Tema 3 Agresiune ca mecanizmul psihologic al conflictului

1. Agresiune, definiri conceptuale

2. Tipuri de agresiune
3. Cauzele agresiei
4. Evoluția agresivității în funcție de vârstă și relațiile copilului cu cei din jur
5. Prevenția agresivității și violenței la copii
Obiective operaționale
La sfârșitul lecției studenții vor fi capabili:
- Să definească noțiunea de agresivitate;
- Să descopere cauzele manifestărilor agresive la copil;
- Să determine diverse modalotăți de diminuare a agresivității.

Una din marile probleme ale lumii contemporane este agresivitatea. Acest fenomen este
puternic mediatizat, cercetările şi statisticile oficiale raportând o creştere spectaculoasă a
fenomenului în ultimele două decenii, astfel încât escaladarea acestuia în şcoală a devenit cea
mai vizibilă evoluţie din câmpul educaţiei formale. Aproape zilnic, mass-media prezintă
diferite scene de violenţă petrecute în şcoală, de la cele mai uşoare forme, până la cele mai
agresive.
Între agresivitate și conflict există o reacție reciprocă. Agresivitatea este fie cauza, fie
forma de manifestare, fie rezultatul conflictului. Pentru științele psiho-pedagogice înțelegerea
naturii comportamentului agresiv are o importanță majoră chiar dacă este o problemă delicată,
stăpânirea acestui fenomen nu se poate face decât dacă îi sunt cunoscute cauzele, originile,
formele de manifestare şi posibilităţile de prevenire.
1. Esența agresiei
Comportamentul agresiv a oamenilor va fi înțeles mai profund dacă vom răspunde la
întrebarea:” Care este esența agresiunii?”.
Termenul agresivitate îşi găseşte originea etimologică în latinescul „adgradior”, care
înseamnă „a merge către... cu un spirit belicos, cu tendinţa de a ataca.” În acest sens, noţiunea
de agresivitate trimite la o potenţialitate individuală, la capacitatea de a înfrunta un obstacol,
de a se confrunta cu altul şi a nu da înapoi în caz de dificultate. Se referă deci la o stare a
sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile
în plan conştient şi inconştient, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau
umilirii unei fiinţe sau lucru investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi
care reprezintă pentru el o amenintare/provocare.
În termenii conflictului, agresivitatea apare ca o modalitate conflictuală de relaţionare cu
mediul, fie în plan concret-acţional, fie în plan imaginar, fantasmatic.
Marca sa este intenţia nocivă, ostilă, îndreptată asupra acestuia din urmă. Prin definirea celor
doi oponenţi implicaţi în conflict drept subiect şi obiect al unei acţiuni, subliniem latura
subiectivă a conflictualităţii, în care un rol fundamental îi revine investirii obiectului cu o
semnificaţie anume. Aceasta motivează intenţia nocivă şi finalitatea agresiunii.
Noțiunea de agresiune a existat dintotdeauna în limbile europene, cu toate acestea,
importanța acordată nu a fost întotdeauna la fel. Din antichitate și până la sfârșitul secolului al
XIX-lea, ca multe alte subiecte, problema a fost tratată mai mult speculativ. La inceputul
secolului XX, abordarile încep să capete un contur mai concret.
Dacă la începutul secolului al XIX-lea agresiune era considerată ca comportament activ
și prietenos, chiar necesar și ca ostil, mai târziu valoarea cuvântului sa schimbat, a devenit mai
îngustă și a însemnat numai un comportament negativ.
O dată cu înmulţirea cazurilor de violenţă în şcoală s-au intensificat şi preocupările de
studiere a fenomenului, astfel încât, literatura de specialitate operează la ora actuală cu o
terminologie specifică pentru a nuanţa conceptul general de „violenţă în şcoală”. În literatura
anglo-saxonă se folosesc termenii:
*aggression (comiterea unui atac fără provocare, atac consumat în plan fizic sau verbal);
*agressivity (componenta normală a personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a
comite atacuri);
*agressiveness (o stare relativ propice comiterii unei agresiuni, susţinută de anumite trăsături
ale persoanei care se pot exprima ca forme adaptate social ale agresivităţii: competitivitatea,
combativitatea, iniţiativa, curajul, ambiţia);
*mobbing (atacuri în grup, produse de copii asupra unui alt copil; actualmente sensul acestui
termen este acoperit de noţiunea de bullying, care se referă atât la
atacurile/terorizarea/intimidarea în grup cât şi la cea individuală);
*bullying (un gen de violenţă, pe termen lung, atât fizică, cât şi psihologică, iniţiată de un
individ sau grup şi direcţionată împotriva unui individ care nu se poate apăra în contextul
respectiv).
În ce privește difiniții în perzent agresiunea nu se bucură de o accepţiune comună în
dependență de perspectiva teoretică abordată.
Cel puţin trei teorii se menţin cu fermitate pe propriile poziţii:
a) behaviorismul consideră ca agresiune este orice comportament care răneşte sau aduce un
prejudiciu altuia, de ordin fizic, moral sau material;
b) neobehaviorismul vede agresiunea doar în intenţia de a răni;
c) iar cognitivismul reuneşte intenţia cu violarea normei care guvernează situaţia.
Baron A. a definit agresiunea ca fiind “orice formă a comportamentului, direcţionat
spre a face rău ori a răni o altă fiinţă umană, care este motivată să evite un astfel de tratament”
(1977). În dicționare de psihologie agresiunea este tratată ”ca o formă spesifică de acțiune
care are ca scop demonstrarea superiorității în forță sau folosirea forței”. Savantul rus
Stolearenco L. crede că agresiune este o stare psihică care conține componenta cognitivă,
afectivă și volitivă. K. Lorenz concepe agresivitatea ca un instinct al luptei, dezvoltat
filogenetic şi exprimat în comportamentele agresive, care însă sunt modelate de factorii de
relaţie şi mediu. Psihologii și în special psihanaliștii definesc agresivitatea ca fiind o reacție la
un stimul din realitatea de zi cu zi.
Noi vom accepta următoare definiție - agresiunea este comportamentul realizat cu
intenţia de a-l răni pe celălalt. Agresiunea este componenta concret-acţională a agresivităţii –
act, conduită, comportament agresiv. În sens restrâns, agresiunea este atacul brutal, brusc,
neprevăzut (nepremeditat) asupra unei persoane. Agresorul este subiectul care desfăşoară
această conduită, cu intenţia nocivă implicită. În limbaj curent, denumim “victimă” persoana
care suferă de pe urma unei agresiuni directe. Ultimele două noţiuni au conotaţii şi
corespondenţe juridice. Delincvenţa presupune caracterul ilicit, cel de vinovăţie şi
incriminarea (inclusiv sancţionarea) faptei antisociale (deviante).
Agresivitatea este o interacțiune socială deschisă, de multe ori dăunătoare, interacțiune
socială, cu intenția de a provoca daune sau alte neplăceri altui individ. Putem considera
agresivitatea ca fiind o însușire a acelor tipuri de comportament care sunt orientate în sens
distructiv, comportamente ce provoacăa daune materiale, morale, psihologice. Prin urmare
comportamentul agresiv poate viza obiecte (casa, masina etc.), poate viza ființa umană
(individul, grupul, etnia etc.) sau ambele.
Agresivitatea este dispoziţia permanentă de a se angaja în acte de agresiune. Ea poate fi de
două tipuri: distructivă şi constructivă, caz în care ea se manifestă prin implicarea în competiţii
şi prin creativitate.
Agresivitatea este deci un mod de a fi în situaţii de viaţă foarte diferite, un mod de a acţiona-
reacţiona; de exprimare a opiniilor, de relaţionare. Ea nu poate fi desprinsă de datul
temperamental, de afectivitate, inteligenţă, experienţă personală. Nu i se pot contesta
contaminările socio-culturale şi implicaţiile morale. Descrisă ca o tendinţă, agresivitatea
reprezintă o implicaţie temporală a personalităţii, o atitudine.
Agresivitatea nu se confundă cu comportamentul antisocial, nici cu delincventă, nici cu
devianță și nici cu infracționalitatea.
Violenţa este manifestarea comportamentală extremă a agresivităţii, în care forţa
brutală este instrumentul prin care se produce constrângere şi teroare, în scopul impunerii
voinţei agresorului. Cruzimea presupune capacitatea de rezonanţă a agresorului; prin suferinţa
produsă victimei el îşi procură satisfacţia, plăcerea.

