CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SOCIETĂŢILE
COMERCIALE
Sectiunea 1.Aspecte introductive
Sectiunea.2.Sediul materiei
Sectiunea 3. Caracterele juridice ale contractului de societate
Sectiunea.4. Formele societătii comerciale - clasificări
Sectiunea 5. Caracteristici esentiale ale fiecărei forme de societate
Sectiunea 6 Personalitatea juridică a societătilor comerciale
Sectiunea 7 Functionarea societătii comerciale
Sectiunea 8 Dizolvarea societătilor comerciale
Sectiunea 9 Lichidarea societătilor comerciale
CAPITOLUL II - POZIŢIA ANGAJATORULUI ÎN CADRUL STRUCTURII
FUNCŢIONALE ŞI DE ORGANIZARE A SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
Sectiunea.1.Noţiunea şi persoana administratorului
Sectiunea 2. Numirea administratorului
Sectiunea.3. Dovada calitatii de comerciant a societăţii comerciale
Sectiunea 4. Cetăţenia administratorului
Sectiunea 5 Desemnarea angajatorului
Subsectiunea 1 Desemnarea angajatorului cu ocazia constituirii societăţii comerciale
Subsectiunea 2. Desemnarea angajatorului ulterior constituirii societăţii comerciale
Sectiunea 6 Incompatibilităţi privind desemnarea administratorului
Sectiunea 7 Durata funcţiei de administrator.
Sectiunea 8 Realegerea administratorului.
Sectiunea 9 Natura juridică a raporturilor administratorului cu societatea.
Sectiunea 10 Răspunderea angajatorului
Subsectiunea 1.Răspunderea civilă a administratorilor
Subsectiunea 2.Răspunderea contravenţională
Subsectiunea 3.Răspunderea penală a administratorilor societăţii comerciale

1
CAPITOLUL III. NOȚIUNEA DE CONCURENȚĂ ȘI DE DREPT AL
CONCURENȚEI.
Sectiunea.1.Definiția noțiunii de concurență
Sectiunea 2.Definiția noțiunii de drept al concurenței
Sectiunea 3.Formele concurenței. Analiză comparativă
Subsectiunea 1 Concurența perfectă
Subsectiunea 2 Concurența imperfectă
Subsectiunea 3 Concurența neloială
Sectiunea 4. Practici anticoncurenţiale
CAPITOLUL IV SOCIETĂŢI EUROPENE ŞI SOCIETĂŢI
TRANSNAŢIONALE/MULTINAŢIONALE – ANALIZĂ COMPARATIVĂ
Sectiunea 1 Societăţi europene
Subsectiunea 1. Care vor fi cele mai importante 3 efecte ale lărgirii UE, asupra Guvernelor
nationale?
Subsectiunea 2. Care ar trebui să fie cele mai importante 3 domenii de actiune Pentru
Guvernele nationale, pentru îmbunătătirea capacitătii Comunitătii de afaceri de a participa la
comertul regional şi International?
Subsectiunea 3. Care considerati că sunt cele mai importante 2 obstacole în Derularea procesului
de aliniere la „acquis communautaire"?
Sectiunea 2 Societăti transnationale (multinationale)
Subsectiunea 1. Societăti transnationale (multinationale) - elemente Definitorii sub aspect
economic
Subsectiunea 2. Societăti transnationale (multinationale) - elemente Definitorii sub aspect
juridic
Subsectiunea 3. Jurisdictia aplicată societătilor transnationale
CAPITOLUL V SOCIETĂŢI COMERCIALE ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT :
LATIN, BRITANIC, GERMANIC – STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

2
 CAPITOLUL I - CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND SOCIETĂŢILE
COMERCIALE

Sectiunea 1.Aspecte introductive

 Consideraţii generale. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 1 și intrat în
vigoare la 1 octombrie 2011, a adus modificări substanțiale sistemului de reglementare a
raporturilor juridice de drept privat, în principal prin înglobarea în cuprinsul său a
principalelor dispoziții ale dreptului civil, comercial, familiei și internațional privat,
reglementări care, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, au facut obiectul unor acte
normative distincte2.
Noua lege consacră, în acest mod, o concepție monistă de reglementare a raporturilor
juridice civile și comerciale, în opoziție cu dualismul dreptului privat, promovat de
reglementările anterioare, care reflectă indiscutabil ideea că dreptul comercial este o ramură
de drept autonomă față de dreptul civil, cea din urmă constituind dreptul comun pentru cea
dintâi.
Anterior, poziția reglementărilor comerciale în raport cu cele civile era stabilită în chiar
art. 1 C.com, potrivit căruia ”(1) În comerț se aplică legea de față. (2) Unde ea nu dispune se
aplică Codul civil”. Astfel, Codul civil era legea generală și urma să se aplice acelor situații
nereglementate de Codul comercial.
În contextul legislației actuale, dreptul comercial a dobândit o nouă dimensiune juridică,
ceea ce a determinat necesitatea reconsiderării instituțiilor dreptului comercial, precum și a
locului acestuia în cadrul ramurilor de drept ale sistemului juridic românesc, aceasta deoarece,

1
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511
din 24 iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009,
rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011 și republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.
2
La 1 octombrie 2011, potrivit art. 230 din Legea nr. 71/2011, alaturi de alte acte normative, au fost
abrogate atat Codul civil din 1864 (cu excepția dispozițiilor art. 1169-1174 și 1176-1206 care au fost abrogate la
15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), cât și Codul
comercial (cu excepția dispozițiilor art. 46-55, 57, 58 care au fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr.
134/2010 și a dispozițiilor art. 948, 953, 954 alin. (1) și 955 care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului
maritim), acestea constituind principalele reglementări privitoare la raporturile juridice civile și comerciale.

3
în centrul relațiilor profesionale, a apărut o nouă noțiune juridică – profesionistul, înlocuind,
la prima vedere, noțiunea de comerciant cu care opera anterior legislația comercială.
Noul Cod civil reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane,
ca subiecte de drept civil. El constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă
litera sau spiritul dispozițiilor sale, după cum dispune chiar art. 2 C.civ. care, cu excepția
prevederii exprese a poziției dreptului civil în raport cu alte ramuri de drept, nu aduce alte
modificări cu privire la obiectul și conținutul dreptului civil, față de situația anterioară.
Funcția dreptului civil de a fi drept comun față de alte ramuri de drept presupune că ori de
câte ori o ramură de drept învecinată nu conține norme juridice proprii care să reglementeze
un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge
la norma corespunzătoare din dreptul civil3.
Un element de noutate prin care se implementează concepția monistă sus-meționată este
adus de către art. 3 C.civ. care stabilește în alin. (1) că dispozițiile codului se aplică și
raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte
de drept civil. Apoi, în vederea identificării profesioniștilor, alin. (2) al aceluiași articol
încearcă să-i definească prin activitatea pe care o desfășoară, arătând că sunt considerați
profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. În fine, ultimul alineat al art. 3 C.civ.
conturează criteriul principal de definire a profesioniștilor, explicând că exploatarea unei
întreprinderi reprezintă exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei
activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ. Așadar, raporturile juridice
profesionale sunt guvernate originar de către noul Cod civil.

 Rațiunea adoptării unui nou Cod civil. După cum o spune chiar legiuitorul în
Expunerea de motive și în Hotărârea Guvernului nr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea
Tezelor prealabile ale Proiectului Codul civil 4, elaborarea acestui act normativ a avut ca surse
de documentare, în principal, Codul civil al provinciei Québec, alături de Codurile civile
francez, italian, spaniol, elvețian, german și brazilian.
S-au avut în vedere și proiectele Codului civil român din 1940 și 1971, precum și ca
dispoziţiile Codului civil să nu contravină unor directive comunitare sau să facă dificilă
aplicarea directă a unor regulamente comunitare. De asemenea, au fost luate în considerare și

3
A se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
București, 2012, p. 3.
4
Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 2 aprilie 2009.

4
dispozițiile Codului civil din 1864, precum și ale altor reglementări relevante existente in
dreptul intern.
Se observă că unificarea materiei civile și comerciale se manifestă cel mai pregnant în
ceea ce privește materia obligațiilor. Astfel, noua reglementare care propune o abordare
unitară a raporturilor obligaţionale, alege să renunţe la diviziunea tradiţională în raporturi
civile şi raporturi comerciale şi să consacre diferenţieri de regim juridic în funcţie de calitatea
de profesionist, respectiv non-profesionist a celor implicaţi în raportul juridic obligaţional.
S-a dorit, totodată, includerea în Codul civil a cât mai multor contracte considerate ca
fiind apanajul exclusiv al comercianţilor, precum contractul de comision, de consignaţie, de
expediţie, de transport, de agenţie, de intermediere, antrepriză, contractul de report, de
furnizare, contractul de depozit hotelier, precum și o serie de contracte bancare.
De aceea, modificarea fundamentală de concepţie, revizuirea reglementării
contractelor, inclusiv a celor destinate, în special profesioniştilor, și includerea în Codul civil
a reglementării unor contracte specifice lumii bancare sunt soluţii legislative ce se
preconizează a avea un semnificativ impact pozitiv asupra dezvoltării mediului de afaceri.
S-a afirmat că la stabilirea regimului general al obligaţiilor a fost avută în vedere şi
asigurarea unei protecţii corespunzătoare a subiectelor de drept aflate pe o poziţie de
inferioritate economică, perspectivă ce se reflectă, în special, în dispoziţiile referitoare la
formarea contractului, integrarea clauzelor standard în contract, reducerea clauzei penale sau
repararea prejudiciului nepatrimonial. De altfel, această tendință, care are la bază rațiuni de
asigurare a echilibrului contractual și care ar putea fi denumită în genere o formă manifestare
a solidarismului contractual, se manifestă și prin consacrarea legală a teoriei impreviziunii, în
art. 1271 C.civ.

 Importanța delimitării noțiunilor. Pe lângă prevederile art. 3 C.civ., există și

alte dispoziții legale care pot contura o definiție a profesionistului, cum ar fi art. 8 din Legea
nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil sau prevederile referitoare la înțelesul
noțiunii de profesionist din cuprinsul actelor normative privind protecția consumatorului.
Totuși, după cum s-a subliniat și în literatura de specialitate, nici noul Cod civil, nici
legea sa de punere în aplicare nu conțin o definiție sintetică a profesionistului și nici criterii
exprese de stabilire sau identificare a acestuia în raport de alți participanți la raporturile
juridice civile5.

5
A se vedea Gh. Piperea, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Coordonatori și autori – Fl. A. Baias,
R. Constantinovici, E. Chelaru et.al., Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 5.

5
 De aceea, având în vedere că stabilirea calității de profesionist a unei persoane atrage
după sine aplicarea unor norme juridice diferite de cele aplicabile simplilor particulari în
raporturile dintre ei (la fel cum, anterior, stabilirea calității de comerciant producea o
consecință similară), precum și ponderea considerabilă de acte juridice și operațiuni încheiate
de către comercianți, în vechea reglementare, ori de către profesioniști, în noua reglementare,
este important a desluși care este relația dintre aceste două noțiuni, care sunt trăsăturile
definitorii ale acestora, precum și în ce măsură cele două noțiuni se identifică.
Pentru a evidenția mai bine aceste aspecte, se impune abordarea, în mod concis, a
principalelor reglementări care au contribuit la formarea și evoluția dreptului comercial,
enunțarea teoriilor promovate de-a lungul timpului cu privire la sistemele de reglemetare care
au stat la baza acestor legiuiri, precum și remarcarea principalelor modificări legate de
materia comercială, urmând ca, ulterior, fără a epuiza dezbaterea cu privire la cele două
noțiuni, să se procedeze la o analiză sintetică a sferei acestora, a persoanelor care puteau fi
considerate comercianți în concepția Codului comercial ori care pot fi considerate
profesioniști în concepția Codului civil, precum și prezentarea succintă a principalelor efecte
juridice care decurg din dobândirea acestor calități.

4.Consideratii privind constituirea si organizarea societatilor in comandida pe

actiuni societate în comandită pe acţiuni, formă de societate pe acţiuni în cadrul căreia
există două categorii de asociaţi: asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari. Asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta
împotriva acestor asociaţi. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris (art. 3 din Legea nr. 31/1990). Semnatarii actului constitutiv sunt consideraţi
fondatori. Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (bancrută, gestiune frauduloasă,
delapidare) sau pentru cele prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 6 din Legea nr. 31/1990).

