Sunteți pe pagina 1din 8

4.

PEROXIZOMII

Ultrastructură, funcţii, implicaţii biomedicale


Peroxizomii sunt organite celulare care au capacitatea de a produce şi descompune apa
oxigenată. La sfarsitul anilor 50, de Duve şi colaboratorii săi au izolat o fracţiune subcelulară
bogată în catalază şi D-aminoacidoxidază.
Peroxizomii au formă specifică sau ovală, cu dimensiuni de 0.5-1 microni, au o singură
membrană care înconjoară o matrice cu aspect granular. La unele celule în matrice se observă
o zonă centrală densă, numită miez cristaloid (uratoxidază). Proteinele din membrana
peroxizomilor sunt produse în RE, iar enzimele
(catalaza şi uroxidaza) sunt sintetizate în citosol.
Mulţi peroxizomi pot rămâne ataşaţi de RE neted.

46.Peroxizomii
Peroxizomii sunt compartimentele principale de utilizare a O2. Conform unei ipoteze
peroxizomul este relicva unui organit străvechi care făcea metabolizarea oxigenului în celulele
eucariote primitive. Când oxigenul produs de bacteriile fotosintetice s-a acumulat în atmosferă
a devenit foarte toxic pentru cele mai multe celule. Peroxizomii au intervent probabil la
scăderea concentraţiei de oxigen în acele celule şi în acelaşi timp au exploatat receptivitatea sa
chimică pentru a realiza reacţii oxidative folositoare. Apariţia şi dezvoltarea mitocondriei a
redus mult din importanţa activităţii peroxizomilor deoarece multe din aceleaşi reacţii care se
desfăşurau în peroxizomi fără a produce energie au ajuns în mitocondrii să fie cuplată de
formarea ATP-ului prin fosforilarea oxidativă. Reacţiile oxidative din peroxizomii de astazi
sunt acelea care au rămas utile în ciuda prezenţei mitocondriilor.
Exista enzime în peroxizomi care utilizează oxigenul molecular pentru a extrage
hidrogen de pe anumite substrate organice într-o reacţie care produce apa oxigenată.
RH2 + O2 = R + H2O2
R - substrate organice: amonoacizi, mediatori chimici.
Apa oxigenată este utilizată de alte enzime (peroxidaze) pentru a oxida o serie de
substraţe ca fenoli, amine aromatice, foraldehidă, alcooli.
R`H2 + H2O2 = R` + 2 H2O
Acest tip de reacţii oxidative sunt foarte importante în ficat şi rinichi, unde are loc
detoxifierea diferitelor molecule toxice care pătrund în sânge. Aproape 50% din alcoolul pe
care îl bem este oxidat la CH3CHO pe aceasta cale. Dacă H2O2 este în exces, atunci aceasta
este descompusă de catalază.
Peroxizomii se adaptează remarcabil condiţiilor de mediu. În drojdiile crescute pe
glucoză peroxizomii sunt mici, pe când la cele crescute pe H3OH aceştia sunt foarte mari fiind
activi în oxidarea alcoolului. Când sunt crescute pe acizi graşi apar peroxizomi mari, care
degradeaza acizii graşi la CH3-CO-CoA.
Peroxizomii au roluri importante la plante. Un tip de peroxizomi care se află în frunze
catalizează oxidarea unui produs secundar al reacţiei care fixează CO2 în carbohidraţi, proces
numit fotorespiraţie, deoarece utilizează O2 şi elibereză CO2. Un alt tip de peroxizomi se află
în seminţele care germinează şi catalizează degradarea acizilor graşi pentru a fi convertiţi în
glucide, necesare plantei în creştere. Reacţiile au loc în ciclul glioxilatului. Două molecule de
acetil-CoA urmează acidul succinic, care este apoi convertit la glucoză. Acetil-CoA este
transportată de la peroxizomi la mitocondrii, unde fie intră în ciclul Krebs, fie participă la alte
biosinteze. 1/5 din totalul oxidării acizilor graşi are loc în peroxizomi, restul având loc în
mitocondrii. În peroxizomi se oxidează acizii graşi cu lanţ lung de atomi de C, pe când cei cu
lanţ scurt (cca. 6 atomi de C) se oxidează în mitocondrii.
Peroxizomii sunt implicaţi şi în sinteza plasmalogenilor. Aceştia seamană cu
fosfolipidele, însă acizii graşi sunt legaţi de glicerol prin legaturi eterice. Plamalogenii intră în
proportie de 10% în compoziţia unor membrane, importanţa lor rezultând din faptul că în
sindromul Zellweger, în care lipsesc peroxizomii, au loc grave tulburari cerebrale, şi renale.
Implicatii medicale