2. Tipuri de agresiune
Savantul Bass A. deosibește trei perechi de agresiunea: fizică – verbală, activă – pasivă,
directă – inderectă. Pe baza lor a fost descrise opt tipuri de agresiune.
Tipuri de agresiune Exemple
Fizică - activă - directă Rănirea, bătaia, omorul
Fizică -activă – indirectă Înțelegerea cu o altă persoană pentru vătămarea fizică a
inamicului său.
Fizică – pasivă – directă De a nu permite fizic celeilalte persoane a atinge obiectivul
dorit sau de a se ocupa cu ceea ce dorește
Fizică – pasivă - indirectă Refuzul de a îndeplini sarcinile necesare.
Verbală - activă - directă Abuzul verbal sau umilire a unei alte persoane.
Verbală -activă – indirectă Răspândirea de calomnie rău intenționat sau bârfe despre o
altă persoană
Verbală – pasivă – directă Refuzul de a vorbi cu o altă persoană, de a răspunde la
 întrebări.
Verbală – pasivă - indirectă Refuzul de a da o explicație și a veni în apărarea unui om care
este criticat sau învinovătățit pe nedrept.

Se cunoaște și autoagresiune care presupune o agresivitate îndreptată împotriva propriei

fiinţe.
Funcțiile agresiunii:
- supravieţuire şi menţinerea speciei. La om această funcţie este realizată de agresiunea
ofensivă.
- mijloc de a realiza scopurile.
- mijloc de afirmare.

3. Cauzele agresiunii
Teoriile agresivităţii pot fi grupate în trei şcoli: cele care consideră agresivitatea ca pe un
instinct, cele care o văd ca pe un răspuns predictibil la anumiţi stimuli şi cele care o consideră
un comportament învăţat.
❖ Agresivitatea ca instinct
Teoria psihanalitică. "Agresivitatea este innascuta" sustine Sigmund Freud (1920) dar si
Konrad Lorenz. Oamenii se nasc cu predispoziția sau impulsul de a fi violenți și de a agresa.
Cum nu se poate înlătura, trebuie, prin educare, găsite modalități nedistructive de canalizare a
energiei negative. Totuși se face o departajare între cei doi teoreticieni asupra acestui lucru. La
Freud agresivitatea apare ca fiind predominant distructivaă. Savantul consideră agresivitatea
ca fiind o consecinţă a instinctului primar numit Thanatos. Acest impuls înnăscut, orientat spre
dezintegrare, este direcţionat spre sine, considera Freud. Dacă pînă în acest punct are dreptate,
probabil ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Dar acest lucru nu se întîmplă din două motive: în
parte, datorită lui Eros (impulsul înnăscut spre viaţă), care de obicei învinge, dar şi datorită
orientării spre exterior a energiilor auto-distructive, care ne determină să-i agresăm pe ceilalţi,
pentru a evita să ne agresăm pe noi înşine. Cum, atunci, evită oamenii violenţa teribilă asupra
celorlalţi? Răspunsul, după Freud, este catharzis-ul. Urmărirea evenimentelor violente sau
angajarea în manifestări slabe de mînie diminuează impulsul agresiv şi ne purifică emoţional,
ne calmează.
Pe când la Konrad Lorenz agresivitatea are o valoare adaptativa și este chiar esențială pentru
supraviețuire.
Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivității nu înseamna, însa, și
ignorarea unor influente biologice asupra ei, cum ar fi:
o influente neuronale - există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice,
facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;
o influențe hormonale - masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferențelor
de natura hormonală;
o influențe biochimice - creșterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea. http://www.umfcv.ro/ccop-ce-este-agresivitatea
Teoria etologiei umane. Etologii (exponentul cel mai vizibil fiind Karl Lorenz), văd
agresivitatea ca pe un comportament instinctiv. La animale, ca şi la oameni, energia agresivă
s-ar dezvolta în organism independent de stimulii externi şi s-ar descărca periodic datorită
unor stimulti externi adecvaţi, în special prin frustrări (blocaje ale scopurilor) şi ameninţări (de
ex. invadarea teritoriului). Se consideră, apoi, că agresivitatea externă este o caracteristică a
regnului animal. De aceea etologii şi socio-biologii au făcut cercetări în aces sens. Konrad
Lorenz, în cartea On Aggression, 1966 (tradusă şi în limba română în 1995), defineşte
agresiunea ca fiind “instinctul de luptă la animale şi om care este orientat împotriva membrilor
aceleiaşi specii”. El o raportează la noţiunea lui Darwin de “lupta pentru existenţă”: “Lupta pe
care o avea în vedere Darwin şi care impulsionează evoluţia este competiţia dintre rudele
apropiate”.
Teoreticienii agresivităţii ca instinct tind să asocieze exprimării agresivităţii un efect
catharctic, dar rezultatele cercetărilor experimentale nu susţin această idee. Observaţiile
curente contrazic şi ele această idee: în cuplurile care se ceartă cel mai mult este mai de
aşteptat să apară violenţa; cel mai bun predictor al probabilităţii unui individ de a manifesta
violenţă criminală anul acesta, este violenţa sa criminală de anul trecut; violenţa pare a hrăni
violenţa, în loc să o reducă.
❖ Agresivitatea stimulată din exterior.
”Agresivitatea este un raspuns la frustrare" sustin cei de la Yale University din SUA. Teoria a
fost propusă în 1939 de un grup de psihologi (Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears.) Ei
constată că atunci când atingerea unui scop este blocată, ia nastere frustrarea. Aceasta frustrare
devine apoi o sursă de manifestare a agresivității.
Teoria utilizează patru concepte fundamentale: frustrare, agresiune, inhibiţie, deplasare a
agresiunii spre alte ţinte decît asupra sursei sau agentului frustrant.
Teoria a elaborat cîteva teze fundamentale:
1. Gradul de frustrare este în funcţie de: forţa răspunsului spre răspunsul frustrat, gradul
interferenţei cu răspunsul frustrat, numărul tentativelor de răspunsuri eşuate.
2. Forţa de instigare la agresiune este în funcţie directă de gradul de frustrare.
3. Instigarea cea mai puternică produsă de frustrare vizează actele de agresiune orientate
împotriva agentului frustrant, iar instigaţiile mai slabe sunt orientate (deplasate) spre ţintele
colaterale.
4. Inhibarea actelor de agresiune corelează direct cu forţa de penalizare anticipată.
5. Inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare suplimentară, care se manifestă
prin forme de agresiune modificată.
6. Realizarea agresiunii constituie un catharzis care reduce impulsurile spre alte acte de
agresiune.
Obiecţii la teoria frustrare-agresivitate (Ana Stoica-Constantin, 2004):
• Frustrarea poate duce la agresiune, dar aceasta depinde de personalitatea subiectului şi de
situaţie. Nu toţi reacţionează agresiv la frustrare. Unii răspund la frustrare (imposibilitatea de
a-ţi atinge scopul) prin eforturi suplimentare: plînsete sau renunţare.
• Nu orice frustrare duce la agresiuni şi nu toate agresiunile sunt rezultatul frustrării. De
exemplu, aşa cum a demonstrat Adler, agresivitatea este o manifestare a dorinţei de putere
asupra altuia şi de afirmare de sine. De asemenea, unele persoane cu sentimentul de
inferioritate datorate unui handicap fizic pot deveni foarte susceptibile şi suprareactive.
• D. Zillmann (1978) abordează agresivitatea prin prisma teoriei atribuirii. Dacă oamenii
atribuie frustrarea unor agenţi accidentali, care nu intenţionează să producă frustrare, atunci s-
ar putea ca reacţia să nu fie agresivă.
vezi
http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs30.pdf
❖ Agresivitatea învăţată
 "Agresivitatea este un comportament social învățat” Susținători acestei teorii consider că
comportament agresiv se invață prin mai multe modalităț. Acest curent al teoriilor agresivităţii