6
 SCA se constituie prin contract de societate şi statut. Contractul de societate şi statutul
pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Denumirea act constitutiv
desemnează contractul de societate şi statutul societăţii. în cazurile în care contractul de
societate şi statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare
a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii
societăţii. Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii.
Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când printre bunurile subscrise ca
aport la capitalul social se află un teren. Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin
depunerea la O.R.C. (art. 5 din Legea nr. 31/1990).
Actul constitutiv al societăţii în comandită pe acţiuni va cuprinde:
a) datele de identificare a fondatorilor şi a asociaţii comanditaţi; 
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
 d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital
autorizat, cuantumul acestuia;  
e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni
acordate pentru acestea şi numele său, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau
la purtător;  f^1) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi
drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni;  f^2) orice restricţie cu privire la transferul de
acţiuni;
 g) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie;  g^1)
puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor
directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
 h) datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii
societăţii de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau
modul de stabilire a acestui număr;
j) durata societăţii; 
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
1) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;

7
 m) orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în
momentul în care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în
cauză, precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje;
n) numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni; 
o) cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii (art. 8 din Legea nr. 31/1990).
Datele de identificare prevăzute la art. 8 lit. a), g) şi h), includ: i) pentru persoanele
fizice: numele, prenumele, codul numeric personal şi, dacă este cazul, echivalentul acestuia,
potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia; ii) pentru
persoanele juridice: denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul
comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale aplicabile (art. 8^1 din Legea
nr. 31/1990).
Firma unei SCA se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma
altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate în comandită pe
acţiuni” (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Păstrarea firmei precedente este permisă SCA fără
cerinţa menţionării raportului de succesiune a fondului de comerţ (art. 41 din Legea nr.
26/1990). Capitalul social al SCA pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul
poate modifica, cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de
rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000
euro. Cu excepţia cazului în care societatea este transformată într-o societate de altă formă,
capitalul social al SCA nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă
la un nivel cel puţin egal cu minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital
în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului. în cazul încălcării acestor dispoziţii,
orice persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii.
Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare, capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de lege (art. 10 din
Legea nr. 31/1990). Capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din
cel subscris.
Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată: i) pentru acţiunile emise pentru un
aport în numerar, în termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii; ii) pentru acţiunile
emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării (art. 9
Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale). Dispoziţiile referitoare la SCA se completează
cu normele privind societăţile pe acţiuni, cu excepţia celor referitoare la sistemul dualist de

8
administrare (art. 187 din Legea nr. 31/1990), SCA neputând avea decât sistem unitar de
administrare. Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi, În SCA, administratorii pot fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, printr-
o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare. Adunarea generală, cu
aceeaşi majoritate, alege altă persoană în locul administratorului revocat, decedat sau care a
încetat exercitarea mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori, dacă
sunt mai mulţi. Noul administrator devine asociat comanditat. Administratorul revocat rămâne
răspunzător nelimitat faţă de terţi pentru obligaţiile pe care le-a contractat în timpul
administraţiei sale, putând însă exercita acţiune în regres împotriva societăţii (art. 189 din
Legea nr. 31/1990).
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la deliberările
adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor sau, după caz, a auditorului financiar, chiar
dacă posedă acţiuni ale societăţii (art. 190 din Legea nr. 31/1990). Asociaţilor comanditaţi li
se vor aplica dispoziţiile prevăzute la art. 80-83 (art. 188 din Legea nr. 31/1990): asociatul
comanditat care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane este obligat să
restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate
(art. 80 din Legea nr. 31/1990).
Niciun asociat comanditat nu poate lua din fondurile societăţii mai mult decât i s-a
fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societăţii.
Asociatul care contravine acestei dispoziţii este răspunzător de sumele luate şi de daune. Se va
putea stipula, prin actul constitutiv, că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume
pentru cheltuielile lor particulare (art. 81 din Legea nr. 31/1990). Asociaţii comanditaţi nu pot
lua parte, ca asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi
obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ
sau într-unul asemănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi. Consimţământul se
socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile fiind anterioare actului constitutiv au fost
cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor. în caz de încălcare a
acestor prevederi, societatea, în afară de dreptul de a exclude pe asociat, poate să decidă că
acesta a lucrat în contul ei sau să ceară despăgubiri. Acest drept se stinge după trecerea a 3
luni din ziua când societatea a avut cunoştinţă, fără să fi luat vreo hotărâre (art. 82 din Legea
nr. 31/1990). Când aportul la capitalul social aparţine mai multor persoane, acestea sunt
obligate solidar faţă de societate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru
exercitarea drepturilor decurgând din acest aport (art. 83 din Legea nr. 31/1990).

9
 Asociaţilor comanditari le sunt aplicabile prevederile art. 89 şi 90 (art. 188 din Legea
nr. 31/1990). Comanditarul poate încheia operaţiuni în contul societăţii numai pe baza unei
procuri speciale pentru operaţiuni determinate, dată de reprezentanţii societăţii şi înscrisă în
registrul comerţului. în caz contrar, comanditarul devine răspunzător faţă de terţi nelimitat şi
solidar, pentru toate obligaţiunile societăţii contractate de la data operaţiunii încheiate de el.
Comanditarul poate îndeplini servicii în administraţia internă a societăţii, poate face acte de
supraveghere, poate participa la numirea şi la revocarea administratorilor, în cazurile
prevăzute de lege, sau poate acorda, în limitele actului constitutiv, autorizarea
administratorilor pentru operaţiunile ce depăşesc puterile lor. Comanditarul are, de asemenea,
dreptul de a cere copie de pe situaţiile financiare anuale şi de a controla exactitatea lor prin
cercetarea registrelor comerciale şi a celorlalte documente justificative (art. 89 din Legea nr.
31/1990).
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociaţii comanditaţi în SCA
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai
întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu Ie plăteşte în termen
de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta împotriva acestor
asociaţi. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului social subscris
(art. 3 din Legea nr. 31/1990). Societăţii în comandită pe acţiuni îi sunt aplicabile dispoziţiile
generale referitoare la fuziune, divizare, dizolvare şi lichidare. V. societatea pe acţiuni, sistem
dualist, sistem unitar de administrare, administrator, asociat comanditat, asociat comanditar,
cenzor, auditor, acţiune, firmă, fond de comerţ, divizare, fuziune, dizolvare, lichidare.
Societatea în comandita pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni este
„societatea constituită prin asocierea mai multor persoane, care participă la formarea
capitalului social prin anumite contribuţii reprezentate prin acţiuni, în vederea desfăşurării
unei activităţi comerciale, pentru realizarea unui profit şi împărţirea lui, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale nelimitat şi solidar, în cazul asociaţilor comanditaţi, şi numai în limita
aportului lor, în cazul asociaţilor comanditari&"
Societatea în comandită pe acţiuni cuprinde două categorii de acţionari: comanditaţi şi
comanditari.
La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, capitalul social al societăţii în comandită pe
acţiuni este împărţit în mai multe fracţiuni care poartă denumirea de acţiuni.
Răspunderea pentru obligaţiile societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi
solidar, iar comanditarii răspund numai în limita aportului lor.

10
 Toate celelalte aspecte privind constituirea societăţii în comandită pe acţiuni,
funcţionarea societăţii în comandită pe acţiuni, dizolvarea şi lichidarea societăţii în comandită
pe acţiuni sunt asemănătoare celor privind societatea pe acţiuni.

Sectiunea.2.Sediul materiei
„Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să
pună ceva în comun, cu scop de a împărti foloasele ce ar putea deriva." 6
„Societatea este un contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane (asociati -
notiune generică, utilizată alături de termenul de actionari la diversele forme de societăti
comerciale) se înteleg să pună în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura împreună o anumită
activitate, în vederea realizării şi împărtirii beneficiilor care rezultă" 7
Elementele esentiale ale contractului de societate, care deosebesc aceste contract de
alte contracte:
- aportul la capitalul societătii (fiecare asociat se obligă „să pună în comun" o valoare
patrimonială)
- desfăşurarea unei activităti comune care definesc obiectul de activitate al respectivei
societăti
- participarea asociatilor la realizarea şi împărtirea beneficiilor (şi în mod corelativ şi a
pierderilor)

Sectiunea 3. Caracterele juridice ale contractului de societate

Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale reprezintă cadrul legal general
referitor la constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în România, ea
reprezentând dreptul comun în materia societăţilor comerciale. O serie de legi sau alte acte
normative cu caracter special reglementează diferite tipuri „speciale” de societăţi comerciale,
cum ar fi: societăţile din domeniul bancar reglementate de Legea nr.58/1998 privind
activitatea bancară, societăţile de asigurare reglementate de Legea nr.32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor , societăţile de servicii de investiţii
financiare reglementate de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital etc. Atât Legea
societăţilor comerciale, cât şi legile sau celelalte acte normative ce reglementează tipuri

6
nu există o definitie în Legea 31/1990 privind societătile comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, care reglementează regimul juridic al societătilor comerciale;
7
definitia contractului de societate

11
speciale de societăţi comerciale se completează, acolo unde este cazul, cu dispoziţiile Codului
comercial sau cele ale Codului civil.
Legislaţia comercială, deşi bogată în conţinut, nu oferă o definiţie a societăţii
comerciale. Într-o asemenea situaţie, pentru a putea defini totuşi societatea comercială, se
apelează la dispoziţiile Codului civil care reglementează contractul de societate, dispoziţii
care, interpretate extensiv şi întregite cu unele elemente cuprinse în Legea nr. 31/1990, permit
definirea societăţii comerciale. Art. 1491 din Codul civil dispune: „Societatea este un contract
prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi
foloasele ce ar putea deriva".
Noţiunea de societate provine de la cuvântul latinesc societas, care înseamnă
întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire.
Tradiţional, teoria juridică a definit societatea ea fiind un contract ce dă naştere unei
persoane juridice. Alţi autori definesc societatea ca o fiinţă juridică abstractă, rezultată dintr-
un contract şi înzestrată de lege cu personalitate juridică, ori ca grupare de persoane reunite
pentru a realiza beneficii din acte de comerţ.
În acest sens, s-a afirmat că societatea comercială este persoana constituită în baza
unui contract, prin care două sau mai multe persoane convin să formeze cu aportul lor un fond
social, în scopul de a împărţi câştigul care ar putea să provină din exercitarea unuia sau mai
multor acte de comerţ.
Potrivit altor opinii, societatea comercială este privită ca o organizare juridică, în care
mai multe persoane aduc bunuri sau servicii pentru exercitarea în comun a unei activităţi în
scopul de a împărţi beneficiile ori ca întreprindere, ca mod de organizare a elementelor umane
şi materiale, care compun organismul social şi juridic, căreia i se afectează bunurile necesare
îndeplinirii în condiţii de rentabilitate a actelor şi faptelor de comerţ specifice obiectului
statutar de activitate.
Pornind de la aceste considerente, societatea comercială poate fi definită drept o
persoană juridică, creată în temeiul unui contract de societate de către o grupare de
persoane, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.

Sectiunea.4. Formele societătii comerciale – clasificări

In doctrina contemporană au fost formulate mai multe definiţii ale societăţii
comerciale, unele dintre ele punând în prim plan natura contractuală, altele organizarea
capitalului.

12
 Astfel, Prof. Stanciu Cărpenaru defineşte societatea comercială ca „o grupare de
persoane constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică,
în care asociaţii înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de
comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate”. 8 In concepţia acestui autor,
elementele caracteristice ale societăţii comerciale sunt: aporturile asociaţilor, intenţia de a
exercita în comun o activitate comercială (affectio societatis) şi împărţirea beneficiilor.
Un alt autor, Prof. Octavian Căpăţână, defineşte societatea comercială ca fiind “o
întreprindere, pe care una sau mai multe persoane o organizează prin actul constitutiv, în
vederea realizării de beneficii, ca subiect de drept autonom sau şi fără această însuşire,
afectându-i bunurile necesare pentru a îndeplini actele şi faptele de comerţ specifice
obiectului statutar de activitate”. 9
In ceea ce ne priveşte, ne apropiem de ultima definiţie din cele sus-citate, şi reţinem
următoarele elemente esenţiale definitorii ale societăţii comerciale în dreptul român:
- Faptul că se constituie prin manifestarea de voinţă a una sau mai multe persoane;
- Faptul că această manifestare de voinţă este în sensul afectării unor bunuri din
patrimoniul propriu pentru a face parte din patrimoniul social al noii societăţi comerciale;
- Faptul că afectarea acestor bunuri are drept scop îndeplinirea în comun de acte şi fapte
de comerţ, în vederea obţinerii de profit;
- Faptul că această afectare de bunuri reprezintă un mod de organizare juridică a
întreprinderii ;
- Faptul că se constituie o nouă persoană juridică de drept privat.

