Cuprins

Piedici la rugăciune - trufia și mândria 2

Piedici la rugăciune - gândurile necuvioase 7
Piedici la rugăciune - provocările lumii contemporane 12
Piedici la rugăciune - obligația 17
Piedici la rugăciune - Tipic, tipic și la inimă nimic 21
Piedici la rugăciune - egoismul 26
Piedici la rugăciune – urâtul (akedia) și lenea 33
Piedici la rugăciune - împrăștierea minții 40

Pagina 1 din 46
 Piedici la rugăciune - trufia și mândria
Cristina Roman

Mulţi doresc să devină îngeri fără să înveţe să fie mai întâi oameni… ​Egumen
Augustin Zaboroşciuc

Nu părăsiți niciodată rugăciunea și Dumnezu nu vă va părăsi. Prin rugăciune

recunoaștem două lucruri: neputința noastră și Atotputernicia lui Dumnezeu. Prin
rugăciune Îl înălțăm pe Dumnezeu la locul Lui și de asemenea, îl coborâm pe om la
locul lui. Oamenii care nu știu de rugăciune, răstoarnă totul: Îl coboară pe Dumnezeu
și se înalță pe sine. Lucrul acesta este obișnuit la cei ce nu sunt oameni de
rugăciune. Este de ajuns o singură discuție cu ei pentru a vedea cât de sus se țin pe
sine și cât de jos pe Făcătorul lor​. Unde lipsește rugăciunea, este prezentă trufia.
Iar trufia este ca un burduf umflat, ce plesnește de la o singură înțepătură de
ac, fiindcă se preface în deznădejde în urma unei singure împunsături a sorții.
Omul înțelept este întotdeauna smerit, iar cel smerit devine prin smerenie foarte
înțelept. Când omul smerit caută ajutor de la oameni, el, de fapt, așteaptă ajutor de
la Dumnezeu. Și atunci când merge la băi, el se roagă lui Dumnezeu pentru ajutor,
fiindcă știe că Dumnezeu îl ajută fie în chip mijlocit, fie nemijlocit, fie îndată, fără
mijlocirea oamenilor și a lucrurilor, fie prin oameni și lucruri. În orice caz, doar
Dumnezu ajută și nimeni altul. ​„Ajutorul Meu de la Domnul Cel Ce a făcut cerul și
pământul​”, cum spune psalmistul (Ps. 120, 2). - Sfântul Nicolae Velimirovici –
Dicționarul vieții veșnice, pp – 403,405.
Trufia
Parintele Nicolae Steinhardt, despre trufia succesului și închipuirea elevării
Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze
trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat
răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte încă în viciul său. Dacă unul îşi
reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se
căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! (...) Blândeţea inimii se
usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să
primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne
aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n
păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul
iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a
ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în
dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur...
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine
viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a
capacităţii tale de acceptare a vieţii , dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un
munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de
pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta,
bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.
Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu
le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne,
Pagina 2 din 46
poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa
există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie
neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este
profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi
incapacităţle noastre. Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de
minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie,
orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingasiei unui menuet de
Mozart ... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea,
injurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătura rea,
orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. Acum știu, am aflat și
eu... "
Rugăciunea înalţă pe om de pe pământ la cer​, afirmă și ​Pr. Constantin Băjău​,
care ne îndeamnă: "​Rugăciunea să ne fie smerită, căci dacă nu te rogi cum
trebuie, te-ai ostenit în zadar​. Vameşul şi fariseul s-au rugat cu aceeaşi râvnă.
Însă fariseul se ruga ca un rob obraznic şi fără smerenie. Se lăuda cu faptele lui
bune, era plin de îngâmfare, se socotea mai vrednic decât toţi oamenii şi îi hulea pe
ceilalţi, zicând: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca şi ceilalţi...”.
Credea că nu mai este nimeni pe lume atât de valoros ca el. Era convins că
vrednicia lui este rod al puterii sale, iar nu un dar de la Dumnezeu. Se lăuda că
posteşte şi dă zeciuială, adică se fereşte să facă rău şi se străduieşte să facă bine.
Fariseul „sta drept”, lipsit de smerenie, şi chipul şederii arăta mândria sa. El se
considera a fi drept, deşi marii sfinţi nu se socoteau pe ei niciodată a fi drepţi şi
vrednici înaintea lui Dumnezeu. Făcea totul ca să fie văzut de oameni şi lucrarea sa
„mustea” de făţărnicie, dar se dorea a fi „dascăl al cucerniciei” şi „îndrumător
duhovnicesc al poporului său”. Se lăuda cu „părutele sale calităţi”. Fariseul nu
mulţumea lui Dumnezeu pentru milostivirea primită, nici pentru purtarea Lui de grijă.
Trufia lui, cea mai pierzătoare dintre toate patimile, nu-i îngăduia să privească în
propriul suflet, ca să-şi vadă în el păcatele şi astfel să se numere pe sine între cei
care au nevoie de pocăinţă.
Diavolul aduce „fumurile trufiei”, pe când smerenia este virtutea îngerilor
Trufia omenească a fariseului îl îndepărta pe el de Dumnezeu. Fiindcă „izvoditorul a
toată răutatea poate dărâma, prin mândrie şi nechibzuinţă, acoperişul deja clădit al
faptelor celor bune” (Sf. Grigorie Palama). Însă omul virtuos are destulă tărie ca să
se împotrivească răului. Fariseul era împietrit şi orb. El voia ca şi ceilalţi oameni să
facă asemenea lui. Un astfel de om se sminteşte când nu vede şi la ceilalţi acelaşi
fariseism. Desigur, faptele bune ale fariseului erau jertfe. Dar Dumnezeu vesteşte:
„Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Matei 9, 13). Iar ​mila nu îi osândeşte pe ceilalţi, ci
împreună-pătimeşte cu ei​. Şi apoi, „​nu se împlineşte dreptatea prin a te păzi de
păcat, ci în a fi mânat de dorinţa unei bune vieţuiri”​ (Sf. Asterie al Amasiei). Fariseul
credea că nu are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Îi mulţumea Acestuia nu pentru
ajutorul primit, ci pentru că, spunea el, nu este precum ceilalţi oameni. Ca şi cum ar
fi avut el puterea să ştie ce este în sufletul vameşului şi al celorlalţi oameni. De fapt,
îi dispreţuia pe toţi semenii. Fapta lui era fapta omului care nu-şi cunoaşte starea de
robie în care se află. Se lăuda cu postul său, socotindu-l mărturia înţelepciunii. Uita
că ​noi primim darurile de la Dumnezeu nu ca să ne lăudăm cu ele, ci ca să fim
folositori, să ajutăm la zidirea celorlalţi şi să slăvim pe Dumnezeu. ​„Pentru că

Pagina 3 din 46
lumina nu o ia candela pentru ea, ci pentru cei ce o privesc” (​ Sf. Grigorie Palama).
Evanghelia nu ne spune până la urmă că fariseul a fost cu totul osândit, dar aceasta
se subînţelege.
Există oameni care merg la biserică şi ţin toate posturile, dar la spovedanie spun că
ei nu au păcătuit cu nimic. Dar dacă nici chiar îngerii nu sunt desăvârşiţi, ce mai
putem spune atunci ​despre noi... Desigur, ​fiecare dintre noi se socoteşte în adâncul
sufletului mai bun decât ceilalţi, sau, oricum, nu mai rău decât ei​. ​Avem şi noi uneori
puţin din trufia fariseului​. ​Avem şi noi nevoie de smerenia vameşului şi de setea lui
de înnoire duhovnicească... ​Noi să nu ne temem cumva că ne vom înjosi, arătând
smerenie. Adevărata smerenie nu este cea a păcătosului, ci aceea a omului care,
deşi a făcut multe fapte bune, nu cugetă despre sine lucruri înalte. Şi cu toate că îi
întrece pe alţii prin faptele bune, se smereşte în sufletul său. Fiindcă puterea pe care
smerenia o dă omului este mare şi ea „covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică
până la cer”. ​Atunci vom fi mai mari şi mai înalţi decât ceilalţi, mai străluciţi şi
mai măriţi, când ne vom smeri pe noi înşine, când nu vom mai umbla după
rangul cel dintâi, când vom răbda de bunăvoie jertfirea de sine şi primejdia,
când ne vom sârgui să fim sluga tuturor, gata să suferim toate pentru aceasta
(Sf. Ioan Gură de Aur)"
Sfântul Ioan Scărarul ne avertizează că ​"Începutul trufiei este rădacina ​slavei
deșarte​; mijlocul este defăimarea aproapelui, trâmbițarea nerușinată a propriilor
osteneli, lauda de sine din inimă, urârea mustrării; iar sfârșitul este lepădarea
ajutorului dumnezeiesc, nădăjduirea în propria strădanie, năravul drăcesc". A ​ șadar,
trufia duce în cele din urmă la pierderea credinței în Dumnezeu. Când slava deșartă
se dezvoltă în noi atat de mult încât devenim robii ei, am ajuns la mijlocul trufiei. Un
om aflat în starea aceasta încă mai poate să se roage, precum vedem din pilda
fariseului, în a cărui rugăciune se cuprindea defăimarea aproapelui și nerușinata
trâmbițare a propriilor osteneli: ​Dumnezeule! Îți mulțumesc ca nu sunt ca ceilalți
oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca ți acest vameș (Lc. 18, 11). Un
asemenea om încă se mai roagă lui Dumnezeu, fără să înțeleagă că este deja în
pragul necredinței și al izgonirii ajutorului dumnezeiesc - iar aceasta din urmă,
împreună cu nădăjduirea în strădania proprie este deja sfârșitul trufiei, "născocirea
drăcească".
Avva Dorothei scrie: ​"Trufia cea dintîi este atunci când cineva își ceartă fratele, îl
osândește și-l necinsteste ca și cum acela n-ar avea nicio însemnătate, iar el ar fi mai
presus de dânsul; unul ca acesta, dacă nu-și va veni în sine degrab și nu se va sili să
se îndrepteze, încetul cu încetul va ajunge și la a doua trufie, așa încât se va trufi și
împotriva lui Dumnezeu însuși, punând nevoințele și virtuțile sale pe seama sa, nu pe
seama lui Dumnezeu, ca și cum el însuși le-ar fi săvârșit, cu priceperea sa și cu
strădania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu".
Avva Dorothei scrie și că: ​"Trufia este lumească și călugărească: trufia lumească
este atunci când cineva se mândrește față de fratele său că este mai bogat sau mai
frumos decât el, ori că poartă haină mai bunaă decât el, ori că este de neam mai
bun decât el... Se întâmplă și să ne slăvim în deșert cu oarecare daruri firești, unii, de
pildă, se slăvesc în deșert cu faptul că au glas frumos și cântă bine sau că sunt
modești, lucrează cu râvnă și sunt conștiincioși în ascultare. Iar trufia calugarească
este atunci când cineva se slăvește în deșert cu faptul că se nevoieăte cu
Pagina 4 din 46
privegherea, cu postul, că este evlavios, are viețuire bună și osârduitoare​. " – spicuiri
din ​Lupta cu patimile: metode ascetice şi psihologice, Editura Sophia
Cum să recunoaştem trufia din noi
La întrebarea: „Cum să recunoaştem trufia din noi?”, arhiepiscopul Iacov al
Novgorodului scrie următoarele: ​„Ca să o pricepi, ca s-o simţi, bagă de seamă cum
te vei simţi atunci când cei din jurul tău fac ceva aşa cum nu-ţi place ţie, îm​potriva
voii tale. Dacă în tine ia naştere în pri​mul rând nu gândul de a îndrepta cu blândeţe
greşeala, ci nemulţumirea şi mânia, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş”.
Dacă până şi cele mai mici nereuşite te întris​tează şi te apasă, încât nu te mai
înveseleşte nici gândul la Purtarea de grijă dumnezeiască, ce ia parte la treburile
noastre, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund trufaş. Dacă eşti fierbinte faţă de
nevoile proprii şi re​ce faţă de nevoile celorlalţi, să ştii că eşti trufaş, şi încă profund
trufaş. Dacă atunci când vezi restriştile altora, fie aceş​tia chiar şi vrăjmaşi ai tăi, te
bucuri, iar când vezi fericirea neaşteptată a aproapelui te întristezi, să ştii că eşti
trufaş, şi încă profund trufaş.
Dacă te jignesc chiar şi observaţiile moderate cu privire la neajunsurile tale, iar
laudele pen​tru calităţi pe care de fapt nu le ai îţi fac plăcere, te încântă, să ştii că eşti
trufaş, şi încă profund trufaş. Ce se mai poate adăuga la aceste semne prin care
omul poate recunoaşte trufia din el însuşi? Poate numai că dacă asupra omului cade
frica, şi acesta este un semn al trufiei. Sfântul Ioan Scărarul scrie despre aceasta:
„Sufletul mândru e rob al fricii; nădăjduind în sineşi, el se teme şi de un zgomot slab,
până şi de o umbră. Fricoşii îşi pierd adeseori minţile, şi pe drept - fiindcă drept este
ca Domnul să-i părăsească pe cei mândri, ca şi ceilalţi să înveţe să nu se
mândrească”. (​ SCHIIGUMENUL SAVA, Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare
a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, Traducere din limba rusă de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2010)
Mândria
„Pentru păcat şi mândrie se depărtează de om îngerul păzitor, care mai înainte îl
îndemna la dreptate. Şi se apropie de el duhul întunericului şi din acel moment omul
nu se mai îngrijeşte de dreptate. Dar, când se apropie Sfinţii îngeri, ispititorii pleacă
şi se face linişte”.​ - Sfântul Isaac Sirul
Despre mândrie și despre cel mândru
Mândria este semeție, cuget sfidător și faptul de a gândi [despre sine] cele ce nu se
cuvin. Mândria este asemenea disprețului față de Dumnezeu; pentru că atunci când
cineva lucrează un anume bine și nu-l pune pe seama lui Dumnezeu, ci pe seama
puterii proprii, Îl disprețuiește pe Însuși Dumnezeu. Mândria este tăgăduirea lui
Dumnezeu, pentru că acela care își pune reușitele pe seama sa Îl neagă pe
Dumnezeu și se așează pe sine în locul lui Dumnezeu.
Teodoret spune: ​„Toate felurile de păcate sunt respingatoare, dar cea mai nesuferită
dintre toate este mândria.”
Iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă​: „Mândria – ar putea spune oricine – este
sămânța sau rădăcina spinului păcatului pentru cel care socotește că nu va păcătui.”
Teofilact numește mândria ​„culmea răutăților și dispreț față de Dumnezeu“.

Pagina 5 din 46
Iar Vasile al Seleuciei spune​: „Mandria este obârșia bolilor, vrăjmașa lui Dumnezeu;
ea ignoră cele ale firii și este bolnavă de cele ale diavolului, din cauza cărora drumul
spre virtute este zadarnic; chiar dacă ai aduna toate virtuțile laolaltă, deîndată ce se
arată aroganța, făcliile acestora se sting [cu totul]. ​Niciun folos [duhovnicesc] nu
aduce postul, atunci când se însoțește cu mândria; de prisos este fecioria,
odată ce a fost întinată de mândrie; Dumnezeu nu primește dreptatea care se
pune în slujba trufiei și urăște facerea de bine hrănită cu [patima] înfumurării.“
Cel mândru este o ființă nerecunoscatoare și nechibzuită. Sfântul Vasile cel Mare
spune că ​„omul mândru este acela care își manifestă îngâmfarea sub ochii celor de
față, fiind priceput în a se arăta celorl​ alți mult mai bun decât este în realitate“.
Isidor Pelusiotul declara: ​„Pe cel care pe de o parte săvârșește un oarecare lucru,
dar care apoi îl arată ca fiind mult mai mare decât este în realitate, disprețuindu-i pe
ceilalți, trebuie să-l numim mândru.”
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre mândrie: ​„Niciun rău nu este asemenea
mândriei: face din om un demon, o ființă care insultă, hulește, se jură strâmb;
provoacă moarte și dorește să ucidă. Cel mândru trăiește veșnic în necazuri, veșnic
este indignat, veșnic este tulburat. Nu este cu putință să-și sature vreodată patima;
chiar dacă-l va vedea pe împărat plecându-i-se și închinându-i-se, tot nu-i va fi
îndeajuns, ci și mai mult se va aprinde; așa cum iubitorii de arginți, cu cât ar aduna,
cu atât au nevoie de mai mult, la fel și cei mândri, cu cât se bucură de mai multă
cinste, cu atât o poftesc și mai mult; în acest fel, patima lor va spori [neâncetat];
pentru că este patimă, iar patimile nu au nicio limită și nu se opresc deci atunci când
îl vor nimici pe cel care le posedă.“
Mandria naște necuviința, ocara, disprețuirea semenilor, lipsa de grijă față de săraci,
împietrirea și neomenia. Dumnezeu Își întoarce fața de la cel mândru. „Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă.” (din: Sfântul Nectarie din Eghina, “Cunoaște-te pe
tine însuți sau Despre virtute“, Editura Sophia, 2012)
Cum temperăm mândria?
Sfântul Ioan Gură de Aur: ​Dacă vrei să cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte
multe. Aminteşte-i doar de firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: Pentru
ce se trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă? (Eccl. 10, 9) Iar dacă el va spune că
pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă faptul că şi acum,
când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase înşelat văzând frumuseţea
chipului său, simţind că este sănătos şi puternic şi că se poate bucura de bunătăţile
de pe acest pământ. Pământ şi cenuşă este, iar stricarea frumuseţii sale începe încă
de când el este în viaţă. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieţii, Editura
Egumeniţa, p.203)

Pagina 6 din 46
 Piedici la rugăciune - gândurile necuvioase
Cristina Roman

Buna-cuviință este o floare rară în zilele noastre. Dacă am ajuns a ne apăra cu

vehemență cele mai sfinte și fundamentale temelii de morală creștină este și din
cauza faptului că indecența sub toate formele s-a generalizat. Astfel, ispite și
sminteală avem la orice pas. Imagini și gânduri necuvioase străpund privirea și
sufletul nostru pretutindeni. Am putea crede că suntem expuși riscului de a le avea
doar atunci când ne așezăm la rugăciune, în liniștea casei noastre, dar ele ne izbesc
necontenit, chiar și atunci, sau mai ales atunci când începem să ne rugăm acolo
unde ne aflăm, fie în trafic, la serviciu, la biserică. Tot felul de înjurături, imagini și
vorbe deocheate ne zgârie timpanul. Le găsim și în presă, și la TV, din păcate ele
caracterizează viața multor persoane publice, care în loc să dea dovadă de maniere
și educație, trăiesc din ratingul adus de scandal. Cum am putea oare să măturăm
gunoiul acesta urât mirositor dimprejurul sufetului nostru? Ne învață Sfinții Părinti:
Starețul Iosif Vatopedinul - Știința păzirii minții!
Cuviința
Cugetări necuvioase în timpul rugăciunii și gândurile. Aici este vorba limpede despre
meșteșugirile și mașinațiile diavolului. În vremea rugăciunii trec prin mintea noastră
cuvinte de hulă, gânduri necurate despre noi, despre semenul nostru, despre Sfinți,
despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Este războiul nevăzut. Aici este
trebuință de multă atenție. De îndată ce gândul întinat este perceput de către
conștiința noastră, trebuie să nu-i dăm teren pentru a se dezvolta. Iar aceasta se
face prin desăvârșita adunare a minții în rugăciune și prin chemarea Numelui lui
Hristos. Aici se va da lupta. Desigur, pentru toate acestea părinții noștri duhovnicești
și duhovnicul fiecăruia în parte pot rândui nevoința creștinului rugător într-un plan
personal. „Cel care își are mintea adunată, când se roagă și ia aminte la cele pe care
le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii, iar acela care se
răspândește și-și împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, devine jucăria lor”, spune
Sfântul Efrem Sirul (Sursa: ​rugaciune-si-invingerea-lor/ marturieathonita.ro​)
Adevărata rugăciune
Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: ​trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu
mintea şi cu inima curate cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică ​luare-aminte​,
cu o ​evlavie plină de cutremur şi cu ​cea mai adâncă sme​renie​. Dar dacă cineva
nu e împăcat în conştiinţa lui cu​rată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei
rugă​ciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în
silă decât de bună voie ? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre
rugăciu​ne ? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să se
împotrivească şi să-şi cureţe cu desă​vârşire mintea de gânduri necuvioase, că ​„omul
este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui“ şi nu​mai Dumnezeu ne dă altă
inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip. 2, 13), tot de la
Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: ​„duhul meu (adică glasul) se roagă,
dar mintea mea este neroditoare“ (I Cor. 14, 14). „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum
tre​buie” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că în rugăciune noi
nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei! - (​Mărturisirile sincere către

