ТЕМА Întroducerea în conflictologie

1. Natura conflictului
- Etimologia și semnificația termenului ”conflict” - Concept de
conflict
- Definirea obiectului Conflictologiei și sarcinilor.
2. Istoria apariției și etapele dezvoltării științei despre conflict.
3. Legătura Conflictologiei cu alte științe.
4. Conflictele în procesul educațional: consecințele constructive și destructive .

Obiective operaționale:
-să definească conflictul
- să identifice momente importante din istoria conflictologiei;
- să analize primele încercări raţionale de a determina natura conflictelor sociale;
- să identifice şi să analizeze teoriile ale conflictelor.
- să găsească cel puțin 3-4 laturi constructive a unui conflic prezentat
- să găsească cel puțin 3-4 laturi destructive a unui conflic prezentat
- să experimenteze atitudini noi față de conflict: să fie mai puțin timorați în fața lui și săl
acceptați ca pe o situație de relaționare psihosocială înscrisă în limitele normalului; vor
dezvolta un început de sensibilitate la conflicte cotidiene.

1. Natura conflictului
Conflictul este un fenomen universal, specific oricarei specii, care joaca un rol cheie în
viața omului și a societății, care nu il poti ignora.
Aparut cu primele comuniuni umane, conflictele prezentau apariții zilnice și pentru o
foarte indelungată perioadă nu erau un obiect știintific cercetat, deși gânduri geniale despre ele
erau prezente în cele mai vechi izvoare, care au ajuns până la noi. Pe parcurs condițiile vieții
se schimbau- la fel și conflictele. Nu rămâneau neschimbate nici atitudinile societății față de
ele.
 Termenul „conflict” provine de la verbul latinesc confligo, ere ce înseamnă „a se lupta ,
„a se bate între ei”, cu participiul substantivat de conflict, are sensurile de ciocnire, şoc, dar şi
de ceartă, luptă împotriva cuiva. Multe dicţionare definesc conflictul prin termeni similari
violenţei, ca disensiune, fricţiune, dispută, ceartă, scandal, lupta, război.

• Coser a avansat o definiţie care a făcut carieră : „Conflictul este o luptă intre valori şi
revendicări de statusuri, putere şi resurse în care scopurile oponenţilor sînt de a neutraliza, leza
sau elimina rivalii” (1967).

• J. Burton (1988) definea conflictul drept „o relaţie în care fiecare parte percepe
scopurile, valorile, interesele şi conduita celeilalte ca antitetice celor ale sale”.

• M. Deutsch (1998b) atrage atenţia asupra diferenţei dintre conflict şi competiţie: deşi
competiţia produce conflict, nu orice conflict este o competiţie. Conflictul este o
incompatibilitate a scopurilor, astfel încît atingerea scopului de către unul dintre cei implicaţi
atrage după sine reducerea şanselor celuilalt de a-şi atinge scopul.

• Folger, M.S. Poole şi R.K. Stutman definesc conflictul ca fiind interacţiunea dintre j
două persoane independente care percep scopuri incompatibile şi interferenţa reciprocă în
realizarea acelor scopuri.
În Dicționarul de termini pedagogice nu găsim explicația termenului de "conflict". Prin
urmare, atunci când se analizează conflictele care au loc în sistemul educațional se folosește
explicații date de psihologi.

 În dicționar de termini psihologice conflict se determină ca ”neînțelegere, ciocnire de