Sectiunea 5. Caracteristici esentiale ale fiecărei forme de societate

II.1.1 Societatea în nume colectiv

Societatea în nume colectiv. Definiție şi caracterele societăţii în nume colectiv.
Constituirea societăţii în nume colectiv. Funcţionarea societăţii în nume colectiv. Dizolvarea
şi lichidarea societăţii în nume colectiv
Definiție şi caracterele societăţii în nume colectiv
Potrivit art. 3 din Legea nr. 31/1990, societatea în nume colectiv este acea formă de
societate ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor.

8
St. Cărpenaru, op.cit pag 156
9
Octavian Căpăţână, Societatile Comerciale Ed. Lumina Lex 1992 pag. 15

13
 În temeiul reglementărilor legale, societatea în nume colectiv a fost definită ca fiind
„societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi a două sau mai multor
persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
scopul împărţirii profitului rezultat şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii”.
Pe baza definiţiei au fost evidenţiate şi caracterele societăţii în nume colectiv ca fiind
următoarele:
- asocierea se bazează pe deplina încredere a asociaţilor;
- capitalul social este divizat în părţi de interes, care nu sunt reprezentate prin titluri;
- obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi
solidară a tuturor asociaţilor.

II.1.2 Socitatea în comandită simplă

Societate în comandită simplă, formă de societate comercială caracterizată prin
existenţa a două categorii de asociaţi: asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari. Asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta
împotriva acestor asociaţi. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris (art. 3 din Legea nr. 31/1990).
SCS se constituie prin contract de societate, denumit act constitutiv, care se încheie în
formă autentică (art. 5 din Legea nr. 31/1990).
Actul constitutiv al SCS va cuprinde: a) datele de identificare a asociaţilor, inclusiv ale
asociaţilor comanditaţi; b) forma, denumirea şi sediul social; c) obiectul de activitate al
societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; d) capitalul social, cu
menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi
modul evaluării; e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii
neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat; f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; g) sediile
secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare; h) durata societăţii; i) modul de dizolvare şi
de lichidare a societăţii.

14
 II.1.3 Societatea în comandită pe acţiuni
Societate în comandită pe acţiuni, formă de societate pe acţiuni în cadrul căreia
există două categorii de asociaţi: asociaţii comanditaţi şi asociaţii comanditari. Asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor
îndrepta mai întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor putea îndrepta
împotriva acestor asociaţi. Asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa capitalului
social subscris (art. 3 din Legea nr. 31/1990). Semnatarii actului constitutiv sunt consideraţi
fondatori. Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru
instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (bancrută, gestiune frauduloasă,
delapidare) sau pentru cele prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 6 din Legea nr. 31/1990).

II.1.4 Societatea pe acţiuni

Societate pe acţiuni, formă de societate comercială în cadrul căreia acţionarii răspund
numai până la concurenţa capitalului social subscris. S.A. se constituie prin contract de
societate şi statut. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris
unic, denumit act constitutiv. În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie
acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze
reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. Actul constitutiv
se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie
publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când: a)
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; b) societatea pe acţiuni
se constituie prin subscripţie publică. Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea
la O.R.C. (art. 5 din Legea nr. 31/1990).
Actul constitutiv al S.A. va cuprinde: a) datele de identificare a fondatorilor; b) forma,
denumirea şi sediul social; c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale; d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are

15
un capital autorizat, cuantumul acestuia; e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în
natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz, denumirea
persoanei care le-a adus ca aport; f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea
dacă sunt nominative sau la purtător; g) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul,
valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni; h) orice restricţie cu
privire la transferul de acţiuni; i) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de supraveghere; j) puterile conferite
administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat; k) datele de identificare a primilor cenzori sau a
primului auditor financiar; l) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi
controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul membrilor consiliului de
administraţie sau modul de stabilire a acestui număr; m) durata societăţii; n) modul de
distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor; o) sediile secundare - sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează
odată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare
înfiinţare; p) orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în
momentul în care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în
cauză, precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje; r) cuantumul total sau cel
puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire; s) modul de dizolvare şi de lichidare
a societăţii (art. 8 din Legea nr. 31/1990).
Datele de identificare ale fondatorilor, administratorilor, membrilor consiliului de
supraveghere, primilor cenzori sau primului auditor financiar includ: a) pentru persoanele
fizice: numele, prenumele, codul numeric personal şi, dacă este cazul, echivalentul acestuia,
potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia; b) pentru
persoanele juridice: denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul
comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale aplicabile (art. 8^1 din Legea
nr. 31/1990).
S.A. se constituie prin subscripţie publică sau prin subscriere integrală şi simultană a
capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. în cazul
unei subscrieri integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului
constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel
subscris. Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată: a) pentru acţiunile emise pentru un
aport în numerar, în termen de 12 luni de la data înmatriculării societăţii; b) pentru acţiunile

16
emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării (art. 9 din
Legea nr. 31/1990).
Firma unei S.A. se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma
altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe acţiuni” sau
„S.A.” (art. 35 din Legea nr. 26/1990). Păstrarea firmei precedente este permisă S.A. fără
cerinţa menţionării raportului de succesiune în cazul transmiterii fondului de comerţ (art. 41
din Legea nr. 26/1990).
Capitalul social al S.A. nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul poate modifica,
cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând seama de rata de schimb,
astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. Cu
excepţia cazului în care societatea este transformată într-o societate de altă formă, capitalul
social al S.A. nu poate fi redus sub minimul legal decât dacă valoarea sa este adusă la un nivel
cel puţin egal cu minimul legal prin adoptarea unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi
timp cu hotărârea de reducere a capitalului. în cazul încălcării acestor dispoziţii, orice
persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Societatea nu
va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare,
capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de prezenta lege. în S.A.,
capitalul social este reprezentat prin acţiuni emise de societate, care trebuie să fie de o egală
valoare. Valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 0,1 lei.
Numărul acţionarilor în S.A. nu poate fi mai mic de 2. în cazul în care societatea are
mai puţin de 2 acţionari pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate
solicita instanţei dizolvarea societăţii. Societatea nu va fi dizolvată dacă, până la rămânerea
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, numărul minim de acţionari prevăzut de lege
este reconstituit (art. 10 din Legea nr. 31/1990).
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Acţionarii răspund numai până
la concurenţa capitalului social subscris (art. 3 din Legea nr. 31/1990). Administrarea S.A. se
poate realiza în sistem unitar sau în sistem dualist.
S.A. îi sunt aplicabile dispoziţiile generale referitoare la fuziune, divizare, dizolvare şi
lichidare. V. sistem unitar de administrare, sistem dualist de administrare, subscripţie publică,
act constitutiv, capital social, acţiune, majorarea capitalului social, reducerea capitalului
social, dizolvarea societăţii comerciale, fuziune, divizare, dizolvare, lichidare, fondator,
oficiul registrului comerţului, denumirea societăţii comerciale, sediu, obiect de activitate,
capital autorizat, consiliu de administraţie, consiliu de supraveghere, administrator, director,
directorat, cenzor, auditor financiar, sucursală, agenţie, reprezentanţă, firmă, fond de comerţ,

17
expertiză obligatorie la constituirea S.A., expertizarea unor operaţiuni din gestiunea S.A.,
dobândirea propriilor acţiuni de către SA.
Societatea pe acţiuni, Legea nr. 31/1990, în art. 3, defineşte societatea pe acţiuni ca
fiind societatea ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt obligaţi
numai până la concurenţa capitalului social subscris.
În literatura de specialitate, societatea pe acţiuni este definită ca acea „societate
constituită prin asocierea mai multor persoane, care contribuie la formarea capitalului social
prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acţiuni, pentru desfăşurarea
unei activităţi comerciale, în scopul împărţirii profitului, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale numai în limita aporturilor lor.
Societatea pe acţiuni are următoarele caracteristici:
- societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi, denumiţi şi acţionari;
- capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt titluri de valoare negociabile şi
transmisibile;
- răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este limitată; ei răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris.

II.1.5 Societatea cu răspundere limitată

Societate cu răspundere limitată, formă de societate hibridă între societăţile de
persoane şi cele de capitaluri, caracterizată prin răspunderea asociaţilor numai până la
concurenţa capitalului social subscris. Semnatarii actului constitutiv, precum şi persoanele
care au un rol determinant în constituirea societăţii sunt consideraţi fondatori. Nu pot fi
fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002
pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările
ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei (bancrută, delapidare şi înşelăciune) sau pentru cele prevăzute de Legea
nr. 31/1990 (art. 6).
SRL se constituie prin contract de societate şi statut. SRL se poate constitui şi prin
actul de voinţă al unei singure persoane. In acest caz se întocmeşte numai statutul. Contractul
de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de

18
asemenea, act constitutiv. Denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât şi
contractul de societate şi/sau statutul societăţii. În cazurile în care contractul de societate şi
statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a
asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii
societăţii. Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată şi se semnează de toţi asociaţii.
Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când printre bunurile subscrise ca
aport la capitalul social se află un teren. Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin
depunerea la O.R.C. (art. 5 din Legea nr. 31/1990).
Actul constitutiv al SRL va cuprinde: a) datele de identificare a asociaţilor; b) forma,
denumirea şi sediul social; c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale; d) capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar
sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării. La SRL se vor preciza numărul
şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui
asociat pentru aportul său; e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau
administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat; e1) în cazul SRL, dacă sunt numiţi cenzori sau
auditor financiar, datele de identificare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor
financiar; f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi; g) sediile secundare - sucursale,
agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se
înfiinţează odată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în
vedere o atare înfiinţare; h) durata societăţii; i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii
(art. 7 din Legea nr. 31/1990). Datele de identificare prevăzute la art. 7 lit. A), e) şi e1) includ:
i) pentru persoanele fizice: numele, prenumele, codul numeric personal şi, dacă este cazul,
echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi data naşterii, domiciliul
şi cetăţenia; ii) pentru persoanele juridice: denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de
înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii naţionale
aplicabile (art. 81 din Legea nr. 31/1990).
Firma unei SRL se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate adăuga numele
unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.” (art. 36 din Legea nr. 26/1990). Păstrarea firmei precedente
este permisă SRL, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune. În cazul în care firma
unei SRL cuprinde numele unuia sau mai multor asociaţi, dobân-ditorul cu orice titlu al
fondului de comerţ va putea să continue activitatea sub firma anterioară cu acordul expres al

19
titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de menţionare în
cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor (art. 41 din Legea nr. 26/1990).
Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Asociaţii în SRL răspund
numai până la concurenţa capitalului social subscris (art. 3 din Legea nr. 31/1990). Capitalul
social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei şi se divide în
părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin
titluri negociabile (art. 11 din Legea nr. 31/1990). Capitalul social subscris trebuie să fie
vărsat integral la data constituirii SRL (art. 91 Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale). În
SRL, numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50 (art. 12 din Legea nr. 31/1990). Prin
excepţie de la regula constituirii unei societăţi comerciale de minim 2 persoane, legea permite
constituirea SRL şi prin actul de voinţă al unei singure persoane (art. 5 Legea nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale). Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală. Prin actul
constitutiv se va putea stabili că votarea se poate face şi prin corespondenţă (art. 191 din
Legea nr. 31/1990). Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a
asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel.
Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului constitutiv este necesar votul tuturor
asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv prevede altfel (art. 192 din Legea
nr. 31/1990). Fiecare parte socială dă dreptul la un vot. Un asociat nu poate exercita dreptul
său de vot în deliberările adunărilor asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la
actele juridice încheiate între el şi societate. Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o
hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate
decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social
reprezentată de asociaţii prezenţi (art. 193 din Legea nr. 31/1990). Adunarea generală a
asociaţilor are următoarele obligaţii principale: i) să aprobe situaţia financiară anuală şi să
stabilească repartizarea profitului net; ii) să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/
demită şi să le dea descărcare de activitate, precum şi să decidă contractarea auditului
financiar, atunci când acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii; iii) să decidă urmărirea
administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii, desemnând şi persoana
însărcinată să o exercite; iv) să modifice actul constitutiv. În acest din urmă caz, dacă în actul
constitutiv se prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de acord cu
modificările aduse acestuia, asociatul se poate retrage din societate (art. 194 din Legea nr.
31/1990). În cazul SRL cu asociat unic, acesta va exercita atribuţiile adunării generale a
asociaţilor societăţii. Asociatul unic va consemna de îndată, în scris, orice decizie adoptată în
exercitarea atribuţiilor adunării generale a asociaţilor societăţii. Asociatul unic poate avea