Pagina 7 din 46
duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus​, Editura Sophia,
București, p. 178)
Sfântul Siluan spunea că și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul
și nici nu-ți dai seama când a plecat, iar el ca să recâștige harul trebuia să treacă prin
procedeul învățat de la Însuși Hristos: iarăși să se arunce în iad, iarăși să îi poată da
prilej harului lui Dumnezeu să-l umple de dragostea Sa. Pentru că ​așa de ușor te
poți ​obrăznici cu Dumnezeu​, așa de ușor poți pierde harul pe care nici nu-ți dai
seama că îl aveai!... ​(​Părintele Rafail Noica, în cadrul ​Colocviului „Întâlnirea cu
Duhovnicul”​)
Vedeți cum este mărită firea omenească în Domnul: este îndumnezeită, este făcută
împreună-domnitoare cu Dumnezeu, este mai presus de orice început, de orice
stăpânire şi de orice putere. ​Să ne străduim şi noi să nu înjosim în noi această
fire prin fapte păcătoase, prin gânduri şi atitudini necuvioase, prin patimi
ruşinoase trupeşti şi sufleteşti​. Cum este Cel ceresc, aşa se cuvine să fim şi noi,
având chemare să fim cereşti. Cum este Capul – Domnul -, la fel se cuvine să fie şi
mădularele – toţi credincioşii; cum este Întâiul-Născut, la fel trebuie să fie şi toţi cei
pe care Acesta nu S-a ruşinat să-i numească fraţi. Domnul este Întemeietorul
seminţiei celei noi. Genealogia Sa se zideşte în duh, din toate seminţiile pământului.
Printre ei ne numărăm şi noi şi împreună cu ei trebuie să alcătuim seminţia aleasă,
preoţia împărătească, neamul sfânt, oamenii înnoirii, ca să vestim bunătăţile Lui, ale
Celui ce ne-a chemat dintru întuneric la minunata Sa lumină (I Petru 2, 9). Aşadar,
să ne străduim şi noi să fim desăvârşiţi, aşa cum Tatăl nostru Ceresc desăvârşit
este. Domnul S-a rugat pentru noi ca, aşa cum El este una cu Tatăl, la fel şi noi să
fim una cu El. Prin credinţă şi prin har suntem aduşi la această unire. Ce fel de
râvnitori ai vieţii întru credinţă trebuie să fim, ca să ne arătăm stând la rangul ce ni
se cuvine?! Însă, pentru aceasta fiind aleşi, o, iubiţilor!, să ne curăţim şi să petrecem
mereu în curăţenie, neatinşi de nici o murdărie a trupului sau a duhului. (Sfântul
Teofan Zăvorâtul, ​Viaţa lăuntrică​, Editura Sophia, 2011, p. 202)
Așa sunt gândurile de hulă: răbufniri de păcură în raza de soare
Faptul dragostei trupeşti lasă o puternică impresie în toată pivniţa fiinţei, în acea
zonă de nouă zecimi a subconştientului. Aci, fapta rezumată în simbol, se
sedimentează ca un conflict cu conştiinţa. Cenzura morală astupă un depozit de
dinamită, după ce n-a reuşit să-l refuze. O înjurătură de Dumnezeu e explozia
acestui depozit. Iată de ce, când înjură bărbaţii folosesc cuvântul – ce nu se scrie –
al iubirii trupeşti. Partea de înjosire şi păcat a acestei iubiri pe care o simt în trupul
lor, le izbucneşte din subconştient şi, cu ea, izbesc furios cenzura morală şi idealul
de dragoste – pe Dumnezeul pe care-l înjură. O înjurătură e un moment de îndrăcire
a mâniei, o clipă de întunecare a minţii – aşa plăteşte cenzura conştiinţei negrija de
mai înainte. Înjurăturile dovedesc, prin urmare, că această iubire între trupuri a fost
închisă într-un blestem, într-o ruşine şi într-o necesitate. Totul schematizat în
simboluri, coboară în întunericul subconştientului. Când deci pe unii cu cenzura
slabă – înţelegeţi genetic slăbiciunea aceasta – îi scoate din sărite vreo împrejurarea
oarecare, afluxul de sânge şi fiere la creier face de li se întunecă orice conştiinţă şi
încep rafalele înjurăturii. Unii înjură pe Dumnezeu pe faţă. Alţii Îl înjură când se
roagă. Situaţia îngrozeşte pe cei ce pătimesc neputinţa asta. Ea vine, din cât se
poate vedea, din poveri ereditare, din fapte consumate, din auzire, din conţinutul
Pagina 8 din 46
memoriei conştiente sau inconştiente, printr-un mecanism al suprapunerii de imagini,
şi anume, peste cele cuvioase, cele necuvioase, stârnite de hormoni, sau în sfârşit,
prin mecanismul de contrast. Mai bine o rugăciune pentru cel care înjură decât
observaţie. (​Părintele Arsenie Boca - Mare îndrumător de suflete din secolul XX,
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, pp. 107-108)
Oricine, de nu va face păcat, iată, are nădejde și va afla uşurare în ceasul și în ziua
ieşirii. Să urăşti cuvintele cele deşarte ale lumii acesteia, ca să vadă inima ta pe
Dumnezeu. Să iubeşti a face rugăciune adeseori, ca să ţi se lumineze inima ta. Să
nu iubeşti a mânca mult și nu va fi spurcată inima ta. Păzeşte-ţi limba ta, ca să se
sălășluiască întru tine frica lui Dumnezeu. Sârguieşte-te la slujba ta, la rugăciune şi
la cântare, ca să nu te mănânce pe tine fiarele gândului. ​Tare să ai inima ta,
împotriva gândurilor rele, şi uşoare îţi vor fi ţie​. Să nu ai vrajbă cu oamenii, ca
să-ţi fie primită rugăciunea ta. Smereşte-te, fără deosebire, cu toţi, ca să ai
îndrăzneală a te ruga. ​Păzeşte-ţi ochii tăi de vederi necuviincioase, ca să se
păzească omul tău cel dinlăuntru​. Păzeşte-ţi auzul tău, ca nu tu singur să-ţi aduni
războaie. Să lucrezi lucru cu mâinile, ca să-ţi câştigi pâinea ta. Să nu ţii la odihnă ca
să nu-ţi îngreunezi trupul tău, că dator eşti a-l înfrâna pe el. Să nu-ţi amesteci
cuvintele tale cu vorbe necuvioase, ca să nu ţi se tulbure tăria ta. Iubitule, să ne
facem nouă înşine locuinţă întru lacrimi, că zice psalmistul: „Cei ce seamănă cu
lacrimi, vor secera cu bucurie” (Ps. 125,5), întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.
(Avva Moise​, ​Proloagele​, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 332-333)
Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar
să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte să se întipărească în sufletul tău.
Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai
puternic, căci ​a Domnului este mântuirea (Psalm 3:8), după cuvântătorul de psalmi –
sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. ​Că idol pe idol şi închipuire
pe închipuire se şterg​. Căci – zice înţelepciunea populară – ​cui pe cui scoate.​ O
astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: Vederea
m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut, şi
am scăpat de încercare​. Auzi! A stat – zice – idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în
închipuire, iar omul s-a slobozit numai decât de ispită, adică de învoirea şi, drept
urmare, de fapta păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Singlitichia te
sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru ascăpa de patima ta, adică de
idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a
te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji,
taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gândeşte-te
că ce se ascunde dedesubt este atât de greţos, încât omul nu suferă a o vedea fără
urâciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decât o căpăţână despuiată şi un os înroşit,
plin de sânge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: Nu lua aminte nici aici la
floare, ci treci mai în adânc cu gândul şi, ridicând cu gândul de jur împrejur pielea
cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea (omilia a şaptea la ​Epistola a II-a
către Corinteni​). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: ​De se iveşte în cămările minţii
o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul​: astfel, să
se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să
se vadă închegarea cea urâtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de
fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea

Pagina 9 din 46
iubită nu era nimic decât numai sânge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă
să ne închipuim în gândul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu
mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici
asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire (Marele
Atanasie în ​Viaţa Sfintei Singlitichia​) - (Sfântul Nicodim Aghioritul, ​Paza celor cinci
simţuri​, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000)
Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se
naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă
cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să
ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va
pricinui „cancer”. ​Trebuie să avem nobleţe duhovnicească, să dispreţuim pe
diavolul şi toate telegramele lui cele viclene, adică gândurile rele, şi să nu
începem a discuta cu el. Chiar şi toţi avocaţii de s-ar aduna, nu vor putea sta
împotriva unui diavolaş mic. ​Ca să tăiem legăturile cu diavolul şi să evităm
ispitele, ajută mult să tăiem discuţiile cu el. ​Ni se întâmplă ceva? Ne-au
nedreptăţit? Ne-au ocărât? Să cercetăm dacă am greşit. Dacă n-am greşit, avem
răsplată. Nu mai este nevoie de continuare. ​Cine continuă să discute cu aghiuţă,
acesta îi brodează dantelă şi îl răscoleşte. Îl face să le cerceteze pe toate cu
legislaţia diavolească şi astfel îl sălbăticeşte. Îmi aduc aminte că atunci când au
plecat italienii, au lăsat în corturile lor grămezi de grenade, iar praful de puşcă era
coline întregi. Oamenii au mers şi au luat corturile. Copiii se jucau cu grenadele şi
câţi, săracii de ei, nu au murit! Să se joace cu grenadele! Aşa şi noi, să ne jucăm cu
diavolul? (​Cuviosul Paisie Aghioritul​, ​Cuvinte duhovniceşti, Vol. I ​Cu durere și
dragoste pentru omul contemporan​, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp.
53-54)
Sfântul Ioan Scărarul spune că acolo unde-i pomenirea de rău nu poate fi iubire. Şi
zice el că pomenirea de rău îl chinuieşte pe omul care are nemulţumire în suflet
pentru vreun rău oarecare care i s-a făcut vreodată. Şi zice şi că: „​Pomenirea de rău
e rugina sufletului, e viermele minţii, e fărădelege de toată clipa, e răutate
neîntreruptă, e cui înfipt în suflet”​ . Când cineva are însă iubire, acela n-are pomenire
de rău şi acela n-are toate acestea câte le are pomenirea de rău. Sfântul Isaac Sirul
spune: „​Dacă n-ai minte curată, să ai măcar gură curată”​ . Întâi trebuie să ne silim să
înlăturăm din vorbirea noastră între noi orice ​necuviinţă​, orice cuvinte cu care nu
ne-am putea prezenta în faţa lui Dumnezeu. De la grija aceasta de a avea gură
[vorbire] curată, să ajungem să ne facem rânduială în minte, să ne cercetăm pe noi
înşine în ceea ce priveşte gândurile pe care le purtăm în minte şi care pot fi bune
sau rele. (Arhimandritul Teofil Părăian​, ​Veniţi de luaţi bucurie, ​Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2001, pp. 176-177)
De unde ştiu, mă vei întreba, că dacă-mi mărturisesc păcatul, acesta va fi şters? Îţi
răspund: În Scriptură îl vei găsi atât pe cel care l-a mărturisit şi i-a fost şters, cât şi
pe cel care nu l-a mărturisit şi a fost osândit. Cain l-a ucis pe fratele său din invidie.
„Unde este Abel, fratele tău?”, l-a întrebat după aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Şi
l-a întrebat nu pentru că Acela, Care le cunoaşte pe toate, nu ştia asta, ci pentru că
voia să-l conducă pe ucigaş la pocăinţă. Însă Cain a răspuns: „Nu ştiu; nu cumva
sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu eşti paznic; de ce însă ai
devenit ucigaş? Nu l-ai păzit; de ce însă l-ai omorât? Cum îndrăzneşti să vorbeşti

Pagina 10 din 46
aşa? Glasul sângelui fratelui tău strigă spre Mine din pământ”, a zis atunci
Dumnezeu (Facerea 4, 10). ​Şi l-a pedepsit imediat, nu atât pentru crimă, cât
pentru necuviinţa lui; căci Dumnezeu nu-l scârbeşte atât de mult pe cel care
păcătuieşte cât pe cel care este necuviincios. ​(Sfântul Ioan Gură de Aur,
Problemele vieții,​ Editura Egumenița, Galați, p. 72)
Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât
priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care
participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai
înfricoşătoarei Taine, care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de
spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti. Nu vă împiedic să
petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate. (Sfântul Ioan Gură
de Aur, ​Problemele vieții, ​Editura Egumenița, Galați, p. 371)
"Cel necuvios va cădea prin necuvioşia lui" (Pilde 11, 5). Necuvioşia este
legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ţine şi
necredinţa în existenţa lui Dumnezeu, precum şi în grija pe care El o poartă de
zidirea Sa. Unele suflete, strâmtorate fiind de ​năvala unor astfel de gânduri
necuvioase​, dar voind totuşi să se arate oameni de ispravă, hotărăsc aşa: „Voi fi
drept, cinstit şi uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care
mă priveşte, îmi impune nişte datorii şi îmi va cere socoteală". Si ce se întâmplă? Nu
este asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu îl caută, şi lucrarea lor nu
are spor. Conştiinţa le aminteşte în fiecare zi de nedreptăţile lor, ori de faptele lor
necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reuşesc ei să pară
drepţi, îndreptăţindu-se prin dibăcia limbii şi denaturarea faptelor, dar cine are
conştiinţă dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptăţească. Cei ce nu iau aminte la
sine trec cu vederea si această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un
fel cu ea. O, de ar lua aminte cu bună credinţă vreunul dintre cei dintâi la această
nepotrivire, de ar cerceta de unde vine şi cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai apoi şi
pe sine însuşi, ba şi de alţii s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună. (Sfântul
Teofan Zăvorâtul, ​Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an,​ Traducere din
limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 24)

Pagina 11 din 46
 Piedici la rugăciune - provocările lumii contemporane
Cristina Roman

Provocările lumii contemporane sunt numeroase, unele dintre ele sunt adânc
înrădăcinate și destul de perfide. Este peste putință a le demasca în mod exhaustiv,
ne vom strădui totuși să aducem la lumină o parte dintre ele, astfel ca semnalele de
alarmă să fie spre un cât mai mare folos duhovnicesc. Părinții atoniți de la chilia
Buna-Vestire a Schitului românesc Lacu afirmă că lumea noastră contemporană are
nevoie de rugăciune mai mult decât orice altceva. Nu este trebuință de conferințele
conducătorilor ca să se rezolve problemele lumii, nu este trebuință de organizații
internaționale ca să consolideze pacea, nu este trebuință nici de guverne ca să
rezolve problemele de stat. Ceea ce trebuie mai mult decât toate este rugăciunea
către Dumnezeu, și pentru toate celelalte Dumnezeu va găsi modul de a le rândui
spre folosul sufletului omenesc, a făpturii Sale, pe care atât de mult o iubește.
Și oricât am fi dezamăgiți datorită provocărilor vremurilor, oricât de mult foamea ar
secera lumea a treia, semenii noștri ar muri din pricina bolilor, oameni nevinovați ar fi
uciși în atacuri teroriste, noi conflicte de război ar apărea zilnic, un adevăr nu trebuie
să-l uităm: Dumnezeu poate rezolva toate problemele, numai să i-o cerem din
adâncul inimii și fără nici o urmă de interes personal. Mai demult, când țăranii aveau
de înfruntat seceta, cădeau în genunchi și până să-și sfârșească rugăciunea, cerurile
se deschideau. Dumnezeu asculta îndată rugăciunea lor. Însă astăzi, oamenii
„civilizați” ai lumii acesteia nu-și ridică privirea spre Cer, ca să ceară cu sinceritate
ajutor. Dimpotrivă, cad în cursă și cred că ei singuri pot rezolva problemele. Dar care
este rezultatul? Războaiele continuă, nedreptatea se extinde, nefericirea stăpânește,
aroganța triumfă și lumea noastră trăiește zăpăceala lipsei de logică, oricâte hotărâri
se iau de către cei puternici. Pentru toate aceste motive creștinii trebuie să se roage
în duh de dragoste. Iar rugăciunea lor să completeze rugăciunea semenilor noștri
care, pierduți în meschinăria de zi cu zi, L-au îndepărtat pe Dumnezeu din viața lor.
Rugăciunea noastră trebuie să fie dublă, triplă, înzecită, rugăciune din inimă, din
dragoste pentru semenul nostru. În cele din urmă, trebuie să fie o rugăciune
neîncetată, ca aceea a lui David, care ziua împărățea și se războia, iar noaptea o
încredința lui Dumnezeu. Trebuie să ne exersăm în rugăciunea neîncetată a inimii,
astfel încât numai pe ea s-o practicăm. Și astfel toată viața noastră se va schimba
numai pentru un cuvânt. Dumnezeu va vedea nevoința noastră, ne va îmbrățișa și
Duhul Sfânt ne va însoți. Putem ca și în lume să devenim vase ale Harului,
personalități sfințite care, prin pilda noastră, vom da mărturia ortopraxiei ortodoxe. Și
toate acestea se izbutesc prin puterea rugăciunii. Un stareț spunea: „De acestea
patru are trebuință mai mult sufletul omului: să se teamă de Judecata lui Dumnezeu,
să urască păcatul, să iubească virtutea și să se roage neîncetat”. De altfel, creștinul
care-și aduce aminte să vorbească cu Dumnezeu numai atunci când vine ceasul
rânduit pentru rugăciune, încă nu a învățat să se roage. ​- Extras din „Asceza
mirenilor”, ​Sursa​: „CATACOMBA” – Biserica Mitropolitană „Sf. Nicolae” – Volos
Secularizare
Unul dintre cei mai iubiți și cunoscuți duhovnici ai tinerilor, îndeosebi al studenților
din București, Pr. Constantin Coman a vorbit recent la Congresul Mitropoliei Europei
Occidentale și Meridionale despre îndepărtarea lumii occidentale de Dumnezeu​:
„Oamenii se sprijină exclusiv pe ei și pe puterile lor, pe știință, pe tehnologie, pe
Pagina 12 din 46
descoperiri, pe ideologii. Noi îl uităm pe Dumnezeu sau atunci când îl reținem în
portofoliul nostru, vrem un Dumnezeu care să se adapteze la această lume a
noastră.”
Bioetica
Părintele Jean Boboc, doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris și
doctor în teologie la Institutul Saint Serge din Paris, discipol al lui Mircea Eliade și
unul dintre principalii traducători în franceză ai Părintelui Dumitru Stăniloae, rectorul
Centrului Ortodox de Studii și Cercetare "Dumitru Stăniloae", unde ține cursuri de
antropologie și bioetică, explică provocările bioeticii în epoca noastră. Părintele a
evidențiat tendința unei etici false: „Nu este de mirare că această nouă ordine
morală, care nu are nimic de a face cu morala, duce la distrugerea familiei, la
relativizarea adopției”. „Scopul acesteia este «fabricarea omului anonim», care nu
mai este stăpân pe trupul său, un om fără identitate istorică, culturală și, mai ales,
fără conștiință.”
Transumanismul
Pr. Conf. Dr. Nicolae Răzvan Stan, decanul Facultății de Teologie din Craiova, ne
atrage atenția asupra viziunii antropologice deviate din contemporaneitate: "Astăzi,
mai mult ca oricând, vedem că se duce ​o luptă acerbă împotriva concepției
adevărate despre om​. Prin glasul evoluționismului, existențialismului, hedonismului și
libertinajului, societatea contemporană vrea cu orice preț să convingă omul să
renunțe la demnitatea sa și veșnicia pe care i le oferă și i le asigură creștinismul. Prin
retezarea rădăcinilor originii sale și prin stoparea năzuințelor de bine,
postmodernismul a furat omului adevărata identitate și l-a expulzat într-o lume din
care lipsește sensul și viața. Progresul științific și economic, în loc să readucă omul la
demnitatea cuvenită, au adâncit și mai mult criza antropologică. S-a ajuns la
obiectivizarea omului, la definirea sa numai din punct de vedere somatic.
Discreditând veșnicia omului și temporalizând în mod radical existența sa, lumea
contemporană reduce realitatea antropologică doar la aici și acum. Altceva nu mai
garantează. Omul nu este un animal, ci o persoană, după modelul Sfintei treimi,
Care este o comuniune de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh – Comuniunea iubirii
depline. Și numai pentru că tatăl, Fiul și Sfântul Duh trăiesc în mod absolut iubirea
Unuia față de Altul se poate explica și originea și menirea omului. Dumnezeu nu-l
creează pe om dintr-o necesitate, ci din iubire. El este creat "după chipul lui
Dumnezeu" (Fac. 1, 26), adică este subiect capabil de comunicare și comuniune, iar
menirea sa este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin iubire și sfințenie".
Succesul în viață
O altă provocare sufocantă a zilelor noastre este dobândirea "succesului în viață",
adică a unei cariere profesionale și a unui mare câștig financiar, a dobândirii de
bunuri materiale după ultimele cerințe ale modei, experimentarea sub toate formele
a "plăcerilor vieții", fără cea mai mică raportare la morală și credință, considerate de
altfel, desuete. Ei bine, răspunsul la această provocare generalizată constă în
îndumnezeirea omului. Într-un articol din ​Ziarul Lumina​, pornind de la punctul de
vedere al Părintelui Ioannis Romanides, ni se explică și cum putem realiza acest
lucru: "Îndumnezeirea personală nu constituie, aşadar, o realizare egoistă şi ni​ci o
dezvoltare calitativă individu​a​lă, ci un eveniment eclesial, prin ca​re oamenii continuă