interese, dezacord, antagonism, cearta, discuție”
Concept de conflict
Disciplina „Conflictologie” are la bază identificarea tehnologiei de rezolvare a conflictului cât
şi formarea abilităţilor rezolutive practice.
 După B. Mayer (2000), conflictul este un fenomen psihosocial tridimensional, care
implică:
 componentă cognitivă (gîndirea, percepţia situaţiei conflictuale),
 componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi
 componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea).
Cele trei componente ale conflictului se clarifică reciproc şi au contribuţii conjugate în
identificarea şi înţelegerea conflictului.
Componenta 1: Percepţia conflictului. Constă în modul în care îl înţelegem şi îl evaluăm. în
afară de problema conflictului, persoana percepe, sesizează, observă semnele conflictului în
trei localizări:
a) la sine („Sînt indispus şi nu ştiu de ce”, „L-am bruscat pe X, ce mi-o fi venit? ” sînt
întrebări care duc la identificarea conflictului: „Nu pot termina lucrarea la timp, pentru că X
nu m-a ajutat deloc, în ciuda îndatoririlor sale”);
b) Ia celălalt, cînd luăm aci de exprimarea, exteriorizarea de către partener a stării de conflict
(„X e nervos/nemulţumit/dezorientat”);
c) în relaţia interpersonal („X nu mi-a răspuns la salut”, „X îmi critică orice cuvînt”, „X mi-a
făcut.../X m-a bîrfit...”).
Percepţia nu este întotdeauna rezonabilă sau realistă. în această dimensiune, cognitivă, se
găsesc atît elemente obiective, cât şi subiective. Incompatibilităţile sau interferenţele pot fi
reale, dar de multe ori se întâmplă să existe doar în mintea persoanei. În această situaţie mai
putem considera că ne aflăm în faţa unui conflict? Da, conflictul există, pentru că persoana
respectivă va acţiona în funcţie de ceea ce „vede”. El este însă un conflict imaginat, nu real.
Spre deosebire de conflictul real, conflictul imaginat nu debutează numai atunci când valorile
sau nevoile sânt realmente şi obiectiv incompatibile, când individul suportă o frustrare produsă
de un altul sau când conflictul este exteriorizat în acţiune, ci şi când una sau ambele părţi
percep existenţa lui, cred în mod eronat că se află în faţa unui conflict.
Componenta 2: Afectivitatea în conflict (emoţiile şi sentimentele). Emoţiile sînt inerente
conflictului. Ele pot avea unul sau cîteva dintre rolurile următoare (Mayer, 2000, capitolul 1,
„The Nature of Conflict”):
a) Cauză a conflictului (exemplu: starea colegului de furie faţă de nedreptatea pricinuită de
şef determină o nemulţumire critică generalizată a acestuia, manifestată în atacuri fără
motiv la adresa celor de faţă).
b) Resursă energetică, combustibilul desfăşurării conflictului, emoţiile potenţând şi
susţinând conflictul (forţă motrice în desfăşurarea unui conflict, contribuind la puterea,
curajul şi perseverenţa care îi permit individului să se implice şi să finalizeze situaţia
conflictuală).
c) Mecanism de stingere a conflictului (exemplu : satisfacţia de a fi exprimat şi dispreţul).
d) Simptom sau indicator al conflictului pe care-1 trăim noi înşine sau partenerul,
conflictul implică o reacţie emoţională la o situaţie sau interacţiune ori la o persoană,
reacţie care semnalează un dezacord. Când avem emoţii de teamă, tristeţe, amărăciune,
furie, neajutorare sau un amalgam din acestea, simţim că avem un conflict - şi, ca atare,
îl avem.
Emoţia resimţită ne-a semnalat prezenţa conflictului, a avut rolul de simptom.
Componenta 3: Acţiunea. Comportamentul în conflict poate avea două roluri: exprimarea
conflictului, a emoţiilor implicate şi satisfacerea nevoilor. Acţiunile pot îmbrăca o largă
diversitate de manifestare, de la încercarea de a face ceva în dezavantajul altuia Ia exercitarea
puterii, apoi la violenţă şi distructivitate sau, dimpotrivă, la caracterul conciliant, constructiv şi
prietenos. Acţiunea poate avea un caracter constructiv/cooperant ori, dimpotrivă,
distructiv/competitiv.
Să observăm că cele trei laturi ale conflictului nu corelează: creşterea sau reducerea intensităţii
uneia nu ne dau nici o informaţie despre evoluţia celorlalte. Această relativă autonomie de
manifestare face uneori greu de înţeles şi de anticipat comportamentul persoanei cu care ne
aflăm în conflict, „iraţionalitatea” actelor sale ne derutează.
Obiectul de studiu al conflictologiei îl constituie conflictul, în toată complexitatea sa – cauze,
dinamică, tipologie, efecte, modalităţi de gestionare/rezolvare.
Scopul conflictologiei: de a forma abilitățile de rezolvare eficientă a conflictelor.

2. Istoria dezvoltării științei despre conflict

Aparut cu primele comuniuni umane, conflictele prezentau apariții zilnice și pentru o foarte
îndelungată perioadă nu erau un obiect stiintific cercetat, desi gânduri geniale despre ele erau
prezente în cele mai vechi izvoare, care au ajuns până la noi.
Epoca antică ne-a lăsat descrieri detailate a razboaielor și primele aprecieri a conflictului de
acest gen. Platon(428-348 î.e.n.), Lao-Ţzî «Armonia Universului», sec.VI î.e.n, în Grecia
Antică: Anacsimandr, sec.VII-VII.e.n, Heraclit, sec.VI-V î.e.n care spunea ”Războiul este
tatăl, iar pacea-mama tuturor lucrurilor». Împăratul Solomon (sec.X î.e.n.) cunoştea arta
soluţionării conflictelor. Legile lui Hamurapi - sec.XVIII î.e.n.cunoşteau zeci de metode de
soluţionare a conflictelor. Toate religiile lumii conţin idei despre conflict şi pace, violenţă şi
înţelegere.
În epoca Medievală Sf.Augustin,Toma D Aquino au început încercările de conștientizare a
esentei acestui fenomen. O pleiadă întreagă de gânditori umaniști și-au propus gândurile sale
în privința conflictelor, rolul nefast al acestora în dezvoltarea umanității, de îndepărtarea
războaielor din societate și instalarea păcii universale eterne.

