Sunteți pe pagina 1din 6

SECREŢIA CELULARĂ

Secreţia este una din activităţile multor celule. Organismele unicelulare utilizează
această cale pentru eliminarea deşeurilor provenite din activitatea metabolică. La organismele
superioare, multe din structurile extracelulare provin prin secreţie: componentele matricii
extracelulare, fibrele proteice pe care se depun săruri de Ca în os, cuticula artropodelor etc.
Există celule specializate în secreţii:
-celulele glandelor endocrine;
-celulele din epiteliul căilor respiratorii şi tractului digestiv, care secretă glicoproteine
şi mucopolizaharide
-neuroni – secretă neurotransmiţători;
-celulele hepatice – secretă albumina şi alte proteine serice.
Experienţe cu atomi radioactivi au demonstrat (pe ţesut pancreatic) secvenţa prin care
proteinele sintetizate în RE rugos se deplasează spre AG şi apoi prin vezicule de secreţie ajung
la plasmalemă. Pancreasul exocrin secretă un numar mare de enzime digestive şi zimogene
(enzime inactive care sunt activate ulterior prin proteoliză limitată): amilaza, lipaze, nucleaze,
chimotripsinogen, tripsinogen, pepsina etc). veziculele care se desprind din sacii AG sunt la
inceput imature si se numesc vezicule de condensare, care prin eliminarea apei devin vezicule
de secreţie mature (granule de zimogen). Cocentrarea se realizează prin interacţiuni
electrostatice a enzimelor, încărcate pozitiv cu proteoglicani, încărcaţi negativ.

40 . Celule din acinul pancreatic


41. Secretia celulară, Formarea granulelor de zymogen si exocitoza

În cazul secreţiei de insulină, aceasta formează un complex cu metale şi cristalizează


ceea ce duce la scaderea presiunii osmotice şi la eliminarea apei din vezicule. Exocitoza în
celulele pancreasului exocrin este indusă pe cale nervoasă (acetilcolina) sau hormonul
colecistokinina.
Veziculele sunt deplasate de microtubuli spre periferia citoplasmei. Aici reţeaua de
microfilamente opreşte înaintarea veziculelor de secreţie. Prin stimularea celulei se modifică
structura reţelei periferice de microfilamente, permiţându-se astfel exocitoza. Ionii de Ca sunt
cei care stimulează activitatea microtubulilor şi microfilamentelor. Creşterea ionilor de Ca
intracelular duce la activarea structurilor contractile citoplasmatice şi la descărcarea
conţinutului veziculelor în exteriorul celulei. Glucoza inhibă ieşirea ionilor de Ca din celula,
menţinând astfel fluxul exocitozei. Nucleotidele ciclice cAMP şi cGMP sunt de asemenea
implicate în controlul secretiei celulare. Ele actionează prin modificarea permeabilităţii
membranelor mitocondriale pentru Ca2+, reglând astfel nivelul Ca2+. De asemenea,
acţionează prin modificarea fosforilării şi defosforilării proteinelor.
In mod normal, Ca2+ este sechestrat în mitocondrii şi astfel în citoplasmă există o
cantitate mică de Ca2+. Nucleotidele ciclice induc creşterea permeabilităţii pentru Ca2+ a
membranelor mitocondriale şi astfel creşte concentraţia citoplasmatică a ionilor de Ca.
Hepatocitul are o dublă secreţie: albumina şi alte proteine sunt secretate în plasma
sanguină, iar alte proteine în capilarele biliare. Albumina serica urmează calea: RE rugos, RE
neted, AG, vezicule de secreţie, plasmalema. Alte proteine serice trec din plasmă în bilă prin
vezicule transcelulare. Prin transcitoză componenta secretorie a IgA ajunge din plasmalemă
sinusoidală la plasmalema biliară, în timpul transportului este convertită din proteina de
membrană în proteina solubilă, secretată prin bilă.
3.LIZOZOMII

Sunt vezicule intracelulare, care conţin cca. 40 enzime hidrolitice de pH acid. Rolul
acestora este de a digera materiale patrunse în celulă, porţiuni din citoplasma proprie sau
materiale de secreţie celulară. Aceste enzime includ: nucleaze (Rnaza, Dnaza), proteaze
(catepsina, colagenaze), fosfataze, glicozidaze (alfa-glicozidaza, alfa-manozidaza, beta-
galactozidaza, beta-glucuronidaza), lipaze, fosfolipaze, sulfataze.
Lizozomii posedă pe langă acest set unic de enzime şi o membrană foarte particulară.
Membrana lizozomală conţine proteine de transport, care permit produşilor de digestie să iasă
din lizozomi pentru a fi excretaţi sau reutilizaţi pentru alte sinteze. Conţine de asemenea o
pompă de H+ care utilizează energia din ATP pentru a introduce protoni în lizozomi, menţinând
astfel pH-ul în jurul valorii de 5. Cele mai multe proteine din membrana lizozomului sunt
puternic glicozilate, ceea ce le protejează de atacul proteazic.