Pagina 13 din 46
Sfânta Tra​di​ţie, devenind părtaşi ai lui Hristos prin Sfintele Taine şi experierea
ener​giilor divine necreate. Întruparea Domnului este punctul de pornire al
creştinismului, dar totodată şi ţinta finală a acestuia, pentru că atât în Sfânta
Liturghie, cât şi în general în viaţa îndumnezeită a creştinului hrănită de aceasta,
experiem ceea ce vom trăi de fapt în Împărăţia lui Dumnezeu. Trecutul, prezentul şi
viitorul se împletesc reciproc în această sinteză a lor: îndumne​zei​rea fiinţei umane...
Cum ajungem la îndumnezeire? Părintele Ioannis Romanides „Modul necesar de
perfecţionare este răstignirea tuturor poftelor şi, prin aceasta, dezrădăcinarea iubirii
de sine prin credinţa interioară şi ascultarea necondiţionată de voinţa lui Dumnezeu.
Desăvârşirea prin ascultare era aplicabilă îngerilor î​nainte de căderea demonilor, de
vreme ce după cădere nu mai există pocăinţă pentru îngerii căzuţi. Pen​tru fiinţele
umane, ascultarea este mo​dalitatea de desăvârşire atât înainte, cât şi după cădere.
Ascul​tarea însă nu este un scop în sine, astfel încât, printr-o atitudine servilă, omul
să poată atinge o stare statică de extaz, care conduce la o relaţie servilă sau egoistă
cu Dumnezeu. În stadiile de rob şi iluminat, omul participă la desă​vârşirea divină prin
împărtăşirea de harul curăţitor, iluminator şi deificator al tainei Crucii, care cu​ră​ţeş​te
patimile, iluminează şi sfin​ţeş​te întreaga sa fiinţă, făcând posibi​lă, prin conlucrarea
(sinergie) omului, ascultarea de voinţa lui Dum​ne​zeu până la moarte, prin care harul
lui Dumnezeu transformă pornirea iniţială egoistă în dragoste liberă şi, drept rezultat,
omul primeşte îndumnezeirea, devenind prieten şi lucrător împreună cu Dumnezeu,
frate şi co-împărat cu Hristos şi fiu adoptiv al Fecioarei“.
Dependența de internet
Dependența de rețelele sociale și media este o altă boală sufletească specifică lumii
contemporane. Pierdem timpul pe care am putea să îl dedică rugăciunii fiindcă nu
reușim să ne mai dezlipim de telefon și tablete. Iar din păcate, în această categorie
nu se regăsesc doar cei foarte tineri, deja acaparați de jocuri online și vânare de
pokemoni, ci și foarte mulți adulți, responsabili de altfel, care au gustat din dulceața
vieții electronice, înfrumusețate artificial din taste, nu din condei, iar încetul cu
încetul, ceea ce părea firesc și nevinovat a devenit dependență, acaparare pe
nesimțite a atenției și îndepărtare sigură de meditație, reflecție, contemplație, ca
mijloace de a accede ulterior la rugăciune.
Bisericos = înapoiat...
Integrarea vieții personale și comunitare în rânduiala Bisericii devine foarte greu de
realizat. Biserica cere feciorie, castitate înainte de nuntă, societatea cere să ai
experiență, să nu fii înapoiat. Biserica cere nașterea de fii, societatea trâmbițează
despre dreptul femeii de avorta, căci ea singură este "stăpână pe trupul ei"...
Biserica îndeamnă la frica de Dumnezeu ca început al înțelepciunii, societatea vrea
să ne fie frică de om, ca nu cumva să rănim sentimentele cuiva care deviază de la
morala creștină... Biserica îndeamnă la post, asceză, pocăință, lumea de
bombardează cu reclame mincinoase despre fericire, tinerețe fără bătrânețe, lipsa
de consecințe în plan psihic și sufletesc a faptelor noastre, consumism și risipă.
Tineretul și relația cu Biserica
Pr. Razvan Ionescu, a cărui mărturie integrală poate fi citită ​aici​, concluzionează:
"Biserica nu înseamnă ziduri, ci oameni vii. Mi-a trebuit timp sa pricep asta. Viul pe
care îl transferă Biserica în viaţa mea este pentru mine lecţie fundamentală a

Pagina 14 din 46
Bisericii. Biserica sunt oameni care experimentează în chip tainic, pornind de la
interesul firesc al căutării de soluţii viabile pentru însăşi viaţa lor, prezenţa
dumnezeiască. Experienţa lor mă interesează pentru că e vie, pentru că transferă
viul acesta în viaţa mea. Ca tânăr, căutarea aceasta de soluţii este ardentă, dar nu
ştii neapărat să ceri sfat de la cei mai încercaţi ca vârstă pentru că atenţia ta e în
special la nivel orizontal, la cei ca tine în mijlocul cărora vrei să te afirmi, să fii tu
însuţi. Acest «tu însuţi» este însă posibil nu căutând ineditul cu orice preţ, nu atât
vestimentar, ocupaţional sau financiar, ci pur şi simplu dacă răspunzi chemării
tainice a lui Dumnezeu în inima ta nu se poate să nu te poarte El Însuşi în chip
minunat spre împlinirea acelei persoane unice şi irepetabile în toată istoria neamului
omenesc care Te-a vrut dintru început. Ce aplatizează pe om şi îl poartă spre
depersonalizare e tocmai păcatul: harul lui Dumnezeu este garantul cel mai eficient
în Univers în privinţa libertăţii personale, Dumnezeu nu te va forţa niciodată cu nimic,
însă păcatul o poate face pentru că te introduce în stări în faţa cărora nu ai puterea
să spui nu, deci nu mai eşti liber. Îmi pare deci că un tânăr onest până la capăt cu
sine însuşi, însetat să simtă libertate profundă în tot ce trăieşte şi face, o poate
învăţa în special de la cei care sunt tot mai liberi pe măsură ce cresc în vârstă, ca
unii care trăiesc efectiv încredinţaţi Celui aflat deasupra oricărei determinări şi
limitări. Asta se descoperă în viaţa Bisericii."
Mărturisirea creștinismului azi
A fi creștin în societatea civilă, o altă provocare lumii contemporane, o piedică la
rugăciune, brutală și vizibilă. Aici amintim persecuțiile împotriva creștinilor, care merg
de la atentate, masacre, răpiri, până la pierderea locului de muncă din cauza purtării
la gât a unei cruci, a executării unei pedepse cu închisoarea ca ofițer al stării civile
care refuză să oficieze o căsătorie între homosexuali, la discriminarea pe criterii
religioase când vine vorba de programul de lucru la serviciu etc. S-ar potrivi aici și
următorul exemplu: "Cine mai face astăzi nuntă "fără lăutari"?? Și nu vorbim aici de
festivități cu specific de sectă, nici de atmosferă de parastas la evenimente festive, ci
de mult prea multa îmbuibare oferită la fiecare eveniment ca nuntă sau botez. Meniul
e sofisticat și încărcat, cheltuielile cu înfrumusețarea sunt enorme (lăsăm deoparte
chestiunea lipsei de gust și a kitchului generalizat). Cine mai ia seama la un sfat ca
cel ce urmează al ​Sfantului Siluan Athonitul​: "Un trup sătul este o piedică pentru
rugăciunea curată şi Duhul Sfânt nu vine într-un pântece ghiftuit"?
Familia tradițională​,​ față cu provocările lumii contemporane
Punându-se în discuție instituția familiei, se cuvine să subliniem că Biserica noastră
strămoșească a acordat o atenţie specială familiei creştine, deoarece ea reprezintă
modelul veritabil de luptă şi de păstrare a valorilor moral-creştine, în general, și a
celor ale națiunii românești, în mod special. În Ortodoxie, căsătoria dintre un bărbat
și o femeie primește suprema spiritualizare, maxima valorificare, dar îndeosebi acea
armonie care o fereşte de excese şi imoralitate. Pe măsura ruperii de Biserică a
familiei, se constată o pierdere a unităţii şi sfinţeniei ei, o dispariţie chiar a sensului
de jertfă şi de dăruire în iubire, primând egoismul şi satisfacerea plăcerii; familia
ajunge, în cele din urmă, o povară, iar nu un mijloc şi un dar binecuvântat de
Dumnezeu pentru dobândirea mântuirii. Familia, doar așa cum a rânduit-o
Dumnezeu, poartă focul sacru al oricărei civilizații, alcătuind baza întregului
organism social. Ea reprezintă stratul unde se plantează sâmburele credinței, al
Pagina 15 din 46
moralității și civilizației, mijlocitoare între generațiile vechi și noi, punctul de început al
întregii vieți sociale. Biserica vine în întâmpinarea unor astfel de probleme, arătând
însemnătatea Tainei Cununiei: prin aceasta, familia creştină devine o taină a vieţii
„în Hristos şi în Biserică” – temelie tare şi neclintită, ce asigură sfintei însoțiri
trăinicia. Familia, unind bărbatul cu femeia, fiecare în dăruire reciprocă,
descoperindu-se pe sine prin celălalt, oferă unica modalitate în deslușirea tainei vieții
umane întru iubire.
Un răspuns ortodox la provocările contemporane
Părintele Damaschin de la Platina (California) dă răspuns ortodox la provocările
lumii contemporane: "Un lucru pe care aş dori să-l spun este ca tinerii să nu se
păzească doar în privinţa faptelor, ferindu-se să săvârşească păcate vădite, ci să se
îngrijească şi de cugetul lor, de gânduri şi de simţăminte. Să nu se complacă în
gânduri păcătoase ci să înveţe să nu le primească; acest lucru se face prin
rugăciunea lui Iisus, prin trezvie şi prin neîncetata conştiinţă a prezenţei lui
Dumnezeu. Şi, iarăşi, tinerii ar trebui să se ferească de influenţele negative care vin
prin filme, prin televiziune sau prin cărţi. Un alt lucru care ar trebui să îi preocupe pe
tineri este cu cine se împrietenesc. Daca au prieteni cu o înrâurire rea asupra lor,
s-ar putea îndepărta de calea mântuitoare şi de Biserică, aşa că este foarte
important ca tinerii să aibă o legătura strânsă cu Biserica, să fie parte a Bisericii, să
aibă duhovnic, să aibă prieteni din rândul altor tineri ortodocşi cu evlavie – astfel,
relaţiile lor îi vor trage în sus pe calea mântuirii, în loc să-i tragă în jos. În Biserică nu
vor rămâne singuri, ci vor avea prieteni şi cunoştinţe care se nevoiesc alături de ei,
pe aceeaşi cale a mânturii.

Pagina 16 din 46
 Piedici la rugăciune - obligația
Cristina Roman

Perceperea rugăciunii ca pe o obligație

În niciun caz nu trebuie să considerăm rugăciunea obligație. Dimpotrivă, ea este un
dar al lui Dumnezeu pentru om și, prin urmare, este dreptul omului. Dacă cineva vrea
să accepte acest drept sau nu-l dorește, care este motivul să ne rugăm având o
percepție strâmbată despre rugăciune? Desigur, aceasta nu înseamnă că omul nu
trebuie să se mai roage, așa cum s-ar înțelege. Cazul de mai sus se referă la cei
care în mod conștient consideră rugăciunea obligație. Este un subiect care trebuie
discutat cu duhovnicul lor.
Să nu devină Rugăciunea o lucrare din obligaţie
Tensiunea ce vine din obligativitate poate aduce o reacţie potrivnică înlăuntrul vostru
şi să facă mult rău. S-au îmbolnăvit mulţi din pricina aceasta, tocmai că o făceau cu
forţa. Reuşeşti ceva, bineînţeles, când faci un lucru cu forţa, dar nu este sănătos.
Nici metode tehnice, exterioare să nu folosiţi. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de
aplecarea capului, nici de închisul ochilor, cum zic unii. Nu este nevoie neapărat să
te concentrezi într-un mod special pentru a spune Rugăciunea. Atunci când te
copleşeşte dorul dumnezeiesc, nu este nevoie de nici o altă osteneală. Oriunde te-ai
afla, pe scăunel, la birou, în automobil, la şcoală, la serviciu să spui Rugăciunea,
“Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, delicat, fără forţare, fără încordare. Nu
trebuie nici să ne legăm de un anume loc. Totul este dorul după Hristos. Dacă
sufleţelul vostru repetă cu adoraţie, cu dorinţă cele cinci cuvinte, “Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă“, nu se mai satură. Sunt cuvinte de care nu te mai saturi!
Toată viaţa voastră să le spuneţi. Ascund într-însele atâtea sucuri dătătoare de
​ ATACOMBA”​ – Biserica Mitropolitană
viaţă! ​Extras din: „Asceza mirenilor”, Sursa: „C
„Sf. Nicolae” – Volos.
Povățuitorul spiritual, încercat în ale rugăciunii, ne ajută să nu ne rugăm doar
din obligație
Trebuie ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se
roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia
cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun
Sfinţii Părinţi. Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le
citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Imi vei spune: “Le citim, învăţăm modul
de rugăciune, ne pregătim şi Dumnezeu binecuvintează şi ne trimite harul
Său şi le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales
Rugăciunea minţii... Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în
general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când
trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se
roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în
comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul,
este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea. - Sfântul Porfirie Kavsokalivitul
Cum să nu trăim rugăciunea ca pe o obligație de rutină?
Rugăciunea trebuie tratată tot ca o întâlnire cu Dumnezeu. Când te pui tu față în față
cu Dumnezeul tău, nu poți să-I ascunzi nimic. Nu poți să-ți furi căciula. Ai să încerci,

Pagina 17 din 46
dar n-o să-ți meargă. Cum se ajunge la rugăciune sinceră? Lăsând inima să-și facă
treaba ei. Varsă-ți inima așa cum e în fața lui Dumnezeu. Abordează-L pe
Dumnezeu ca pe o Persoană reală, foarte reală, cea mai reală, cea mai apropiată
ție. Nu trebuie să fii timorat cu Dumnezeu. Nu trebuie să-ți găsești cuvintele cu
Dumnezeu. Trebuie să fii tu însuți. ​E o întâlnire, nu e o datorie​. „Cât e ceasul?
Opa… e de rugăciune. Hai repede! Ia Ceaslovul, dă-i, dă-i, dă-i, dă-i.” După aceea:
„Bine c-am scăpat, pot și eu în sfârșit să beau un ceai.” Dar de ce nu bei de la
început ceaiul acesta? Dar bea-l cu Dumnezeu. Și, după aceea, așează-te în
genunchi. Pentru că după aceea Îl vei găsi pe Dumnezeul Acela pe care-L căutai; nu
Acela închis în Ceaslov, ci Acela care bate la ușă: „Dă-mi și Mie un ceai!”
Noi nu Îi dăm niciodată un ceai lui Dumnezeu. Îi dăm numai păcate, numai
probleme, numai stresuri, dar de ce nu-I dăm niciodată lui Dumnezeu o declarație?
Nu merită măcar atât? Noi avem nevoie să auzim de la persoana iubită: „Te iubesc”.
Știm bine că ne iubește, dar noi nu căutăm să aflăm asta, ci pur și simplu vrem s-o
auzim. Nu este glasul ei cel mai plăcut nouă? Este. De ce nu i-ar plăcea și lui
Dumnezeu să o audă, din când în când măcar, și de la tine? I-ar plăcea. Spune-I-o
așa, direct. Dacă nu merge cu „slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”, poate merge
cu „îmi place de Tine, Doamne!” Încearcă și așa. - Selecții din dialogul dintre Protos.
Hrisostom C. și tinerii aflați la Putna
Când cineva se face călugăr şi i se dau metaniile, se spune: „Fratele nostru (şi i se
spune numele) primeşte sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu spre
rugăciunea din tot ceasul către Hristos”. Aceasta este prezentarea în faţa obştii. Şi
apoi i se spune candidatului la călugărie: „O, eşti dator, în toată vremea, a avea în
minte, în inimă, în cugetul şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Asta este
esenţialul în rugăciunea de toată vremea, eşti dator, trebuie să o faci, eşti obligat să
zici cât poţi de des „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul!” Dacă eşti călugăr şi nu faci treaba asta, să ştii că nu eşti călugăr!
Dacă eşti preocupat de lucrul acesta, nu eşti călugăr! Bineînţeles că rugăciunea
aceasta exclude pravila liturgică, rugăciunea din biserică. Dar, cât poţi, mai ales
atunci când mintea nu e ocupată cu altceva de folos, eşti dator să zici: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Aceasta este
o datorie a călugărilor, dar sunt îndemnaţi la ea şi credincioşii care nu sunt călugări.
Și ei trebuie să spună rugăciunea aceasta în folosul lor. Numai că aceştia din urmă
nu sunt obligaţi, nu li se poate reproşa că n-au zis destul această rugăciune, că au
zis-o prea rar sau că n-au zis-o deloc. Rugăciunea aceasta este un ajutor pentru cei
care sunt mireni și o obligaţie pentru cei care sunt călugări. ​(Arhim. Teofil Părăian,
Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea credinței, p. 31-32)
Ne rugăm și pe fugă, și din obligație...
Suntem într-o fugă continuă, nu mai avem timp, nici răbdare, şi când la colţul străzii
ne mai aşteaptă o tarabă plină cu cărticele cu tot felul de rugăciuni, talismane, brâie
şi vise ale Maicii Domnului (să-mi fie iertată exprimarea, dar aşa este), acatiste ale
sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi, mantre încreştinate şi altele, te întrebi oare cu ce ar trebui să
începi. Şi, cel mai adesea se întâmplă să le laşi toate baltă şi s-o amâni pe altă dată.
Ar trebui să ne dăm seama că rugăciunea este lucrul cel mai spontan şi firesc pe
care ar trebui să-l facă omul. Şi, mai mult, că rugăciunea trebuie să fim noi înşine,
Pagina 18 din 46
felul nostru de a fi şi purtarea noastră. Suntem foarte ocupaţi, câteodată poate
neputincioşi, unii dintre noi, şi dacă am ţine cont de câte ni se cer, multe la prima
vedere, demonul îndoielii ne aruncă o săgeată care pare să fie justificată, aceea că
oricât ne-am strădui tot n-o să împlinim totul. Dar, oare, asta se cere? Să fim cititori
conştiincioşi ai unor texte care de multe ori nici nu au legătură cu viaţa noastră?! Nu
cumva am înţeles greşit?
Mântuitorul ne vorbea de o scurtă rugăciune cu şapte versete şi aceea doar ca
model; noi însă am făcut din ele biblioteci întregi. Nu spun că o anumită disciplină şi
o anumită regulă nu trebuie împlinită, aşa cum recomandăm noi, să ne rugăm seara
şi dimineaţa, înainte şi după masă. Dar lucrurile trebuie să aibă o continuitate, o
prelungire şi dincolo de tiparul acesta îngust; noi suntem oameni nu numai când ne
culcăm şi ne sculăm, nici numai când mâncăm. E vorba mai degrabă de căutarea
păcii şi liniştii în viaţa noastră; de a ne armoniza viaţa cu felul dumnezeiesc de a fi,
fără a considera că exagerăm în vreun fel, pentru că pentru asta am fost creaţi.
Rugăciunea este felul nostru firesc de a comunica cu Creatorul; este legătura
noastră ombilicală cu Cel ce ne-a dat viaţă. Este felul nostru de a ne cunoaşte şi de
a ne hrăni permanent, nu numai cu iasca trupului, dar şi cu nectarul sufletului.
Rugăciunea neîncetată nu trebuie înţeleasă ca o simplă repetare continuă a unei
formule, ci mai degrabă ca o stare de rugăciune; conştiinţa permanentă a prezenţei
lui Dumnezeu, conştiinţă din care izvorăşte, în mod necesar, preamărirea Lui.
Numai la rugăciune putem şti în ce relaţie suntem cu Dumnezeu şi ce legătură avem
cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată de fapt cine suntem
şi cam pe unde suntem. Rugăciunea, înainte de a ne face să ne întâlnim cu
Dumnezeu, înainte de a ne aduce la conştiinţa legăturii cu Dumnezeu, ne provoacă
întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi nouă înşine. Şi cum ne descoperă?
Răscoleşte adâncurile sufletului nostru. Sfântul Maxim Mărturisitorul, de pildă, în
dialogul dintre un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea: „Cum Sfântul Apostol
Pavel, care avea atâtea griji pentru a propovădui şi pentru a ajuta Bisericile,
recomandă totuşi «să vă rugaţi neîncetat»; se ruga el neîncetat?“. Şi Sfântul Maxim
Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune că Sfântul Apostol Pavel
zicea mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul“, ci spune altceva. Zice că: „rugăciunea neîncetată este să ai mintea
pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu dor, să atârni cu nădejdea de
Dumnezeu şi să te încrezi în El, în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla“. Acesta este
răspunsul Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care înţelegem că, de fapt, rugăciunea
nu e o simplă repetare a unei formule, ci este o atitudine a noastră, o angajare spre
slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi
că atârni de El, să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu, şi, atunci, această
stare sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune. ​Claudiu Rugină,​
Ziarul Lumina
Rugăciunea de silă, de milă, a omului modern, emancipat
Mulți consideră rugăciunea de prisos sau nepotrivită omului emancipat al vremii
noastre. Căci ce poate aduce - zic ei - rugăciunea? Sau cum te mai poți simți
emancipat și demn, din moment ce recurgi la rugăciune? În realitate, însă, întrebările
acestea trebuie puse pe dos: Cum poate trăi omul fără rugăciune? Sau cum poate
simți plinătate și libertate, dacă nu se hrănește cu rugăciunea? Rugăciunea
Pagina 19 din 46
reprezintă o necesitate ontologica a firii omenești. Precum icoana există și își
păstrează valoarea ei doar pusă în legătură cu cel pe care îl iconizează, tot astfel și
omul, ca făptură "după chipul lui Dumnezeu", există, își păstrează valoarea sa și se
împlinește doar în legătură cu Cel al Cărui chip - icoană - este.
Pentru a rodi, rugăciunea are nevoie de smerita-cugetare, simplitate și încredere în
Dumnezeu...
Săvârșirea rugăciunii neîncetate este anevoioasă și trebuie să se facă sub
îndrumarea unui părinte duhovnicesc. Rugăciunea neîncetată are nevoie de un
climat de liniște potrivit ei, aproape necunoscut celor din lume, adică mirenilor. Viața
lumii este zgomotoasă și obositoare. Este plină de obligații și de tulburări. Aceasta nu
înseamnă, însă, că rugăciunea aceasta este imposibilă în lume sau că este
destinată doar monahilor. ​Fiecare credincios este dator, după voia și
posibilitățile lui, să se îndeletnicească cu aceasta rugăciune. ​Este de ajuns
faptul de a nu face din rugăciune o rutină, pierzându-i esența. Condiții pentru
exercitarea ei sunt evitarea grijilor lumești și a tulburărilor, liniștea interioară,
concentrarea, stăruința și smerenia. Ținta monahului este să "țină" rugăciunea de
toată vremea. Dar și mireanul, când conștientizează relativitatea faptelor lui și se
smerește înaintea lui Dumnezeu, când își simte păcătoșenia și cere mila lui
Dumnezeu, se încadrează în perspectiva rugăciunii. Astfel, ceea ce monahul
realizează prin mijloacele verificate ale ascezei, devine cumva accesibil și mireanului
prin smerenie și încrederea în mila lui Dumnezeu. Pentru exercitarea rugăciunii de
către mireni este bine să existe anumite ore rânduite special pentru aceasta, libere
de griji și tulburări. - ​Georgios Mantzaridis, Articol preluat parțial din Morala creștină,
Editura Bizantină via c​ restinortodox