20
calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui asociat unic este (art. 1961 din
Legea nr. 31/1990).
Dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca
hotărârile adunării generale, se aplică şi SRL, termenul de 15 zile de introducere a acţiunii în
instanţă urmând să curgă de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării
generale pe care o atacă (art. 196 din Legea nr. 31/1990). Administratorii sunt obligaţi să
convoace adunarea asociaţilor la sediul social, cel puţin o dată pe an sau de câte ori este
necesar. Un asociat sau un număr de asociaţi, care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul
social, va putea cere convocarea adunării generale, arătând scopul acestei convocări.
Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul constitutiv, iar în lipsa unei
dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată
pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi (art. 195 din Legea nr. 31/1990).
Societatea este administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea generală. Administratorii nu pot
primi, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de comerţ ori altul
concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea
revocării şi răspunderii pentru daune. Dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui
administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv. Dacă actul constitutiv dispune
ca administratorii să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate; în caz de
divergenţă între administratori, vor decide asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Pentru actele urgente, a căror neîndepli-nire ar cauza o pagubă mare
societăţii, poate decide un singur administrator în lipsa celorlalţi, care se găsesc în
imposibilitate, chiar momentană, de a lua parte la administraţie. Asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei,
fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin
actul constitutiv nu se dispune altfel. Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are, pe
cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la
nici o deliberare sau decizie privind această operaţiune. Asociatul care contravine acestor
dispoziţii este răspunzător de daunele cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut
majoritatea cerută. Dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt
aplicabile societăţilor cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sau nu supuse obligaţiei de
auditare [art. 197, art. 75, art. 77 alin. (1), art. 79 din Legea nr. 31/1990].
Societatea trebuie să ţină, prin grija administratorilor, un registru al asociaţilor, în care se vor

21
înscrie, după caz, numele şi prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat,
partea acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice altă modificare
privitoare la acestea. Administratorii răspund personal şi solidar pentru orice daună pricinuită
prin nerespectarea acestor prevederi. Registrul poate fi cercetat de asociaţi şi creditori (art.
198 din Legea nr. 31/1990).
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale supuse obligaţiei legale de auditare vor
fi auditate de către auditori financiari - persoane fizice sau persoane juridice -, în condiţiile
prevăzute de lege. Societăţile ale căror situaţii financiare sunt supuse auditului financiar,
potrivit legii sau opţiunii, în acest sens, a asociaţilor pot să nu numească cenzori, hotărârea în
ac.est sens fiind luată de adunarea asociaţilor. Societăţile comerciale ale căror situaţii
financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit legii sau hotărârii asociaţilor, vor
organiza auditul intern potrivit normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din
România. La societăţile comerciale care nu sunt supuse obligaţiei legale de auditare, adunarea
asociaţilor poate numi unul sau mai mulţi cenzori ori un auditor financiar. Dacă numărul
asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie. Dispoziţiile prevăzute pentru
cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din SRL. În lipsă de cenzori sau, după
caz, de auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va
exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv [art. 199, art.
160 alin. (1), alin. (I2), alin. (2) din Legea nr. 31/1990]. Situaţiile financiare ale SRL vor fi
întocmite după normele prevăzute pentru societatea pe acţiuni. În urma aprobării lor de către
adunarea generală a asociaţilor, administratorii vor depune la registrul comerţului, în termen
de 15 zile de la data adunării generale, copii ale situaţiilor financiare anuale, în conformitate
cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 spre a fi publicate.
Dispoziţiile prevăzute pentru fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni, ca şi acelea
privitoare la reducerea capitalului social, se aplică şi SRL (art. 201 din Legea nr. 31/1990).
SRL nu poate emite obligaţiuni (art. 200 din Legea nr. 31/1990). Părţile sociale pot fi
transmise între asociaţi. Transmiterea către persoane din afară societăţii este permisă numai
dacă a fost aprobată de asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social. În
cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile referitoare la aprobare nu sunt
aplicabile dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este
obligată la plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat. In
cazul în care s-ar depăşi maximul legal de asociaţi din cauza numărului succesorilor, aceştia
vor fi obligaţi să desemneze un număr de titulari ce nu va depăşi maximul legal (art. 202 din
Legea nr. 31/1990).

22
 Transmiterea părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul de
asociaţi al societăţii. Transmiterea are efect faţă de terţi numai din momentul înscrierii ei în
registrul comerţului (art. 203 din Legea nr. 31/1990). Societăţii cu răspundere limitată îi sunt
aplicabile dispoziţiile generale referitoare la dizolvare, lichidare, fuziune şi divizare. V.
Adunarea generală a asociaţilor, act constitutiv, vot, asociat, parte socială, aport, convocare,
ordine de zi, capital social, situaţie financiară, administrator, cenzor, retragerea asociaţilor din
societatea comercială, sediu, societate cu răspundere limitată cu asociat unic, obiect de
activitate, faptă de comerţ, reprezentare a societăţii comerciale, registru, transmitere a părţilor
sociale, societate în nume colectiv, societate pe acţiuni, obligaţiune, registrul comerţului, fond
de rezervă, reducere a capitalului social, majorare a capitalului social, opozabilitate, dizolvare,
lichidare, fuziune, divizare. 
Societate cu răspundere limitată, societate comercială care combină atât
caracteristici ale societăţilor de persoane cât şi ale societăţilor de capitaluri. Societatea cu
răspundere limitată are un număr limitat de asociaţi, capitalul său social este împărţit în părţi
sociale, iar răspunderea asociaţilor este limitată. Societatea trebuie să ţină, prin grija
administratorilor, un registru al asociaţilor, în care se vor preciza numele şi prenumele,
denumirea, domiciliul sau sediul fiecărui asociat, procentajul acestuia la capitalul social,
transferul părţilor sociale sau orice altă modificare privitoare la acestea.
Societatea cu răspundere limitata, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 31/1990,
societatea cu răspundere limitată este societatea ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social, iar asociaţii sunt obligaţi numai în limita capitalului social subscris.
În ştiinţa dreptului comercial, societatea cu răspundere limitată este definită ca fiind
„societatea constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun
în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii
profitului, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor”.
Din definiţia de mai sus rezultă următoarele caractere ale societăţii cu răspundere
limitată:
- asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea cu răspundere limitată
având deci caracter intuitu personae;
- capitalul social este divizat în anumite fracţiuni denumite părţi sociale;
- asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale numai în limita aportului lor.

23
Sectiunea 6 Personalitatea juridică a societătilor comerciale
- societatea comercială se constituie din initiativa asociatilor, prin îndeplinirea conditiilor
prevăzute de lege,
- din momentul constituirii în conditiile prevăzute de lege, societatea comercială
dobândeşte personalitate juridică,
-sediu materiei: art. 1 din Legea nr. 31/19901990 privind societătile comerciale republicată,
cu modificările şi completările ulterioare:
„în vederea efectuării de acte de comert, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot
asocia şi pot constitui societăti comerciale, cu respectarea dispozitiilor prezentei legi. Societătile
comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române."
- elementele constitutive ale societătii comerciale - persoană juridică - sunt
reglementate de DL nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, cu
modificările şi completările ulterioare, care la art 26 defineşte aceste elemente constitutive astfel:
* persoana juridică are: „o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu
afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc."
*alte elemente definitorii pentru societatea comercială ca persoană juridică sunt: existenta
unui statut care cuprinde anumite elemente de identificare a subiectului de drept, respectiv
firma, sediul şi nationalitatea, vointă proprie care exprimă vointele individuale ale asocia-
Tilor, capacitate juridică de folosintă (aptitudinea de a avea drepturi şi obligatii), de
exercitiu (aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligatiile, săvârşind acte
juridice), patrimoniu autonom.

Sectiunea 7 Functionarea societătii comerciale

Reglementările generale privind funcţionarea societăţii sunt prevăzute în art. 65-74 din
Legea nr. 31/1990 care conţin prevederi generale aplicabile la toate societăţile comerciale cu
privire la situaţia aporturilor, drepturile creditorilor asociaţilor, la distribuirea de dividende,
administrarea societăţii şi obligaţiile generale legate de conţinutul actelor emise de către
societate.
Daca aspectele legate de situaţia aporturilor vor fi analizate pe larg in secţiunea
dedicată capitalului social, în legătură cu alte drepturi şi/sau obligaţii reciproce ale părţilor
(societate si asociaţi) vom preciza în continuare câteva aspecte privind obligaţiile de plată
a dividendelor către asociaţi iar obligaţiile legate de conţinutul actelor emise de către societate
iar administrarea societăţii urmează a fi detaliată în cadrul secţiunilor dedicate organelor de
conducere ale societăţii

24
 Astfel, în ceea ce priveşte dividendele, adică cota parte din profit in bani sau in
natură ce se distribuie fiecărui asociat, trebuie menţionat că acestea se împart proporţional cu
cota de participare la capitalul social al societăţii, dacă actul constitutiv nu prevede altfel.
Dividendele se vor achita în termenul prevăzut în hotărârea adunării generale a
asociaţilor dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiilor financiare aferente
exerciţiului financiar anual aferent exerciţiului financiar încheiat.
În cazul în care societatea comercială nu plăteşte dividendele în acest termen, legea
prevede posibilitatea obligării acesteia la plata de daune interese cel puţin la nivelul dobânzii
legale dacă actele constitutive ale societăţii nu prevăd o dobândă mai mare.
Dividendele nu pot fi distribuite decât din profituri determinate potrivit legii sub
sancţiunea obligaţiei de restituire a acestora daca societatea dovedeşte că asociaţii au cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască neregularitatea distribuirii acestora. Dreptul la acţiunea în
restituirea dividendelor plătite neregulamentar se prescrie în termen de 3 ani de la data
distribuirii acestora10.
Pentru situaţia specială a cesiunii parţilor sociale sau a transferului de acţiuni
dividendele se distribuie cedentului pana la data transmiterii acţiunilor/părţilor sociale iar
după aceea acestea se cuvin cesionarului. Această dispoziţie este supletivă părţile putând
decide în mod diferit în contractele de cesiune/transfer de acţiuni11.

1. Capitalul social al societăţii comerciale, acţiunile şi părţile sociale

Capitalul social este format atât la constituirea societăţii cât şi ulterior, din aportul
asociaţilor, fiind obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce în societate un bun, o
valoare patrimonială.
Capitalul social poate fi definit aşadar ca suma totală, exprimată în bani, a valorii
aporturilor asociaţilor, mai puţin cea a aporturilor în muncă, cu care aceştia participă la
constituirea patrimoniului social al societăţii.
Capitalul social poate avea două expresii valorice:
a. capitalul subscris, reprezentând valoarea totală a aporturilor subscrise de asociaţi;
b. capitalul vărsat, reprezentând valoarea totală a aporturilor vărsate de asociaţi.
Ca regulă, capitalul social minim este de 200 lei noi (RON) pentru societăţile cu
răspundere limitată şi de 90.000 lei noi (RON) pentru societăţile pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni. Guvernul poate modifica cel mult o data la 2 ani valoarea minimă a capitalului social

10
St. Cărpenaru si alţii op. cit. pag 266.
11
St. Cărpenaru si alţii op. cit. pag 270

25
pentru societăţile comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni astfel încât acest cuantum
să reprezinte echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro. Legea nu mai stabileşte la această
dată nici o limită minimă legală în cazul societăţilor în nume colectiv şi în comandită simplă.
Pentru societăţile comerciale din anumite domenii (bancar, asigurări, etc.) legile speciale
impun un capital social minim mai mare.
Cu excepţia cazului în care societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni este
transformată într-o societate de altă formă, capitalul social nu poate fi redus sub minimul legal
decât dacă valoarea sa este adusă la un nivel cel puţin egal cu minimul legal prin adoptarea
unei hotărâri de majorare de capital în acelaşi timp cu hotărârea de reducere a capitalului 12. În
cazul încălcării acestor prevederi ale legii (art. 10 alin 2 din Legea nr. 31/1990), orice
persoană interesată se poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Societatea nu
va fi dizolvată dacă, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare,
capitalul social este adus la valoarea minimului legal prevăzut de lege.
Din punct de vedere contabil, capitalul social nu are o existenţă reală, ci este evidenţiat
numai scriptic. In bilanţul contabil, expresia valorică a capitalului social este evidenţiată în
pasivul societăţii, deoarece, în cazul lichidării societăţii, acesta reprezintă o datorie pe care
societatea trebuie să o achite, prin distribuire, asociaţilor. Sumele de bani şi bunurile care
constituie aportul în numerar sau natură la capitalul social se evidenţiază în bilanţul contabil
ca activ al societăţii, deoarece fac parte din patrimoniul acesteia.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă, pe lângă suma obligaţiilor
asumate de fiecare asociat de a aduce în patrimoniul societăţii drepturi asupra unor anumite
bunuri, şi o garanţie pentru creditorii sociali a existenţei unui minim de bunuri şi sume de bani
în patrimoniul social. Urmare acestei funcţii, Legea nr. 31/1990 a impus anumite caractere
capitalului social:
- Capitalul social este fix, în sensul că nu poate fi modificat, fie majorat fie micşorat
decât prin modificarea actelor constitutive cu respectarea tuturor formalităţilor legale şi cu
dreptul de opoziţie al creditorilor.
- Capitalul social este intangibil, în sensul că nu poate fi folosit pentru plata de
dividende asociaţilor.
- Capitalul social trebuie să fie real, în sensul că asociaţii trebuie să realizeze
vărsămintele la care s-au obligat iar în momentul constituirii societăţii în patrimoniul social
trebuie să se găsească bunuri a căror valoare se fie cel puţin egală cu cea a capitalului social.
Capitalul social este divizat în mai multe fracţiuni, denumite:
12
Ioan Schiau, Titus Prescure op. cit. pag 73