Peroxizomii lipsesc in sindromul Zellweger, observat la nou-nascuţi, fapt care arată


hipotonie severă, acumulări de lipide în creier, hepatomegalie cu ciroză, chisturi renale,
anomalii scheletice. Aceste fenomene conduc la moartea copilului inainte de varsta de 12 luni.
In adrenoleucodistrofii, boli genetice letale caracterizate prin distrugerea progresivă a
substanţei albe din creier şi a corticosuprarenalei s-a constat o diminuare a funcţiei
peroxizomilor de oxidare a acizilor graşi cu lanţ lung de atomi de carbon, de Duve arăta că
există o legatură între activitatea peroxizomilor şi cancer. Astfel, s-a observat că la animalele
cu tumori activitatea catalazică hepatică este foarte scazută. Peroxizomii lipsesc cu totul în
tumorile cu creştere rapidă. Ei apar insă în număr mare în hepatita virală sau după administrarea
indelungată a medicamentelor care scad lipemia.
L si D-aminoacid oxidazele sunt localizate în peroxizomi şi degradează prin dezaminare
D şi L-aminoacizi.
L-aminoacid + H2O + E-FMN = alfa-cetoacid + NH3 + E-FMNH2
D-aminoacid + H2O + E-FAD = alfa-cetoacid + NH3 + E-FAOH2
E-FMNH2 + O2 = E-FMN + H2O2
E-FADH2 + O2 = E-FAD + H2O2
5.MITOCONDRIILE
Sunt organite celulare specializate în producerea de energie necesară activităţilor
celulare. Energia eliberată prin oxidarea unor substanţe este convertită în energie chimică prin
procesul de fosforilare oxidativă.
Plantele posedă în plus şi cloroplastele care captează energia luminii şi o transformă în
energie chimică prin procesul de fotosinteză. La eucariote, reacţiile producătoare de energie
sunt efectuate de sisteme enzimatice localizate în membrana plasmatică.
Energia eliberată prin oxidarea completă a glucozei, permite sinteza a 36 molecule de
ATP, în timp ce degradarea prin glicoliză anaerobă a glucozei produce numai 2 molecule de
ATP.
Calea comună prin care cloroplastele şi mitocondriile adună energie necesară activităţii
biologice operează printr-un proces numit fosforilare oxidativă. Ea începe atunci când donori
puternici de electroni işi trec unul altuia „electroni de energie înaltă”. De-a lungul unei serii de
transportori de electroni implantaţi într-o membrană impermeabilă pentru ioni din timpul
călătoriei de-a lungul acestui lanţ transportor de electroni, protonii, care au fost fie excitaţi de
lumină sau au derivat din oxidarea substantelor nutritive bogate în electroni, cad la niveluri mai
joase de energie. O parte din energia eliberată este utilizată pentru a pompa proteine dintr-o
parte a membranei în alta, generând astfel un gradient electrico-chimic de protoni de-a
curmezişul membranei.
Energia conţinută în acest gradient, este folosită pentru susţinerea de reacţii catalizate
de enzime membranare. În mitocondrii şi cloroplaste, cea mai mare parte din energie este
utilizată pentru a converti ADP în ATP. Altă parte a energiei este folosită pentru transportul
unor molecule specifice în şi din aceste organite. La bacterii energia produsă de gradientul
electrochimic este imediat utilizată precum şi cel din ATP generat de acest gradient.
Morfologie Ultrastructură Compoziţie
Mitocondriile sunt adesea în continuă mişcare, găsindu-se acolo unde se consumă mult
ATP. Uneori se găsesc aliniate pe microtubuli. Ele prezintă modificări continue ale formei, în
funcţie de respiratie şi fosforilare. Astfel, forma lor se modifică în anaerobioză sau după
administrarea de ATP sau decuplanti ai fosforilarii oxidative.
Mitocondria posedă 2 membrane care delimitează 2 compartimente. Membrana externă
este netedă, pe cand cea internă prezintă din loc în loc pliuri numite creste mitocondriale, de
forme variate. Între cele 2 membrane există un spaţiu intermembranar de 6-8 nm, care se
prelungeşte în crestele mitocondriale.
În pancreas şi în miocard se observă mitocondriile în apropierea substratului (picaturi
de grasime). Numărul mitocondriilor este variabil: ficat – 1000, rinichi – 300, amoebe –
500.000.
Matricea mitocondrială – conţine un amestec concentrat de zeci de enzime încluzând
pe acelea necesare oxidarii piruvatului şi acizilor pentru ciclul Krebs. De asemenea conţine mai
multe copii identice de DNA mitocondrial, ribozomii speciali, ARN şi enzime necesare pentru
exprimarea genelor mitocondriale.
Membrana internă – conţine proteine având 3 tipuri de funcţii:
a. proteine ce realizează reacţiile de oxidare ale lanţului respirator,
b. un complex enzimatic numit ATP – sintetaza care produce ATP.
c. proteine specifice de transport care reglează trecerea metaboliţilor spre şi dinspre
matrice. Deoarece gradientul electrochimic care dă energie pentru ATP-sintetază este stabilit
de-a curmezisul acestei membrane de către lanţul respirator este important ca membrana să fie
permeabila pentru cei mai multi ioni.
Membrana internă conţine cardiolipina (difosfatidilglicerol), care este un fosfolipid
„dublu” ce conţine 4 cozi de acizi graşi. Rolul acesteia este de a face membrana împermeabilă
pentru ioni. Reprezintă 20% din lipidele de membrană.
Membrana externă – conţine proteine canal (porine), ceea ce o face permeabilă pentru
molecule cu 10.000 daltoni sau mai mici. Cuprinde şi enzime implicate în sinteza lipidelor
mitocondriale şi enzime care transformă substrate lipidice în forme care apoi sunt metabolizate
în matrice. Conţine 50% proteine şi are o compoziţie asemănătoare membranelor RE, conţine
tot colesterolul mitocondriei, iar dintre fosfolipide predomină fosfatidil-inozitolul şi fosfatdil-
serina.