porneşte de la premisa că agresivitatea este un comportament învăţat. Susţinătorii acestei teorii
pleacă de la observaţiile că există multe societăţi în care agresiunea este aproape absentă şi că
imitarea comportamentului agresiv are loc chiar şi în absenţa unor stimuli frustranţi.
Se consideră că modelele de conduită agresivă se întâlnesc cel mai des în:
a) familie (copii violenți provin din familii în care cei doi părinți au fost crescuți tot cu
ajutorul pedepselor fizice);
b) mediul social (în acele comunități în care modelele de conduită agresivă sunt
acceptate, chiar admirate, agresivitatea se transmite ușor și generațiilor următoare);
c) mass-media (în special televiziunea care oferă zilnic modele de conduită agresivă,
fizică sau verbală).
Albert Bandura este un important cercetător, teoretician şi exponent al teoriei învăţării
sociale a agresivităţii. Experimentele sale au arătat că, de exemplu, copiii care observă
modele adulte agresive reproduc acelaşi comportament (Bandura, 1961), şi că acest tip de
imitaţie survine şi cînd modelul este într-un film. Experienţele sociale ale copiilor influenţează
modul în care îşi reprezintă ei mintal universul social şi cum procesează informaţia socială; în
plus, cogniţiile copiilor le ghidează comportamentul social.
O mare parte din agresivitate este dobîndită din observarea agresivităţii altora; prin
observarea huliganilor de pe terenul de joacă din curtea şcolii, a nemernicilor de pe micul
ecran şi chiar a propriilor părinţi acţionînd ca disciplinari, copiii învaţă cum să se angajeze
într-o largă diversitate de acţiuni neplăcute. Totuşi, copiii sunt mai expuşi la practicarea unui
comportament agresiv cînd acesta este întărit, îi oferă succesul. Ei se vor percepe ca nişte
agresori capabili. Conform acestei teorii, agresivitatea intră sub controlul proceselor interne
autoreglatorii. Când copiii văd clar cum societatea dezabrobă nemulţumită (sau dimpotrivă
recompensează) anumite acţiuni, ei îşi pot interioriza standardul, ajungând să trăiască
sentimentul de vinovăţie sau mândrie pentru comportament. De exemplu, dacă copiii văd că
anumite forme de agresiune în anumite împrejurări, sau îndreptate împotriva anumitor ţinte,
sunt neadecvate (de exemplu agresiunea fizică împotriva femeilor, sau împotriva unuia al
cărui comportament frustrant a fost neintenţionat), ei ar putea evita să acţioneze agresiv în
acele circumstanţe, sub presiunea auto-cenzurii. Nu toţi copiii învaţă aceleaşi reguli. Membrii
bandelor de delincvenţi, de exemplu, îşi pot interioriza norma că violenţa şi distrugerea sunt
mai degrabă surse de mîndrie-de-sine decât de auto-blamare.
R.S.Sirs, E.E. Maccoby, C. Levin a identificat doi factori care influiențează la formarea
comportament agresiv al copilului:
• indulgență (sub ea să înțeleagă gradul de pregătire a părinților și îngrijitorilor să ierte
infracțiuni, să înțeleagă și să accepte copilul);
• severitatea pedepsei de către părinți a manifestările agresive ale copilului.
Indulgența, adică disponibilitatea de a ierta comportamentul adulților, și severitatea pedepsei
comportamentului agresiv al copilului - determină răspunsurile comportamentale ale copiilor.
Autorii sustin ca, atunci când adulții nu fac anterior atitudinea lor față de agresiune clară, dar
după ce a comis un copil delict este sever pedepsit, aceasta duce treptat la consolidarea în
agresivitatea individului, pe de altă parte - răsfoirea de comportament adult, conduce la faptul
că copiii nu au o dorință de a asimila standarde acceptabile social de comportament,
autocontrolul nu este format. Acesti copii sunt impulsiv și agresiv în situații dificile.
Comportamentul cel mai adecvat pentru adulți aici este condamnarea agresiunii copilului, dar
fără sancțiuni severe în caz de abateri.
Teoreticienii cognitivişti sociali evită conceptul de agresivitate ca reacţie reflexivă la frustrare,
dar ei nu neagă importanţa frustrării şi a altor evenimente aversive. Într-adevăr, ei cred că
agresiunea este adesea un răspuns pe care copiii învaţă să-l dea atunci când sunt privaţi de
ceva, se simt ameninţaţi, sau răniţi, în mod special dacă ei găsesc că agresivitatea reuşeşte
să le amelioreze condiţia, situaţia. Reacţiile la frustrare şi alte evenimente incitante sunt
mediate cognitiv sau depind de evaluarea cognitivă realizată de individ asupra evenimentului
stimulativ. De exemplu, copiii care îşi dezvoltă un stil de a-i blama pe ceilalţi pentru
nereuşitele şi ghinioanele proprii şi cred că agresivitatea este un mod eficient de eradicare a
frustrărilor vor fi mai agresivi decât cei care nu dau vina pe ceilalţi pentru propriile necazuri
sau se pot gândi la soluţii eficiente, neagresive la conflicte. Teoria cognitivă socială se bucură
de un considerabil suport experimental.
Putem enumera adesea printre cauzele comportamentelor impulsiv-agresive existenta la
subiect a unor trăsături temperamentale, apartenența individului la unul din tipurile de
temperamente. Pe baza a trei trasaturi fundamentale: emotivitatea, activismul și rezonanța
reprezentărilor au fost descrise opt tipuri temperamentale: nervos, sentimental, coleric,
pasionat, sangvinic, flegmatic, amorf, apatic. Anumite temperamente - coleric, nervos - se
constituie în baza pentru conduite agresive adoptate imediat. "Temperamentul este
dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă cel mai pregnant în
conduită". De aceea cunoasterea temperamentului poate deveni un punct de plecare pentru
modalitățile în care putem gestiona impulsurile și comportamentele agresive.
O altă cauză demnă de menționat este cea legată de stima de sine. Mulți cercetători au
stabilit o legătură evidentă între nivelul stimei de sine și tendințele agresive, în sensul că cu cât
stima de sine, încrederea în forțele si capacitățile proprii, este mai scăzută cu atât componenta
agresivă este mai pregnantă. Conceptul de stima de sine este corelat cu sentimentul de
competență și conștientizare a propriei valori. Indivizii cu un grad scăzut de stimă de sine se
concentrează de obicei să-i impresioneze pe alții, au o încredere scăzută în propria persoană,
au dubii asupra valorii și acceptării lor sociale, nu-și asumă riscuri și încearcă să evite eşecul.
Caută confirmarea propriei valori, a propriilor decizii la alții și sunt ușor influențabili.
Cauza agresiunii poate fi școala. Şcoala constituie un spaţiu social de transmitere şi
asimilare de informaţii, dar şi de modelare a personalităţii şi de socializare. Este unul din
mediile unde energia agresivă este mobilizată şi drept urmare trebuie să răspundă exigenţelor
adaptării elevilor la conţinutul de cunoştinţe, la metodele de lucru propuse, la modul de
funcţionare şi la regulile de disciplină. Cercetările demonstrează că cadre didactice au nevoie
de o formare specială, de un anumit nivel de cultură a comportamentului nonagresiv în situații
de conflict, renunțarea la metodele obișnuite de soluționare a conflictelor la toate nivelurile și
ce este deosebit de important în formarea abilităților de autocontrol.
Nivelul scăzut al educației elevilor, de asemenea, poate provoca agresivitate.
Şcolii îi revine o responsabilitate majoră în educarea şi formarea la elevi a atitudinilor şi
comportamentelor non-agresive. Educaţia în şcoală trebuie să vizeze ansamblul personalităţii
elevului, urmărind să-i formeze nu numai orizontul cultural, ci şi cel afectiv, emoţional,
volitiv, atitudinal, să-i susţină eforturile, să-i lărgească interesele să-i determine progresiv
orientarea şi să-i optimizeze procesul de socializare.