26
 a. Părţi de interes, în cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii în comandită
simplă;
b. Părţi sociale, în cazul societăţii cu răspundere limitată; valoarea nominală a unei
părţi sociale nu poate fi mai mică de 10 lei noi (RON).
c. Acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni; valoarea nominală a
unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 lei noi (RON).
Aporturile la capitalul social nu sunt purtătoare de dobânzi astfel încât asociaţii au
dreptul la încetarea activităţii societăţii prin lichidare la o cotă parte din sumele obţinute de
pe urma lichidării şi rămase disponibile după achitarea obligaţiilor societăţii proporţional cu
participarea acestora la capitalul social al societăţii.
Art. 69 din Legea nr. 31/1990 prevede, ca regulă generală că, în cazul în care se
constată o pierdere a activului net, capitalul social va trebui subscris sau reîntregit înainte de
a se putea face vreo repartizare sau distribuire de profit.
 Organul de conducere al societăţii va prezenta adunării generale extraordinare un
raport cu privire la situaţia patrimonială a societăţii, însoţit de observaţii ale cenzorilor
/auditorilor interni. Acest raport trebuie depus la sediul societăţii cu cel puţin o săptămână
înainte de data adunării generale, pentru a putea fi consultat de orice acţionar interesat.
Dacă adunarea generală extraordinară întrunită nu hotărăşte dizolvarea societăţii,
atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior
celui în care au fost constatate pierderile şi fără a se afecta valoarea minima a capitalului
social prevăzut de lege, să procedeze la reducerea capitalului social cu un cuantum cel puţin
egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul
net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din
capitalul social.
 În cazul neîntrunirii adunării generale extraordinare sau dacă adunarea generală
extraordinară nu a putut delibera valabil nici în a doua convocare, orice persoană interesată se
poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Dizolvarea poate fi cerută şi în cazul
în care obligaţia de reconstituire a capitalului social nu este respectată. În oricare dintre aceste
cazuri, instanţa poate acorda societăţii un termen ce nu poate depăşi 6 luni pentru
regularizarea situaţiei. Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net până la
nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social are loc până în momentul
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare

2. Organele societăţii comerciale

27
 Pentru toate formele de societăţi comerciale, organul suprem de conducere este
Adunarea generală a asociaţilor, mai puţin în cazul societăţii cu răspundere limitată cu unic
asociat, în care atribuţiile adunării generale revin asociatului unic.
Organul suprem de decizie si conducere al societăţii este adunarea generală a
asociaţilor/acţionarilor, reprezentând singurul organ în cadrul căruia se formează voinţa
persoanei juridice şi care poate lua deciziile majore legate de activitatea societăţii, aprobarea
situaţiilor financiare, numirea celorlalte organe ale societăţii şi modificarea actelor
constitutive ale societăţii.
În ceea ce priveşte convocarea şi modalitatea de luare a deciziilor, adunările generale
prezintă particularităţi în funcţie de forma juridică a societăţii.
In orice caz, adunările generale se convoacă şi se întrunesc cel puţin o dată pe an
pentru aprobarea situaţiilor financiare ale societăţii şi în rest ori de câte ori este nevoie, cel
puţin pentru modificarea actelor constitutive ale societăţii şi luarea unor decizii ce intră în
competenţa acestora.
Procesul decizional în cadrul adunărilor generale se bazează pe regula majorităţii
aplicată atât în ceea ce priveşte numărul de acţionari/asociaţi prezenţi la şedinţa convocată
cât şi în ceea ce priveşte numărul de voturi necesar pentru adoptarea unor decizii.
Legea distinge, fără a da însă detalii specifice, între două tipuri de majorităţi legate de
adoptarea deciziilor adunărilor generale: majoritatea simplă şi majoritatea absolută. În lipsa
unor clarificări în textul Legii nr 31/1990, majoritatea autorilor şi practica judecătorească au
considerat că majoritatea simplă reprezintă jumătate plus unul din acţionarii prezenţi şi/sau
reprezentaţi în cadrul adunării generale respective iar majoritatea absolută reprezintă jumătate
plus unu din totalul capitalului social al societăţii sau a drepturilor de vot.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată art. 192 din Legea nr. 31/1990 prevede că,
în lipsă de clauză contrarie în actul constitutiv, se aplică regula dublei majorităţi care ia în
considerare nu numai majoritatea capitalului social dar şi majoritatea numărului de asociaţi
ai societăţii, ceea ce reprezintă o aplicare practică a caracterului intuitu personae a societăţii
cu răspundere limitată.
De regulă, fiecare parte socială sau acţiune dă dreptul la un vot iar în practică s-a
extins la toate formele societăţilor comerciale principiul prevăzut de legea nr. 31/1990 pentru
societăţile comerciale pe acţiuni care menţionează că dreptul de vot nu poate fi cedat iar
convenţiile referitoare la dreptul de vot sunt nule absolut (art. 128 alin.2 din Legea nr.
31/1990).

28
 Votul în cadrul şedinţelor adunării generale poate fi acordat atât în persoană cât şi prin
mandatar. O problemă specifică o reprezintă asigurarea confidenţialităţii dezbaterilor şi a
hotărârilor luate în cadrul adunărilor generale mai ales în cadrul exercitării dreptului de vot
prin mandatar. De principiu, mandatarul care îl reprezintă pe asociat/acţionar este legat în
ceea ce priveşte societatea de aceleaşi obligaţii prevăzute de lege şi actul constitutiv pentru
acţionar/asociat în ceea ce priveşte asigurarea confidenţialităţii dezbaterilor.
Adunarea generală poate invita în cadrul şedinţelor şi alte persoane din afara
societăţii ca experţi sau participanţi fără drept de vot cum ar fi administratorii, membrii
consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzorii, auditorii financiari, toţi aceştia
neavând însă drept de vot.
Organele de administrare – administratorii
Aducerea la îndeplinire a hotărârilor adunării generale a asociaţilor ca şi îndeplinirea
tuturor operaţiunilor cerute de lege pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, în
limitele prevăzute în lege sau în actul constitutiv al societăţii este asigurată de organele de
administrare ale societăţii care îndeplinesc toate operaţiunile de gestiune legate de realizarea
scopului societăţii, adică în vederea obţinerii de profit.13
Administratorii au putere deplină de decizie cu privire la aceste operaţiuni de gestiune
cu excepţia cazurilor în care anumite decizii de acest gen sunt date, în baza prevederilor
actelor constitutive ori a legii, în competenţa adunării generale.
Operaţiunile de gestiune în competenţa administratorilor presupun atât acte de
gestiune internă a activităţii societăţii cât şi reprezentarea în relaţiile cu terţii a societăţii.
Acest din urmă atribut al puterilor conferite administratorilor de lege 14, de actul constitutiv
ori de asociaţi prin hotărâre în acest sens, este de natura dar nu de esenţa funcţiei de
administrator al unei societăţi comerciale. Reprezentarea în relaţiile cu terţii este un atribut
lăsat de lege la latitudinea asociaţilor in vederea acordării sau neacordării acestuia dar
specificăm faptul ca de regulă doar la societăţile pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni
atributul de reprezentare in relaţiile cu terţii nu este prezumat, la celelalte forme societare
acest atribut este prezumat, în lipsa de clauză contrară în actul constitutiv, cu condiţia
îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege adică a înregistrării
administratorilor şi a puterilor conferite acestora in registrul comerţului competent.
De principiu organul de administrare sau de execuţie este compus din administratori
şi, dacă este cazul, de directori executivi cărora administratorii le pot delega anumite atribuţii

13
Ioan Schiau, Titus Prescure op. cit. pag. 234
14
Ibid.

29
iar în cazul societăţilor comerciale pe acţiuni administrate în sistem dualist de către consiliul
de supraveghere şi directorat.
Cum vom detalia în capitolele următoare prevederile specifice legate de administrarea
fiecărei forme de societate, vom prezenta în continuare principiile generale legate de
administrarea societăţii prevăzute în art. 70-74 din Legea nr. 31/1990.

Administratorii societăţii sunt obligaţi să participe la toate adunările, consiliile şi

organele de conducere similare acestora.
Legat de valabilitatea actelor de dispoziţie încheiate de către administratorii cu putere
de reprezentare a societăţii art. 701 din Legea 31/1990 introdus in anul 2008 pune capăt
opiniilor divergente atât din practica judiciară cât şi din doctrină cu privire la forma pe care
mandatul acordat reprezentanţilor legali ai societăţii trebuie să o îmbrace.
Discuţiile se refera mai ales la actele de dispoziţie în baza cărora societatea comerciala
dobândeşte sau înstrăinează drepturi asupra bunurilor imobile terenuri, acte pentru
valabilitatea cărora legea cere forma autentică. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit
într-o decizie15 faptul ca în virtutea principiului de drept civil potrivit cu care mandatul
trebuie să îmbrace aceeaşi forma din punctul de vedere al exprimării consimţământului ca şi
actul ce se încheie de către mandatar în baza acestuia şi, în cazul actelor încheiate de
reprezentanţii societăţilor comerciale, fie că sunt contracte de vânzare cumpărare de imobile
terenuri dar mai ales în cazul constituirii de garanţii reale asupra bunurilor imobile în
favoarea instituţiilor de credit sau a altor entităţi, mandatul acestora trebuie să îmbrace forma
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute a contractelor astfel încheiate.
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
   a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
   b) existenţa reală a dividendelor plătite;
   c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
   d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
   e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

Organele de control
Activitatea de control a situaţiei societăţii şi a implementării exacte şi întocmai de
către administratori a deciziilor luate de asociaţii/acţionarii societăţii poate fi realizată atât de
către asociaţi/acţionari cât şi de către un organ special, numit în acest sens, care va raporta
15
Decizia nr. 1964 din 23 mai 2007 a Secţiei Comerciale a ÎCCJ

30
numai asociaţilor/acţionarilor societăţii. Administratorii sunt obligaţi să pună la dispoziţia
acestui organ toate documentele legate de administrarea şi gestiunea societăţii. Această
activitate de control este exercitată de regulă de către cenzori sau auditorii financiari iar în
cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată cu mai puţin de 15 asociaţi sau a
societăţii în comandită simplă ori în nume colectiv de către asociaţi direct sau prin
împuterniciţi speciali în acest scop.
Rapoartele organelor de control sunt imperativ a fi prezentate pentru aprobarea
situaţiilor financiare, constituind parte integrantă a acestora împreună cu rapoartele
administratorilor.
Principiile specifice de control a activităţii societăţii pot fi stabilite atât de către
asociaţi/acţionari în actele constitutive ale societăţii cât şi ulterior prin decizii ale adunărilor
generale. Deoarece aceste atribuţii reprezintă un important interes în vederea protejării
securităţii circuitului comercial, legiuitorul a impus principii specifice şi cerinţe speciale cu
privire la calităţile şi calificările pe care aceste persoane trebuie să le îndeplinească impunând
norme specifice pentru fiecare tip de societate în parte.

Sectiunea 8 Dizolvarea societătilor comerciale

A. Cazurile de dizolvare
Cazurile de dizolvare a societăţii comerciale sunt prevăzute de Legea nr. 31/1990 şi de
anumite acte normative speciale:
a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii
Societăţile constituite pentru o durată limitată se dizolvă la împlinirea termenului
pentru care au fost constituite, conform art. 227 lit. a din Legea nr. 31/1990.
Dat fiind faptul că asociaţii au convenit în actul constitutiv asupra termenului de
constituire a societăţii, nu mai este necesară nici o nouă manifestare de voinţă în sensul
dizolvării societăţii şi nici pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens, acesta fiind
considerat un caz de dizolvare de drept. Asociaţii pot evita însă dizolvarea societăţii din acest
motiv prin modificarea actului constitutiv, în sensul prelungirii duratei societăţii. În acest
sens, art. 227 din Legea nr. 31/1990 prevede obligativitatea consultării asociaţilor asupra
eventualei prelungiri a duratei societăţii cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
pentru care aceasta a fost constituită. Convocarea adunării generale în vederea efectuării
consultării este obligaţia administratorilor. În cazul în care asociaţii nu îşi respectă această
obligaţie, oricare dintre asociaţi va putea cere tribunalului să dispună efectuarea convocării
pentru consultare.