 Prima perioada-pana in 1924

 A doua perioada-1924-1992
 Perioada a treia-1992-pana in zilele noastre
I perioada-pana in 1924
Nasterea si dezvoltarea ideilor conflictologice in sensul de cunoastere practica, reguli si
metode de comportament in timpul conflictului: problema violentei si nonviolentei in
institutiile religioase, problema conflictului in arta si cultura.
Conflictul este studiat in ramurile filozofiei, viziunii artistice, filologiei, dreptului, stiintelor de
razboi, psihologiei, dar nu se evidentia ca fenomen individual.
II perioada-1924-1992
Nasterea, stabilirea si dezvoltarea stiintelor particulare in conflictologie. Conflictul a inceput
să fie studiat ca fenomen individual în domeniul dreptului și al sociologiei. Este studiat
intensiv în alte știinte, însa lucrări disciplinare în această materie nu existau. Se evidenția
activ:
- Prin intermediu analizei conflictualității în activitatea vitală a societății;
- Prin intermediu dependenței științelor umanistice, obiectul studierii cărora centrul
atenției prezenta conflictul, de la situația politică a țării, baze ideologice, situația
democratizării societății;
- Prin masura evoluției, posibilitatea însasi a stiintelor a caror unul din obiectele studierii
ar putea fi conflictul, dezvoltarea metodologiei si teoretizării începutului evoluării
acestui fenomen social complex;
Legătura caracteristică cu știința mondială, posibilitatea cunoașterii și utilizării informației
cercetărilor în domeniul conflictului de către savanți străini.
A doua perioada include patru etape.
Prima etapa - 1924-1935. Cuprinde primul „val” de publicații. Apar lucrări în problema
conflictului în drept, sociologie, psihologie, matematică și socio-biologie.
Etapa a doua - 1935-1949. Se caracterizează printr-o lipsă aproape completă de
publicații. Acest fapt este legat de Războiul Mondial și situația în care se afla țara în
acel moment.
Etapa a treia - 1949-1972. Zilnic sunt publicate lucrări în domeniul conflictului, apar
primele 25 de candidați în desertații, conflictul începe să fie studiat ca fenomen aparte
de către urmatoarele știinte: filozofie, pedagogie, istorie și politică.
Etapa a patra - 1972-1992. Zilnic sunt publicate nu mai puțin de 35 de lucrări în
domeniul conflictului, se susțin primele desertații în doctorat, din ele trei în domeniul
viziunii artistice, una în domeniul matematicii, în pedagogie, drept, psihologie si
filozofie. Este prelucrat conceptul sistematizat al conflictului.
Ca o ramură relativ independentă apare în sociologie la sfârșitul anilor '50 ai secolului XX, și
în cele din urmă a devenit cunoscut sub numele de "sociologia conflictului." Acest eveniment
este asociat cu lucrările lui Dahrendorf R. (Germania), și L. Coser (USA).
Fondatorul teoriei conflictului care a apărut în sociologie, este Georg Simmel (Germania). El a
fost primul care a introdus termenul ”conflict” . Autorul consideră conflictul ca o "formă pură"
de comunicare socială, și stfel a pus începutul "școlii formale" de sociologie, ale cărui idei au
devenit baza pentru multe concepte sociologice și politice de rezolvare a conflictelor
occidentale.
În aceeași perioadă, o situație similară se observă în psihologie. Prin cercetarea M.Sherifa,
D.Rapoporta, K.Tomasa, M.Doycha, D.Skott "Psihologia conflictului" iese în evidență ca o