❖ Evoluția agresivității în funcție de vârstă și relațiile copilului cu cei din jur

https://www.mamica.ro/totul-despre-comportamentul-agresiv-la-copii/
Copiii se nasc cu un instinct agresiv sau comportamentul agresiv se învață?
Aceasta întrebare are puternice implicații practice, legate de modul în care educăm copiii.
Pedagogi și psihologi consideră că agresivitatea și violența, ca comportament se formează în
copilărie și în adolescență. Din acestea considerente educatorul are nevoie să cunoască cum
evoluționează și se manifestă acest comportament la diferite etape ale vieții copilului. În acest
caz ne putem da seama dacă o tulburare se inscrie într-un comportament corelat cu vârsta lui
sau este cazul să se adreseze unui specialist.
Psihologul rus S.A.Zavrajîn consideră că copilul manifestă agresiunea mult mai
devreme decât cred adulții. Agresiunea copiilor este specifică și vine dintr-un sentiment de
nemulțumire cu privire la incapacitatea de a realiza propriile nevoi de bază vitală (alimentație,
libertatea de mișcare, ect). La imposibilitatea comunicării se adaugă și dorința de
independență și lipsa de control a impulsurilor resimțite de copiii.
In cazul piticilor de 1 an și jumătate -2 ani, copiilor le este foarte greu să-și comunice nevoile
părinților sau celorlalți. Oricărui copil i se poate întâmpla să rupă o jucărie sau să își mai
lovească un coleg. Cu toate acestea, la copiii mici niciodată nu se observă un comportament
agresiv conștient. Copii pot manifesta violența în timpul jocului întâmplător. Dacă maturii
preântâmpină momente ce pot provoca agresie atunci copilul nu o exercită.
Printre cazuze care pot provoca agresie putem enumera și:
- aflarea în mijlocul unei situații frustrante, stresante;
- supra-stimularea;
- extenuarea;
- lipsa supravegherii adulte;
- imitarea comportamentul agresiv pe care îl vede la copiii din jur.
Manifestarea agresivității se datorează faptului că experiențele emoționale ale copiilor mici, în
special de la vârsta cuprinsă între 2 și 3 ani, au o intensitate crescută și nu sunt controlate în
corespundere cu norme sociale, de voință slab dezvoltată. Nemulțumirea copii exprimă direct:
țipă, cad la podea și dau din picioare, poate zgâria, muscă, se lovesc. Acest lucru este deosebit
de caracteristic copiilor puternici, activi, care sunt obișnuiți cu satisfacerea imediată a
dorințelor lor.
Toate acestea sunt perfect normale într-o anumite măsură, însă asta nu înseamnă că trebuie să
ignorăm comportamentul agresiv, ci trebuie să îi deschidem calea către modalități mai
potrivite de exprimare a sentimentelor.
La copiii de 2-3 ani, mușcatul și lovitul celor din jur poate fi rezultatul lipsei de învățare
a mijloacelor de comunicare potrivite, neagresive atunci când sunt puși în fața unei probleme.
Cauza acestor reacții negative poate fi:
- legitimă apărare;
- se află în mijlocul unei situații frustrante, stresante
- mânie extremă;
- supra-stimularea;
- extenuarea;
- lipsa supravegherii adulte;
- imitarea comportamentul agresiv pe care il vede la copiii/ adultii din jur.
Manifestarea agresiei apare ca rezultatul geloziei în raport cu alți copii cărora i se acordă mai
multă atenție.
La doi ani apar tendințe ostile față de adulți ca urmare a creșterii elementelor de frustrație.
Acesta este numit negatevizm primar și devine vehement în unele împrejurări. Se poate
manifesta prin plânsete, țipete,tărâri, refuzul de a primi o jucărie, etc.Reacții active negative
sunt legate de însușirea unei jucării ce nu-i aparține.
La 3 ani independența înmugurește și reprezintă o sursă de mândrie. Provocarea o constituie
creșterea controlului asupra sentimentelor sale. Deși e în stare și vrea să ducă la bun sfârșit
cerințele maturilor, aceștea nu pot conta pe cooperare permanentă. Copilul înțelege ideea de
cauză-efect: de exemplu, ca atunci când e obraznic va fi pedepsit, iar comportamentul bun va
fi întotdeauna aprobat, încep să-și controleze mai bine frustrările. La această vârstă, copiii
înțeleg limitările și regulile. Sunt mai încrezători în forțele proprii, însa au încă probleme de
gestionare a impulsurilor. Răspund bine când văd exemple de comportament bun în preajmă și
le place să primească mereu încurajări pozitive. La aceasta vârstă copiii vor să devină
independenți și cei care nui permit acest lucru (cel mai des aceasta este mama) pot provoca
reații violente.
La vârsta de 4-6 ani este perioada preșcolară mica și se caracterizează printr-o trecere
de la un relative echilibru la oarecare instabilitate. Ca urmare a dezvoltării capacităților sale
intelectuale, copilul poate să-și stârnească unele stări affective, iar pe altele poate amâna. Are
loc reglajul psihic al comportamentului prin intermediul voinței. Limbajul poate fi
”instrumentat” active și deosebit de complex al relațiilorcopilului cu cei din jurul său. Relațiile
ocupaționale de joc au o mare însemnătate. Noi experiențe în relații cu cei din jur la care el
trebuie să se adapteze și să acționeze nu numai în funcție de dorințele, ci să șțină sama și de
ceirințele celorlalți.
Copii nu au un nivel suficient de toleranță în relațiile între ei. Cel mai des în această
perioadă, auzim plângeri din partea educatorilor, părinților cu privire la bătăi, acțiunile
agresive ale copilului în raport cu frații și surorile mai mici, în încercarea de a chinui
animalele. Comportamentul agresiv poate fi deja considerat ca o formă specifică a relațiilor
copilului cu alte persoane. Comportament agresiv în această perioadă se datorează pe de o
parte – particularitățile de temperament, excitabilitate emoțională, iar pe de altă parte -
motivelor sociale: situația din echipă, în familie, lipsa de atenție la această problemă în
grădiniță, lipsa de activitate sistematică și eficientă în direcția formării comportamentului
nonagresiv. La această etapă, este important să se dezvolte abilitățile de comunicare
(capacitatea de a comunica cu semenii este extrem de important pentru a stabili un contact cu
un grup de colegi) și abilități de comportament social: înțelegerea altei persoane, empatie,
sentimente.
Perioada de vârstă 6/7 - 10/11 ani este cea a şcolarului mic. La intrarea în şcoală copilul
ajunge într-un mediu aproape în întregime diferit de cel familial şi în locul unui grup restrâns
copilul întâlneşte o colectivitate. Odată cu încadrarea în această colectivitate începe
familiarizarea cu cerinţele vieţii sociale. Adaptarea la cerinţele şcolii impune modificări în
toate componentele personalităţii și adaptarea unor forme noi de echilibru.. Extinderea
câmpului afectiv înseamnă crearea de noi legături sociale, respectarea unor reguli, acceptarea
unor îndatoriri, creşterea capacităţii de efort etc. Trebuie sa reamintim ca la aceasta vârsta
activeaza moralitatea constrângerii: copiilor le vine greu să înteleagă de ce și cum trebuie
adaptate regulile in diferite situații, crește nervozitatea. Dacă veți împărți clasa în echipe, veți
fi surprins de rivalitatea survenita spontan. Una dintre soluții este să le reamintim, prin
atitudinea dumneavoastra, că totuși nu sunt în arena gladiatorilor și schimbați frecvent
componența echipelor. Certurile sunt foarte frecvente la aceasta vârsta, fiind prezentă mai ales
răfuiala verbală. Băieții însa pot ajunge la trântă și pumni. Certurile ocazionale sunt de
asteptat, dar dacă anumiți copii par implicați într-o rafuială de durată, cu episoade aproape
zilnice, va trebui să interveniți.
Copiii trebuie să învețe să se stăpânească, să depășească unele dificultăți legate de
temperament.
Vârsta de adolescență (12-14 ani). La această vârstă apar problemele specifice vârstei
adolescenţei. Adolescenţa este o „boală cu durată limitată” (R. Campbell, 1994), ea are un
caracter spectacular, oscilant, în care individul devine extrem de vulnerabil.
În adolescenţă, sunt frecvente conduitele predelincvente. În această perioadă, agresivitatea
înregistrează un salt consistent. Comportamentul agresiv oscilează nu numai în funcţie de
vârstă, dar şi de sex, raportul dintre băieţi şi fete fiind de 5 la 1, ceea ce înseamnă un supliment
remarcabil de agresiune masculină. Adesea, printre cauzele conduitelor impulsive sunt
enumerate, de mulţi cercetători, şi anumite trăsături temperamentale.
Psihologul român Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma
manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi
reactivităţii motorii specifice unei persoane.
O altă cauză foarte des invocată pentru conduitele impulsive ale elevilor este şi cea legată de
stima de sine.
Regulile grupului devin sursa generală a regulilor de comportament. Dezvoltarea unui cod
comportamental specific trebuie văzut ca o tentativă de câstigare a independenței, obligatorie
statutului de adult. Este util ca educatorul să-i antreneze pe elevi într-un proces de
coparticipare la stabilirea normelor orei, clasei, activităților comune din timpul liber. Oricum,
impunerea unor norme exterioare lor nu mai are șanse de izbândă. Dorinta de conformare la
normele vârstei atinge acum un apogeu. Este "paradoxul" pe care îl găzduieste aceasta etapă,
dat fiind și gradul ridicat al nonconformării față de adult. Conformismul la normele grupului
îmbracă forme diverse, de la îmbrăcăminte și pânaă la jargonul verbal sau gestual.
Aceasta caracteristică îi poate face pe preadolescentți extrem de virulenți în raportarea la cei
aflați, sau considerați, a fi pe poziții minoritare. Devine dificilă menținerea eficienței activității
și chiar a limitelor bunului simt într-o interacțiune de grup. Dezbaterile, chiar pe teme propuse
de ei, pot degenera fie în zeflemea functionala (bataia de joc, de dragul actiunii în sine), fie în
cea anti-persoană sau grup. Pentru a evita astfel de situații se pot face dezbateri pe baza opiniei
lor exprimată în scris și cu caracter anonim. Prioritatea interventției profesorului în acest plan
este intermedierea relațiilor copiilor cu sistemul valorilor promovate în societate. Rostul unui
astfel de demers vizeaza clarificarile preliminare necesare oricarei persoane care se afla în
postura de a-si cristaliza sistemul axiologic propriu.
În ciuda aparențelor, la aceasta vârstă elevii sunt preocupați foarte mult de ceea ce gândesc
ceilalți despre ei. Prieteniile, dar și supărările și certurile sunt mai intense și cu urmari mai
profunde. În aceasta etapă de tranziție de la moralitatea constrângerii la cea a cooperării,
discuțiile privind regulile, legile sau etica pot fi extrem de furtunoase cu diferente de opinii cr
Multe lucrări stiințifice, care au studiat fenomenul agresivității au arătat că cei până la aceasta
etapă a vieții au exersar comportamentul agresiv au deja acest comportament dezvoltat și
învățat.