Pagina 20 din 46
 Piedici la rugăciune - Tipic, tipic și la inimă nimic
Cristina Roman

Rugăciunea după tipic

Rugați-vă neîncetat! – ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către
Tesaloniceni. Oare, când a rostit aceste cuvinte, marele apostol nu a știut cât
suntem noi de ocupați, de grăbiți, de strâmtorați cu greutăți, griji, stres? Ne-ar fi cerut
apostolul iubirii ceva ce știa că ne este peste putință? Oricât de grele, poruncile lui
Dumnezeu nu sunt peste puterile omului. Nu degeaba spune înțelepciunea străbună
că nu dă Dumnezeu omului mai mult decât poate duce, ceea ce se face referire nu
doar la necazuri, ci și la porunci, la datoriile omului față de Creator.
Așadar, să plecăm de la premisa că, Rugați-vă neîncetat!, este un lucru posibil.
Avem la îndemână sfaturile sfinților părinți care să ne ajute a dobândi rugăciunea
continuă. De mici copii primim deprinderea de a să rosti câteva rugăciuni, apoi
învățăm să ne rugăm zilnic dimineața, la masă, la începerea lucrului, seara. Cu
timpul, participăm tot mai des la Sfintele Taine și la celelalte slujbele bisericești -
ierurgii, unde observăm că există o anumită rânduială, că de fiecare dată
ceremonialul religios decurge după un tipic.
Parcurgerea constantă a acestui urcuș duhovnicesc pe calea împroprierii rugăciunii,
a familiarizării cu tipicul și limbajul bisericesc, până la a atinge familiaritatea cu
persoanele cărora ne adresăm în rugăciune, Dumnezeu și sfinții, creează premisele
către dobândirea rugăciunii neîncetate. Aceasta prinde rădăcini în sufletele însetate
de dragoste și dornice de împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, văzută
ca treaptă spre rugăciunea permanentă a inimii, rugăciunea după tipic este deosebit
de folositoare. Condiția este să nu ne agățăm de rugăciunea tipiconală în mod sterp
și rece, ci dimpotrivă, să trăim ca într-o continuă liturghie de după liturghie, adică
"Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".
Pe de o parte, cu scopul de a nu cădea cumva în ispita de a renunța cu totul la
rugăciunea după tipic, iar pe de altă parte cu luare aminte să nu ne limităm la o
pravilă de rugăciune asemenea unui școlar, care își face cu silnicie temele, de teama
părinților și a profesorilor, să punem cu grijă la suflet învățăturile de mai jos:
Starețul Efrem Filotheiul​: Oamenii care au găsit chipul acesta al Rugăciunii minții,
care e mult mai înaltă decât rugăciunea de tipic, au lăsat tipicul și au prins esența.
Noi, din cauză că am pierdut esența – poate pentru că nu am avut învățători care să
ne spună, sau poate pentru că nu am avut noi intenția cea bună și voință –, am pus
mâna pe tipice. Astfel, creștinii de azi își fac vecerniile lor, slujbele lor, dar în afară de
asta, nimic. Își fac treaba și spun că și-au făcut datoria. Dar nu așa se face datoria.
Părintele Arsenie Papacioc​: Tipic tipic şi la inimă nimic! „…se vorbește prea mult
despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea
și în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta. Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de
tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. ​Omul nu trebuie să fie
tipicar​. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce privește dorința de a se în duhovnici.
Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. ​Avem nevoie de o prezență
continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu,

Pagina 21 din 46
asta este esența rugăciunii. Pentru că și o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune
adâncă. Și o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.
Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poți face. Dar dacă se face o
rugăciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de
obligația rugăciunii din inimă și se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l țină
prezent. Adică sunt mai mult pentru ​o continuă tresărire duhovnicească​. De
aceea mă faceți să spun că orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate
să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face așa: „Uf!”, ci o faci lui Dumnezeu, ca
plecând din adânc spre El. Așa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minți ascuțite.
„Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne va intra în împărăția Mea!” Ci numai cel care
are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.”
Părinte, vorbiți-ne de un program de rugăciune. Cum să ne ordonăm, cum să ne
disciplinăm?
● Da, programul acesta este: ​Permanent!
Dar atunci când trebuie să învățăm pentru școală, cum să ne mai facem rugăciunile?
● Atunci când ai o meserie, fie că ești medic, că ești elev, că ești student, că ești
profesor, acolo fă-ți datoria creștinește și astfel împlinești cuvântul lui
Dumnezeu! Și când scapi de acolo, când nu te ocupă nimic, îți zici și
rugăciunile.
Știm că este foarte bine să citim Psaltirea, dar sunt psalmi în care nu ne regăsim și
nu-i înțelegem. Este bine totuși să-i citesc mai departe, neînțelegându-i?
● Da! Nu este nevoie să-i înțelegi imediat. Îi înțelegi în timp. Este bine să-i citești,
chiar dacă nu te regăsești în ei și nu-i înțelegi! Pentru că s-ar putea întâmpla să
se vorbească în ei de dușmanul nevăzut, diavolul, și tu să interpretezi. Citește-i
mai departe. Și va veni o zi când Dumnezeu, prin te miri cine sau personal, te
va lămuri despre ce e vorba, că nu a rămas nimic nelămurit din Sfânta
Scriptură. (Ne vorbește părintele Arsenie, volumul II, text îngrijit de Arhimandrit
Ioanichie Bălan, ediția a II-a, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2010)
Mai multe despre adevărata rugăciune ne relatează Părintele Arsenie Papacioc -
video
Părintele Teofil Părăian​: De ce este important să avem un program zilnic de
rugăciune ?
— E bine ​să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea​, dar ca să ne
aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem și un program care
să ne pună în fața lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineață, să
începem ziua cu Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să mulțumim lui
Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Este necesar lucrul acesta pentru că fără asta
nu există o legătură cu Dumnezeu, datorită faptului că omul, mai ales în rugăciune,
conștientizează prezența lui Dumnezeu. Te poți ruga și în afară de programul acesta,
dar programul acesta este necesar. (Întâmpinări, Interviuri cu Părintele Teofil
Părăian, realizate de Sabin Vodă, Editura Sophia, București, 2000, p. 58)
Or, rugăciunea rostită ca formulă e una – e ca și când ai spune o poezie, iar
rugăciunea trăită e alta

Pagina 22 din 46
Domnul Hristos, El Însuși, ne vorbește prin Evanghelie, numai că pentru asta trebuie
să fii sensibilizat, să înțelegi, să fii îmbunătățit. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește
despre o sensibilizare a omului, pentru a avea conștiința prezentei Domnului Hristos.
Noi mai mult la rugăciune ar trebui să avem conștiința prezenței Domnului Hristos,
dar ce facem noi? De cele mai multe ori ne rugăm cu niște formule, cu niște
rugăciuni-formulă. Chiar așa îi şi întrebăm pe oameni, îi întrebăm dacă şi-au spus
rugăciunile dimineața și seara, nu-i întrebăm dacă se roagă. Or, rugăciunea rostită
ca formulă e una – e ca şi când ai spune o poezie, iar rugăciunea trăită e alta.
Sfântul Isaac Sirul ne vorbeşte despre rugăciunea în care ţi se taie cuvântul de pe
buze; tu vrei să citeşti, de exemplu, o catismă din Psaltire, şi te opreşti la un singur
cuvânt, şi nu mai poţi merge mai departe, pentru că te rogi cu cuvântul acela. Nu-ţi
mai trebuie alt cuvânt ca să te rogi cu el. De pildă, în Psalmul 8, zice: „Doamne, cât
de minunat este numele Tău în tot pământul!” Cuvântul acesta: „…cât de minunat
este numele Tău în tot pământul”, te-ar putea ţine ceasuri întregi în legătură cu El,
cumva robit de acest cuvânt în faţa Lui Dumnezeu. Cu noi nu se întâmplă aşa ceva:
noi citim tot psalmul, apoi mai citim vreo zece-douăzeci după el, şi tot nu simţim
nimic, pentru că inima noastră este învârtoşată, s-a ajuns la învârtoşarea inimii. (Din
Arhimandrit Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire
sufletească, Editura Agaton)
Sfântul Teofan Zăvorâtul​: Pentru ca rânduiala slujbei de rugăciune să devină
lucrătoare, este neapărată nevoie s-o săvârșim, astfel încât și mintea, și inima să
asimileze conținutul ei. Și să luăm seama la trei lucruri simple ca să reușim:
a) Să nu începem rânduiala fără pregătirea sufletească potrivită;
b) Să n-o facem cu neatenție, cu de-a sila și superficial, ci cu atenție, simțire și cu
evlavie;
c) Când o încheiem să nu ne ocupăm imediat de îndeletnicirile lumești obișnuite.
Tipicul Sfântului Serafim de Sarov
Părintele Serafim de Sarov povăţuia pe toţi dreptmăritorii creştini, dar mai ales pe cei
ce trăiau în viaţa călugă​rească, ​să se roage neîncetat​, după următoarea predanie:
„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei
Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune,
pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor
Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la sfârşit şi în cinstea Maicii Domnului să
zică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har,
Marie, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este
rodul pântecelui Tău, căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”(tot de trei ori).
Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).
Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare ar
fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este rânduit,
sau chemat. Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu
încet, în taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie
mai multă lume care-ţi tulbură liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât:

Pagina 23 din 46
„Doamne miluieşte”, continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului
să mai săvârşeşti o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.
După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa până
la vremea somnului. Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic,
bucurându-se de mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse
Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul”. Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată
aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să
dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”.
Dacă bunul creştin, care cunoaşte şi îndeplineşte această uşoară pravilă de
rugăciune, se întâmplă să aibă mai multă vreme liberă, atunci poate, după râvna ce
o are către Dumnezeu, să mai adauge şi alte rugăciuni şi citiri mântuitoare: acatiste,
paraclise, canoane, psalmi, citiri din Sfânta Evanghelie, scrierile Sfinţilor Apostoli şi
ale Sfinţilor Părinţi ş.a.m.d, mulţumind lui Dumnezeu, că l-a învrednicit să-I aducă
asemenea jertfe curate.
Prin aceasta omul se poate înălţa încetul cu încetul deasupra faptei bune a
creştinului de rând. Şi dacă, dimpotrivă, cineva nu are vreme să zică nici această
scurtă rânduială, din cauza prea multor ocupaţii însemnate, sau nu dispune singur
de timpul său, atunci poate, învăţând pe de rost cele trei rugăciuni, să le zică cu
gândul în vremea lucrului şi chiar dacă ne aflăm în pat, încredinţându-se, după
cuvântul Scripturii, că tot cel ce cheamă numele Domnului se va mântui (Fapte 2,
21).
Mai mult ca orice însă, Preacuviosul Serafim învăţa pe toţi să săvârşească
rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul”, povăţuind şi el acum pe alţii – cum îl povăţuise şi pe el oarecând
Cuviosul Dositei de la Pecerska, zicând: „întru aceasta să-ţi fie toată strigarea şi
învăţătura ta. Mergând ori şezând, lucrând sau fiind în biserică, acest strigăt să
fie necontenit în gura şi în inima ta. Cu dânsul vei afla liniştea lăuntrică, vei dobândi
curăţia sufletească şi trupească şi se va sălăşlui întru tine Duhul Sfânt, Vistierul
tuturor bunătăţilor, care va călăuzi paşii vieţii tale spre sfinţenie şi spre toată evlavia
şi curăţia…”. Sursa: ​Biblia zilnic
Gheron Iosif Isihastul: ​Un motiv care impune rânduiala programului este
nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Iar starea de păcătoşenie,
pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, lipsa
de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei
lupte măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu
întăreşte într-atât reuşita noastră precum hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi
programul bine rânduit.
În vieţile Părinţilor noştri se distinge, în mod deosebit, stăruinţa lor în rânduială şi în
tipic, ca fiind elementele cele mai importante ale modului lor de viaţă. Prin această
respectare cu acrivie a tipicului, nu ne-au scăzut deloc nici râvna, nici căldura, nici
rugăciunea în general, nici starea noastră duhovnicească. Când însă, se întâmpla să
încălcăm obişnuita rânduială privitoare la hrană, la păstrarea tăcerii sau la zăvorâre,
în general, atunci toate se risipeau şi cu osteneală reuşeam să revenim la tipicul

Pagina 24 din 46
nostru. Lucrul acesta, după mai multe căderi, ni s-a făcut o lecţie bună. Sfântul Pavel
spune: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată, dar dacă o fac fără voie, am
numai o sarcină încredinţată”(1Cor. 9, 17). Sursa: Pemptousia.ro | ​Învăţăturile lui
Gheron Iosif Isihastul – 3: Despre program şi neorânduială
Părintele Constantin Sturzu: Doi dintre cei mai cunoscuţi duhovnici contemporani,
Părintele Cleopa Ilie şi Părintele Arsenie Papacioc, aparent aveau viziuni diferite
despre viaţa duhovnicească. Primul insista mult asupra rânduielilor bisericeşti şi
asupra nevoinţelor. Cel de-al doilea considera că, mai mult decât „de o rugăciune de
tipic”, avem nevoie de o „prezenţă continuă a inimii”, adică de o relaţie vie şi
permanentă cu Dumnezeu. Cele două abordări ale vieţii duhovniceşti nu sunt
incompatibile, ci exprimă doar unele diferenţe de accent. Părintele Cleopa insista
mai mult asupra mijloacelor care pot ridica şi ţine mintea la Dumnezeu, în timp ce
Părintelui Arsenie îi era drag să vorbească despre scopul final al oricărui efort
ascetic, acela de a dobândi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră.
Ceea ce ne apropie de Dumnezeu nu sunt mii de metanii, sute de ore de
priveghere, săptămâni întregi de postire sau ani de pocăinţă, ci mai ales o
zdrobire de inimă şi o căutare sinceră a lui Dumnezeu Cel mereu prezent.
Toate eforturile ascetice şi orice împlinire a poruncilor divine reprezintă mijloacele
prin care lucrăm la a (re)dobândi această sensibilitate a inimii, subţiind astfel zidul
dintre noi şi Dumnezeu, până ce el devine cu totul transparent. Abia atunci „Îl vom
vedea pe Dumnezeu precum este” (cf. I Ioan 3, 2) şi-I vom putea acorda Lui toată
atenţia noastră, precum şi El ne acordă nouă, mereu, toată atenţia.
Pildă despre un posibil pericol al acriviei la tipic
Un om evlavios trăia odată în Ierusalim. El avea obiceiul să se roage în fiecare
dimineaţă, la o oră anume. Astfel, se trezea şi se ruga zilnic la ceasul obişnuit. Într-o
dimineaţă însă, se îndulci cu somnul şi era cât pe-aici să nu-şi mai respecte
programul de rugăciune. El a fost trezit de un diavol cu înfățișare de bun creștin și
îndemnat să își respecte programul de rugăciune obișnuit. Omul, suspicios fiind, și-a
dat seama că la mijloc este o capcană drăcească și l-a blestemat pe acela cu
numele lui Dumnezeu, să își dezvăluie identitatea și intențiile. Iată ce a urmat:
„Fiindcă m-ai jurat, iată, sunt silit să-ţi spun. E adevărat, am venit să te înşel. De
douăzeci de ani, tu te rogi întotdeauna, în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Dar
noi, diavolii, nu prea ne temem de această rugăciune a ta. Pentru că ea ţi s-a făcut
un obicei gol. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Rugăciunii
tale îi lipseşte puterea. Astăzi dormind mai mult, te-ai fi lenevit şi ai fi întârziat la
rugăciunea ta. Or, noi, diavolii, aşa ne-am gândit: «Omul acesta va întârzia la ceasul
rugăciunii, iar când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a mai
întâmplat aşa ceva. E posibil ca în inima lui să se aprindă căinţa. Şi să se roage cu
căldură, cu duh, cu lacrimi, iar noi, diavolii, de o asemenea rugăciune ne temem».
Astfel judecând, încheie diavolul, iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare, să te
trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere". –
Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina

Pagina 25 din 46
 Piedici la rugăciune - egoismul
Cristina Roman
Egoismul:
„Cine posedă egoismul posedă toate patimile”​ - Sfântul Maxim Mărturisitorul.
„Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu; nu căuta plăcerea în tine și o
vei găsi în ceilalți”​ - Sfântul Maxim Mărturisitorul.
„O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea pentru că
am devenit solitari”​ - Pr. prof. Dumitru Stăniloae.