direcție relativ independentă.
În 70 de ani ai secolului al XX-lea se stabilește partea practica a conflictologiei. Pe parcursul
acestei perioade apar programe de formare psihologică care vizează formarea
comportamentului constructiv în interacțiune umană. În practică, apar devenind metode și
tehnici de negociere, de rezolvare a conflictelor propuse de D.Skott, Sh. și G.Bouer,
G.Kelman.
În 70-80 de ani, se deschid școli pentru pregătirea specialiștilor-mediatorilor în SUA.
Conflictologia ca disciplină emergentă este obiectul unor departamente speciale din cadrul
unor facultăţi (de filosofie, politică, psihologie, sociologie, studii asupra păcii etc.), al unor
centre sau institute de studiere a conflictului.
În lume în anii '80 se înființează organizaţii, programe şi comisii care oferă servicii
(„Programul Corneli pentru Managementul Conflictelor de Mediu”, programe de mediere în
mediul universitar) şi/sau resurse (de exemplu, „Centrul de Rezolvare a Disputelor” din
Florida, „Programul de Asistenţă a Personalului Didactic” din Universitatea Pennsylvania,
„Resurse în Rezolvarea Conflictelor”, la Nova Southern University). Se deschid, de asemenea,
instituţii de învăţămînt pentru specializări (secţii de studii universitare, programe de studii
aprofundate pentru obţinerea diplomei de Maşter of Arts/Science în analiza şi/sau rezolvarea
conflictului, doctorate), programe speciale pentru certificare în rezolvarea conflictelor;
organizaţii suprauniversitare mai largi, numite de cele mai multe ori „reţele” (networks), cum
este Reţeaua Internaţională pentru Rezolvarea Conflictelor (CRN), cu sediul la Chatswood,
Australia. Acest centru afost deschis în anul 1986 de către ONU.
Centrul pentru Rezolvarea Conflictelor de la Macquarie University din Sidney, Australia, ne
dă o imagine a amplitudinii şi diversităţii fenomenului: Centrul oferă cursuri universitare
facultăţilor care pregătesc profesionişti în RC (mediatori şi conciliatori), dar şi pentru cei ale
căror responsabilităţi profesionale incumbă implicarea în rezolvarea conflictelor: asistenţi
sociali, consilieri, magistraţi, ingineri, manageri ai resurselor umane, oficialităţi, profesori.
Aceste cursuri oferă o introducere în teoria conflictului, dar şi practicarea analizei
conflictelor*comunicării interpersonale, negocierii şi medierii. Centrul organizează, de
asemenea, cursuri postuniversitare în cadrul unor programe pentru obţinerea următoarelor
atestate : certificat, diplomă de licenţă, maşter şi doctor în RC şi, separat, în mediere.
Reţeaua Internaţională pentru Rezolvarea Conflictelor (CRN), iniţiată şi condusă de Stelia
Corneîius şi Helena Cornelius, are drept scop „cercetarea, dezvoltarea, predarea şi
implementarea teoriei şi practicii RC printr-o reţea naţională şi internaţională'’. Ea oferă nouă
categorii de servicii, printre care pregătirea de profesori (instructori) de RC, grupe de
consultanţă, resurse (cărţi, manuale, casete audio şi video), asistenţă pentru predarea RC în
învăţămîntul şcolar, proiecte speciale (de exemplu, rolul mass-media în RC, analiza
problemelor fierbinţi din punctul de vedere al RC, managementul conflictelor, activităţi
internaţionale), sprijinirea profesioniştilor în RC, organizarea de workshop-uri publice pentru
industrie, administraţie de stat, organizaţii profesionale şi persoane particulare.