Așadar când putem să spunem că copilul are deja un comportament agresiv și cum se
manifestă comportamentul agresiv ?
Conform criteriilor stabilite de Asociaţia Psihologilor Americani, comportamentul agresiv
însumează următoarele categorii de comportamente:
• Ameninţă, intimidează, ironizează pe alţii.
• Manifestă agresivitate fizică faţă de alţii.
• Distruge bunurile celorlalţi.
• Încalcă drepturile celorlalţi.
Pentru a avea o imagine cât mai completă a acestui fenomen ne bazăm pe următoarea definiţie
operaţională: Violenţa în şcoală este „orice formă de manifestare a unor comportamente
precum:
• exprimare inadecvată sau jignitoare, cum ar fi: poreclire, tachinare, ironizare, imitare,
ameninţare, hărţuire;
• bruscare, împingere, lovire, rănire;
• comportamente care intră sub incidenţa legii (viol, consum/comercializare de droguri,
vandalism – provocarea de stricăciuni cu buna ştiinţă – furt);
• limbaj neadecvat la adresa cadrului didactic şi celorlalţi colegi (înjurături, cuvinte obscene).”
https://tmenglish.files.wordpress.com/2010/05/strategii-prevenire-violenta.pdf
Sub aspectul modalităţilor acţionale, delimitarea este din nou foarte largă. Unii sociologi
(Chelcea, 1998) identifică doar comportamentele ofensive drept agresive, în timp ce alţi autori
(N. Barker, K. Lewin, L. Berkowitz) consideră că şi conduitele regresive sunt tot manifestări
ale agresivităţii (la copil: scăderea randamentului, scăderea apetitului alimentar,
morocănoşenia, bosumflarea). Pentru C. Păunescu (1994) registrul se întinde de la pasivitate
şi indiferenţă, refuzul ajutorului, ironie, tachinare până la ameninţare şi violenţa propriu-zisă.
Intenţia nocivă vizează negarea, umilirea, degradarea, constrângerea sau distrugerea
(Păunescu, 1994), paguba, jignirea sau durerea (Jenö, 1979), minimalizarea, suprimarea fizică
a persoanei (Chelcea, 2006), evitarea sau violarea normei sociale. Ţinta intenţiei nocive este o
persoană sau un obiect investite cu semnificaţie.

5. Prevenția agresivității și violenței

Prevenția agresivității ar trebui să înceapă cu o corecție a sistemului intern de intenții,
dezvăluind impulsurile interioare destructive (S.Stepanov). Și nu ar trebui să fie o chestiune de
a scăpa de agresiune, ci pentru a elimina cauzele care provoacă comportamentul agresiv.
Pentru a preveni cazurile cronice de agresivitate, trebuie să ne concentram atenția pe
prima perioadă a vieții omului, primii ani după nastere, pentru că în această etapă se pun
bazele comportamentului agresiv de mai târziu.
S.N. Enikolopov propune să lucrăm cu conştiinţa de sine, cu ”Eu-concept” a copilului
Prin conştiinţa de sine, raportarea subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri individul
îşi înţelege propria persoană ca subiect al activităţii sociale, ca membru activ şi util al
mediului social în care trăieşte.
Este necesar să se pună accent pe dezvoltarea individuală a copiilor, dezvoltarea
abilitățile de autocontrol și autoreglare pentru a forma încrederea și stima de sine.
A. Maslow consideră că agresie poate fi vindecată și aici există două surse.
Prima sursă - mișcarea spre maturitate (auto-actualizare) a persoanei: „Cu maturizare
personală, în procesul de dobândire a unei libertăți interioare agresivitatea se manifestă sub
formă de indignare, devine treptat un mod de afirmare de sine.”
A doua sursă – ”organizarea corespunzătoare a instituțiile sociale, care ar trebui să reducă
riscul de manifestare a agresiunii”.
Managementul agresivităţii şi violenţei trebuie abordat atît formativ, prin intermediul
programelor de formare (training), cît şi ca intervenţie punctuală în prevenirea şi gestiunea
violenţei. La rîndul lor, ambele aceste abordări se referă atît la indivizii direct implicaţi, cît şi
la terţa parte.
Se cunosc două grupe de metode care por fi folosite pentru a preveni comportamentul agresiv
la copii:
Metode specifice
Metode nespecifice
Metode specifice.
Din aceasta grupă face parte:
- programelor de formare (training) ca de exemplu: ”Strategii de prevenire şi reducere
a agresivităţii în contextul şcolar”
În momentul de faţă programele antiviolenţă la nivelul comunităţii, acolo unde ele există,
îmbrăţişează patru problematici:
- formarea abilităţilor de management al conflictului
- programe gestionate de tineri
- strategii psihopedagogice
- strategii bazate pe familie
Indiferent de componenta pe care este axată un program, el va avea rezultate bune dacă
îndeplineşte anumite condiţii:
- este adaptat la problemele şi resursele specifice ale comunităţii
- este precedat de evaluarea cunoştinţelor şi abilităţilor de coping (adaptare, modelare în
funcţie de circumstanţe) ale membrilor comunităţii
- include trainingul abilităţilor de management al conflictului, care ajută tinerii să înveţe
mijloacele nonviolente de rezolvare a conflictelor, să instituie nonviolenţa ca normă socială şi
să recunoască semnele de pericol de escaladare a conflictului
- conţin programe gestionate de tineri, în care aceştia cunosc consecinţele teribile ale
comportamentului violent
- include dezvoltarea unor relaţii de încredere cu adulţi cheie, cum ar fi părinţii şi membrii
echipei de formatori ai programului
- include resurse psihopedagogice de genul: mentoratul programelor, eforturi de coeziune
familială şi consilierea.
Se propun ședințe de training cu specialist atunci când ați observat la copil un comportament
deosebit de agresiv, care persistă mai mult de șase luni și care nu este justificat în niciun fel de
ceea ce se întâmplă în mediul lui social sau familial.
Pentru a stabili diagnosticul, este suficient ca copilul să prezinte simultan patru din cele opt
simptome:
1. adesea își iese din fire,
2. adesea se ceartă cu adulții,
3. adesea refuză sau sfidează regulile stabilite de părinți, profesori
4. adesea îi săcaie pe ceilalți,
5. adesea îi învinovățește pe ceilalți pentru greșelile lui,
6. se supără și se infurie cu ușurință pe ceilalți,
7. este furios și neliniștit aproape tot timpul,
8. este nemulțumit tot timpul.

Evitarea violenţelor necesită self-control, dar şi calităţi şi exerciţii de identificare precoce a