47.Mitocondria

Metabolismul oxidativ al mitocondriei este alimentat de acizii graşi şi piruvatul produs


în glicoliză în citosol. Celulele animale păstrează acizii graşi sub forma de grasimi şi glucoză
sub formă de glicogen. Energia eliberată din oxidarea grasimilor este mult mai mare decât cea
din degradarea glicogenului.
Glucoza + O2 + 3 GPa + 3 GADP = GCO2 + ½ H2O + 3 GATP
Acid palmitic (16 atomi C) + 23 O2 + 129 ADP + 129 Pa = 16 CO2 + 129 H2O + 129
ATP
Un adult depozitează atâta glicogen cât îi trebuie pentru o zi normală de muncă, însă
suficientă grasime cât să-i ajungă pentru o lună. Dupa o perioadă de nemâncat (peste noapte),
are loc o mobilizare a grasimilor astfel că dimineaţa, cea mai mare parte din CH3-CO-CoA
care intră în Krebs provine din acizii graşi şi mai puţin din glucoză.
După masă, cea mai mare parte din acetil-CoA care intră în ciclul provine din glucoza
alimentară, iar excesul de glucoză este utilizată pentru sinteza glicogenului sau acizilor graşi.
Este de remarcat că glucidele pot fi uşor trecute în grasimi în celulele animale, însă acizii graşi
nu pot fi transformaţi în zaharuri.
Procesele metabolice şi enzimele localizate in mitocondrii se impart in 2 mari categorii:

-procese ale metabolismului energetic (oxidarea acizilor şi, degradarea piruvatului provenit din
glicoliză, oxidarea NADH şi FADH2 de catre oxigen molecular (respiratie celulară), sinteză
de ATP,
-procese biosintetice şi catabolice: sinteză DNA, ARN, proteine ribozomale, unele etape din
sinteza hemului şi hormonilor steroidici, scindarea aminoacizilor de catre di- şi mono-
oxigenaze.
Organizarea moleculară a lanţului respirator şi a sistemului fosforilarii oxiodative
Am vazut că reacţiile de glicoliză degradează glucoza la piruvat care işi menţine cea
mai mare parte din energia care se poate extrage din oxidarea completă a zaharurilor. Piruvatul
este transferat în citosol în mitocondrii, unde este transformat la acetil-CoA de un sistem
multienzimatic (3 enzime, 5 coenzime şi 2 proteine reglatoare) – sistemul piruvat
dehidrogenazei – după care intră în ciclul Krebs împreună cu acetil-CoA provenit din oxidarea
acizilor graşi.
Cele 2 proteine reglatoare, proteinkinaza şi proteinfosfataza, inhibă activitatea piruvat
dehidrogenazei când nivelul ATP-ului este prea ridicat.
Din ciclul Krebs, cât şi din oxidarea acizilor graşi rezultă NADH şi FADH2 ai caror
electroni cu energie înaltă trec în lanţul respirator, iar la capătul acestuia ei reduc O2 la H2O.
Iniţial electronii care circulă prin lanţul respirator au o energie foarte mare, dar pe masură ce
înaintează energia lor scade. Energia este folosită de componentele lanţului respirator (LR) la
pomparea H din matrice în spaţiul intermembranar creând astfel un gradient electrochimic.
Apoi H+ trec din nou în matrice prin complexul ATP-sintetazei care produce din ADP si Pa o
moleculă de ATP pentru fiecare 3H+ trecuţi în matrice. Această sinteză de ATP ce
acompaniază oxidarea metaboliţilor prin lanţul respirator se numeşte fosforilare oxidativă.
Lanţul respirator este un complex de componente ce oxidează NADH şi FADH2.
Transferul electronilor de pe substrat pe oxigenul molecular se face într-o secvenţă determinată
de valoarea potenţialului redox al componentelor lanţului respirator.
Generarea de ATP prin fosforilare oxidativă prin intermediul lanţului respirator depinde
de un proces chimiosmotic.
Conform ipotezei chimiosmotice există o legatură între procesele chimice şi procesele
de transport (osmotice, din grecescul „osmos”, care inseamnă a împinge) deci cuplarea
chimiosmotică. Pa masură ce electronii cu energie inaltă din hidrogenii NADH-ului şi FADH2
sunt transportaţi în josul lanţului respirator din membrana mitocondrială internă, energia pe
care ei o eliberează trecând de la un trasportor la altul este utilizată pentru a pompa H+ prin
membrana mitocondrială internă din matrice în spaţiul intermembranar. Acest lucru creează un
gradient electrochimic de H+, iar revenirea H+ în matrice în lungul acestui gradient este folosită
pentru alimentarea unei enzime membranare, ATP-sintetaza, care catalizează transformarea:
ADP+Pa în ATP.
Vom examina acum, pe scurt, procesul de oxidare plecând de la NADH, principalul
colector de electroni reactivi derivaţi din oxidarea moleculelor din alimente. Fiecare moleculă
de NADH poartă mai degrabă un ion hidrură (H:`) decât un atom de H. Legarea pe NADH a
unui ion hidrură echivalează la a transporta 2 atomi de H sau a moleculei de H (H:` + H+ =
H2).
Transportul de electroni începe când ionul de hidrură este indepărtat de pe NADH
pentru a genera NAD+ şi este trecut într-un proton şi 2 electroni: H:` = H+ (+) 2e`. Cei 2