Să ne rugăm şi pentru ceilalţi

Să vă rugaţi pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea este
cuprinsă înlăuntrul Rugăciunii. ​Dacă vă rugaţi doar pentru voi, acest lucru
ascunde interes personal​. În timp ce atunci când vă rugaţi pentru Biserică,
înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. În Biserică este Hristos unit cu Biserica precum şi
unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorinţa voastră
pe această realitate trebuie să se întemeieze, să se sfinţească lumea, să devină toţi
ai lui Hristos. Atunci intraţi în biserică, trăiţi bucuria paradisului, trăiţi în Dumnezeu,
căci toată plinătatea dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.
Suntem toţi un trup iar capul Hristos. Toţi suntem Biserica. Credinţa noastră această
măreţie are, că uneşte lumea în gând, în cuget. ​Puterea rugăciunii este mare,
foarte mare, mai ales atunci când se face de către mulţi fraţi​. În rugăciunea
comună se unesc toţi. ​Să-l simţim pe aproapele ca pe eu-l nostru. Aceasta este
viaţa noastră, veselia noastră, tezaurul nostru.
Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi înşivă. Spuneţi “Doamne
Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi să aveţi înlăuntrul vostru întotdeauna pe
ceilalţi. ​Toţi suntem pruncii aceluiaşi Părinte, suntem toţi una; de aceea ​atunci
când ne rugăm pentru ceilalţi să spunem “Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte–mă” şi nu “miluieşte-i”. Astfel îi facem una cu noi înşine.
Rugăciunea pentru ceilalţi ce se face în mod delicat şi cu adâncă dragoste,
este ferită de interes personal şi are mare folos duhovnicesc. Îl umple de har şi
de bucurie pe cel ce se roagă, dar umple de bucurie şi pe cel pentru care se
roagă, îi aduce harul dumnezeiesc. ​În viaţa mea primul loc îl are rugăciunea. Nu
mă tem de iad şi nu mă gândesc la Rai. Cer de la Dumnezeu să miluiască lumea şi
pe mine. Dacă zic insistent “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, chiar şi atunci
când am vizitatori, nu mă rup de Rugăciune. E unul şi acelaşi lucru; îi primesc pe toţi
cu Duhul lui Hristos şi sunt întotdeauna dispus să mă rog pentru lume. Încerc să-l
iubesc pe Hristos. Acesta este ţelul meu.
Dumnezeu vrea să ne asemănăm Îngerilor. Îngerii neîntrerupt slăvesc pe
Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea lor, doar doxologie. Este lucru foarte fin
spiritual, delicat, iese din cele omeneşti. ​Doxologia este întotdeauna lipsită de
interes personal​. Îngerii nu se roagă pentru a câştiga ceva, se roagă dezinteresat.
Aici se ascunde şi taina credinţei noastre. Dumnezeu ne-a dat puterea ca şi
Rugăciunea noastră să devină o neîncetată doxologie, rugăciune îngerească. Când

Pagina 26 din 46
vom pătrunde în această Rugăciune neîncetată, vom slăvi pe Dumnezeu
neîntrerupt, lăsând toate Acestuia, precum se roagă Biserica, “toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm”. Aceasta este “matematica înaltă” a credinţei noastre!
Ca să vină Hristos înlăuntrul nostru atunci când îl chemăm “Doamne Iisuse
Hristoase”, trebuie ca inima noastră să fie curată, pentru a nu exista nici o piedică​;
să fie eliberată de ură, de egoism, de răutate​. Trebuie să ajungem să-L iubim şi
să ne iubească. Dacă, însă, avem în noi vreo judecare, vreo osândire, şi atunci
există un secret. Iar secretul este să cerem iertare sau să o mărturisim duhovnicului.
Este vorba de smerenie, cum spuneam. Dacă te schimbi aplicând pas cu pas
cuvintele lui Dumnezeu şi nu ai remuşcari în conştiinţă, ci ai pace, liniştire
duhovnicească şi lucrezi lucrarea cea bună, intri încet, uşor, în Rugăciune, fără să-ţi
dai seama. Mai apoi aştepţi simplu, încet, încet, până va veni harul.
În orice lucru care se întâmplă înlăuntrul vostru să aruncaţi greutatea
responsabilităţii pe voi înşivă. ​Să vă rugaţi cu smerenie ca nu cumva să vă
autojustificaţi. Rugaţi-vă. Cel mai mic cârâit împotriva aproapelui vă
influenţează sufletul şi nu vă mai puteţi ruga. Iar Duhul Cel Sfânt atunci când află
sufletul într-o asemenea stare nu îndrăzneşte să se apropie.
Părinţii Bisericii folosesc drept cea mai eficace Rugăciunea lui Iisus, numită
“monologhisti”, dintr-un cuvânt, adică dintr-o propoziţie; este cea mai scurtă şi mai
simplă rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“.
Cheia vieţii duhovniceşti este Rugăciunea. Aceasta, însă, nu o poate nimeni preda,
nici cărţile, nici duhovnicul, nimeni. Unicul dascăl al Rugăciunii este harul
dumnezeiesc.Dacă vă zic că mierea este dulce, un lichid gros, este aşa şi altfel, nu
veţi înţelege până nu veţi gusta voi înşivă. La fel şi în rugăciune, dacă vă zic că este
aşa, şi simţi aşa, nu veţi înţelege nici nu veţi începe a vă ruga, ci numai în prezenţa
Duhului Sfânt o veţi face.
Numai Duhul Cel Sfânt, numai harul lui Dumnezeu poate să inspire Rugăciunea. Nu
este greu să spui Rugăciunea; însă nu puteţi să o spuneţi corect, fiindcă vă pune
piedică eul vostru cel vechi. Dacă nu intraţi în atmosfera harului, nu veţi putea face
Rugăciunea. ​Nu cumva când auziţi cuvânt jignitor vă întristaţi, iar cum auziţi
cuvânt bun vă bucuraţi şi străluciţi? Prin aceasta arătaţi că nu sunteţi pregătiţi,
nu aveţi condiţiile necesare pentru primirea harului. Pentru a veni harul
dumnezeiesc, trebuie să dobândiţi condiţiile respective, adică iubirea,
smerenia, altfel se naşte împotrivirea. Pentru a intra în această “formă”, veţi porni
de la ascultare. Trebuie întăi să vă dăruiţi ascultării, pentru a dobândi smerenia.
Văzând smerenia, Domnul va trimite harul, iar mai apoi vine singură, neforţată,
Rugăciunea. Dimpotrivă, dacă nu faceţi ascultare şi nu dobândiţi smerenia,
Rugăciunea nu vine şi există şi teama de a cădea in amăgire. Să vă pregătiţi încet,
încet, uşor, uşor şi să faceţi Rugăciunea în minte. Ceea ce este în minte va fi şi în
inimă.
(…) Rugăciune cu mintea și cu inima
Deci, nu forţare pentru a dobândi Rugăciunea. Să o spui fără calcule, fără gânduri
ce vin din interesul personal, nu ca să câştigi ceva. Şi dacă faci mii de metanii ca să
intri în Paradis, nu are nici o valoare. ​Să faci Rugăciunea din iubire, iar dacă
Dumnezeu vrea să te trimită în iad, ce vrea aceea să facă. Asta înseamnă
Pagina 27 din 46
dezinteresare, lipsă de egoism. Nu are valoare să faci o mie de metanii odată şi să
nu simţi nimic. Să faci mai degrabă doar două zeci sau cincisprezece, dar cu
sentimentul iubirii faţă de Domnul şi cu dorinţa de conformare poruncilor Sale
dumnezeieşti. Astfel, încet, încet fug patimile, dau înapoi şi păcatele şi uşor, uşor,
fără să ne încordăm, intrăm în atmosfera Rugăciunii. Dacă, însă, eşti gol, ceea ce
înseamnă că nu ai iubire, şi metanii şi rugăciune să faci, nimic nu dobândeşti,
practic. Iar atunci când, dintr-un motiv oarecare intri într-o stare de adâncă trăire, să
nu pierzi ocazia, să spui Rugăciunea şi aşa, încet, încet, îţi va deveni mod de viaţă.
Când înaintezi, nu este gândul Rugăciunii ceea ce auzi în minte, ci este altceva.
Este ceva ce simţi înlăuntrul tău, dar fără ca tu să faci vreo osteneală, vreo încercare
proprie. Acel “ceva” este harudumnezeiesc pe care ţi-l dăruieşte Hristos.
Rugăciunea minţii se face numai de cei ce au primit harul lui Dumnezeu. Nu
trebuie să se facă cu gândul “să o învăţ, să o reuşesc, să o ajung”, deoarece
putem ajunge la o stare de egoism şi apoi mândrie​. E nevoie de experiere
continuă, pentru a dobândi experienţă, e nevoie de dorinţă, dar şi de cumpătare,
atenţie duhovnicească şi raţiune, pentru ca Rugăciunea să fie curată şi plăcută lui
Dumnezeu. Un cuget viclean, “sunt avansat”, strică totul. Şi cu ce să ne mândrim?
Nu avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt foarte delicate spiritual.
Să vă rugaţi fără să formaţi în minte imagini. Să nu vi-L închipuiţi pe Hristos. Părinţii
Bisericii insistau asupra lipsei de imagine în timpul rugăciunii. Împreună cu imaginea
există şi alunecuşul uşor, căci într-o imagine e foarte posibil să intervină o altă
imagine, e posibil şi cel viclean să facă intervenţii şi aşa să pierdem harul.
Rugăciunea să se facă înlăuntru, cu mintea şi nu cu buzele, pentru a nu lăsa loc
dezbinării, separării, iar mintea să alerge încolo şi-ncoace. Intr-un mod delicat noi să
ducem mintea la Hristos, zicând încet, încet: “Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă”. Să nu vă gândiţi la altceva, ci numai la cuvintele: “Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă”. Nimic altceva. Nimic! În linişte, cu ochii deschişi, pentru a
nu primejdui din pricina fanteziilor şi altor amăgiri, cu atenţie şi dăruire să vă
îndreptaţi spre Hristos. Să spuneţi Rugăciunea în mod delicat şi nu în continuu, ci
numai atunci când există dispoziţie specială pentru aceasta şi atmosferă deosebită,
de adâncă evlavie, ceea ce este darul dumnezeiescului har. Căci în absenţa harului
puteţi cădea în lumini, vederi sau auziri amăgitoare. (din: Pr. Dr. Constantin
Petrache, Filocalia si Omul postmodern (II). Parinti contemporani despre rugaciunea
mintii, Editura Irinaeus, 2011, publicata si ca supliment la nr. 2 (25)/2011 al revistei
“Familia ortodoxa“​, cu titlul “Razboiul cu metaniile in mana”)
Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, în timp ce celor smeriți le dă har
Strig de mult timp, cu mulți ani înainte de a începe criza economică, că vine o boare
distrugătoare și totuși boarea aceasta încă nu a ajuns la noi. Acum vedem norii negrii
cum vin și cu toții spunem: „Oare ce o să se întâmple? Există vreo șansă să
scăpam? Da, există, dar câți vor scăpa?” Cei care fac voia lui Dumnezeu. Aceștia se
vor adăposti sub aripile lui Dumnezeu. Familiile acestora vor scăpa, ale celor care
nu fac voia lor, ci lasă în casa lor pe familiile lor, pe sieși, ca Dumnezeu să facă ceea
ce vrea El. Nu vom scăpa noi, cei care facem voia noastră. ​Din nefericire astăzi
noi facem ceea ce vrem și când cineva face ceea ce vrea el, cum se numește?
Egoist. Iar Dumnezeu ce le face celor mândri și egoiștilor? Li se împotrivește,
spune Scriptura. Le stă împotrivă, iar „smeriților le dă numai har”. Însă cine este
Pagina 28 din 46
smeritul? Este cel care scoate din el egoismul, propria sa voie și lasă ca în viața sa
să se întâmple voia lui Dumnezeu. Tot ceea ce vrea Dumnezeu. Fraților, numai
acesta este cel care face parte din cea de-a patra categorie a pildei Semănătorului și
este ogorul care face, spune Hristos, roade duhovnicești. […]
Pe creștin îl interesează numai ce vrea Dumnezeu
Noi, fraților, să ne uităm mai întâi la Împărăția Cerurilor, și toate celelalte să le
încredințăm Dom​nului nostru ca să aibă grijă de ele, chiar și pe copiii noștri. Noi să
îngenunchem și să spunem lui Dum​nezeu: „facă-se voia Ta, Doamne“. Probabil că
mă întrebați, dar nu trebuie să le arătam copiilor noștri ce este corect? Va răspund,
desigur că trebuie să le arătați, așa cum face si Dumnezeu cu noi, celor care ne
arată binele, dar ​nu forțați să se întâmple ceea ce voi vreți​, așa cum Dumnezeu
nu ne forțează nici pe noi.
Dacă spre exemplu fiul vostru vă aduce la ușă o fată despre care crezi că nu este
bună, tu să nu vorbești. Îngenunchează și spune lui Dumnezeu: ​„Doamne, Tu știi
inima acestei fete, dacă fiul meu și această fată este vorba să se căsătorească și să
trăiască fericiți, atunci binecuvântează-i ca să se căsătorească. Daca nu, atunci,
Doamne, găsește un mod, mai înainte de a se face căsătoria, ca fata să se
îndepărteze de copilul meu. T ​ u Doamne, știi ceea ce este bine, de aceea să se
facă voia Ta. Eu am sa accept oricare ar fi voia Ta“​ .
Aceasta este rugăciunea creștinului care dorește ca în toate problemele să se facă
voia lui Dumnezeu: legat de studii, de locul de muncă, de căsătorie, în dobândirea
copiilor și în general legat de toată viața de zi cu zi.
La fel, ia amintiți-vă, de câte ori v-ați certat între voi, soții? V-ați pus vreodată
problema, care a fost motivul pentru care v-ați certat? ​Fiindcă în spatele bărbatului
și al femeii, se ascunde un mare „eu” demonic​. Fiecare dintre ei vrea să facă
numai ce vrea el, ceea ce s-a gândit, cum s-a gândit și așa cum și-a pus în gând
problema. Atunci când nu se întâmplă ceea ce el s-a gândit și așa cum vrea el,
atunci acesta se mânie, se enervează și înjură. De ce? Fiindcă nu se întâmplă ceea
ce el vrea. Iată care este motivul principal al certurilor dintre soți, dar și a părinților cu
copiii, sau cu rudele lor, sau cu prietenii lor, sau cu vecinii sau vecinele lor.
Fraților, adevăratul creștin, cel care vrea să se numească ucenic al lui Iisus, nu se
uită la propria sa voie, ci la voia lui Dumnezeu. Dacă bărbatul respinge propria sa
voie și prin intermediul duhovnicului său caută să găsească să vadă care este voia
lui Dumnezeu ca să o aplice, și la fel fac și femeia sa, dar și copiii, atunci această
familie nu va avea niciodată ciocniri, între ei, fiindcă toți se vor întâlni între ei, făcând
un pas în spate și fără a pune în aplicare propria sa dorință. (​din: Arhimandrit
Nectarie Mulațiotis, Sfaturi duhovnicești pentru omul contemporan. vol. 1, Editura
Bunavestire, 2014)
Când se roagă omul bine?
Ce minunată este rugăciunea! Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui
Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun.
Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate
„ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută?
Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire.
Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe
Pagina 29 din 46
care o doreşte Dumnezeu. Rugăciunea este „catapulta” împotriva demonilor,
împotriva patimilor, împotriva păcatului şi, în general, împotriva a tot ceea ce se
opune căii mântuirii. Dacă numeşti rugăciunea liman, nu greşeşti, pentru că la liman
corabia care a fost zguduită de furtună îşi găseşte liniştea, salvarea, siguranţa ei.
Dacă numeşti rugăciunea: hârleţ, secure, busolă, dacă o numeşti lumină, şi îi dai o
mie şi una de denumiri, nu vei greşi! De aceea, ​rugăciunea trebuie să schimbe
inima trupească, pătimaşă şi egoistă​, ca s-o facă nepătimaşă, lipsită de pofte.
Când centrul va fi curăţit, toată periferia şi ţărmul vor deveni curate. Rugăciunea va
alunga deznădejdea, disperarea, nepăsarea, trândăveala, pentru că va crea o nouă
dorinţă, un nou impuls spre lupte noi. ​(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti,
traducere Părintele Victor Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, pp.
36-37)
Rugăciunea în comuniune liturgică, armă împotriva egoismului
În formele de exprimare ale cultului particular predomină spontaneitatea,
improvizația individuală sau inspirația momentană a fiecărui credincios, care se
poate ruga prin cuvintele care îi vin pe buze, așa cum simte sau cum gândește
fiecare, în formele pe care fiecare le găsește mai nimerite. Așa iau naștere formele
cultului din pietatea populară, dintre care unele, din creații personale, devin cu timpul
generale, fiind adoptate de grupuri mai mari de credincioși și terminând prin a fi
adoptate în întreaga colectivitate religioasă. ​Rugăciunea liturgică încadrată în
cultul public depășește particularismul și egoismul​, cultivând în membrii
comunitații rugătoare sentimentul și conștiința universalitații Bisericii din care facem
parte. Forma ei desăvărșită și consacrată ne învață să ne încadrăm în comunitate,
să vedem dincolo de nevoile și interesele proprii și să ne rugăm nu numai
pentru cei prezenți, ci și pentru cei absenți, pentru cei de departe și pentru
toată lumea. Contopindu-ne astfel în această Liturghie cosmică, în care totul cântă
slava lui Dumnezeu, ​învățăm adevărul evanghelic că nu suntem izolați, ci legați
unii de alții, că nu ne putem mântui singuri, ci numai în comunitate. ​(Pr. Prof.
Univ. Dr. Ene Braniște, Liturgica Generală, volumul I, Editura Basilica, București,
2015, pp. 71-74)
Rugăciunea smerită este temelia vieții
Duminica Vame​șului și a Fariseului deschide timpul liturgic al Triodului, o perioadă
de 10 săptămâni a Anului bisericesc, care cuprinde trei săptămâni, cu patru duminici
pregătitoare, Postul Sfintelor Paști de 6 săptămâni, și săptămâna Sfintelor Pătimiri.
Perioada Triodului, a este un timp de rugăciune mai intensă, de ascultare mai atentă
a Sfintei Scripturi, de pocăință și spovedanie, de împărtășire mai deasă și de
milostenie mai multă.
Evanghelia acestei duminici este un îndemn la rugăciune smerită, dar și un
avertisment că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu​. Evanghelia mai
reliefează și însemnătatea împreună lucrării sufletului și a trupului în starea rugăciunii
de pocăință. De asemenea, cântările Triodului ne învață să imi​tăm virtuțile sau
faptele bune ale fariseului și, în același timp, să cultivăm smerenia vameșului.
Rugăciunea fariseului era o laudă a sinelui, printr-o mulțumire formală adusă
lui Dumnezeu, dar și o rugăciune disprețuitoare la adresa semenilor lui​. În
schimb, rugăciunea vameșului era una smerită, deoarece știa că numai milostivirea

Pagina 30 din 46
lui Dumnezeu îl poate vindeca și ridica din păcate.
„Fără smerenie, nimeni un poate dobândi mântuirea, nici chiar cel care pretinde că
este un om drept. Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că în stare
de smerenie vede nu doar binele pe care l-a săvârșit până la un moment dat, ci vede
și pe Cel care îl ajută ca să facă binele, adică pe Dumnezeu. Nici o clipă nu trebuie
să uităm că tot binele pe care îl săvârșim cu gândul, cu vorba sau cu fapta îl
săvârșim prin harul și cu ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, în rugăciunea adevărată
credinciosul Îl prea​măr​ ește mai întâi pe Dumnezeu pentru binefacerile Sale, Îi
mulțu​mește cu smerenie pentru ajutorul primit de la El în săvârșirea faptelor bune și Îi
cere ajutor pentru restul vieții. […] Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea
adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se roagă.
Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist,​ atunci se umple de
prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Când este plin de sine, în el
nu mai este loc pentru prezența iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu, de aceea
Evanghelia acestei duminici ne învață că oricine se înalță pe sine se va smeri, adică
va fi umilit, va cădea, va decădea și diminua spiritual”.​ – Preafericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Fără jertfă de sine nu există mântuire
Iată ce vă spun: ​în măsura în care omul se leapădă de iubirea de sine, în
aceeaşi măsură sporeşte în fapte bune, se înduhovniceşte şi se apropie de
Hristos​. De obicei, când este vorba de sine, omul îşi strică întotdeauna cântarul,
adică măsura; îşi face lui mai multă dreptate, îşi alege partea cea mai bună, cea mai
mare, cea mai frumoasă: plânge pentru sine mai mult decât pentru altul şi se bucură
de sine mai mult decât pentru altul. Hristos, însă, a răstignit pe cruce iubirea de sine,
dându-Şi viaţa pentru noi.
Dintre oameni, puţini sunt aceia care îşi răstignesc patima iubirii de sine, asemenea
lui Hristos. Sunt mulţi care se angajează să trăiască viaţa duhovnicească, dar nu
ajung până la răstignire, pentru că nu renunţă total la iubirea de sine, adică la
egoism. Or, fără jertfă, fără răstignirea patimilor noastre, fără părăsirea păcatelor, nu
putem să vedem pe Hristos, nu ne putem mântui.
În fiecare clipă Îl supărăm pe Dumnezeu ‒ gândul de la care începe smerenia
Să ai întotdeauna pe Dumnezeu înaintea ochilor şi, orice vrei să faci, să ai mărturie
din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Să păzim cu scumpătate învăţăturile
Sfinţilor Părinţi şi poruncile date nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, cu darul
Lui, nădăjduim că ne vom mântui şi în veşnica odihnă ne vom sălăşlui. Mai întâi să
avem convingerea că în toată clipa supărăm pe Dumnezeu. Fără această smerenie
din inimă nu ne putem mântui. Eu aşa încep mărturisirea mea. Apoi, dacă voieşti să
te mântuieşti, păzeşte aceste trei lucruri, cum spune Sfântul Antonie cel Mare: „Să
nu te muţi curând dintr-un loc în altul; să ai întotdeauna pe Dumnezeu înaintea
ochilor şi, orice vrei să faci, să ai mărturie din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi”.
Alt cuvios părinte spunea: „Fă-ţi chilia ta Rai, pe călugări să-i ai ca pe îngeri, caută
pacea şi te vei mântui!”. Aşa şi noi, să păzim cu scumpătate învăţăturile Sfinţilor
Părinţi şi poruncile date nouă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, cu darul Lui,
nădăjduim că ne vom mântui şi în veşnica odihnă ne vom sălăşlui. Amin. - ​Părintele
Cleopa Ilie.