semnelor posibilei agresiuni din partea celuilalt.
Controlul propriei violenţe se realizează prin:
- Cunoaşterea stilului propriu de rezolvare a conflictelor: Indivizii care îşi cunosc modul de
reacţie în situaţiile de conflict devin conştienţi de situaţiile apte să le producă creşterea
mîniei; analizează critic propriile justificări ale furiei, agresivităţii şi violenţe;
- Înţelegerea avantajelor şi dezavantajelor violenţei;
- Folosirea modurilor sănătoase de exprimare a furiei
- a face deosebirea între răspunsurile asertive şi cele agresive şi a folosi efectiv răspunsurile
asertive în comunicare.
- Cunoaşterea naturii violenţei, a rapidităţii cu care escaladează, a modurilor cum se ajunge
la violenţă de la certuri minore şi cum contribuie armele la violenţă.
Recunoaşterea cauzelor violenţei la ceilalţi
Această înţelegere este facilitată de capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt.
- Persoanele capabile să adopte perspectiva celuilalt pot gîndi mai flexibil, recunosc
problemele în loc să le nege, se plasează pe o orientare constructivă a conflictului, care
presupune rezolvarea creativă a problemelor, deschiderea, absenţa defensivităţii,
flexibilitatea şi utilizarea plenară a resurselor disponibile.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai facilitează respectul şi grija pentru
celălalt, în defavoarea blamului, neîncrederii şi neînţelegerilor.
- Capacitatea de adoptare a perspectivei celuilalt mai înseamnă: comunicare, cooperare,
încredere, construirea stimei de sine, abordări creative în situaţii conflictuale, gestiunea
fricii şi furiei, conştientizarea stereotipurilor şi prejudecăţilor, examinarea structurilor de
putere şi construirea capacităţii de a ierta.
Se recomandă a studia ”GHID DE BUNE PRACTICI, pentru educația pozitivã a pãrinților,
cadrelor didactice și elevilor” de autor: Diana Stãnculeanu, 2011.
Cu success putem folosi și metoda Art-terapie. Beneficiarii Art Terapiei sunt persoane cu
probleme comportamentale (generate de manie, furie) Art-terapia învață copiii și oamenii mari
deopotrivă, să se exprime, să dea frâu liber creativității. Fie că este art-terapie prin pictură, art-
terapie prin modelaj, art-terapie prin joc, art-terapie prin teatru sau dans, copilul învață să
devină el însuși, să se exprime liber, să devină încrezător în forțele sale proprii, să comunice și
să relaționeze, într-un cuvânt, să fie un copil fericit. Art-terapia este o oportunitate pentru
fiecare de a se exprima spontan și autentic, o experientă, care în timp, duce la implinire
personală, vindecare emoțională si profundă transformare. Rolul psihologului este acela de a
modera și de a încuraja exprimarea liberă, spontană, într-o atmosferă degajată, în care copilul
se simte în siguranță și protejat. Prin procesul de creație și prin produsul final își explorează
sentimentele, reconciliază conflictele emoționale, dezvoltă conștiinta de sine, gestionează
comportamentul și dependențele, dezvoltă abilități sociale, găsește persepective noi de a privi
realitatea, reduce anxietatea și crește stima de sine.
Sunt binevenite diferite Tehnicile de lucru: jocul și jocul de rol, brainstorming,
demonstrația, discuția în grupul mare pe studii de caz, problematizarea pe grupe mici,
expunerea prin power point, flipchart, fișe de lucru, tehnica relaxării prin respiraţia profundă,
gestionarea furiei.
Metode nespecifice
Din metode nespecifice fac parte așa numite ”regulile de aur ale pedagogiei”:
• Nu fixați atenția asupra comportamentului nedorit al copilului și să nu manifești singur
comportament agresiv. Interzicerea și ridicarea vocii sunt cele mai ineficiente moduri
 de a depăși agresivitatea. Exprimarea mirării, nedumeririi, supărării profesorilor cu
privire la comportamentul inadecvat al copiilor ajută la formarea reținerii;
• Nu lăsați fără atenție orice schimbare pozitiv în comportamentul copilului, indiferent cât
de neesențiale ar fi ele. Copilul vrea să simtă că fiecare moment este luatîn seamă și
apreciat.
Implementarea ideilor educației fără violență, umanizarea procesului educațional modern
poate fi realizată în două direcții:
1) construirea procesului educațional în instituțiile de învățământ pe baza interacțiunii non-
violente:
- umanizarea procesul pedagogic;
- crearea în instituțiile de învățămînt a unui mediu de dezvoltare non-violent.
2) formarea la copii competențelor de comunicare non-violentă.
Activitatea trebuie să se bazeze pe principiile următoare:
- refuzul tuturor participanților în procesul pedagogic de dominare și strategii de impunere a
comportamentului;
- respingerea modalităților violente în soluționarea conflictelor interpersonale;
- accent pe identitatea celeilalte persoane.
În procesul educational diriginților se recomandă a folosi:
Schimbarea contextelor şcolare care utilizează pedeapsa Obiectivele acestui tip de
intervenţie vizează învăţarea şi utilizarea de către profesori a tehnicilor de gestionare a
comportamentelor elevilor la clasă, în vederea scăderii frecvenţei de manifestare a
comportamentelor neadecvate concomitent cu creşterea frecvenţei de manifestare a
comportamentelor alternative, acceptate social.
Învăţarea de către copii a abilităţilor sociale Obiectivele acestei strategii de intervenţie
vizează învăţarea de către elevi a unor comportamente care să-i ajute să gestioneze situaţiile în
care se confruntă cu comportamentele agresive ale celorlalţi. De exemplu, elevii pot fi învăţaţi
să ignore situaţiile, să-şi ia distanţă de aceste situaţii, să reacţioneze cu fermitate şi să solicite
asistenţă de la profesori atunci când este nevoie. Elevii care acţionează agresiv pentru a obţine
atenţia colegilor şi prestigiul în faţa lor, pot fi învăţaţi să folosească alte metode mult mai
eficiente care să le permită să obţină acest lucru, fără să se pună în situaţia de a fi respinşi sau
marginalizaţi de ceilalţi.
Consecințele logice și nu pedepsele sunt cele mai eficiente în stoparea comportamentului
agresiv la copiii de vârstă mica. Ele învață copilul ca fiecare acțiune de-a lor are o consecință,
fie ea buna sau rea, și îl va ajuta să ia decizii mai bune în viitor, atât la locul de joacă cât și în
alte împrejurări.
La nivelul interactiunilor elev-elev diriginte atrage atenția la promovarea de atitudini proactive
între elevi, cultivarea de modalități alternative de comunicare, dezbaterea în cadrul orelor de
dirigenție/consiliere a unor teme privind comportamentul agresiv al elevilor, discutarea
conflictelor de la clasă și oferirea de modele valide de soluționare a acestora, realizarea unor
pliante, broșuri, afișe pentru atenționarea elevilor despre riscurile unui comportament agresiv,
în vederea eliminării/reducerii fenomenului de agresivitate, organizarea unor activități
recreative cu specific non-violent, organizarea “Saptămânii fără violență”, în cadrul căreia
sunt cuprinse concursuri de eseuri, fotografii, jocuri sportive, marșul nonviolenței etc,

Recomandările părinților.
Odată ce a fost formată o idee despre motivele care stau la baza comportării agresive a
copilului, este timpul să interveniți:
Pune capat imediat situatiei conflictuale. La primul semn că cel mic încearcă să devină
agresiv, interviniți imediat și îndepărtează-l din toiul acțiunii. Nu trebuie să îi acorzi prea
multă atenție pentru a nu-i încuraja comportamentul negativ, și aici includem explicațiile
laborioase menite să liniștească apele: copiii de până la 3 ani nu pot asculta lămuriri
interminabile ale motivelor pentru care ei nu trebuie să se comporte așa cum o fac. Insa, o
afirmație scurtă și fermă: “Noi nu mușcăm/ lovim!” trebuie sa fie de ajuns în vreme ce tu îți
îndrepți atenția către victima. Alte exemple de atenție sportită sunt și țiparea la propirul
copilî in timp ce consolezi victima, forțarea copilului să-și ceară scuze imediat sau încercarea
de a vorbi cu ceilalți părinți din jurul tău despre cât de jenată și mânioasă ești de
comportamentul micuțului tau.
Concetrează-te pe consolarea victimei și ignorarea atacătorului. Dacă copilul tău nu se
poate calma, îndepărtează-l din mijlocul acțiunii fără să te enervezi și tu; veți vorbi împreuna
atunci când copilul se calmează. Dacă îți este imposibil fizic să-l iei de la locul unde are loc
disputa, atunci îndepartează (posibila) victimă și pleacă și tu de acolo; în acest mod îi vei
transmite mesajul că îți vei îndrepta atenția asupra lui atunci când se calmează, iar copilul
învață că este responsabilitatea sa să se linișteasca și să acționeze corect.
Coboara-ți vocea, nu o ridica. Ca parinți, trebuie să arătăm autocontrol și să folosim cuvinte
calde dacă dorim ca și copiii noștri să se poarte în acest fel. Este foarte ușor să raspundem prin
țipete și cu mânie, însă trebuie să ne reamintim că cei mici caută indicii prin care să-și
controleze impulsurile și să-și rafineze acțiunile. Deși poate fi jenant să ai un copil care
continua să-și brutalizeze prietenii în orice împrejurare, trebuie să înțelegi că purtările sale
negative există tocmai datorită faptului că micuțul înca încearcă să priceapă ce-i cu
sociabilitatea. Nu e un lucru ușor, așadar nu exagera și nu o lua personal.
Una dintre tehnicile care dă rezultate bune în cazul unora dintre copii este să-ți schimbi tonul
și volumul vocii. Îl poți ajuta să rămână calm coborându-ți vocea în vreme ce te îndrepți către
protagoniști. Dacă este incapabil să se calmeze, înainte de a ajuta victima, întoarce-te către
copilul tău și spune-i încetișor ” Vreau să încerci să te calmezi. O să ajuț băiețelul și până
termin eu aici, te rog să încetezi cu țipetele”. Dacă reușește să facă ceea ce i-ai propus, lauda-
l: “Îți mulțumesc că te-ai calmat. Noi nu mușcăm. Uite, pe băiețel îl doare și acum e supărat”.
Mai repetă-i o dată “Noi nu mușcăm!” și avertizează-l că dacă se mai întâmplă o dată, veți
părăsi locul de joacă. Dacă micuțul tău nu reacționează la acest mod de abordare și nu se
poate calma singur, lasă-l acolo unde este (însă supraveghează-l atent, la o distanță
rezonabilță) și îgnora tantrum-ul; majoritatea copiilor refuză să se mai dea în spectacol dacă
nu au asistență.
În cazul copilului mai mic, ajută-l să-și recunoască furia: “Știu că ești supărat, însă noi nu
lovim. Nu lovim!”.
Celor mai mari, de 3-7 ani este important să le vorbim despre mânie. Putem exersa
modalități prin care să se calmeze atunci âand au parte de un moment liniștit. Le putem spune:
“Cateodată și eu mă simt tare furioasă. Când mi se întâmplă asta, imi zic ”uite, ce furioasă
sunt!” și plec de la locul unde are loc disputa”. Îi poți sugera să numere până la 10 pentru a se
elibera de mânie, să respie adânc pentru a se calma sau cum să spuna singur, cu cuvintele lui:
“Sunt foarte, foarte supărat!”. Toate aceste metode îl ajută pe copil să distragă atenția de la
mânie și îl învăța să recunoască acest sentiment puternic.
Înainte de apariția “norilor” de ceartă, reamintiți-vă consecințele care derivă din
imposibilitatea controlării sentimentelor de agresiune: “Eu cred că poți să te controlezi, însă
dacă nu o să reușești, să știi că va trebui să părăsim parcul și ne vom întoarce abia peste o
săptămână. Înțelegi?”. Asigură-te că te ții de promisiunea făcută, indiferent de consecința pe
care i-ai propus-o.
Învață copilul că agresiunea este un lucru rău.
De asemenea, este important saăvorbești cu copilul despre agresiune, mai ales în momentele
de acalmie. Cu o voce caldă, explică-i copilului că lovitul, mușcatul, îmbrâncitul și alte
comportamente agresive (scuipatul, spre exemplu) sunt acțiuni greșite și urâte.
În cazul celor mici, de 1 an și jumătate - 2 ani, limitează-te la vorbe simple: “Nu lovim!
Este greșit”. Va fi nevoie de multe repetări, folosind întotdeauna aceleași cuvinte, până ca
micuțul să le înțeleagă. Fii fermă și aplică consecințele de fiecare dată când copilul este
agresiv: acasă, poți să îl trimiți în time-out, departe de restul familiei, undeva unde copilul
poate sta până se calmează. În deplasare, scaunul de mașină poate lua locul time-out-ului sau
orice alt loc ferit de veselia și plăcerea jocului. Copilul va înțelege că nu tolerezi nici o forma
de agresiune.
Copiii mai mari, de 3-7 ani, pot experimenta situațiile cauza-efect. Cu alte cuvinte, ei vor
dori să vadă cum reacționezi la ieșirile lor agresive. Este datoria ta să găsești consecințe logice
și care să fie și eficiente. De vreme ce copiii sunt vorbitori destul de buni la vârsta asta, poți
folosi o varietate de fraze atunci când comportamentul lor lasă de dorit: “Mușcatul nu este
ok” sau “Lovitul doare. Te rog să încetezi”. Este în regulă să-i refuzi un privilegiu în ziua în
șcare copilul a mușcat/ lovit/îmbrancit un alt copil. Eficiența maximă poate furniza și părăsirea
imediată a locului de joacă.
Un model de comportare este furnizat de Patricia Draper (Draper, 1978) pe baza observaţiilor
societăţii din Deşertul Kalahari. Ea indică cel puţin trei aspecte de descurajare a răspunsului
agresiv la copii:
1. Când doi copii mici se ceartă sau încep să se bată, adulţii nu îi pedepsesc sau le fac morală;
i îi separă fizic, ducîndu-i în direcţii diferite. Adultul încearcă să distragă atenţia copilului şi
să-l facă să se intereseze de alte lucruri. O startegie similară este folosită cu copiii mai mari,
chemîndu-i deoparte sau intrînd vreun adult în grup.
2. Părinţii nu utilizează pedeapsa fizică, iar posturile agresive sunt evitate de adulţi şi respinse
de societate.
3. Adulţii ignoră o izbucnire de furie a unui copil, atunci cînd nu este pericolul de răniri. În
acele momente frustrarea copilului este acută, dar el învaţă că furia nu-l determină pe adult să-
şi modifice tratamentul pe care i-l aplică copilui, iar manifestarea furiei nu-i atrage atenţia sau
simpatia adultului.