31
 b) Imposibilitatea realizări obiectului societăţii sau realizarea acestuia. (art. 227 lit.
b din Legea nr. 31/1990)
Dat fiind faptul că o serie de împrejurări concrete pot fi interpretate ca înscriindu-se în
cadrul acestui motiv de dizolvare, este n ecesar ca instanţa de judecată să intervină pentru a
pronunţa o hotărâre de dizolvare.
În acest caz asociaţii pot de asemenea evita dizolvarea societăţii dacă decid
modificarea obiectului de activitate.
c) Declararea nulităţii societăţii (art.227 lit. c din Legea nr. 31/1990)
Astfel cum am arătat, în cazul în care se descoperă neregularităţi ale constituirii
societăţii comerciale ulterior înmatriculării acesteia şi asociaţii nu le înlătură, tribunalul poate
pronunţa nulitatea societăţii comerciale (art. 56 din Legea nr. 31/1990).
Prin derogare de la efectul retroactiv al nulităţii, în acest caz societatea nu încetează cu
efect retroactiv, ci se dizolvă prin hotărârea tribunalului de declarare a nulităţii.
d) Hotărârea adunării asociaţilor
Asociaţii întruniţi în adunarea generală extraordinară pot decide dizolvarea societăţii
ori de câte ori interesele acestoea o cer.
e) Hotărârea tribunalului (art. 227 lit. e din Legea nr. 31/1990)
În situaţia în care există motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi
care impiedică funcţionarea societăţii iar adunarea generală nu decide dizolvarea societăţii,
oricare dintre asociaţi poate solicita instanţei să pronunţe dizolvarea.
f) Falimentul societăţii (art. 227 lit. j din Legea nr. 31/1990)
În conformitate cu art. 107 lit. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,
prin încheierea judecătorului sindic care decide intrarea în faliment se pronunţă şi dizolvarea
societăţii debitoare.
g) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni (art. 237
lit. a din Legea nr. 31/1990)
În acest caz, dizolvarea se pronunţă de către tribunal, la cererea oricarei persoane
interesate precum si a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, într-o acţiune în
dizolvare. Desigur că, în situaţia în care asociaţii se întrunesc şi convin reconstituirea
organelor sociale, urmează ca societatea să îşi continue activitatea.
h) Societatea nu a depus, în termen de cel mult 6 luni de la expirarea termenelor
legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la registrul
comerţului (art. 237 alin. 1 lit. b din Legea nr. 31/1990)

32
 In acest caz, dizolvarea se pronunţă de tribunal la cererea oricarei persoane interesate
precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în soluţionarea unei acţiuni în
dizolvare.
i) Societatea şi-a încetat activitatea sau nu mai are sediu cunoscut sau asociaţii au
dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţa cunoscută (art. 237 alin. 1 lit. c din Legea nr.
31/1990)
Acestea sunt împrejurări de fapt, care vor trebui dovedite în cadrul unei acţiuni în
dizolvare, asupra căreia se pronunţă tribunalul la cererea oricărei persoane interesate precum
si a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
j) Societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii.
In acest caz, dizolvarea se pronunţă de tribunal la cererea oricarei persoane interesate
precum si a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, în soluţionarea unei acţiuni în
dizolvare.
k) Alte cazuri prevăzute de lege sau de actul constitutiv (art. 227 alin. 1 lit. g din
Legea nr. 31/1990)
Se includ în această categorie toate cazurile de dizolvare speciale prevăzute de lege,
aplicabile numai anumitor forme de societăţi comerciale:
- Societatea pe acţiuni, în comandită pe acţiuni şi cu răspundere limitată se dizolvă
dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social iar adunarea generală
decide dizolvarea societăţii (art. 15324 , art. 201 şi art. 228 alin. 1 lit. a) şi b) din Legea nr.
31/1990);
Acest caz de dizolvare poate fi evitat dacă, până la sfârsitul exerciţiului financiar
ulterior celui în care au fost constatate pierderile sau reducerii capitalului social, acesta este
reîntregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal sau când societatea se transformă
într-o altă formă la care capitalul existent corespunde.
Societatea pe acţiuni se dizolvă dacă numărul de acţionari scade sub minimul legal;
acest caz de dizolvare poate fi evitat dacă în termen de 9 luni de la data constatării reducerii
numărului de acţionari sub minimul legal, acest număr este completat.
Societatea în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor
cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când în actul
constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat.

33
 Acest caz de dizolvare se aplică şi societăţii în comandită simplă sau în comandită pe
acţiuni, dacă aceste cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.
Societatea comercială cu răspundere limitată cu unic asociat în care acesta a încălcat
interdicţia prevăzută de art. 14 din Legea nr. 31/1990 se dizolvă de drept.
La aceste cazuri prevăzute de Legea nr. 31/1990 se adaugă şi anumite cazuri prevăzute
de legi speciale:
Legea nr. 359/2004 reglementează un alt caz de dizolvare de drept, anume, situaţia în
care societăţile comerciale nu au solicitat până la data de 31.12.2004 preschimbarea
certificatului de înmatriculare şi obţinerea codului unic de înregistrare.

B. Modalităţile (căile) de dizolvare

Sunt trei modalităţi în care poate interveni dizolvarea societăţii comerciale:
- prin voinţa asociaţilor;
- de drept;
- prin hotărâre judecătorească.
a. Dizolvarea prin hotărârea asociaţilor
În cazul dizolvării prin hotărârea asociaţilor, aceştia trebuie să decidă în adunarea
generală extraordinară cu majoritatea cerută pentru modificarea actelor constitutive.
Hotărârea de dizolvare se menţionează în registrul comerţului şi se publică în
Monitorul Oficial al României producând efecte dupa trecerea unui termen de 30 de zile de la
data publicarii acesteia.
Prin excepţie de la principiul irevocabilităţii actului juridic, după luarea unei decizii de
dizolvare a societăţii, asociaţii vor putea reveni asupra hotărârii luate atâta timp cât nu s-a
făcut nici o repartiţie de activ. Noua hotărâre se menţionează în registrul comerţului, după
care se publică în Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala societăţii.
b. Dizolvarea de drept. Acţiunea în constatarea dizolvării de drept
Cazurile de dizolvare de drept sunt:
- expirarea duratei societăţii stabilită în actele constitutive;
În cazul dizolvării societăţii comerciale pentru expirarea duratei acesteia, deşi
dizolvarea operează de drept, poate exista interesul formulării unei acţiuni în constatarea
dizolvării. Instanţa nu are însă decât rolul de a verifica existenţa condiţiilor de dizolvare.
- falimentul societăţii comerciale;
În cazul dizolvării ca urmare a falimentului, judecătorul sindic este cel care are
competenţa de a pronunţa dizolvarea, prin încheierea prin care se decide intrarea în faliment.

34
 - situaţia societăţilor comerciale care nu şi-au majorat capitalul social la nivelul
minim stabilit de lege;
Dizolvarea produce efecte în urma constatării ei pe calea unei acţiuni în constatare,
soluţionată în procedură necontencioasă. Competenţa de soluţionare revine judecătorului
delegat la oficiul registrului Comerţului, care se pronunţă prin încheiere.
Prin derogare de la normele referitoare la publicitatea hotărârilor pronunţate în materie
de dizolvare, pentru a fi opozabile terţilor, publicitatea constatării dizolvării se face în trei
modalităţi care trebuiesc realizate cumulativ:
- prin afişarea încheierii judecătorului delegat, la oficiul registrului comerţului la
care este înregistrată societatea, cuprinzând în anexă lista cu societăţile comerciale dizolvate,
- pe Internet şi
- în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în formă tabelară.
La acestea se adaugă şi obligaţia ca, odată cu afişarea la oficiul registrului
comerţului, să se comunice încheierea judecătorului delegat direcţiilor generale ale
finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, după caz, unde îşi au sediul
societăţile comerciale respective. Dat fiind faptul că legea nu precizează cui revine
obligaţia de publicitate, apreciem că aceasta trebuie realizată din oficiu, de către oficiul
registrului comerţului unde este delegat judecătorul care a pronunţat încheierea.
In privinţa căilor de atac, încheierea judecătorului delegat este supusă numai
recursului. Având în vedere că procedura a fost definită ca fiind necontencioasă,
reglementarea este concordantă cu dispoziţiile art. 336 alin. 3 C.pr.civ., respectiv recursul
poate fi declarat de societatea comercială în cauză, de creditorii săi sau de orice persoană
interesată.
Termenul de recurs este de 15 zile, însă acesta nu curge de la data când terţul, faţă de
încheierea pronunţată, a luat cunoştinţă de încheiere, ca în dreptul comun, ci de la data afişării
încheierii judecătorului delegat.
Tribunalul poate admite recursul atunci când constată că societatea comercială a fost
în imposibilitate de a se conforma normelor legale privitoare la majorarea capitalului social la
nivelul minim prevăzut de Legea nr. 31/1990, şi îi poate acorda un termen de cel mult 3 luni
pentru completarea capitalului social.
Procedura de constatare a dizolvării de drept este aceeaşi cu cea prevăzută pentru
societăţile care nu şi-au majorat capitalul la nivelul minim legal, cu o excepţie, anume faptul
că, tribunalul nu va mai putea admite recursul pentru motive de împiedicare temeinică şi nu
va mai putea acorda un termen de regularizare.

35
 - cazul societăţilor care nu au formulat cerere de preschimbare a certificatului de
înmatriculare până la data de 31.12.2004.
Legea nr. 359/2004 dispune că dizolvarea se constată de judecătorul delegat la
registrul comerţului care se pronunţă prin încheiere.
Cererea de constatare a dizolvării poate fi formulată de oficiile registrului comerţului
şi, după caz, la cererea oricăror persoane care au un interes legitim.
Prin derogare de la normele referitoare la publicitatea hotărârilor pronunţate în materie
de dizolvare, pentru a fi opozabile terţilor, publicitatea constatării dizolvării. în acest caz se
face în două modalităţi care trebuiesc realizate cumulativ:
- prin afişarea încheierii judecătorului delegat la oficiul registrului comerţului la care
este înmatriculată societatea;
- pe Internet.
Aşadar, publicarea în Monitorul Oficial al României nu mai este obligatorie pentru
această hotărâre de constatare a dizolvării.
c. dizolvarea judiciară
In afară de cazurile de dizolvare prin hotărârea asociaţilor sau dizolvarea de drept,
toate celelalte cazuri de dizolvare pot opera numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti prin
care instanţa pronunţă – şi nu constată, ca în cazul dizolvării de drept, – dizolvarea. Instanţa
de judecată va analiza în aceste situaţii dacă împrejurările de fapt prezentate de părţi sunt sau
nu posibil de încadrat în motivele de dizolvare.
Cererea de dizolvare judiciară poate fi formulată de categorii diferite, funcţie de forma
societăţii comerciale şi de cazul de dizolvare.
Astfel, dizolvarea solicitată în temeiul art. 227 alin. 1 lit. b, d, e, g, art. 228 şi art. 229
din Legea nr. 31/1990, va putea fi formulată numai de asociaţii societăţii respective, şi nu de
terţe persoane.
În societăţile de persoane şi în societatea cu răspundere limitată, oricare dintre asociaţi
poate introduce cererea de dizolvare, deoarece hotărârea de dizolvare se poate lua numai cu
unanimitatea voturilor asociaţilor, care nu se poate întruni mereu.
În societăţile de capitaluri, numai acţionarii minoritari pot introduce o cerere de
dizolvare, deoarece acţionarii majoritari pot lua decizia de dizolvare prin hotărârea adunării
generale. In caz de abuz de egalitate, precum şi dacă nu mai există affectio societatis, dreptul
de acţiune aparţine oricărui grup de acţionari cu interese contrare.
Asociatul care a provocat el însuşi neînţelegerile pentru care se solicită dizolvarea, nu
va putea însă formula acţiunea în dizolvare, deoarece invocă propria sa turpitudine.