III perioada - 1992-zilele noastre.

Apar primele cercetări disciplinare, conflictologia începe să se transforme în știința
propriuzisă, sunt inființate centre, grupuri care se ocupau de cercetarea și reglarea conflictelor,
se urmarește o creștere substanțială de publicații (60-350). Zilnic sunt susținute de la 2 la 10
deze de doctor, numărul general de desertatii pendulând între 19-98 pe an.
Odata cu apariția primelor cercetări disciplinare, conflictologia începe să se transforme în
știința propriu-zisa.
Ştiinţa „la zi” este promovată prin publicaţii de specialitate şi întruniri ştiinţifice. Numai în
1995 au avut loc mai multe conferinţe internaţionale axate direct pe conflicto- logie :
Introducere în rezolvarea conflictelor de mediu, Ontario şi Banff (Canada), A IX-a conferinţă
anuală a Canadei pe tema medierii familiale, Conferinţa Regatului Unit asupra conflictelor,
Herdfordshire (Anglia), Conflictele interculturale (Malta), Armonia personală/globală, St.
Petersburg (Russia) şi trei conferinţe pe tema construirii păcii şi rezolvării conflictelor (San
Sebastian - Spania, Malta, Minneapolis - SUA).
În present pe Internet sînt anunţate sute de programe în învăţămîntul superior, programe de
servicii acordate studenţilor şi corpului profesoral, organizate de catedre de RC sau de: centre
în cadrul universităţilor; există diverse forme de studii postuniversitare, asociaţii, oficii,
institute, proiecte. în numeroase ţări s-au introdus cursuri începînd cu ciclul primar (ţinute de
specialişti sau de profesorul/institutorul clasei). Rezolvarea conflictelor a pătruns ca disciplină,
respectiv educaţie (atît a elevilor, cit şi a cadrelor didactice, viitori formatori în RC), precum şi
ca servicii oferite celor implicaţi în procesul instructiv-educativ.
Iată un exemplu. Organizaţia CRU (Conflict Resolution Unlimited) din SUA instru¬ieşte
elevii din mai multe state, printre care Arizona, California, Tennessee şi Oregon; programul îi
ajută pe copii să înţeleagă că violenţa nu este calea cea mai indicată de a rezolva problemele ;
îi învaţă să-şi rezolve dezacordurile şi să ajungă la soluţii reciproc :acceptabile; îi ajută în
prevenirea violenţei; în tratarea problemelor de disciplină din şcoală intr-un mod instructiv şi
eficient; în rezolvarea conflictelor dintre elevi; formează „manageri ai conflictelor”, din rîndul
cadrelor didactice. El dotează şcolile cu manuale pentru rezolvarea conflictelor, atît pentru
elevi (axate în special pe exemple şi metodologia ) de lichidare a conflictelor), cit şi pentru
profesori (cuprinzînd în plus indicaţii didactice). În învăţămîntul secundar se urmăresc
aceleaşi obiective, la care se adaugă probleme specifice, cum ar fi: relaţiile fete-băieţi,
zvonurile, bîrfa, poreclele. în fine, în unele campusuri universitare există birouri, agenţii care
oferă servicii direct studenţilor: îi ajută să facă tranziţia la viaţa universitară, încurajează
dezvoltarea prieteniilor între studenţi, îi monitorizează în rezolvarea conflictelor individuale şi
de grup şi creează oportunităţi pentru dezvoltarea leadership-ului.
În multe ţări, o largă varietate de organizaţii axate pe RC oferă: servicii alternative de mediere,
consiliere; cursuri internaţionale pentru cei care lucrează în domeniul drepturilor omului şi al
păcii în situaţii de instabilitate; cărţi, manuale, casete audio/ video; programe de RC şi
instituirea unui climat cooperant de muncă în organizaţia- -client; facilitarea şedinţelor de
rezolvarea unor conflicte din cadrul unor echipe, organizaţii; asistenţă pentru formatorii
începători în RC ; programe pentru profesori/ educatori. Deosebit de solicitate par a fi
medierea la locul de muncă şi la şcoală, arbitrajul comercial, consilierea familială, negocierea
legală şi diplomaţia internaţională.
În România predecembristă, după părerea lui Ana Stoica-Constantin, problematica
conflictului a fost intersectată accidental. La începuturile psihologiei sociale româneşti a
conflictului vom găsi cîteva abordări, dar fie nespecifice (psihologia conduitei - Stela
Teodorescu, cultura rela¬ţiilor interpersonale - Elena Zamfir, ori dinamica grupurilor - Adrian
Neculau), fie mult prea parţiale, limitate: vezi sociologia devianţei, a manifestărilor antisociale
(Sorin Rădulescu), conflictele de adaptare socială (Emil Bologa) sau „instinctele sociale,
patimile şi conflictele cu remediile lor morale” (N.C. Paulescu); vezi subiectul tezei de
doctorat a lui Nicolae Cosmovici - conflictele adolescenţei, dar şi între generaţii, în fine,
preocupările lui Tiberiu Rudică în studiul situaţiilor conflictuale frustrante şi stresante. Nu
putem ignora încercarea de identificare a „contradicţiilor sociale în socialism” (Ion Tudosescu,
Aculin Cazacu), considerate motor al dezvoltării sociale. Contradicţiile trebuie cunoscute în
specificul lor conflictual şi formele lor concrete, trebuie identificat rolul pe care-1 ocupă în
dinamica socială. Scopul acestor cercetări era, desigur, acela de a le controla, de a nu le lăsa să
se amplifice şi să devină antagoniste.
Ar fi o naivitate, spune savanta, că recuperarea handicapului ştiinţific în explorarea
conflictului prin studii şi cercetări valorificate publicistic este suficientă. Este nevoie de o
strategie mai complexă: formarea de specialişti (formatori şi practicieni), educaţia
