timp cât nu s-au epuizat
negocierile la toate cele 31 de capitole.
Negocierile durează câţiva ani, iar când acestea se finalizează se reunesc într-un Tratat
de aderare ,ce va fi supus ratificării în parlamentele statelor membre, în parlamentul ţării
candidate şi în Parlamentul european. După ratificarea tratatului de aderare se poate vorbi de
apartenenţa efectivă a statului la UE.
Prin Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut
procedura care trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește
să se retragă. Conform articolul 50 din TUE, orice stat membru poate hotărî, în conformitate
cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune. Statul membru care hotărăște să se
retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European,
Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere,
ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în
conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată,
după aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de
la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi
ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European,
în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care
se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și
ale Consiliului care privesc statul în cauză. Majoritatea calificată se definește în conformitate
cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În
cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere
se supune procedurii prevăzute la articolul 49.

9
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Sarcina de lucru 3

Extinderea Comunităților Europene/ Uniunii Europene

Rezumat

După cel de-al doilea război mondial, pentru a beneficia de susţinerea Statelor
Unite, Europa trebuia să se organizeze, modalitatea eficientă fiind aceea a constituirii
organizaţiilor internaţionale de cooperare. Astfel, statele europene au pus bazele cooperării în
domeniul politic prin înființarea Consiliului Europei, în domeniul economic prin constituirea
Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, iar în domeniul militar prin
înființarea Uniunii Europei Occidentale și Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. În
acest context, Comunităţile Europene reprezentau o nouă formă de colaborare între state, faţă
de cea realizată în cadrul organizaţiilor de cooperare. Acestea puteau fi calificate organizaţii
de integrare ce tind să impună deciziile lor guvernelor şi guvernanţilor statelor membre, de
unde şi caracterul lor supranaţional. De fapt aceste organizaţii au la bază ideea transferului
suveranităţii la un alt nivel. Accelerarea procesului de integrare s-a produs însă după 1989,
odată cu sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist
au ales democraţia şi libertatea. Astfel dacă la început fiecare val de extindere consta în
aderarea a unu,două sau cel mult trei state, azi observăm că s-a ajuns la un val de extindere de
10 state. Celor şase state membre care au pus bazele Comunităţilor-

10
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Franţa,Germania,Italia,Belgia,Olanda şi Luxemburg- s-a adăugat ulterior Danemarca, Irlanda

şi Regatul Unit în 1973;Grecia în 1981;Spania şi Portugalia în 1986; Austria, Finlanda şi
Suedia în 1995; Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Republica Slovacă şi Slovenia în 2004. A urmat extinderea de la 1 ianuarie 2007, numărul
statelor membre ajungând la 27 prin aderarea României şi Bulgariei. Dacă acum zece ani,
Croaţia îşi depunea cererea de aderarea la UE, astăzi ea se alătură celorlalte 27 de ţări membre
ale uniunii politice şi economice create în 1958, devenind la 1 iulie 2013 stat membru al UE.
Intensificarea procesului de extindere se datorează atât dorinţei de extindere a U.E.,dar şi
dorinţei de integrare a statelor europene. Procesul de extindere va continua, cu toate că
extinderile succesive au determinat perturbarea omogenităţii Uniunii Europene, datorită
aderării unor state cu sisteme economice mai mult sau mai puţin dezvoltate. Consiliul
European de la Copenhaga din 1993 a stabilit criteriile pe care fiecare ţară candidată trebuie
să le îndeplinească pentru a deveni membră a U.E.:
- instituţii stabile,care să garanteze democraţia, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor;
- economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din
Piaţa internă a Uniunii Europene;
- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi
instituţional al Uniunii Europene şi de a subscrie obiectivelor uniunii politice, economice şi
monetare.
Consiliul European de la Madrid din 1995 a introdus un criteriu suplimentar, acela al
existenţei unei administraţii naţionale capabilă să gestioneze calitatea de membru al U.E. Prin
Tratatul de la Lisabona, statele membre ale Uniunii Europene au prevăzut procedura care
trebuie urmată în cazul în care un stat notifică Uniunea Europeană că dorește să se retragă.

Lucrare de verificare

1.Identificați primele forme de cooperare realizate de statele europene după cel de-al doilea
război mondial.

2. Prezentați procesul de constituire al Comunităților Europene.

3.Prezentați criteriile de aderare la UE și statele membre ale UE.

11
Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Bibliografie minimală

 A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene-principii, acțiuni, libertăți-, Editura Universul

Juridic,București, 2016,
 G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție, instituții, mecanisme, Editura Universul
Juridic, 2012;
 G. Fábián, Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
 Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012,
 Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul
de la Lisabona,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
 Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti,
2009,
 R. Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H Beck,Bucureşti, 2007,
 N. Diaconu,Dreptul Uniunii Europene-partea specială-, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007,
 Marin Voicu,Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007,
 Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002,
 Iordan Gheorghe Bărbulescu, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană,
Editura Trei,Bucureşti, 2001,
 Tratatul de la Lisabona (2007).

12