36
 Dizolvarea în temeiul art. 237 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, poate fi solicitată de
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi de orice persoană interesată (asociaţi,
administratori, cenzori, creditori ai asociaţilor sau ai societăţii).
Competenţa de soluţionare a cererii revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află
sediul social. Hotărârea pronunţată va fi supusă recursului ce va putea fi exercitat de către
orice persoană interesată în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii faţă de
autorităţile fiscale competente şi a publicării în Monitorul Oficial al României .
Hotărârea judecătorească de dizolvare reprezintă actul modificator al actelor
constitutive, astfel că, ulterior hotărârii judecătoreşti, nu va mai fi necesară adoptarea unui act
adiţional la aceasta.
În urma hotărârii judecătoreşti de dizolvare se realizează menţiunea corespunzătoare
în registrul comerţului. De la data rămânerii irevocabile a unei astfel de hotărâri judecătoreşti
persoana juridică intră în lichidare.
Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
dizolvare nu se procedează la numirea lichidatorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei
persoane interesate, numeşte un lichidator de pe Lista practicienilor în reorganizare şi
lichidare, remunerarea acestuia urmând a fi făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau,
în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit în temeiul Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare.
   Hotărârile judecătoreşti de numire a lichidatorului se comunică lichidatorului numit,
se publică pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi se afişează la
sediul oficiului registrului comerţului în care este înmatriculată societatea comercială
dizolvată.
   Dacă judecătorul delegat nu a fost sesizat în vederea numirii lichidatorului, în
termen de 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare,
persoana juridică se radiază din oficiu din registrul comerţului, prin încheiere a judecătorului
delegat, pronunţată la cererea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, cu citarea părţilor.
   Încheierea de radiere se înregistrează în registrul comerţului, se comunică persoanei
juridice la sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale
finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe cale electronică, şi se afişează pe
pagina de Internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunalul, în raza căruia societatea îşi are înregistrat sediul.

37
 Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului ca
urmare a dizolvării pronunţată în condiţiile art 237 alin 1 din Legea 31/1990, revin
acţionarilor acestora.

C. Efectele dizolvării
Efectele dizolvării societăţii comerciale sunt :
a. Interdicţia efectuării de operaţiuni noi
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz
contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins.
Interdicţia se aplică din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii ori de la
data la care dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea generală sau declarată prin sentinţă
judecătorească. Totuşi, dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru
durata sa are efect faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea
în Monitorul Oficial al României.
Astfel cum am arătat, aceasta nu echivalează cu încetarea personalităţii juridice,
deoarece societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la
terminarea acesteia.
b. Începerea procedurii de lichidare a societăţii comerciale
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării societăţii sau în alte
cazuri prevăzute de lege ( cazul special prevăzut de art 237 alin 7 din Legea nr. 31/1990, în
care nici o persoană nu solicită lichidarea societăţii comerciale în termen legal etc.).
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere
limitată, asociaţii pot hotărî, o dată cu dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru
modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu
privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului
sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
c. Răspunderea asociaţilor
Dacă un asociat răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii pe durata funcţionării
acesteia, răspunderea sa pentru aceste obligaţii va fi nelimitată şi în faza dizolvării şi, dacă
este cazul, a lichidării societăţii.
 In cazul în care, pe durata funcţionării societăţii, un asociat răspunde pentru
obligaţiile acesteia în limitele aportului la capitalul social, răspunderea sa va fi limitată la
acest aport şi în situaţia dizolvării şi, dacă este cazul, a lichidării societăţii.

38
  Cu toate acestea, asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat
al răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii răspunde nelimitat pentru
obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate, respectiv lichidate. Răspunderea asociatului
devine nelimitată în special atunci când acesta dispune de bunurile societăţii ca şi cum ar fi
bunurile sale proprii sau dacă diminuează activul societăţii în beneficiul personal ori al unor
terţi, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că în acest mod societatea nu va mai fi în
măsură să îşi execute obligaţiile

Sectiunea 9 Lichidarea societătilor comerciale

Lichidarea societăţilor comerciale este a doua fază a încetării societăţii comerciale, al
cărui scop este lichidarea activului şi pasivului societăţii.
În această fază, personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă, dar numai în
ceea ce priveşte nevoile lichidării conform art. 233 alin. 4 din legea nr. 31/1990.
Consecinţele menţinerii personalităţii juridice sunt:
- menţinerea atributelor de identificare, cu precizarea că, toate actele emanând de la
societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare;
- menţinerea drepturilor societăţii asupra patrimoniului propriu, cu limitările aduse
dreptului de dispoziţie de existenţa scopului limitat al lichidării;
- organele societăţii nu îşi încetează activitatea, cu precizarea că, adunarea generală
nu mai decide decât asupra problemelor direct legate de lichidare, iar administratorii societăţii
sunt înlocuiţi de lichidatori; până la numirea lichidatorilor, însă, administratorii îşi continuă
exercitarea funcţiei lor, cu limitările impuse de scopul lichidării.
Procedura de lichidare cuprinde mai multe operaţiuni:
a. Înlocuirea organelor de administrare. Lichidatorii
În cadrul procedurii de lichidare, administratorii societăţii sunt înlocuiţi de lichidatori.
Lichidatorii sunt persoanele însărcinate să organizeze şi să conducă operaţiunile de
lichidare.
Calitatea de lichidator o poate dobândi o persoană fizică sau juridică, care este
autorizată pentru exercitarea acestei ocupaţii în condiţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, aprobată prin Legea nr.
254/2007, anume:
Practicianul în insolvenţă, persoană fizică, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:

39
 - să fie expert contabil, contabil autorizat, licenţiat în studii economice sau în drept ori
inginer, cu diplomă recunoscută de Ministerul Educaţiei Naţionale, şi să aibă cel puţin 5 ani
de activitate practică - economică sau juridică;
- să fi promovat examenul de dobândire a calităţii de practician în reorganizare şi
lichidare.
Societăţile profesionale de administrare judiciară şi/sau de lichidare trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă ca unic obiect de activitate desfăşurarea activităţii de reorganizare şi/sau
lichidare, putând cuprinde şi acordarea de consultanţă economico-financiară;
- majoritatea acţionarilor sau asociaţilor să fie practicieni în reorganizare şi lichidare
şi să deţină majoritatea capitalului social;
- administratorii sau consiliul de administraţie al societăţii comerciale profesionale să
fie aleşi dintre acţionarii sau asociaţii practicieni în reorganizare şi lichidare;
- acţiunile să fie nominative şi orice alt asociat sau acţionar să fie admis de adunarea
generală.
Lichidatorii sunt numiţi prin hotărârea adunării generale, care hotărăşte lichidarea cu
majorităţile cerute pentru adunarea generală extraordinară. În cazul societăţii în nume
colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată adunarea generală va numi lichidatorii
cu votul unanim al asociaţilor, dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel.
Dacă nu se poate întruni majoritatea necesară pentru ca adunarea generală să
numească lichidatorii, numirea va fi făcută de instanţă, la cererea oricărui asociat sau
administrator. Soluţionarea cererii este de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se
află sediul societăţii. Instanţa va cita pe toţi asociaţii şi administratorii, iar în cazul societăţii
pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni cu citarea societăţii, şi le va asculta punctul de vedere,
după care va numi lichidatorii dintre persoanele care sunt autorizate să îndeplinească această
calitate. Împotriva sentinţei se poate declara recurs de către asociaţi sau administratori, în
termen de 15 zile de la pronunţare.
În baza hotărârii de numire a lichidatorilor sau după caz, a hotărârii instanţei, numirea
lichidatorilor va fi menţionată în registrul comerţului şi va fi făcută publicitatea legală prin
publicare în Monitorul Oficial al României, astfel ca această numire să fie opozabilă terţilor.
După îndeplinirea formalităţilor de publicitate, lichidatorii vor depune semnăturile lor
în registrul comerţului.

40
 Din momentul numirii lor, administratorii sunt singurii îndreptăţiţi să reprezinte
societatea, astfel că mandatul administratorilor încetează. Totuşi, până la preluarea funcţiei de
către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor.
Raporturile lichidatorilor cu societatea comercială sunt guvernate de aceleaşi reguli ca
şi în cazul administratorilor/ membrilor directoratului, respectiv regulile mandatului.
Activitatea lichidaotrilor se desfăşoară sub controlul cenzorilor sau a membrilor consiliului
de supraveghere în cazul societăţilor comerciale pe acţiuni administrate în sistem dualist.
Atribuţiile lichidatorilor sunt prevăzute de lege, iar la acestea actul constitutiv sau
hotărârea adunării generale poate adăuga şi alte atribuţii:
- să execute şi să termine toate operaţiunile de comerţ necesare scopului lichidării.
Lichidatorii nu au dreptul de a întreprinde noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare
scopului lichidării, sub sancţiunea de a răspunde personal şi solidar de executarea lor;
- să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele societăţii care li s-au
încredinţat de administratori şi actele societăţii;
- să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară a societăţii,
conform Legii nr. 31/1990, vânzarea bunurilor se va putea face în bloc;
- să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării, cu puteri de reprezentare
depline, inclusiv să facă tranzacţii în numele societăţii;
- să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor;
- să contacteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să îndeplinească
orice acte necesare. Lichidatorii nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv
sau în actul lor de numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu vor fi
autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor.

41
 CAPITOLUL II - POZIŢIA ANGAJATORULUI ÎN CADRUL STRUCTURII
FUNCŢIONALE ŞI DE ORGANIZARE A SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Sectiunea.1.Noţiunea şi persoana administratorului

Administratorul societăţii comerciale este organul operativ principal şi permanent al
societăţii, elementul cel mai dinamic din structura funcţională şi de organizare a societăţii.
Societatea comercială clasică este organizată ca structură funcţională, pe baza principiului
ierarhiei şi separării atribuţiilor organelor sale componente.
Locul administratorului în cadrul structurii de organizare a societăţii este bine
delimitat, dar în societăţile comerciale moderne - şi mai ales, în cele cu un număr mare de
asociaţi - adevărata putere de decizie se concentrează în mâinile administratorilor
(profesionişti), care stabilesc politica economică a societăţii, adunarea generală nefăcând
altceva decât să o aprobe mecanic.
Profesionalismul şi onestitatea administratorilor îşi pun amprenta pe rezultatele
oricărei activităţi a societăţii comerciale.
Deşi, conform tradiţiei organiciste, administratorul exprimă şi execută voinţa colectivă
- concretizată în decizii ale adunării generale a asociaţilor - , s-a observat că administratorii
societăţilor mari elaborează ei înşişi ,,voinţa colectivă”, care devine a societăţii, cel puţin
datorită faptului că, în cadrul atribuţiilor lor de organizare a adunărilor generale ale
asociaţilor, elaborează atât documente contabile, strategii, politici economice, cât şi uneori
procesul – verbal constatator al deciziei adunării generale, asociaţii nefăcând decât să le
confirme. Practic, se observă o tendinţă accentuată de trecere de la adunarea generală a
asociaţilor la consiliile de administraţie, a atribuţiilor ce ţin de orientarea economică şi de
piaţă a societăţii, dat fiind faptul că mediul afacerilor devine tot mai profesionalizat şi mai
dinamic, pentru aceasta fiind necesar ca deciziile de factură economică şi comercială să fie
concentrate în cât mai puţine mâini, pentru a fi cât mai dinamice.
Legiuitorul a trebuit să răspundă acestei tendinţe, introducând unele reglementări care
să permită asociaţilor să decidă delegarea unora dintre atribuţiile adunării generale la
administratori. Astfel, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, permite acţionarilor
delegarea unora dintre atribuţiile adunării generale extraordinare la administratori, respectiv:
mutarea sediului social, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, mărirea capitalului
social, reducerea sau reîntregirea sa, conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă. Această
decizie poate fi luată în adunarea generală extraordinară, iar delegarea de atribuţii poate fi în
favoarea fie a administratorului unic, fie a consiliului de administraţie.

42
 Administratorul este purtătorul voinţei colective, care se exprimă prin puterile sale de
administrare şi reprezentare.
Admiţând că administrarea, ca operaţiune juridică, presupune exercitarea atribuţiilor
de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra fondului de comerţ şi asupra celorlalte elemente din
patrimoniul societăţii, cât şi săvârşirea de acte de conservare, administrare şi dispoziţie în
legătură cu aceste bunuri, că administrarea societăţii este, prin urmare, o formă de exercitare a
atribuţiilor dreptului de proprietate socială2 putem spune că administratorul este acel organ
din structura funcţională şi de organizare a societăţii care poate face toate operaţiunile cerute
de aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară, bineînţeles, de
restricţiile arătate în contractul de societate sau în lege. De altfel, această concluzie rezultă şi
din art.70 alin.1 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale ,,Administratorii pot face
toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de
restricţiile arătate în actul constitutiv”16.
Administratorul societăţii comerciale este persoana fizică sau persoana juridică prin
reprezentantul său permanent, asociată sau din afara societăţii, care în baza împuternicirilor
rezultate din mandatul încredinţat şi din normele specifice ale legii societăţilor comerciale,
transpune în practică voinţa societăţii prin exercitarea oricăror operaţiuni cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate şi a voinţei sociale cu excepţia restricţiilor
menţionate de lege sau în actul constitutiv.
Din această definiţie se desprind şi câteva caracteristici ale instituţiei juridice a
administratorului societăţii comerciale:
- societatea comercială poate fi administrată de o persoană fizică sau de o altă societate
comercială ce are un asemenea obiect de activitate. În acest din urmă caz societatea
comercială este obligată să îşi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică în baza
unui contract de administrare (art.136 alin.2 din Legea nr.31/1990);
- administratorul poate avea calitatea de asociat ori poate proveni din afara societăţii
comerciale. Este de remarcat că potrivit legii, în cazul societăţii în comandită pe acţiuni şi al
societăţii în comandită simplă, administratorul trebuie să provină din rândul asociaţilor
comanditaţi (art.183 şi art.88 din Legea nr.31/1990);
- administratorul societăţii comerciale are puteri foarte largi. El poate efectua toate
operaţiunile necesare aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate şi a voinţei societăţii.