Pagina 31 din 46
Prima dată să scoatem din inima şi cugetul nostru ideea că suntem cineva,
egoismul​. Şi după ce-l scoatem din noi, să ne socotim înaintea lui Dumnezeu cel
mai păcătos om de pe pământ. Atunci să ştii că o să ai mari ajutoare şi mari
progrese. ​Până când vei avea egoism în sufletul şi în inima matale te
osârduieşti zadarnic. Dar cearcă, că oricât de puţin te-ai osârdui, ai folos. Dacă vei
ajunge să ai rugăciunea minţii tot timpul, harul acesta mare dumnezeiesc, până şi
când dormi, e bine, iar dacă s-a întâmplat că n-ai putut reuşi, păgubaş nu eşti. Ai
plată de la Dumnezeu. Că vezi, ne spun Sfinţii Părinţi, o sfântă cruce dacă ai făcut-o
cu frica lui Dumnezeu şi cu smerita cugetare, e scrisă în ceruri. Dar de ce e scrisă
aşa, o sfântă cruce? Fiindcă vrăjmaşul, diavolul, veşnic scrie şi el toate nepotrivirile,
toate relele pe care le facem noi. Aşa şi Dumnezeu, şi sfânt îngerul nostru păzitor
scrie tot ce facem, o cât de mică faptă bună, ca atuncea când vom trece pe la
vămile văzduhului, să aibă îngerul păzitor ce să arate ca să scăpăm de vrăjmaşii din
vămile văzduhului. ​(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos,
Editura Prodromos, 2009, pp. 45-46)
Suflet fără răutate, simplu, smerit, blând, care îşi dezrădăcinează egoismul cu
toate patimile lui, este ca o unealtă docilă în mâinile unui meşter. Printr-un
asemenea suflet care, în locul egoismului, se umple de darurile Sfântului Duh,
Dumnezeu lucrează, zideşte, dărâmă şi arde puterile vrăjmaşe aşa cum un
electrician se foloseşte de aparatul său electric de sudură. Şi tocmai de aceea o
unealtă şi un vas ales al lui Dumnezeu spune despre sine: „Prin darul lui Dumnezeu
sunt ceea ce sunt”, „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte întru mine”, iar Sfântul
Serafim de Sarov învaţă că întregul scop al vieţii noastre nu este decât acumularea
Duhului Sfânt. Dacă în lupta cu noi înşine vom dobândi darul Duhului Sfânt, atunci
nici furtuna, nici ploile, nici vânturile, nici oamenii şi nici demonii nu ne vor putea face
vreun rău. Dimpotrivă, un astfel de suflet plin de energia divină va opri furtuna şi
vânturile ca să se facă linişte, va despica în două Marea Roşie, va scoate apă din
piatră seacă, va învia morţii şi, ceea ce este mai important decât orice, va învia mii
de suflete, scoţându-le din mormintele patimilor şi păcatelor. Fierul roşu aplicat pe
muşcătura de şarpe îl scapă pe om din ghearele morţii, dar ceea ce arde otrava
vechiului balaur nu e fierul voinţei noastre personale, ci focul cel ceresc de care e
pătruns fierul. ​(Arhimandrit Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura
Bizantină, București, 2003, p. 52)
Cea mai importantă şi cea mai gravă boală a omului de astăzi este iubirea de sine.
Iubire de sine înseamnă să mă iubesc doar pe mine însumi şi să fiu închis în această
puşcărie a propriului sine. De la iubirea de sine se nasc toate celelalte patimi: iubirea
de slăvire, iubirea de arginţi, iubirea de plăcere. Cu alte cuvinte, omul de astăzi
înţelege şi interpretează toate ce se întâmplă în jurul lui din perspectiva acestei iubiri
de sine. În centrul tuturor se aşează pe sine. Prin urmare, vindecarea de această
boală este să se elibereze de propriul sine, să se elibereze de iubirea de sine şi să
dobândească iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele.Aceasta, pe de o parte,
este boala omului şi iată care este şi tămăduirea de ea. IPS Ierotheos Vlachos

Pagina 32 din 46
 Piedici la rugăciune – urâtul (akedia) și lenea
Cristina Roman
Tags: ​rugăciuni​; ​akedia​;
Motto: “Rugăciunea este strădanie. Foarte mare strădanie...”​ Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa
“Dumnezeu dă rugăciune celui ce se roagă...” S ​ fântul Ilarion de la Optina

Câți dintre noi se pot declara mulțumiți de felul în care se roagă? De ce ne vine atât
de greu de cele mai multe ori? Am vrea să ne rugăm mai des și mai mult, dar o
mulțime de stări trupești și sufletești ne stau împotrivă. Nu ne putem concentra, nu
găsim momentul potrivit, nu știm ce rugăciuni să spunem. Iar dacă în viața cotidiană
apar și evenimente traumatizante precum vreo boală, accident, un lucru neprevăzut
și rău, atunci ruptura față de o anumită constanță la rugăciune poate fi încă și mai
adâncă.
Avem nevoie de liniștea pe care știm că ne-o poate aduce rugăciunea, însă obosiți
fiind mereu, în goana după treburile zilnice, înconjurați de zgomot pretutindeni,
ajungem să credem că ne vom mai putea ruga doar când anumite condiții ideale se
vor întruni de la sine: să avem timp, să avem drag, să avem unde...
“Opriţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Dumnezeu”​ (Ps. 45, 11). Să te oprești înseamnă
să izgonești afară din suflet tot ce ar putea să întunece chipul lui Dumnezeu așa cum
îl vede mintea cu simțirile ei, să izgonești tot ce-ți îndepărtează atenția şi simțirea de
la Dumnezeu. Dar cum să te oprești în acest fel în timpul lucrului? Propune-ţi să
împlinești aceasta ca pe porunca lui Dumnezeu, iar nu ca pe un început al tău sau
ca pe ceva cerut din afară. - ​ ​Sf. Teofan Zăvorâtul
Oricât de întemeiate și de firești, oricât de binecuvântate ar fi pricinile care determină
amânarea sau renunțarea la rugăciune, împlinirea lor nu ne aduce starea de
mulțumire sufletească. Simțim că ceva lipsește, că nu am făcut totuși destul. Se
creează cu ușurință situațiile și ipostazele în care ne ascundem după tăvălugul grijilor
tocmai pentru a ne scuza absența de la rugăciune, de la viața în Biserică. ​”Când
omul nu se roagă, se depărtează de Dumne​zeu și devine ca boul: muncește,
mănâncă și doarme. Si cu cât se depărtează de Dumnezeu, cu atât mai anevoioase
devin lucrurile. I se răcește inima, după care nu se mai poate ruga deloc. Iar ca să-și
revină, tre​buie să i se înmoaie inima, să înceapă pocăința, să se cutremure.​ ” Sf.
Paisie Aghioritul
În Evanghelia de la Matei 6, 31, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă la eliberare
de tirania grijilor exclusive pentru bunurile materiale. ​“Deci, nu duceţi grijă, spunând:
Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea
se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor
adăuga vouă.” ​A căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a ne hrăni mai
întâi cu daruri spirituale. Ne hrănim mai întâi ​"cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu" (Matei 4, 4), asimilând în sufletul nostru raţional cuvintele sfinte ale
Sfintelor Scripturi, dar şi hrănind sufletul nostru iubitor cu Sfintele Taine, pentru a
spori astfel legătura noastră spirituală cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al bucuriei
veşnice. – Ziarul Lumina
Încercați fiind de aceste ispite de-a lungul vieții, Sfinții Părinți ne pun la suflet sfaturi
de urmat. Dintru început ni se spune să fim cu luare aminte la noi înșine, la firea
noastră, la slăbiciunile și deopotrivă la talanții dăruiți nouă. Iar aceasta, întrucât
Pagina 33 din 46
diavolul, mult mai experimentat și viclean, ne întinde curse cunoscându-ne atât
păcatele, cât și virtuțile. Două dintre aceste împotriviri venite de la diavol, în directă
legătură cu rugăciunea, sunt ​urâtul/akedia și lenea​.
Urâtul la rugăciune sau Akedia​:​ Nu am chef azi, nu am chef de nimic...
Ispită a tuturor timpurilor, akedia este ​“​contagioasă​” pentru omul de astăzi, veșnic
obosit, mereu în căutarea unui moment de liniștire și relaxare. Părinții Bisericii
numeau această stare ​demonul amiezii.​ Sfântul Evagrie Ponticul scria că așa cum te
paralizează arsura soarelui, așa te paralizează și patima aceasta. Pur și simplu nu te
mai poți mișca și nu mai ai chef, ai o stare de confuzie și dezgust general. Îți vine să
spui despre orice, dar mai ales când vrei să te rogi: ​Mi-e așa de urât să fac treaba
asta!
“Akedia se caracterizează printr-o anumită instabilitate interioară ce se prezintă sub
diferite forme: imposibilitatea de a termina un lucru început, tendinţa de fugă şi de
schimbare, minimalism la rugăciune, meditaţie şi lectură duhovnicească, uneori sub
pretextul că acestea sunt vechi şi depăşite. Iată de ce unii părinţi au descris-o drept
luptă împotriva liniştii, aţipire ne-la-vreme, adversară a străduinţei, ceasornic al
foamei. La acestea se adaugă şi anumite stări psihice dintre cele mai disconfortante:
insatisfacţie totală difuză, răspândită în întreaga fiinţă, incoerenţă în fapte şi gânduri,
sentimentul de a fi epuizat, lipsa de concentrare sufletească, vagabondarea minţii şi
a gândurilor, chiar în timpul rugăciunii. Pe baza naturii lui complexe, care uneşte în
sine cele mai diferite gânduri, gândul akediei are însuşirea de a dăinui îndelung. Prin
aceasta se iveşte în suflet o stare caracteristică depresiei, care, dacă nu este
observată şi tratată la timp, poate deveni o stare durabilă şi periculoasă​” – ​Ziarul
Lumina
Maica Siluana Vlad definește akedia drept trândăvie spirituală: “... ​căci de fapt eu mă
arunc în activități pentru ca nu cumva să mă rog, pentru ca nu cumva să mă duc la
biserică – eu am de spălat rufe, eu am treabă, atunci mă apucă treaba!” ​Maica
Siluana ne explică și de unde vine această stare de ​urât, ș​ i anume că ea vine din a
urî tot ceea ce ne poate scoate din starea în care ne aflăm. Fără a ne da seama, Îl
urâm chiar pe Dumnezeu, care prin rugăciune ne scoate din cochilia noastră: Mi se
“c​ere să fac un efort de care n-am chef, ori îmi cere să fac cea vrea El și nu ce vreau
eu​... ​Akedia este o punte prin care vrăjmașul ne aruncă în deznădejde, căci legătura
noastră cu Dumnezeu este nădejdea... Mi-e urât de numai pot. Și ce dacă? Fac asta
(fac rugăciunea), chiar dacă mi-e urât... Atunci să zici: Doamne, eu pe Tine te aleg,
pe Tine te vreau!. Noi nu pătimim degeaba, akedia este rodul alegerii punerii noastre
în locul lui Dumnezeu. Pun dorințele mele, poftele mele, plăcerile mele, în locul Lui și
vreau mereu, mereu, ceva nou... Să realizăm că nu e nimic nou sub soare – cum
spune Ecclesiastul – dar că, minunea minunilor, Dumnezeu este cu noi și El le face
pe toate noi. Le face noi, mereu. În fiecare clipă, dacă privirea noastră este în
Dumnezeu, lucrurile sunt noi. Acesta este remediul akediei.”
Hipersensibilitatea sufletească poate cauza o mâhnire adâncă, iar aceasta poate
și ea să ducă la akedie. Suntem astfel cuprinși de deznădejde, ne încearcă
sentimentul că degeaba ne rugăm, că și așa nu mai are niciun rost. Ne tot întrebăm:
la ce bun? De cele mai multe ori problematizează despre rugăciune creștinii cărora
le pasă de sufletele lor și de cei din jur, care vibrează la necazurile tuturor, cărora le
este dragă rugăciunea și mare regretul de a nu putea progresa pe calea ei. Maica

Pagina 34 din 46
Siluana punctează chiar că: “... ​Akedia e mai ales pentru intelectuale. Femeia
adevărată are o simplitate în a scăpa de akedie. Dar sigur că are dracii ei specifici:
invidia, slava deșartă, tristețea și alte patimi. Majoritatea femeilor pătimașe mor
duhovnicește la tristețe, nu au când să mai ajungă și la akedie. Însă femeia
intelectuală trăiește foarte puternic forța asta a patimii, mai ales înainte de a ajunge
la credință. Și e o ocazie extraordinară pentru ea să profite de starea aceasta de a fi
pe muchia deznădejdii, spre a se întoarce Acasă, pentru a veni la Dumnezeu. ”
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa știe că ceea ce ne salvează este stăruința la
rugăciune. Orice ar fi. “... ​Duhurile rele lucrează acolo fără osteneală multă. Însă în
biserică este credința cea adevărată, rugăciunea cea adevărată, pe care noi o
practicăm, pe cât ne stă în putință, şi demonii ne înconjoară din toate părțile şi
lovesc acolo unde este mai mare sensibilitatea noastră spirituală. Pentru că
strecoară îndoiala, pentru că strecoară gândul că degeaba te rogi, pentru că
strecoară gândul că ai ceva mai bun de făcut, sau îți strecoară gândul că rugăciunea
aceasta nu va fi ascultată. Dar, dacă stăruim, situaţia se schimbă.​ ​”
Sfântul Paisie Aghioritul observă: ​"Diavolul nu prea are ce să-i facă unui om
indife​rent. Însă un om sensibil, dacă se va mâhni, este cup ​ rins apoi de akedie.
Trebuie să afle ce l-a mâhnit și să înfrunte situația duhovnicește, pentru a-și regăsi
curajul și a-i porni motorul din nou. Să ia aminte să nu lase răni nevindecate, pentru
că după aceea se va încovoia din pricina lor. Istovirea duhovnicească, care în
continuare aduce cu sine și pe cea trupească, îl netrebnicește. Te duci la medic și
acesta nu-ți găsește nimic, pentru că vătămarea a pricinuit-o ispititorul. Pe câte
suflete care au mărinimie și sensibilitate le văd netrebnicite!"
O sensibilitate lăuntrică accentuată trebuie să ne fie semnal de alarmă întrucât dacă
nu este susținută de smerenie și nădejde nestrămutată, ne poate îndepărta de
rugăciune prin akedie și ulterior ne poate îmbolnăvi la propriu. Sfântul Porfirie
Kavsokalivitul: ​"Nu e deloc bine să fii prea sensibil. Fiindcă alţii pot profita de
această sensibilitate, şi încă în​tr-un mod foarte urât. Pentru cel care o are,
sensibili​tatea prea mare e o adevărată pacoste şi cauza tuturor bolilor. De aceea,
încearcă, pe cât poţi, să scapi de ea sau măcar să o mai micşorezi un pic. Altfel, îţi
faci rău singur, ţie şi familiei tale – pe care n-are nici un rost să o chinui aşa. Uneori,
Domnul îngăduie să ni se încerce răbdarea şi credinţa. De ce? Pentru că, în teorie,
cu toţii suntem de acord, toţi suntem de nota zece; în schimb, când e vorba să mai
punem şi în practică, atunci ne cam împotmolim… Ai să mă în​trebi acum: „Dar tu,
Bunicuţule, tu pui în practică aceste lucruri?”. Eu, copilul meu, de o viaţă mă lupt să
fac voia lui Dumnezeu şi încă nu ştiu dacă am izbutit. El o ştie. Doar mila Lui ne
poate mântui​. ​"
Umplerea/ocuparea fructuoasă a timpului
Maica Siluana: ​"S ​ ă stabilesc o rânduială de viață și de rugăciune, cât de mică. Să
zic: ​Nu-mi las vasele în chiuvetă niciodată,​ ​Nu trântesc ușa niciodată,​ ​Dimineața zic
Tatăl Nostru ș​ i seara zic Crezul​. Dar să respect cu strictețe rânduiala stabilită. ​N-am
chef – în clipa în care am descoperit că spun asta și sunt la cheremul chefului,
trebuie să știu că sunt la cheremul acestui demon periculos. Atunci să-mi fac un
program strict legat de el: de câte ori nu am chef să fac ceva, fac acel ceva...
remediul este simplu: ​fă exact ce n-ai chef! Asta e una din ușile bucuriei. De ce?
Pentru că atunci când fac ce n-am chef, eu nu mai sunt sluga chefului meu, ci sunt