42.Lizozom primar

Pe masura ce produşii de digestie părăsesc lizozomul, acesta îşi micşorează volumul,


ceea ce produce învaginarea membranei lizozomale cu formarea unor vezicule care apoi sunt
digerate în interior. Aceste vezicule mici, ce se văd la E.M. în interiorul lizozomilor secundari
se numesc corpi multiveziculari. In cazul celulelor care nu se divid lizozomii care mai păstrează
resturi nedigerate se numesc lizozomi tertiari sau corpi reziduali, şi se acumulează cu vârsta
formand granule de lipofucsina (incluziuni de pigment).
Uneori enzimele lizozomiale vărsate în afara celulei produc efecte proteolitice. Prin
acest mecanism osteoclastele digeră ţesutul osos.
43.Heterofagolizozom

44.Autofagolizozom
45. Lizozom tertiar

Se pune acum intrebarea: cum sunt proteinele lizozomale recunoscute şi selectate cu


acurateţea cerută? Aceasi intrebare poate fi pusă şi pentru alte procese de sortare mediate de
vezicule. La nivel molecular, răspunsul la această întrebare se cunoaşte doar într-un singur caz-
cel al hidrolazelor lizozomale. Acestea posedă un marker unic sub forma grupărilor manoză-
6-fosfat (M-6-P) care sunt adăugate la oligozaharidele N-legate de pe proteinele lizozomale.
Aceasta reacţie are loc în cis Golgi. Proteinele receptor pentru M-6-P se îngrămădesc în
membrana veziculelor îmbrăcate în clatrină. O mică parte din aceşti receptori se află şi în
plasmalema unde funcţionează ca receptori de mediere a endocitozei pentru enzimele
lizozomale care au scapat în mediul extracelular. Receptorii pentru M-6-P sunt circulaţi de la
AG la lizozomi şi retur fiind astfel reciclaţi. Ataşarea mai multor grupuri M-6-P la enzimele
lizozomale amplifică semnul de sortare. La pH acid din lizozomi, enzimele lizozomiale pierd
gruparea fosfat M-6-P.
Implicaţii în patologie.
Există defecte în funcţia lizozomilor legate de fuziunea lizozomilor primari cu
veziculele de endocitoză. Astfel uneori fuziunea este inhibată când fagozomii conţin în interior
bacterii vii (BK sau lepră) sau toxoplasmoză. In acest fel organismele patogene distrug celulele
care le-au fagocitat şi invadează ţesutul producând boala. Alteori fuziunea lizozomilor primari
cu veziculele endocitate are loc prematur, înainte ca membrana plasmatică să fi inclus
veziculele de fagocitoză. Astfel, conţinutul lizozomal se varsă în exterior ducând la inflamarea
ţesutului. Asemenea cazuri apar în reumatism şi artrita gutoasă. Colchicina, substanţa utilizată
în tratamentul gutei, produce inhibarea fuziunii lizozomale cu veziculele de endocitoză.
Aceasta substanţă acţionează asupra microtubulilor care sunt implicaţi în deplasarea
lizozomilor.
În mucoviscidoză enzimele lizozomale nu posedă M-6-P şi deci nu sunt transportate
de la AG la lizozomi ci sunt vărsate în exterior de unde nu pot fi recaptate deoarece în
plasmalemă receptorii pentru M-6-P nu recunosc proteinele fără M-6-P.
Cauza acestei anomalii se datoreşte absenţei GleNac-fosfotransferazei care produce
fosforilarea Man în cis Golgi. Nefăcându-se fosforilarea manozei enzima nu este segregată în
veziculele cu clatrină şi oligozaharidul este în continuare prelucrat în AG median şi transportat
pentru a rezulta forma complexa cu GlcNac, Gal şi acid sialic. Prin urmare fosforilarea Man în
cis Golgi impiedică prelucrarea oligozaharidului pentru a se ajunge la forma complexă cu acid
sialic la capat.
Alte defecte în funcţia lizozomilor privesc careaţa unei enzime lizozomale. Acestea
sunt incluse în categoria bolilor genetice numite tezaurizmoze lizozomale. Absenţa unei
hidrolaze duce la acumularea în celulă a substratului acelei enzime şi deci la compromiterea
funcţiei celulei. Organele cel mai des afectate sunt: creierul, ficatul şi splina.
Boli tezaurizmoze: Gaucher, Niemann-Pick, Tay-Sachs.
In cazurile de necroză celulară se distrug lizozomii iar în sange se poate detecta prezenta
enzimelor lizozomale. Se poate astfel pune diagnosticul de necroză hepatică sau miocardică.