instituţionalizată a tinerelor generaţii, (re)educarea adulţilor, practicarea rezolvării
conflicte¬lor (prin ceea ce se numeşte „rezolvarea alternativă a conflictelor”, realizată în afara
sălii de judecată: mediere/împăciuire, negociere).
La Iaşi funcţionează de cîţiva ani Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară, care are şi
preocuparea, susţinută de Corneliu Loghin, de a contribui la legiferarea profesiunii de
mediator de conflicte în ţara noastră, prin alinierea la recomandările repetate ale Consiliului
Europei, începînd din anul 1998, privind reglementările internaţionale unitare în materie de
rezolvare alternativă a conflictelor (alternativă la sistemul judiciar).
Primii pasi in studiul acestei probleme fac savanții de știință politici, sociologi, profesori,
Rusia și Belarus. În anii '90 se deschide Centrul pentru soluționarea conflictelor din
SanktPetersburg.
În țara noastră, de asemenea, ca disciplină științifică și educațională a fost introdusă în
planurile de învăţămînt la multe universități. Au apărut publicații și studii metodologice
privind problemele de rezolvare a conflictelor, au fost initiate unele forme de perfecţionare
ştiinţifică în rezolvarea conflictelor (doctorate). (Sergei Kartashev, Virgjil Mîndîcanu, Larisa
Kuznetsova, Larisa Șofron, etc).
Iată câteva Institute de cercetare fundamentală a conflictului şi rezolvării conflictului care
activează în present.
Menţionăm aici numai cele mai importante unităţi cu specific de cercetare, nu de training.
Pentru furnizare de servicii, inclusiv formare, numărul organizaţiilor este mai extins.
▪ Institute for Conflict Analysis and Resolution (ICAR), de la Universitatea Harvard
(http://icar.gmu.edu/ICAR_About.html) este unul din cele mai prestigioase centre din lume,
care studiază: legătura dintre globalizare şi conflict, religia şi conflictul, dinamica schimbării
în conflicte şi probleme ale identităţii.
▪ Stanford Center on Conflict and Negotiation (SCCN), axat pe cercetarea teoretică a
barierelor rezolvării conflictelor, de natură strategică,psihologică şi instituţională.
▪ The Wisconsin Institute for Peace and Conflict studiază violenţa, probleme de securitate şi
pacea globală de după Războiul Rece mondial.
▪ The Program on the Analysis and Resolution of Conflicts (PARC) funcţionează la
Universitatea Siracuza şi studiază conflictele sociale.
▪ University of Melbourne, Australia International Conflict Centre, preocupat de studiul teoriei
şi practicii rezolvării nonviolente a conflictelor.
▪ Global Peace and Conflict Studies at the University of California at Irvine
▪ Conflict Resolution/Peer Mediation colaborează cu cadrele didactice la elaborarea unui
program de rezolvarea conflictelor /peer mediation.
▪ Institute for Dispute Resolution, Universitatea Victoria, este un centru universitar pentru
studiul teoriei şi practicii rezolvării disputelor şi rezolvării alternative a disputelor (ADR). ▪
TFF Transnational Foundation for Peace and Future Research – s-a orientat din 1991 pe
studiul teoretic al reducerii intensităţii conflictelor.
▪ Conflict Information Consortium (CIC), anterior Conflict Research Consortium,
funcţionează în cadrul Universităţii din Colorado ca centru multi-disciplinar de cercetare
şi predare a conflictului (vezi conflict.colorado.edu; www.CRInfo.org şi
www.BeyondIntractability.org). Accesul la resurse este gratuit.
▪ Hewlett Conflict Resolution Theory Building Centers (Centrele Hewlett pentru teoria
rezolvarii conflictelor): Centre de conflict interdisciplinare cu o baza universitara pentru
evaluarea proceselor de rezolvare a conflictelor si dezvoltare a unor noi concepte teoretice
(www.colorado.edu/conflict/hewlett/index.html).
▪ Centre for Conflict Resolution, University of Bradford, UK (http://www.bradford.ac.uk/ )
fncţionează din 1990 şi îmbrăţişează două domenii de cercetare: cauzele profunde ale
conflictului şi factorii pacificatori care pot aduce părţile la masa negocierii, cît şi aspect
utilitare, de intervenţie în conflictele contemporane.
▪ Berghof Research Center for Constructive Conflict Management identifică procedeele şi
modelele constructive pentru abordarea conflictelor etnopolitice şi socioculturale din Europa,
oferind şi analiza ştiinţifică a aplicaţiilor practice a acestora.
▪ În Europa, Suedia, funcţionează The Transnational Foundation for Peace and Future
Research, iar Norvegia este ţara în care a apărut primul institut de acest gen din lume:
International Peace Research Institute, Oslo (PRIO) şi totodată ţara care a produs unul din cei
mai recunoscuţi cercetători ai păcii, Johan Galtung. De asemenea, institutul Fridtjof Nansen sa
afirmat prin studiile asupra umilirii.
Rezolvarea conflictelor include studierea şi exersarea unor tehnici în domeniile gîndirii,
comunicării şi comportamentului, precum şi rezolvarea problemelor, medierea şi negocierea.
Deşi baza teoretică este importantă, rezolvarea conflictelor este, cel puţin în această fază, o
disciplină esenţialmente practică, ce se ocupă de rezolvarea conflictului actual, în situaţii reale.
Principiile şi tehnicile rezolvării conflictului rămîn identice în toate domeniile: în viaţa
personală sau profesională, în relaţiile de conducere şi industriale, în asistenţa socială,
psihologie şi consiliere, în drept şi comerţ, în educaţie.