Pagina 35 din 46
sluga lui Hristos care zice: Asta să faci!. Și dacă sunt sluga Lui, el zice: Bine slugă
bună și credincioasă! Eu sunt credincioasă Lui, nu chefului meu! Asta e poarta, ușa
bucuriei. Și nu e mult, că nu trebuie să faci mult. Acela e alt drac, care te îndeamnă:
ia citește tu 20 de acatiste și de trei ori pe zi Biblia...
Să ne rugăm. Să ne rugăm la Dumnezeu cu rugăciunea de toată ziua, de toată
vremea, cu chef și fără chef, cum putem și cum nu putem. Sfintele slujbe, Sfânta
Liturghie. Să ne silim. Să ne dăm silința. Ne dăm atât silința în tot felul de fleacuri, de
prostii, de răutăți! Un sfert din silința pe care o faci pe calea răului, dacă ai face-o pe
calea binelui, câtă bucurie ai avea! Apoi mătăniile, închinăciunile, rugăciunile aceste
ale trupului, antrenarea trupului în rugăciune. Și atenția la gestul mărunt. Gestul
mărunt să fie gest liturgic, să fie un gest pe care Îl aducem pentru Dumnezeu. ​"
Ca strategie de luptă împotriva acestei patimi, Sfinţii Părinţi recomandă răbdarea -
„retezare a akediei“ (Evagrie Ponticul), nădejdea în mila lui Dumnezeu şi
perseverenţa, iar ca mijloace - rugăciunea scurtă şi stăruitoare, prin care ni se
clarifică cel mai bine starea noastră interioară, păzirea poruncilor, citirea Sfintei
Scripturi şi a altor lecturi folositoare pentru suflet, spovedanie şi împărtăşanie mai
deasă, participare la Sfânta Liturghie, convorbiri duhovniceşti, precum şi amintirea
morţii, care ne învaţă să apreciem sobru realităţile acestei vieţi trecătoare şi să
vieţuim în consecinţă, purtaţi de voinţa de a duce o viaţă sănătoasă. – Ziarul Lumina
Lenea/trândăvia
Uneori ne este de-a dreptul lene să ne spunem rugăciunile. Atunci ne vine mai
degrabă să renunțăm. Sfântul Paisie spune că ​trândăvia se raportează și la suflet, și
la trup​. Părintele ne atrage atenția că: ​"Nu este oboseală trupească, ci istovire
sufletească. Iar aceasta este mai rea decât oboseala trupească. Istovi​rea
sufletească îl „scoate din uz” pe om, care devine ca o mașină ale cărei piese sunt
bune, însă are motorul dezmembrat... Nu te poți ruga? Atunci citește ceva care să te
ajute în acel timp. Altfel diavolul poate exploata starea ta apăsătoare și te poate
istovi cu desăvârșire."
Există adeseori și situații în care suntem cu adevărat obosiți din pricini pe care le
putem numi binecuvântate. Copiii, treburile casei, serviciul, ne solicită constant și
intens. Este firesc să fim obosiți. Totuși, suntem îndemnați să nu mergem spre somn
fără a face măcar puțină rugăciune: ​"Chiar și atunci când ești foarte obosit, să nu te
întinzi pe pat fără să faci rugăciune. Să spui un „Sfinte Dumnezeule” și Psalmul 50,
să săruți icoana lui Hristos și a Maicii Domnului, să faci semnul crucii pe perna ta și
apoi sa te culci. Este trebuință de silire, dar s-o simți ca o necesitate, să te silești cu
toata inima ta.​ .. ​Și am văzut că numai rugăciunea îl odihnește cu adevărat pe om.
Când ea se face din inimă, alungă și oboseala și somnul și foamea, pentru că sufletul
se încălzește, după care nu mai vrei nici să dormi, nici să mănânci. Trăiești într-o
stare mai presus de fire și te hrănești în chip diferit; te hrănesc cele duhovnicești."– ​
Sf. Paisie Aghioritul
Rugăciunea în sine este o faptă bună şi cred că cea mai preţioasă, şi fără rugăciune
nu cred că vom reuşi să facem cu adevărat fapte care să fie mântuitoare. Pentru că
adevărata faptă bună trebuie să fie făcută în numele Domnului şi spre slava
Domnului, şi asta nu se poate fără rugăciune. Fără rugăciune nu se poate să Îl ai pe
Hristos prezent în mintea şi în inima ta şi să faci toate lucrurile tale în numele Lui și
spre slava Lui. E o amăgire, e o păcăleală că faci fapte bune și renunţi la rugăciune.
Pagina 36 din 46
Dacă suntem foarte obosiţi, personal aş zice să ne limităm la o rugăciune mai
scurtă, dar intensă, din inimă, în care să-i mulţumim lui Dumnezeu, să-i cerem
iertare şi să ne rugăm să ne ajute să trecem peste neputinţa noastră, peste
slăbiciunea noastră. Oboseala este, totuşi, o realitate, şi mai ales a veacului nostru.
Şi de multe ori, cu tot efortul, nu poate fi depăşită. Şi de aceea mă gândesc că
trebuie să ne găsim momentele potrivite pentru rugăciune. Şi dacă noi, totuşi,
stăruim să ne rugăm chiar dacă moţăim, posibil Dumnezeu să primească ca pe o
jertfă, dacă o faci ca pe o jertfă. Dacă nu, s-ar putea să nu ajungă nici la Dumnezeu
şi nici la inima ta. - Pr Teofil Roman
Nu pot să mă rog
Părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă,
nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici
decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia
asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar
nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce
aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un
asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să
se culce. Maica Siluana: ​Rugăciunea nu se face pentru că ​trebuie s ​ au pentru că
îmi vine. ​Să pornim de la ​nu pot​!. Ca să rezolv o situație legată de ​nu pot trebuie să
pornesc de la ce pot să fac. Uite: nu pot să mă rog... Dacă privesc rugăciunea ca pe
o obligație, în veci nu mă voi putea ruga! În niciun caz rugăciunea nu se face din
obligație! Eu n-am obligația să mă rog. Ci o fac pentru că vreau rezultatul. Dacă eu
vreau să mă bucur, vreau să-l iubesc, vreau să-I simt iubirea, voi face ce-mi cere
pentru că asta-i calea, nu pentru că trebuie, nu pentru că sunt obligată, ci pentru că
asta este calea.
Nu pot să citesc rugăciunea
Părintele Teofil Roman ne învață: "atunci când nu merge rugăciunea citită să
încercăm să ne rugăm aşa, simplu, să facem rugăciune tocmai din această
neputinţă de a mă ruga: ​“Uite, Doamne, aş vrea să mă rog, dar nu sunt în stare, îmi
este inima împietrită, nu mai simt nimic, nu ştiu ce să fac.” Dar să i-o spui Domnului,
să faci o spovedanie atunci către Dumnezeu, şi această spovedanie către
Dumnezeu va deveni, cred, o rugăciune foarte fierbinte, pentru că te exprimi pe tine
aşa cum eşti, Dumnezeu aceasta aşteaptă. Nu aşteaptă de la noi poezii, ci aşteaptă
inima noastră aşa cum este. Aşa cum eşti trebuie să te înfăţişezi înaintea lui
Dumnezeu şi să-I spui​: “Uite, Doamne, ăsta sunt, nu ştiu ce să fac, nu am unde să
mă duc și nici nu vreau să mă duc în altă parte, vin la Tine!“
Rabdă! Să se întărească inima ta, îmbărbătează-te şi aşteaptă pe Domnul
Sigur, şi să te plimbi prin natură, sau, cum zice părintele Sofronie, bea o cană de
ceai şi rabdă. Sunt şi stări care trebuie răbdate; nu se schimbă, poate, în chip
miraculos sau într-o clipă sau de la o zi la alta. Uneori trebuie să rabzi îndelung,
poate zile întregi, poate luni, poate ani, Dumnezeu ştie. E o pedagogie a lui
Dumnezeu cu fiecare suflet, dar trebuie să ai încredere şi trebuie să rabzi cu
încredere. Cum iarăşi se spune în finalul psalmului 26: Deci aşteaptă, rabdă, va veni
o zi, ţine mintea ta în iad și nu deznădăjdui, după cuvântul care i-a fost dat Sfântului
Siluan și care este valabil pentru noi toţi. Ai încredere că într-o zi mila lui Dumnezeu
va birui și în sufletul tău. E ca în vremea de secetă. Ce poţi să faci? Să rabzi şi să te
Pagina 37 din 46
rogi şi să aştepţi să vină ploaia. Mai mult decât atât nu poţi să faci. Aşa e şi în seceta
duhovnicească: trebuie să rabzi, să te rogi cum poţi şi să aştepţi să vină ploaia
harului.
Ce facem atunci când râvna ne lipsește cu desăvârșire?
Împărăția lui Dumnezeu se ia cu sila, se ia cu asalt. Ni se cere un mic act de voință,
după cuvântul Părinților care spune: dai voință, iei putere. Când suntem copleșiți de
oboseală și lene nu ne rămâne decât să ne străduim câtuși de puțin. Să nu
abandonăm cu totul gândul bun de a ne ruga, să nu cădem în capcana amânării.
Este o păcăleală să credem că amânând momentul rugăciunii va veni de la sine
către noi un răstimp de liniște interioară și de răgaz, în care ne vom putea ruga ​bine.
De fapt, trebuie pur și simplu să începem. Să începem să ne rugăm.
Sfântul Macarie de la Optina: ​"Ca să pui început bun, trebuie să ai dorință să începi
și să te silești puțin pe tine însuți. Chiar de-ar fi cineva frânt de oboseală, dacă se va
sili puțin pe sine, oboseala va trece și se va simți bine. Această mică strădanie pe
care o face are mare importanță, pentru că Dumnezeu nu așteaptă decât dorința
noastră pent​ ru ca El să poată interveni. Și aceasta este ceea ce ne va mântui,
dumnezeiasca intervenție. Să te silești pe tine însuți să faci ceva duhovnic​ esc. Să te
îngrijești ca în fiecare zi să faci puțin studiu și puțină rugăciune. Studiul, rugăciunea,
psalmodia sunt vitamine care îi trebuiesc sufletului în fiecare zi. Să nu lăsăm să
treacă ziua fără să facem rugăciune. Când nu aveți mult timp pentru rugăciune,
mulțumiți-vă cu cât aveți, iar Dumnezeu va primi voința voastră. Țineți minte că lui
Dumnezeu Îi place să aveți la rugăciune trăirea vameșului și feriți-vă să puneți preț
pe rugăciunea voastră: aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, nu a noastră."
Lenea/greutatea nu duce la capăt un canon de rugăciune
Uneori primim la spovedanie un canon de rugăciune. Alteori ne alăturăm cu
entuziasm unui grup de credincioși pentru a ne ruga în comun pentru cineva. Sunt
cazuri când ne propunem să citim un acatist timp de 40 de zile. Momentul zero, cel
al luării acestui tip de decizie, este întotdeauna plin de entuziasm. Pe măsură ce se
scurg zilele însă, vedem cum energia noastră se diminuează, cum atenția se
împuținează, cum se instalează subtil gândul de a renunța. Ce este de făcut? Sfinții
spun că putem începe cu ceva care simțim că ne place. Fie să citim puțin dintr-o
carte duhovnicească, fie să aprindem o candelă în timp ce rostim Doamne Iisuse,
miluiește-mă pe mine păcătosul, sau să citim un paraclis sau acatist al unui sfânt de
care ne simțim mai apropiați, sau a cărui pomenire este în ziua sau perioada aceea,
sau să citim puțin din Psaltire, sau să facem câteva metanii: ​"În cele duhovnicești
trebuie să-i dăm sufletului hrana pe care o dorește și o cere el singur. Așa se
îndulcește, se hrănește și este îndemnat să facă mai multe nevoințe duhovnicești.
Vezi, atunci când ne îmbolnăvim și organismul cere ceva, îi dăm ceea ce cere, ca să
ne facem bine. Să nu te stresezi, ci să cercetezi de ce fel de hrană duhovnicească
are nevoie sufletul tău și pe aceasta să i-o dai. Când simți nevoia să cânți, să cânți;
când te atrage stud ​ iul, să citești; când te atrage Rugăciunea lui Iisus, să rostești
Rugăciunea. Nu te neliniști, căci, cu Harul lui Dumnezeu, va porni motorul tău și vei
alerga. Este bine că există înlăuntrul tău această putere, dar să începi cu un gând
smerit, cu o durere. Să te străduiești să te doară inima și atunci nu te vei zori, ci vei
simți bucurie, va exista înlăuntrul tău veselie. ". – S ​ f. Paisie Aghioritul
Există sfaturi și pentru cei care vor să se roage constant, dar nu în mod schematic,
Pagina 38 din 46
nu după ​rețete precise. Învățăm cum să dăm curs nevoii de a ne ruga ascultând
dispoziția noastră interioară, însă cu toată seriozitatea, iar nu superficial și grăbit. Un
alt aspect important asupra căruia insistă sfinții, o modalitate de a ușura conectarea
la Dumnezeu prin rugăciune, este aducerea la lumină a durerii sufletești unită cu
smerenia. Părintele Gheorghe Calciu- Dumitreasa: "Sunt nişte mici exerciţii care îţi
recheamă înapoi gîndul. De exemplu, când te aşezi în genunchi, prin aplecarea
genunchilor toată fiinţa ta s-a angajat în rugăciune. Simpla unire a palmelor tale te
angajează din nou în rugăciune. Semnul crucii sau cel mai mic gest contribuie la
chemarea înapoi a rugăciunii. În felul acesta, cu gesturi mici şi nespectaculoase,
putem face ca îngerul să ne aducă înapoi rugăciunea şi să mergem mai departe cu
ea.... Aşa că este bine să începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi să avansaţi.
Chiar dacă spuneţi numai rugăciunile începătoare. Încă o dată, şi încă o dată, şi de
zece ori, şi de o sută de ori. Cu timpul, rugăciunea lucrează în inima noastră şi o
reface, ca să mergem pe linia cea adevărată a rugăciunii. "
Mă rog fără chef, mă rog cu lene, mă rog puțin
Așezați-vă în fața icoanei și ascultați-L pe Dumnezeu! Tăceți! Și o să vedeți că vin
gândurile ca muștele la miere, dar, printre ele o să-L auziți pe Dumnezeu. Dumnezeu
vorbește sufletului nostru în tăcere. Să citim cât de puțin din Sfânta Scriptură pentru
că așa ne pregătim pentru întâlnirea aceea și auzirea aceea din tăcere. Noi avem o
frică rea de Dumnezeu, fugim de El! Ne dăm seama de aceasta după frica pe care o
avem față de liniște, de tăcere. Tot timpul dăm drumul la câte ceva, la sunete, la o
muzică, la un zgomot care să vină peste noi. Slavă Domnului că acum se multiplică
și muzica noastră bisericească, care este rugăciune și care ne ajută foarte mult,
pentru că celula noastră biologică vibrează în ritmul pe care i-l imprimi! Ce ascultăm
se imprimă în noi. Și toată viața noastră este imprimată în celulele noastre, în apa
vieții noaste!
Apoi, ​nu contează neapărat cât ne rugăm, ci să ne rugăm cu gândul că
Dumnezeu e Viu și e cu noi! Ne aude! Îi pasă de noi! ​Programul pe care ți-l faci,
oricât de mic ar fi timpul acordat rugăciunii, să fie regulat. Noi suntem ființe ritmice,
trupul nostru ființează ritmic și sufletul nostru este chemat să acționeze după
rânduială, Dumnezeu a creat totul după o rânduială. Și îngerii sunt tot după
rânduială, totul e după rânduială! Așa că, să-mi fac și eu o rânduială a mea: mă rog
cinci minute dimineața, un minut la prânz, șase minute seara, dar păstrez această
rânduială! Încet, încet ea se poate schimba, dar să ținem cu dinții de ea. Totul
depinde și de hotărârea pe care o punem, că nu ajunge doar voința. Voința e
alimentată mereu de hotărârea pe care o avem! Și nu vă bazați pe simțire. Mai vine
cineva și-mi zice: „dar eu nu simt nimic la rugăciune”. Păi, nu e nevoie, că
rugăciunea nu e un film serial, plin de suspans! Nu, nu e nevoie să simțim, ci să ne
rugăm și să facem… Parcă noi când mâncăm, de câte ori zicem: „acum am nevoie
de 70 de calorii”? Numai dacă avem diabet le măsurăm, altfel mâncăm cu bucurie,
cu plăcere sau fără poftă, dar trebuie să mâncăm, că altfel nu suntem sănătoși. Așa
e și cu rugăciunea, câteodată mi se pare că e o mâncare foarte bună, câteodată
mâncăm ca să nu murim și să nu leșinăm. - ​Maica Siluana Vlad

Pagina 39 din 46
 Piedici la rugăciune - împrăștierea minții
Cristina Roman
Ştii mulţimea răutăţilor mele. Dară şi credinţa mea o ştii. Iar aceasta este o mare
consolare. Pentru că Dumnezeu nu ia în seamă numai rugăciunea mea efectivă, ci
şi strădania mea. Diavolul turbează atunci când cineva se roagă. Aşa se explică de
ce suntem aşa de atacaţi atunci când ne rugăm. Gândurile te împresoară, amintirile
îţi răpesc liniştea, lucruri fără importanţă îţi vin în minte.​ - Sfântul Simion Metafrastul
Imediat ce am învins ​lupta cu akedia​, ​demonul amiezii, a ​ l lipsei de chef și al lenei la
rugăciune, ne trezim atacați de cel rău la nivelul concentrării la rugăciune. Nu reușim
să ne ținem atenția doar la cele pe care le citim sau rostim, mintea ne zboară
"aiurea" și cuvintele trec pe lângă noi cu repeziciune, dar parcă goale de conținut. Nu
simțim acea stare de încălzire a inimii, de liniștire și interiorizare. Ne dăm seama de
ceea ce ni se întâmplă și revenim asupra rugăciunii pentru ca după scurt timp mintea
să ne joace iar feste gonind spre cu totul alte preocupări. Ne amintim treburi
neterminate, discuții enervante, iar cel mai mic zgomot ambiental ne face să
tresărim. Alteori ne vine câte un gând bun, dar și aceasta ne tulbură, neștiind dacă
este de la Dumnezeu sau este tot vreo ispită. Cum discernem? Ce este de făcut?
Cum putem ține mintea focusată pe rugăciunea curată?
„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”
Dintru început Sfinții Părinți ne sfătuiesc ​să nu renunțăm la a ne ruga​: Sfântul Ioan
Scărarul spune că rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată, poate fi
pierdută şi poate fi curată. Sfântul Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune
spurcată să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune. Nu trebuie să
te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce
le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci,
pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem
ajutorul lui Dumnezeu... Nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un
binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de rugăciune şi zic: Doamne,
ajută-l pe cutare, că uite m-a ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie
frumoasă, o spun şi când mă rog, şi zic: Aşa-i Doamne că-i fain? Asta înseamnă
îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la nişte gânduri pe care să le poţi prezenta şi să le
poţi învălui în rugăciune. Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi. Nu
te rogi, scazi în rugăciune. Te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn:
„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!”​ . Un cuvânt vrednic de a fi
reţinut şi urmat este acela că: ​„Rugându-te, înveţi să te rogi”. Numai rugându-te
mereu, poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în
ea. - ​Din Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost,
Cluj-Napoca, 2001, p. 127
Să nu începem discuție cu diavolul
"– Gheronda, deși simt nevoia să vorbesc cu Dum​nezeu, totuși nu pot să mă rog.
– Dacă simți nevoia să vorbești cu Dumnezeu, nu înțeleg de ce nu poți să te rogi.
Poate sa fie si de la cel, viclean. Ispititorul pune totdeauna piedici, pentru ca omul să
nu se poată ruga.
– Gheronda, în vremea rugăciunii mă preocupa grija pentru diferite treburi.
– Să spui: „La asta mă voi gândi mai târziu…” și să continui să te rogi.