Spune-i copilului să vorbească așa cum poate. De multe ori, atunci când copiii sunt
agresivi, o fac pentru că le lipsesc abilitățile de comunicare necesare pentru a răzbate din
situația frustrantă în care se află. Pentru un copil mic, să lovească sau să muște este mult
mai ușor! În plus, comportamentul agresiv oferă deseori falsa impresie de superioritate față de
prietenii de joacă. Este rolul nostru, al părinților, să lucrăm consistent cu cei mici pentru a-i
învăța arta diplomației. Atunci când e pe cale să răbufnească, ajută-l să-și găsească cuvintele.
Învață-l să spună “Nu!” în loc să lovească, exersați câteva fraze pe care copilul le poate folosi
în disputele cu copiii: “Nu, e a mea!”, “Nu-mi place asta!” sau “Stop/ Încetează. Mă doare”.
Înainte de a ajunge într-un loc unde știi că pot apărea situații care declansează un
comportament agresiv din partea copilului (la locul de joacă sau cresă/ gradiniță), reamintește-
i să-și folosească propriile cuvinte. Fă-o ori de câte ori simți că se aproprie un moment
stresant, frustrant pentru copilul tău.
Recunoaște limitările copilului tău. Acest lucru se referă la a știi când să părăsești o
situație vulnerabilă sau să alegi să-i distragi atenția cu o altă activitate pentru a evita
confruntările agresive. Dacă știi că cel mic are o “slăbiciune” pentru unul dintre copiii de la
locul de joacă, încearcă să eviți parcul acela pentru 2-3 săptămâni, până ce reușește să se
controleze. Sau, dacă urmărește anumite emisiuni, desene animate sau jocuri video (este cazul
copiilor mai mari) care îl agită, renunță la ele și observă dacă își îmbunătățește
comportamentul. În cele din urmă, dacă piticul este extenuat, flămând, obosit sau supra-
stimulat, respectă-i starea și dispoziția în care se află și antrenează-l în activități ușoare, cu un
ritm mai încet, unde agresiunea are mai puține șanse de apariție. În cazul copilului mai mare,
care vorbește și se exprimă bine, vorbește deschis despre situațiile care îl înfurieazăț și căutați
împreună o soluție pentru a evita problemele data viitoare.
Apreciează-i eforturile. Atunci când se poartă frumos, laudă-i eforturile. De exemplu, dacă îl
observi angajat într-o dispută de câștigare a unei jucării și care se finalizează prin consensul
celor două părți, spune-i cât de mândră ești că a reușit să rezolve problema cu mult calm, că și-
a folosit propriile cuvinte pentru a aplana conflictul și nu a recurs la agresiune. Caută să
folosești ocaziile în care copilul se poartă frumos ca modalități de motivare prin care copilul
poate repeta comportamentul dorit și în alte împrejurări.
Ce să nu faci.
Nu mușca și nu lovi și tu la rândul tau! Poate fi tentant să vrei să-l înveți pe micut o lecție și
să-i arăți ce simte cel care este mușcat sau lovit, însă atunci când cobori la mintea copiilor și
procedezi ca ei, îi înveți că agresiunea este o formă de rezolvare a conflictului. Deși e greu, fă
tot posibilul să-ți păstrezi cumpătul și coloana vertebrală.
Nu lasa copilul să urmărească emisiuni sau jocuri video violente. De multe ori, tocmai
aceste întruchipează eroul ca fiind cel violent, căruia nimeni nu-i rezistă, iar copilul va
înțelege că violența este un mijloc de rezolvare a unei situatii, conflict. Acest mesaj poate fi cu
ușurință evitat dacă voi, părinții, vă oferiți ca model de comportament.
Nu lua personal comportamentul nereglamentar afișat de copilul tău. Mulți dintre părinți
se înfuriează și devin frustrați atunci când copil este agresiv, întrucât credem că lipsa de
maniere a copilului este o reflecție a capacităților noastre de a-l educa corespunzător. Dacă ai
un copil agresiv, concentrează-te să-l ajuți să se exprime singur în fiecare situație și fii
consecvent întotdeauna în aplicarea regulilor pe care i le trasezi.
Distrageți-i atenția când observăm că e pe cale de a da curs unui comportament nedorit (de
exemplu vedem că se îndreaptă spre televizor pentru a apăsa butonul de oprit) îi atragem
atentia catre altceva. De exemplu: “Uite cum a venit o pasare pe pervaz, hai s-o salutam” .
Dacă reacționează agresiv, țipă, se trântește pe jos în văzul lumii, aceste manifestări de furie
nu trebuie să ne impresioneze. Dacă cedăm atunci în fața insistențelor copilului va invăța că
data viitoare trebuie să urle mai tare ca să primească ce vrea.
atenţia sau simpatia adultului.

Activitatea independentă nr. 21

Revedeţi cele trei orientări explicative pentru agresivitate şi exprimaţi-vă adeziunea pentru
una din ele. Motivaţi alegerea dv. – aduceţi argumente în sprijinul afirmaţiei că teoria X sau Y
este mai aproape de adevăr.
Referințe bibliografice
1. Ana Stoica-Constantin FUNDAMENTE TEORETICE ALE CONFLICTULUI FUNDAMENTE
TEORETICE ALE CONFLICTULUI
http://www.psih.uaic.ro/~aconstantin/romana/docs/Fundamente_teoretice_ale_conflictulu
i_Curs_ID_ASC.pdf
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Agresivitate
3. http://www.itsybitsy.ro/de-ce-este-agresiv-copilul-meu/
4. http://www.rcsedu.info/index.php?option=com_content&view=article&id=26:violena
-in-coal-agresivitate-in-randul-elevilor&catid=3:managementul-clasei-de-elevi
5. https://www.concursurilecomper.ro/rip/2014/august2014/13-ChinanRamona-
Controlul_agresivitatii_elevilor_de_varsta_scolara_mica.pdf
6. http://www.umfcv.ro/ccop-ce-este-agresivitatea
7. https://traficdemateriale.files.wordpress.com/2015/06/psihologie-manual-pentru-
clasa-a-x-a-1.pdf
8. http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs30.pdf
9. http://psyvolution.ro/agresivitatea-in-comportamentul-copilului-si-adolescentului-
cauze-si-solutii-posibile/
10.https://tmenglish.files.wordpress.com/2010/05/strategii-prevenire-violenta.pdf
11.GHID DE BUNE PRACTICI pentru educaþia pozitivã a pãrinþilor, cadrelor didactice
și elevilor Autor: Diana Stãnculeanu, psiholog Irina Petrea, 2011
http://salvaticopiii.ro/upload/p000600010002_Stimularea%20comportamentelor%20pozitive
%2014%20oct.pdf