3. Legătura Conflictologiei cu alte științe.

Cum conflictul este un caz particular al interacţiunilor şi relaţiilor umane la diferitele paliere şi
în diferitele forme de organizare a vieţii sociale, conflictologia devine o disciplină de
convergenţă şi interacţiune între mai multe ştiinţe socio-umane.
Conflictul - o disciplină științifică complexă, care studiază natura, esența, cauza conflictului,
legile de funcționare și de dezvoltare a acestora, modalitățile de depășire a acestora.
Conflictologia este una dintre cele mai tinere ramuri ale cunoașterii științifice (în forma
finalizată, ea a apărut în mijlocul secolului 20, în curs de dezvoltare la intersecția multor
științe care studiază diferite aspecte ale activității umane, cum ar fi sociologie, antropologie,
istorie, psihologie, filosofie, științe politice, management, studii asupra religiei, economie,
geografie, drept, politică, biologie etc.

Legături cu alte științe poate fi privită în două aspect.

Primul aspect este acela că managementul conflictelor se bazează pe principiile cunoașterii,
care sunt elaborate în cadrul altor științe și permite o înțelegere mai profundă a cercetării
subiect konfliktologicheskih.
Aceste principii sunt:
• Principiul conexiunii universale;
• determinismul;
• dezvoltare;
• o abordare sistematică;
• contextul socio-activitate;
• abordare personală;
• complementaritatea.
Al doilea aspect al problemei este utilizarea creativă a metodelor de cercetare ale altor științe.
In primul rand, un conflict relevă legătura cu filosofia. Această știință îndeplinește o funcție
metodologică care este implementată. In filozofie directia de baza a cercetarilor conflictului
este de a scoate în evidență proprietatea dezvoltării sale și de asemenea corelația dintre
categoriile „contradicție” și „conflict”. Printre acestea: conflictul moral în societatea modernă;
aspectele metodologice a conflictelor etnice; conflictul artistic - categorie estetică; critica
părerilor moderne a filozofilor occidental.
Istoricii analizează aspectul factologic al conflictului între grupuri și cel inter-statal.
Conflictul este analizat în câteva direcții: conflictele internaționale; conflictele în Orientul
Apropiat; dezvoltarea țărilor și conflictul din lumea a treia; rolul O.N.U. și altor organizații
internaționale în aplanarea conflictelor internaționale; conflicte etnice; aspectele istorice a
conflictelor ce vizează atitudinea Rusiei Tariste și U.R.S.S față de statele vecine; contradicțiile
și conflictele inter-etnice și inter-naționale pe teritoriul fostei U.R.S.S.
Psihologia ocupa un loc de varf în cercetarea conflictului. Cunoștințele primite de la psihologi
constituie baza atât compartimentului teoretic căt și celui practic al conflictologiei. Se observă
o oarecare dezechilibru în analiza diferitor tipuri de conflict. Aproximativ 83% din lucrari sunt
dedicate conflictelor inter-umane, 8%- conflictului interior, 3-4% din lucrări grupurilor de
diferite dimensiuni și 5% din lucrări au caracter de metodologie sau teoretizare generalizatoare
a caracteristicilor subiectului.
Pionerii cercetarilor stiintifice în domeniul conflictului sunt sociologii. Diversitatea
contradicțiilor sociale permiteau și aducerea unui număr mare și de divers în rezolvarea
acestor probleme. Una din aceste contradicții este conflictul. Materialele statistice în
domeniul muncitoresc prezent e în sec.XX au fost deschise întregului personal de conducere.
Aceasta permitea analizarea proceselor ce aveau loc în câmpul muncii și posibilitatea luării
măsurilor necesare pentru a preveni și regla discordanțele. În zilele noastre după numărul de
publicații sociologia detine locul doi după psihologie. Curentele moderne: conducerea
conflictelor in organizatii si fabrici; conflictele inter-etnice, analiza critica dezvoltata in
Occident „sociologia conflictului”; aspectele sociologice a conflictelor internationale; rolul
conflictului in relatiile familiale si de mariaj.
Apariția analizei politologice a conflictului în ultimii ani este direct legată de conștiința social
pe teritoriul post-sovietic și de evoluția progresistă a politologiei în general. De la începutul
anilor 70 până în zilele noastre problema conflictului se dezvoltă prin prisma știintelor
politice: politologie, istorie politica, atitudinii internationale și politici externe ale statelor.
Oamenii de drept au fost unii dintre primii care au început studierea conflictului. Astăzi
conflictologia juridică se dezvoltă intens. Din numarul problemelor de baza putem evidentia
urmatoarele: aspectul international de drept al conflictelor, situatii de conflict in activitatea
organelor juridice, norme juridice de reglare a conflictelor in domeniul muncitoresc.
Obiectul analizei pedagogilor consta în conflictul din domeniul învățământului. Interesul
contradicțtiilor din procesul de educare a copiilor, deviind comportamentului din perioada
preșcolara a început să se formeze în pedagogia naționala în anii 20-30. S-a manifestat în
lucrările L.S. Vigotskii, A.S. Zalujnii și altii. Astăzi în pedagogie sunt cercetate: conflictul în
colectivele școlare, principiile în colectivele pedagogice, analiza condițiilor profilactice
pedagogice și depășirea situației de conflict în ramurile „pedagog-părinte” și „pedagog-elev”.
În strânsă legătură cu sociologia conflictelor și psihologia socială, așa cum explorează numit
știință cum ar fi, relația dintre oameni. În continuare, o poveste care dă multă hrană pentru
gândire asupra cauzelor acțiunilor umane. Este, în cele din urmă, științe politice, economie,
etiologie, și alte științe sociale, specificând natura și mecanismele de dezvoltare și a
consecințelor conflictelor de diferite tipuri. Printre aceste științe se numără, de asemenea,
jurisprudența și gosudarstvovedenie studierea formei juridice a interacțiunii umane, fie că este
vorba de cooperare, coexistența pașnică, de opoziție sau luptă.
Vorbind de conflict de comunicare cu alte științe, trebuie remarcat faptul și efectul său asupra
revers acestor științe. De exemplu, problemele conflictological în relațiile interpersonale
stimulează rezolvarea multor probleme psihologice, sociologice, juridice și etice, în probleme
specifice de comunicare, relații, climatul socio-psihologic, și multe altele.