Pagina 40 din 46
– Mai mult mă mâhnesc, Gheronda, pentru că de cele mai multe ori mă gândesc la
lucruri lipsite de importanță.
– Tocmai de aceea să le lași pentru mai târziu, deoarece, daca vei întrerupe
rugăciunea și te vei îndeletnici cu ele, ispititorul le va lăsa deoparte pe cele lipsite de
importanță și-ți va aduce în minte proble​me esențiale, ca să încetezi cu desăvârșire
rugăciunea. Trebuie să ne punem pe noi înșine la punct. Pentru că știi ce face
tangalachi (diavolul n.n.)? Mirenilor le aduce gânduri murdare și astfel își dau seama
îndată. Oamenilor duhovnicești însă le aduce diferite neghiobii și nu-si dau seama.
Acest lucru este mai primejdios, pentru că ei cred că merg bine, deoarece nu au
gânduri murdare, și astfel nici nu se smeresc, iar mintea lor umblă încolo și-ncoace și
inima le rămâne piatră.
– Gheronda, uneori în vremea rugăciunii îmi vine o idee; aflu rezolvarea unei
probleme care după aceea se dovedește a fi greșită.
– Diavolul este viclean. Știe că, dacă în vremea rugăciunii iți va aduce un gând
necurat, îl vei alunga cât colo. De aceea iți aduce soluții la vreo problema de-a ta, ca
tu să spui: „De vreme ce mi-a venit în vremea rugăciunii, înseamnă că este insuflare
de sus”. Daca diavolul ți-ar vrea binele, ți-ar aduce în minte rezol​varea în altă vreme,
și nu în timpul rugăciunii. Intră însă „intermediar” și te invită la discuție. De aceea să
nu-i dai nicio importanță. Să spui: „îți mulțumesc pentru interesul pe care mi-l arăți,
însă nu am nevoie de el.”
– Gheronda, în vremea rugăciunii îmi vin în minte gânduri și imagini urâte.
– Aceasta este lucrarea diavolului ca să te zăpă​cească. Mai ales când ești obosit
trupește și nu ai prea dormit, tangalachi află un moment când te afli între somn și
veghe și-ți prezintă imagini urâte, ca să-ți spună după aceea că sunt ale tale și să te
arunce în deznădejde. Să nu le dai importanță. Să spui „Doamne miluiește” și să te
gândești la Hristos, la Maica Dom​nului, la îngeri, ca să te aduni în rugăciune. Astfel
vei face diversiune diavolului.
Diavolul îl împiedică pe om de la rugăciune
– Gheronda, ce face ispititorul ca sa împiedice pe cineva care se roagă?
– Ce face? Află o mie și unu de chipuri. De îndată ce omul începe rugăciunea, poate
să-i aducă visa​re sau poate să-i răspândească mintea cu imaginații, cu zgomote etc.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Despre rugaciune”, Editura Evanghelismos,
Bucuresti
Ce să facem când mintea noastră aleargă încoace și încolo și nu putem să o
adunăm la rugăciune?
Când suntem singuri acasă, putem să amânăm începerea rugăciunii, sau dacă deja
am început-o, să o întrerupem pentru puțin. Dacă nici după această scurtă pauză,
mintea nu conlucrează cu voința, atunci nu avem altceva de făcut decât să îi
impunem cu forța, fie că vrea, fie că nu vrea, să se concentreze la rugăciune,
desigur, în măsura în care este cu putință. În Biserică, iarăși, câteodată nu auzim
sau nu înțelegem cele ce se cântă, se citesc sau se rostesc. În aceste situații, stați
cu mintea înaintea Domnului și adânciți-vă în rugăciunea lui Iisus. Diavolul ataca
mintea care nu lucrează rugăciunea
În lupta pentru smerenie, în unele dăți, diavolul se amesteca cu mintea omului. Cât
mintea este în rugăciune, nu se poate amesteca, stă departe, dar el pândește
Pagina 41 din 46
momentul când mintea-i goală, n-are lucrare. Atunci diavolul dă năvală și atacă în
direcția unde-i mai slab omul. Şi, de exemplu, face așa: iți spune ca ești mai bun
decât cutare. Odată, când căutam să-mi plâng păcatele, diavolul mi-a spus: „Ce tot
te smerești atâta? Eu iți știu păcatele tale, dar ești puțin mai bun decât cei rai” N-a
zis: „ca cei buni“, pentru că știa că nu o să-l cred. Atunci a fost o lovitura grea pentru
mine. Aceste ispite vin când cauți să-ți aduni mintea; daca eu zic rugăciune și mintea
se duce și-n biserică și iese și pe afară și mai încolo, atunci diavolul începe a mă
lupta cu multe ispite trupești. Atunci viața lăuntrică nu o mai poți observa, pentru ca-i
întuneric.-​ Pr Proclu Nicău
Vina împrăștierii este împărțită: patimile noastre, dar și atacurile diavolești
Să fie cunoscut bunilor luptători și eroi ai acestei nevoințe a rugăciunii că nu este,
cum ar crede, simplu și ușor să-și stăpânească mintea nestăpânită. Și aceasta din
varii motive. Mai întâi, din pricina firii minții, fiindcă este foarte subtilă și zboară
întotdeauna aproape fără nici un discernământ. Este prin fire iscoditoare, s-a obișnuit
cu împrăștierea din timpul vieții trândave de mai înainte și nu se încrede în zăvorârea
rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi, este și răutatea demonilor care închipuiesc în
minte multe feluri de înșelări, care aruncă în reverii mintea iubitoare de iscodire. Mai
e și faptul că semnele harului sunt indirecte, mijlocite prin credință, în timp ce cele
ale înșelării sunt nemijlocite și întărite de obiceiul îndelungat. Și în final, sunt și
înstrăinările și abaterile de la rugăciune, care taie obiceiul cel bun și plăcuta
percepție a harului care ne mângâie de obicei.
Vindecarea de toate acestea o dobândim prin îndemnul paulin ​în rugăciune
stăruiți​. Având experiența Scripturii și Părinților noștri, cunoaștem că sunt necesare
stăruința și răbdarea, virtuți pe care le cere această mare virtute a rugăciunii. Pentru
aceea, să nu deznădăjduim, ci să stăruim cerând, căutând și bătând și credem că ne
va deschide Dumnezeu, Cel Care ascultă pe cei care Îl cheamă pe El neîncetat și
Care dă rugăciune celor care se roagă și oamenilor cunoștință. - ​Gheron Iosif
Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare
la Editura Doxologia
La cine ne gândim de fapt?
Să medităm puțin. În afara răstimpului pentru rugăciune, către cine se îndreaptă
gândurile noastre? La copii, la părinți, la soț, la un prieten? Ne perpelim pentru unii și
pentru alții, deși știm că "cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge
măcar un cot la înălţimea lui?" (Matei 6, 27). Așadar, de ce să nu ne gândim mai
mult la Dumnezeu încredințând purtării Lui de grijă și pe toți ai noștri dragi sau
vrăjmași? Maica Siluana Vlad: "Ne dăm silința în tot felul de fleacuri, și de prostii, și
de răutăți! Ne dăm silința să aflăm "Cine a zis de mine ceva?". Câte zile pierdem,
câtă neliniște, câtă perspicacitate! Cineva s-a dus la vrăjitoare ca să afle nu știu ce...
"Nu cred în vrăjitoare, dar am vrut să știu!" iată ce a făcut, a intrat în iad ca "să știe".
În loc să se roage. În loc să se silească. Un sfert din silința pe care o faci spre calea
răului dacă ai face-o pe calea binelui, câtă bucurie ai avea! Și câtă bucurie ai aduce
în jurul tău! Aici e nenorocirea: că ne chinuim și pe noi, și pe ceilalți."
Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă simplu: „Doamne, iartă-mă!
Să ne gândim la El, asta Îl interesează și pe Dumnezeu: „​O, dacă ar ști cine sunt Eu!
Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, și peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de
vă slujesc. Îngeri vă veți numi și voi întru împărăția Mea. V-am dat înțelepciune,
Pagina 42 din 46
pricepere, discernământ. De ce nu v-ați gândit la Mine?”. Și auziți, numai să ne
gândim la El! Asta este o mare lucrare. Deci, este un canon bun. Să te gândești la
Dumnezeu, așa cum te gândești la mâncare, cum te gândești la Părinți, cum te
gândești la cineva pe care-l iubești. Când te surprinzi în uitare, în răspândire, cugetă
simplu: „Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. ​Din - Ne
vorbește Părintele Arsenie, Ed. Sihăstria
Rugăciunea este rodul iubirii
În concluzie, putem spune că rugăciunea este rodul iubirii. Dacă ne rugăm,
înseamnă că Îl iubim pe Dumnezeu. Și, desigur, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci
cu siguranță că ne vom ruga. Măsura rugăciunii dezvăluie măsura iubirii pe care o
simțim față de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Siluan identifică aducerea aminte de
Dumnezeu cu rugăciunea. Sfinții Părinți sunt de părere că uitarea lui Dumnezeu
reprezintă cea mai mare patimă. Atunci când ne luptă o patimă, putem să o biruim
prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult și Îl rugăm pe
Dumnezeu să ne ajute, cu atât mai puternici devenim și astfel reușim să biruim
patimile. Dacă însă uităm de Dumnezeu, atunci vrăjmașul se va întări asupra
noastră. De aceea Sfinții Părinți avertizează că uitarea de Dumnezeu este cel mai
mare păcat. ​Sursa: Arhim. Zaharia Záharou, Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος
(Omul cel ascuns al inimii), editura Sfintei Mănăstiri Stavropegice a Sfântului Ioan
Botezătorul, Essex, Anglia, 2012, pp. 110-116.
Duhul Sfânt, armă și ajutor la rugăciunea cea fără de împrăștiere
Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să
primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul
lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu ştie aşa
cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la
Dumnezeu. Aproape că nu ştie Cine este Dumnezeu, Cel care Îl are însă pe Duhul,
Îl ştie, vede că Acesta este Părintele lui, ştie că se va apropia de el, ştie cum să-L
roage şi ce să-I ceară. Gândurile lui la rugăciune sunt stabile, curate, aţintite doar
spre Domnul. Un asemenea om poate, prin rugăciune, să dobândească toate, să
mute chiar şi munţii. Iată ce dăruieşte Duhul Sfânt celor care L-au primit. Vedeţi că
fără ajutorul şi lucrarea Duhului Sfânt este cu neputinţă nu numai să intrăm în
Împărăţia Cerurilor, dar să facem chiar şi un pas care duce acolo? De aceea este
necesar să-L dorim şi să-L căutăm pe Duhul Sfânt, să-L dobândim şi să-L avem
întotdeauna înlăuntrul nostru, aşa cum îl aveau Sfinţii Apostoli. - ​Sfântul Inochentie
al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere Preot Victor Mihalache, Editura
Egumeniţa, 2008, pp. 342-343
Aşadar, nu vă temeţi de faptul că simţiţi că vă pierdeţi credinţa, pentru că acesta e
asaltul diavolului. O rugăciune, chiar şi cu buzele, este o rugăciune! Ea este măcar
atitudinea trupului, dacă sufletul nu este implicat, dar prin atitudinea trupului să ştiţi
că şi sufletul se implică. Aşa cum, să zicem, într-un dans, ritmul şi muzica te fac să
intri într-o anumită trepidaţie, tot aşa poziţia trupului şi rugăciunea buzelor trezesc
treptat-treptat duhul nostru. Iar Dumnezeu o să dea la un moment dat şi ploaia
binefăcătoare a lacrimilor şi o să fiţi fericiţi. - ​Părintele Cheorghe Calciu, Cuvinte vii,
ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2009, p. 46
Pentru ca să se roage cineva aşa cum se cuvine, trebuie multă osteneală, luptă
multă. Nu este cu putinţă imediat sau în scurt timp să-ţi îndrepţi mintea şi inima către
Pagina 43 din 46
Dumnezeu. Dar ce se dobândeşte în lume atât de uşor, de repede şi fără osteneală?
Ce artă, ce ştiinţă, ce mângâiere duhovnicească! De aceea, să te rogi. Chiar dacă
vezi în rugăciune multă osteneală, şi nicio mulţumire, să te rogi cu râvnă şi grijă. Să
te obişnuieşti pe tine la rugăciune şi la convorbirea cu Dumnezeu. Să te osteneşti pe
cât poţi să aduni şi să cercetezi gândurile tale răsfirate. Astfel, puţin câte puţin,
rugăciunea ta va deveni din ce în ce mai uşoară. Vei începe şi tu să simţi o
mângâiere dulce, şi dacă depui osteneală adevărată, Duhul Sfânt văzând truda şi
autenticitatea dorinţei tale, te va ajuta degrabă. Şi după ce intră înlăuntrul tău, te va
învăţa rugăciunea adevărată. Dumnezeu ne cere să ne rugăm neîncetat (I
Tesaloniceni 5, 17). Mulţi zic: „Cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat, de vreme
ce vieţuim în lume? Dacă ne preocupăm doar cu rugăciunea, când vom împlini
îndatoririle noastre şi ne vom ocupa de treburile noastre?”. Desigur că nu putem să
facem rugăciune neîntreruptă în exterior, adică să stăm întotdeauna în stare de
rugăciune, pentru că trebuie să şi lucrăm şi să împlinim multe alte nevoi ale noastre.
Cel care simte însă sărăcia lui lăuntrică, nu va înceta să se roage, orice lucru ar
avea. ​Sfântul Inochentie al Moscovei, Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele
Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 349-350
C.S Lewis, în cartea Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, ne arată din
perspectiva ​răsturnată, d ​ in perspectiva diavolului, cât de perfidă e lupta lui cea
îndreptată spre pierderea sufletelor noastre: ​Strategia cea mai sigură e, dacă se
dovedește posibil, să-l ții pe pacient departe de orice intenție serioasă de a se
ruga. În caz că e un adult recent câștigat de partea Dușmanului (Dumnezeu n.n.),
așa cum e omul tău, obții cel mai ușor lucrul ăsta încurajându-l să-și amintească,
sau să-și închipuie că își amintește, cum papagalicea rugăciunile din copilărie. Prin
contrast, poate fi împins să încerce ceva cu desăvârșire spontan, interior,
neconvențional și în afara oricăror canoane. Cu câteva săptămâni în urmă, trebuia
să-l atragi în ispita falsului și neatenției când se ruga:​ acum, însă, vei vedea cum
își deschide larg brațele în întâmpinare, și cum aproape că te roagă s ​ ă-i încurci
mințile și să-i amorțești inima.​ Singur va căuta falsul în rugăciune, căci nimic nu-l
va înspăimânta mai tare ca un contact efectiv cu Dușmanu. ​Nu-și va dori decât să
lase totul baltă (​ duhul akediei n.n.). Pe măsură ce starea aceasta va deveni stabilă,
te vei elibera treptat de ingrata sarcină de a oferi plăceri în chip de ispite.
Disconfortul despre care vorbeam și refuzul pacientului de a-i face față îl vor priva
din ce în ce mai mult de adevărata fericire, iar obișnuința îi va toci gustul pentru
vanități, exaltări și zeflemeli, căci mintea îi hălăduiește oricum aiurea. Nici nu mai e
nevoie să îl câștigi cu o carte bună, care îl pasionează pentru a-l fura de la
rugăciune, de la muncă sau odihnă; o pagină de reclame din ziarul de ieri e de-acum
la fel de eficientă​... ​C.S Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr,
Humanitas 2012
Pentru a prăvăli orice strategie diavolească ce ne stă împotrivă, Maica Siluana Vlad
ne îndeamnă să ne înarmăm cu Duhul Sfânt, arătându-ne și calea pe care vom
merge: "O cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învăţăm
tăcerea ca lucrare a minţii​. ​Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim…dar de
ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur şi, în orice caz, nu-L
ascultăm pe Dumnezeu​. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere,
cere, cere şi Dumnezeu zice: ​„Eu aş vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca
să-i pot răspunde… cum să intervin?”. S ​ ă tăcem. Să ne facem nişte „insule de
Pagina 44 din 46
tăcere” în timpul zilei. Să intrăm în pielea noastră, pur şi simplu, şi să tăcem. Adică
să nu mai vorbim nici cu buzele şi nici cu gândurile. Gânduri vor veni şi vor pleca,
dar ne putem uita la ele ca la nişte muşte care zboară pe lângă noi… Dacă devin
obraznice să le alungăm cu gândul la Dumnezeu. Cu rugăciunea.
Un mod de a tăcea şi de a nu ne împrăştia este de a da atenţie unor mişcări ale
trupului nostru. De exemplu, respiraţia sau bătăile inimii, dacă ni le auzim. Mai nou
este chiar o metodă, o terapie, care-i scoate pe oameni din obsesii şl din situaţii de
criză emoţională, ajutându-i să se concentreze pe o senzaţie fizică pentru că nu
putem fi atenţi la două lucruri în acelaşi timp. Când simţim ceva, noi nu mai putem
să gândim, nu? Dar, pentru noi, credincioşii, cea mai bună metodă şi singura este
rugăciunea însoţită de atenţie. Or, atenţia noastră este bolnavă, este împrăştiată.
Avem nevoie să o vindecăm, să o cultivăm. Altfel, ne putem ruga mult, dar fără nici
un folos. ​Unul din motivele pentru care nu ne bucurăm în rugăciune este că o
începem prost​. La Sfânta Liturghie învăţăm începutul bun: „Cu pace să ne rugăm!”.
Da, cu pace să ne rugăm. Şi dacă nu avem pace s-o cerem de la Dumnezeu pentru
că e primul dar pe care ni-l dă Duhul Său Cel Sfânt. Prin acest dar ieşim din
vâltoarea simţămintelor, emoţiilor şi gândurilor noastre şi intrăm în pacea duhului
nostru. Să o cerem înainte de orice rugăciune sau slujire a Domnului: ​„Doamne,
dă-mi pacea Ta!”. Ne ajută mult şi o bună aşezare a trupului într-o poziţie adecvată
rugăciunii care ne ajută să stăm liniştiţi şi cu drag înaintea Domnului. - ​Extras din
Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Ed. Doxologia, 2013, p. 23
Starețul Efrem Filotheiul ne dă următorul sfat: Să spunem rugăciunea cu gura. Felul
acesta trebuie să-l întrebuințăm la început, când ne apucăm să lucrăm Rugăciunea,
ca să ne atingem scopul nostru final. ​Din pricină că mintea este veșnic în mișcare
– și nu din pricina firii, ci din pricina abuzului și a neîngrijirii, dar și a multei
ignoranțe –, ea umblă de colo-colo, cutreieră lumea întreagă și se complace în
felurite plăceri​. ​Când se pleacă spre cele trupești, când spre altă patimă. Din
pricina împrăștierii, umblă de colo-colo, pierde vremea, cum se spune​. Mereu
însă, oriunde s-ar duce și orice ar gândi, vede într-însa o oarecare plăcere și
mulțumire.
Pentru aceea, omul care are drept scop să-l dobândească pe acel „Rugați-vă
neîncetat” (1 Thessaloniceni 5:17) și să adune laolaltă praful acesta vagabond al
minții sale, care s-a împrăștiat pe toate ulițele, făcându-l să se strângă cuminte și
supus, și să se așeze în bună-rânduială, trebuie să-i dăruiască minții ceva, s-o
îndulcească – fiindcă, precum am spus, mintea e mulțumită și simte plăcere să
umble de colo-colo. Trebuie s-o atragem tot cu ceva plăcut. De aceea, este nevoie
pentru început să spunem Rugăciunea cu glas tare. Începătorul care învață
Rugăciunea trebuie să înceapă prin a spune cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase,
miluiește-mă”, străduindu-se să-și tragă mintea de la cele lumești. Cuvintele spuse cu
glas tare vor atrage mintea la rugăciune. Sunetul produs de mișcarea limbii, încetul
cu încetul, va aduna mintea din împrăștiere. Buna intenție, silința, atenția și scopul
pentru care urmărim să dobândim Rugăciunea neîncetată, toate acestea vor ajuta
mintea noastră să înceapă să se adune.
Părintele Iustin Miron răspunde a fost întrebat recent, într-un interviu, cum de ni se
împrăștie mintea la rugăciune:
- Cu toată strădania noastră de a fi elevi silitori, sunt zile în care rugăciunea ni se

Pagina 45 din 46
refuză. O spunem, dar simțim că n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca în
pildele biblice, când fumul jertfelor, în loc să urce la cer, se risipește peste pământ.
De ce?
- Nu că rugăciunea nu-i primită, dar ea nu trece de mine, e respinsă de mine, de
viața mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul către noi, tot
timpul! Spunem pe nedrept câteodată: "M-a părăsit!". Nu-i adevărat, Dumnezeu nu
părăsește pe nimeni. Noi îl părăsim pe el, ne ascundem, răul se întâmplă în noi.
Zicea Sfântul Ioan Gură de Aur că rugăciunea se naște din atenție, din prezenta
noastră în ea, dar și din cantitate. N-o să ajungi niciodată să te rogi foarte intens și
foarte profund, foarte viu, cu rugăciuni puține. Cu câteva rugăciuni rostite într-o zi
n-ai făcut nimic. Cantitatea devine un obicei și el îți schimba firea. Sunt mulți oameni
care zic rugăciunea mergând pe stradă. Se spune că-n felul asta ea nu se poate
interioriza. Ba se poate. Chiar și mergând, faci un exercițiu al rugăciunii, mintea ta se
antrenează cumva să se roage și când prinzi un context potrivit, ea devine mult mai
puternică și profundă, pentru că dorința adresată lui Dumnezeu a fost exersată
îndelung. Am spovedit și spovedesc un om care este foarte depravat, bețiv în ultimul
hal. I-am spus să zică rugăciunea lui Iisus și s-a apucat să o zică, dar asta nu l-a
împiedicat să se apuce iar de băut. A venit și mi-a spus: "Da, părinte, m-am îmbătat,
dar să știți că am zis și atunci, căzut în șanț, rugăciunea". L-am certat că bea, dar în
mintea mea l-am și lăudat: un om, fie el și beat, dar care spune rugăciunea lui Iisus
în orice împrejurare, e pe calea cea bună. Rugăciunea lui e primită mai repede ca a
mea, care e făcută după program. Chiar am găsit un cuvânt undeva, că Dumnezeu
primește anumite rugăminți de la păcătoși mai mult decât altele de la drepți. - Extras
din interviul cu pr. Iustin Miron de la Mănăstirea Oașa
Articol realizat de Cristina Roman

Pagina 46 din 46