• Training-ul antiviolenţă
Ca orice program de formare, trainingurile în rezolvarea conflictelor sunt precedate de
identificarea nevoilor de formare, în funcţie de rezultatul acestora urmînd să fie stabilite
design-ul instruirii. În faza de diagnoză, s-o numim aşa, sunt evaluate:
- problemele (nevoile de bază, temerile, poziţiile declarate)
- motivaţiile părţilor pentru ameliorarea comportamentului lor în conflicte: relele
tratamente, exploatarea, rănirea pot constitui motive pentru considerarea de către părţi
a atitudinilor, proceselor, rezultatelor şi intenţiilor distructive, în vederea orientării lor
către o schimbare constructivă la nivelul relaţional, cognitiv şi comportamental
- identificarea victimelor agresivităţii. Diagnoza îi mai identifică pe cei afectaţi de
agresiune şi violenţă, fără a omite victimele secundare sau colaterale (de exemplu
copiii şi vîrstnicii care depind material de victimele primare), şi pe cele îndepărtate.
Ar putea fi necesar ca diagnoza să depăşească contextul cultural, întrucît acesta poate
interpreta anumite tipuri de violenţă ca inexistentă (considerînd-o nonviolenţă), inevitabilă sau
inofensivă.
Elaborarea programelor de formare este etapa următoare. Agresiunea şi violenţa escaladează
rapid. Programele de rezolvare a conflictelor îi ajută pe indivizi să detecteze agresiunea în
stadiile timpurii şi să înţeleagă paşii care facilitează dezescaladarea. Recunoaşterea precoce a
violenţei poate fi obstrucţionată de negarea intensităţii şi persistenţei rănirilor şi de
incapacitatea de a vedea violenţa structurală ascunsă. Agresivitatea nu are limite, de aceea
confruntarea ei într-un stadiu cît mai precoce nu poate fi decît benefică.

Activitatea independentă nr. 21

Definiţi conceptele de agresivitate, comportament agresiv, agresiune, violenţă şi cruzime.

Forme specifice ale agresivităţii

• În relaţiile interpersonale – pâra. La mulţi copii de vârstele preşcolară şi şcolară

agresivitatea îmbracă o formă deseori acceptată social şi uneori chiar încurajată, pîra.

Elevul care pîrăşte se crede un justiţiar, crede că îşi pune într-o lumină favorabilă propria

persoană şi că poate face din auditoriu /autoritate un instrument punitiv. Speranţa lui este

ca acest instrument să acţioneze asupra ,,pârâtului”, care face obiectul agresivităţii sale.

• La adult echivalentul pârei este bârfa, lansarea şi vehicularea unor informaţii privind

fapte care de obicei sunt sancţionate negativ de către societate şi care sunt puse pe seama

celor ce fac obiectul agresivităţii.

• În relaţiile intragrupale agresivitatea îmbracă forma uzurpării poziţiei liderului prin

diverse intrigi ce urmăresc manipularea opiniei celorlalţi membri ai grupului. Deseori cei
ce iniţiază astfel de acţiuni pot fi suspectaţi şi de laşitate, fiindcă în interacţiunea cu

obiectul agresivităţii lor ei se pun pe un plan secundar, lăsând pe alţii în avangardă.

• În relaţiile intergrupale agresivitatea îmbracă uneori forme violente de răfuială

intergrupală; este cazul violenţei fizice în grupurile informale din mediile rău famate (de

ex. aşa numitele “găşti de cartier”).

Într-un curs online de Rezolvarea conflictelor, formele agresiunii sunt rezumate şi

sistematizate după cum urmează (Dugan, 2004):

• Fizică, prin atac sau abuz sexual, sau simbolică, prin abuz verbal, psihologic sau

emoţional

• Atac viguros sau renunţare pasivă, sau distrugerea resurselor necesare

• Instrumentală, ca mijloc de obţinere a bunurilor sau atingere a scopurilor dorite, sau

emoţională, ca scop în sine în comportamentul sadic sau dominator

• Sancţionată sau nesancţionată de cei care deţin puterea

• Cu intenţia de a a meneţine statu quo, ca în cazul poliţiei guvernamentale sau cu

intenţia de a schimba statu quo, ca în cazul revoluţionarilor

• Cu obiective prosociale sau antisociale.

Teoria catharzis-ului. Efectul de catharzis, demonstrat experimental în 1961, afirmă că

vizionarea filmelor cu scene de violenţă are un efect de catharzis. Această concluzie va fi

serios infirmată de bunul simţ şi de experimente (în special studiile lui Berkowitz).

Analizînd efectul tragediilor, Aristotel, filosoful grec al antichităţii, a constatat că

secretul lor se ascunde în faptul că spectatorul, în timp ce se transpune în soarta tragică a

eroului dramei, se purifică de propriile sale pasiuni şi suferinţe. El a denumit acest fenomen -

catharzis. Acum îl numim empatie, iar identificarea – capacitatea de identificare cu frica, ura

celuilalt se bazează pe empatie. Empatia ţine de natura umană, pentru că numai omul poate şti

ce simte celălalt. De aici, ideea că cruzimea este specifică omului, care atunci cînd comite

actul agresiv cunoaşte sentimentele victimei, spre deosebire de animalul prădător. El nu este

“crud”, pentru că nu ştie ce simte victima.

La adulţi, însă, agresivitatea are totuşi o valoare cathartică. Ea reduce tensiunea

sanguină, reduce tensiunea psihică (măsurată cu ajutorul aparatului galvanic ce testează

rezistenţa electrică a glandelor sudoripare din palmă). La cea mai mică zguduire a echilibrului

psihic glandele sudoripare intră în funcţiune şi, chiar dacă nu produc transpiraţie, produc

oricum electricitate. Greşeala o comitem cînd vrem să utilizăm catharzisul emoţional în

vindecarea copilului agresiv. Dimpotrivă, simţind efectul plăcut al uşurării în urma actului

agresiv, copilul îl va repeta.

Fiecare stadiu al escaladării conflictului este asociat cu anumite roluri şi obiective ale terţei

părţi. Conflictul se dezascaladează de către terţa parte pas cu pas, nu prin revenirea directă la

discuţia raţională.

1. În faza distructivă părţile încearcă să se distrugă sau să se subjuge reciproc. Terţa parte

este pacifistul care impune norme cu forţa, defineşte violenţa inacceptabilă şi izolează

părţile cînd este nevoie să prevină escaladarea violenţei.

În faza de segregare predomină ostilitatea şi ameninţările faţă de nevoile de bază. Terţa

parte descurajează continuarea ostilităţii şi ajută părţile să examineze dinamica

conflicutlui şi regulile de bază care le pot îndrepta spre negociere.

3. În faza de polarizare conflictele ameninţă încrederea şi respectul. Acum prevalează

percepţiile distorsionate şi stereotipurile. Terţa parte este consultantul care creşte toleranţa

reciprocă oferind părţilor şansa să-şi treacă în revistă ideile despre meritele adversarului.

Ea ajută părţile să identifice procesele mutual acceptabile de rezolvare sau reconciliere

prin încurajarea schimbului de informaţie care ulterior poate servi ca bază a negocierii.

4. În faza discuţiilor percepţiile sunt corecte, hotărîrea de a negocia este stabilă, iar părţile

cred în posibilitatea unor cîştiguri comune. Cînd este necesar, terţa parte poate ajuta părţile

să găsească o soluţie cîştig-cîştig.

Exprimarea violenţei şi agresivităţii este aptă de influenţă socială, ceea ce ne obligă să luăm

măsuri în acest sens, începînd cu restricţionarea cantităţii şi intensităţii violenţei în media de

divertisment, şi terminînd cu formarea părinţilor, poliţiştilor, personalului didactic,

psihologilor, medicilor şi politicienilor ca modele de rezolvitori de conflicte prin cooperare

pacifistă.
 Recunoaşterea şi exprimarea emoţiilor. O componentă de bază a competenţei emoţionale este abilitatea unui
individ de a recunoaşte ceea ce simte (Saarni, 1999). Recunoaşterea greşită a mesajului atrage după sine apariţia unor
dificultăţi în relaţiile sociale, de exemplu, un copil poate avea probleme dacă nu recunoaşte furia de pe faţa
profesorului şi o ignoră continuând să arunce lucrurile celorlalţi colegi pe jos. Astfel, emoţiile sunt “furnizoare” de
informaţii atât pentru persoana care le trăieşte cât şi pentru cei din jur, cu care interacţionează persoana respectivă.