electroni trec apoi la primul dintr-o serie de 15 transportori de electroni din lanţul respirator.
Electronii pleacă cu o energie foarte mare la începutul lanţului şi o pierd pe parcurs. Pe
cea mai mare porţiune a drumului, electronii trec de la un metal la altul, care sunt legaţi strâns
de o proteină şi care modifică afinitatea pentru electroni a atomului de metal. Fiecare complex
din lanţ are o afinitate mai mare pentru electroni decât predecesorul, iar O2 are cea mai mare
afinitate decât toţi.
Fluxul de electroni de-a lungul lanţului respirator eliberează deci o energie care este
folosită pentru pomparea de H+ prin membrana internă, din matrice în spaţiul intermembranar.
Acest lucru are 2 consecinţe importante:
-generează un gradient de pH prin membrana internă. pH-ul din matrice este mai mare de 7, pe
când în citosol este 7. pH-ul intermembranar este apropiat de 7.
-generează un gradient de voltaj (potential de membrană), prin membrana internă, cu
interiorul negativ şi exteriorul pozitiv.
Gradientul de pH actionează pentru a aduce înapoi în matrice H+ şi a scoate afară OH`.
La fel acţionează şi potenţialul de membrană. Aceste 2 forţe constituie gradientul electrochimic
de H+.
Intr-o mitocondrie care respiră potentialul de membrană (al membranei interne) este de
160 mV, iar gradientul de pH este de aproximativ 1 unitate de pH.
Transportul ionilor prin membrana internă mitocondrială.
După cum s-a vazut mai sus energia conţinută în gradientul electrochimic de H+ este
utilizată pentru reacţia: ADP + Pa = ATP
Complexul ATP-sintetazei, catalizează aceasta reacţie. Prin acest complex enzimatic
H+ se scurg în sensul gradientului electrochimic înapoi în matrice. Ca şi o turbină ATP-
sintetaza converteşte o formă de energie în alta, sintetizand ATP din ADP şi Pa într-o reacţie
cuplată de fluxul spre matrice al H+.
Energia produsă de acest gradient electrochimic de H+ este utilizată şi pentru
transportul metaboliţilor şi ionilor din citosol în matricea mitocondrială. Sistemele de transport
pentru metaboliţi şi ioni au la bază un proces de difuziune facilitată, deci dependent de energie:
1.Transportul adenin-nucleotidelor – pentru o moleculă de ADP ce trece din citosol în
mitocondrie, iese din mitocondrie o moleculă de ATP;
2.Fosfatul şi piruvatul sunt transportate în simport cu H+ în matricea mitocondrială;
3.Transferul la schimb al unor anioni. Ex: glutamatul din citosol este schimbat cu
aspartatul din matrice. Acest proces are mare importantă în transferul unor echivalenţi
reducători din citosol în matrice. Întrucât NADH nu trece prin membrana internă însă trebuie
să fie oxidat în lanţul respirator, transferul acestuia se face prin intermediul unor echivalenţi
reducători ai NADH-ului, adică metaboliţi ce preiau de la NADH în citosol şi îi transportă în
matrice cedându-i NAD+ şi pot genera NADH.;
4.Transportul acizilor graşi generaţi în citosol sub formă de acil-CoA se face sub formă
de acil carnitină;
5.Transportul cationilor – cel mai important fiind Ca2+, care este acumulat în
mitocondrii. Transportul activ, energia este furnizată de gradientul electromichimic sau ATP.
Ca2+ este stocat sub formă de Ca3(BO4)2. La stimularea celulei prin CAMP se eliberează
Ca2+ din mitocondrii. Procesele de transport ale ionilor sunt în competiţie cu ATP-sintetază
pentru folosirea gradientului electrochimic. Dacă se utilizează mai multă energie pentru
transportul ionilor, scade sinteza de ATP. Ex: adăugarea de Ca2+ în vitro la o suspensie de
mitocondrii blochează sinteza de ATP.