4. Conflictele în procesul educațional: consecințele constructive și destructive.

Consecințe constructive :
 Conflictul poate fi folosit ca metoda de diagnosticare a climatului psihologic în
colectivul de elevi
 Conflictul ca posibilitatea de a se cunoaște pe sine: esenta pozitiva consta in
descoperirea copilului a propriilor sale posibilități.
 Se considera ca formele usoare de conflictualitate conjugala sunt, în general, nu numai
normale siinevitabile, ci ca ele au chiar o functie cathartica si dinamogena
 Conflictul este conceput ca o sursă de schimbare a individului, a sistemului în care
evoluiază.

Consecințe destructive:

Conflictul reprezinta o perturbare momentană, temporară sau prelungită a funcționalității

relațiilor interumane, caracterizată printr-o încarcătură emoțională negativă între membrii
grupului respectiv. El poate fi de intensitate variabilă, luând forme diferite, de la o simplă
discuție în contradictoriu până la înjurii și amenințări, sau poate culmina cu agresivitatea fizică
îndreptată asupra celorlalți.
Poate fi de tip exploziv, exprimând o eliberare brusca a afectelor negative cumulate în timp.
Conflictele frecvente, de mare intensitate, pot sfârși cu acte de violență.
În general, climatul perturbat pe termen lung în clasă este un mediu de socializare negativa și
un factor psihopatogenetic de prima importanță implicat în dezvoltările dizarmonice de
personalitate.
Conflicte în familie submineaza nevoile de baza ale copilului (mai ales nevoia de securitate,
de iubire si deatasament, de recunoastere si stima de sine); furnizeaza copilului modele de
comportament deviant, pe care acesta le preia prin imitație.
Când conflictul este o constantă a vieții domestice sau capată o intensitate mare apar tulburari
la nivelul personalității copilului; efectele sunt amplificate atunci când este vorba de etapa de
dezvoltare timpurie sau de perioadele critice (pubertate, adolescenta). Indiferent de forma
tulburărilor, imaginea de sine este grav afectata, în sens devalorizant, este subminat procesul
dobândirii identității personale, raportarea la lume se face depresiv-anxios sau, dimpotrivă,
impulsiv-agresiv. Cele mai frecvente tulburări care se constata la acesti copii sunt:
- tulburari organice sau functionale;
- dezvoltare fizica si intelectuala mai lenta, comparativ cu copiii din familiile armonioase,
- uneori chiar retard mental;
- imaturitate morala și afectivă;
- instabilitate psihica, hiperexcitabilitate, impulsivitate, toleranța scăzută la frustrare;
- tulburări de conduită: agresivitate în raporturile interpersonale, sau, dimpotriva, pasivitate în
fața agresiunilor celorlalti; în aceasta sferă a problemelor de comportament se înscriu fuga de
acasa, abandonul țcolii, consumul de alcool sau droguri, furtul și minciuna ca forme
defensive de comportament.
Menținerea comunicării