16
Grigore Florescu, Cristina Florescu, Zaira Bamberger, Dreptul societatilor comerciale, Curs universitar, Ed.
Universul Juridic, Bucuresti, 2010

43
Mandatul său limitat numai de acele restricţii prevăzute de principiile generale de drept
(ordinea publică şi bunele moravuri), de actul constitutiv şi de legea societăţilor comerciale.
Problematica persoanei şi a capacităţii administratorului societăţii comerciale a
suscitat şi continuă să ridice numeroase puncte de vedere în doctrina comercial român şi a
celui european, părerile şi poziţiile unor autori consacraţi în această materie, fiind uneori
convergente, alteori contradictorii.
Legea nr.31/1990, în redactarea ei iniţială oferea, de asemenea, numeroase posibilităţi
de interpretare cu privire la persoana administratorului. Astfel, fostul art.94 din această lege,
referitor la administrarea societăţii pe acţiuni, prevedea că persoanele care, potrivit prezentei
legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii,
iar dacă au fost alese sunt decăzute din drepturi.
De asemenea, în art.29 din forma iniţială a aceleiaşi legi se preciză că nu vor putea fi
fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost condamnate pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă,
dare sau luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni pedepsite potrivit acestei legi.
Cu ocazia modificării şi completării Legii nr.31/1990 a societăţilor comerciale prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr.32/1997, legiuitorul a fost receptiv, în cazul
reglementării persoanei administratorului, atât la legislaţia Comunităţii Europene, cât şi la
sugestiile şi soluţiile oferite de doctrina actuală a dreptului comercial.
Astfel Legea nr.31/1990 modificată, completată şi republicată, posibilitatea numirii
sau alegerii ca administrator al unei societăţi comerciale a unei persoane juridice (art.136 din
lege).
În acest caz, drepturile şi obligaţiile societăţii administrate şi a celui care administrează
se stabilesc printr-un contract de administrare. În acest contract, pe lângă clauzele generale
obligatorii, stabilite de dreptul comun în materia contractelor, legea obligă, ca persoana
juridică să îşi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică, care este supus aceloraşi
condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi responsabilitate civilă şi penală ca şi un administrator,
persoană fizică, ce acţionează în nume propriu. Persoana juridică pe care o reprezintă nu este
exonerată de răspunderea ce îi revine din contractul de administrare şi nici nu i se poate
micşora răspunderea solidară.
Dacă persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească, în
acelaşi timp un înlocuitor (art.136 alin. 3 din lege) .
Se poate concluziona că prin introducerea art.136 din Legea nr.31/1990, ca urmare a
recentelor modificări şi completări a fost legiferată posibilitatea ca administrator al unei

44
societăţi comerciale să poată fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Prin această
completare a legii române a societăţilor comerciale şi în materia persoanei administratorului,
legislaţia a fost aliniată la cea europeană şi pusă de acord cu alte legi interne adoptate după
apariţia ei17.

Sectiunea 2. Numirea administratorului

Administratorul persoană fizică, precum şi reprezentantul permanent, persoană fizică
al administratorului persoană juridică, trebuie, potrivit art. 6 alin. 2 şi art. 135 şi art.136 din
Legea nr.31/1990 să aibă capacitate deplină de folosinţă şi de exerciţiu.18
Aşadar, este necesar ca administratorul persoană fizică să aibă capacitate de folosinţă,
definită ca acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi
şi obligaţii civile şi capacitate deplină de exerciţiu, adică acea aptitudine de a dobândi şi
exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea personal şi
singur a tuturor actelor juridice civile19.
Spre deosebire de vechea reglementare din Codul comercial român din 1887 (art.122
în prezent abrogat) cu privirea administratorului persoană fizică, ca pe un simplu mandatar şi
în consecinţă mandatar putea fi şi un incapabil, atât doctrina interbelică de drept comercial3,
cât şi Legea nr.31/1990 (art.72 privind răspunderile şi obligaţiile administratorului) au în
vedere nu o capacitate naturală ci una juridică. Se apreciază că este necesară o capacitate
legală, care poate fi pierdută atunci când a intervenit incapacitatea persoanei fizice sau una din
sancţiunile penale prevăzute de art.153 din Codul comercial român (în prezent abrogat) ori de
art.6 din Legea nr.31/1990 (aflat în vigoare).
Se impune a sublinia că, deşi prevederile art.135 din Legea nr.31/1990 care stipulează
că: „persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori,
directori sau reprezentanţi ai societăţii, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi” se
referă la administratorii societăţii pe acţiuni, soluţia cu privire la capacitatea administratorului
persoană fizică poate fi extinsă la toate formele de societăţi comerciale, cu aplicarea şi a
prevederilor art. 6 din aceeaşi lege.
17
N.a (M..E )Avem în vedere art. 4 al Legii nr. 66/1993 privind contractul de management ( M. O. al României
din 29 septembrie 1993 ) şi art. 1 din O.U.G.nr. 49/1999 privind administrarea companiilor/ societăţilor
naţionale, a societăţilor comerciale, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar
majoritar, precum şi a regiilor autonome care prevăd că pot dobândi calitatea de manager, respectiv de
administrator, persoanele fizice şi juridice care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, în baza unui contract de
administrare
18
Ghe. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL Bucureşti, 1993, pag. 254 şi 289, precum şi Decretul nr. 31/1954, art.5-8.
19
.L.Geogescu, op. Cit., vol. II, pag. 478

45
 Referitor la administratorul persoană juridică, considerăm că în privinţa persoanelor
fizice investite cu puterea de reprezentare, potrivit art.136 din Legea nr.31/1990, problemele
legate de capacitatea lor juridică sunt similare celor tratate în cazul administratorului persoană
fizică (art.136 din Legea nr.31/1990).
Capacitatea de exerciţiu deplină a administratorului persoană juridică. În privinţa
capacităţii de a fi administrator a persoanei juridice este însă necesar să fie întrunite cerinţele
şi condiţiile specifice referitoare la noţiunea, conţinutul şi specialitatea capacităţii de folosinţă
şi de exerciţiu a persoanei juridice.
Având în vedere principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
consacrat de art. 34 din Decretul nr.31/1954, potrivit căruia persoana juridică nu poate avea
decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut,
apreciem că administratorul persoană juridică nu poate fi decât o societate comercială
specializată, având ca obiect de activitate efectuarea de operaţiuni manageriale şi de gestiune
a unor afaceri comerciale.
Ca urmare, conţinutul capacităţii depline de folosinţă şi de exerciţiu al unui
administrator societate comercială (persoană juridică) trebuie să-i permită ca prin salariaţii,
reprezentanţii sau prepuşii utilizaţi în gestionarea afacerilor unor terţi (comercianţi persoane
fizice sau societăţi comerciale) în baza contractului de administrare prevăzut de art.136 din
Legea nr.31/1990, să poată încheia orice acte juridice necesare unei bune desfăşurări a
activităţii comerciale, soldate cu beneficiu şi profitul avute de aceştia în vedere.
Cu menţiunea că nu trebuie confundată capacitatea juridică a celor care alcătuiesc o
societate comercială (persoane fizice, persoane juridice sau persoane fizice şi juridice) cu
însăşi capacitatea juridică a societăţii comerciale, apreciem că un administrator societate
comercială trebuie să aibă întreaga gamă a capacităţilor de ramură20, care să-i permită
participarea la raporturi juridice de drept constituţional, administrativ, comercial, financiar,
civil, muncii şi securităţii sociale, comerţului internaţional, procesual civil, mediului şi chiar
penal şi procesual penal ori altă ramură de drept sub incidenţa căruia intră raportul la care
participă societatea.

Sectiunea.3. Dovada calitatii de comerciant a societăţii comerciale

În cazul administratorului persoană fizică, indiferent dacă acesta este sau nu asociat ori
acţionar al societăţii comerciale pe care o administrează, nu se impune ca el să aibă ori să
20
Ghe. Beleiu, Drept civil, op.cit., pag. 373-398

46
dobândească şi calitatea de comerciant, chiar dacă prin îndeplinirea atribuţiilor pe care le
exercită, de regulă, efectuează acte, fapte şi operaţiuni care potrivit Codului comercial sunt
considerate fapte de comerţ.
Această concluzie îşi găseşte argumentarea atât în doctrina dreptului comercial
referitoare la dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică cât şi în interpretarea
prevederilor Legii nr.31/1990, referitoare la obligaţiile şi răspunderea administratorului şi
chiar în jurisprudenţă.

Sectiunea 4. Cetăţenia administratorului

Administrator al unei societăţi comerciale poate fi desemnat un cetăţean român. Ca
urmare, conform art. 4 din Legea 21/1991 privind cetăţenia română, se poate încredinţa
responsabilitatea administrării societăţii comerciale, unei persoane devenită cetăţean român
prin naştere, înfiere sau căreia i s-a acordat cetăţenie română la cerere.
Calitatea de administrator se poate însă dobândi şi de către un cetăţean străin, dacă
legea ori actele constitutive ale societăţii nu stabilesc anumite interdicţii în această privinţă.
Un asemenea punct de vedere îl găsim şi în doctrina românească de drept comercial, atât în
perioada interbelică cât şi în perioada actuală, cu menţiunea că doctrina veche foloseşte
noţiunea de naţionalitate, iar doctrina contemporană pe cea de cetăţenie.
De asemenea, potrivit art.234 alin.3 din noul cod comercial se menţiona că „unicul
administrator, preşedintele consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din numărul de
administratori trebuiau să fie cetăţeni români”.
Cu toate că potrivit legii, străinii în ţara noastră au toate drepturile pe care le au
cetăţenii români în privinţa societăţilor de capitaluri (societatea comercială pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni) legiuitorul român actual, fidel concepţiei interbelice a dreptului
comercial român menţine aceleaşi restricţii în privinţa cetăţenilor străini. Art.134 alin. 3
coroborat cu art.182 din Legea nr.31/1990 prevede că: unicul administrator sau preşedintele
consiliului de administraţie şi cel puţin jumătate din numărul administratorilor vor fi cetăţeni
români, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Această reglementare a legislaţiei actuale în vigoare, referitoare la societăţile
comerciale, constituie o derogare de la principiul că cetăţenilor străini în România, li se aplică
regimul naţional, bucurându-se de aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii români.

Sectiunea 5 Desemnarea angajatorului

47
 Subsectiunea 1 Desemnarea angajatorului cu ocazia constituirii societăţii
comerciale
Potrivit Legii nr.31/1990, administratorii sunt desemnaţi la constituirea societăţii sau
ulterior, de către adunarea generală.
La constituirea societăţii, administratorii sunt stabiliţi în actul constitutiv.
Cu privire la societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea
cu răspundere limitată, actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care administrează şi
reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, persoane fizice sau juridice, puterile ce li
s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat (art.7 din lege).
Referitor la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, actul constitutiv trebuie
să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia
administratorilor persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea administratorilor
persoane juridice; garanţia pe care administratorii sunt obligaţi să o depună, puterile ce li se
conferă şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; drepturile speciale de
reprezentare şi de administrare acordate unora dintre ei (art. 8 din lege).
Prin urmare, în contractul de societate trebuie să se stabilească persoanele care vor
îndeplini funcţia de administrator, precum şi puterile lor. În privinţa puterilor
administratorilor, în contract trebuie să se prevadă care dintre administratori sunt împuterniciţi
să reprezinte societatea în raporturile cu terţii.

Subsectiunea 2. Desemnarea angajatorului ulterior constituirii societăţii

comerciale
Cât priveşte desemnarea ulterioară a administratorilor, de către adunarea generală,
aceasta se realizează în condiţii diferite.
În cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă, administratorii
sunt aleşi prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social (art.77
şi art.90).
În societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, administratorii sunt aleşi de
adunarea generală ordinară a acţionarilor cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de lege
(art.111).
În societatea cu răspundere limitată, administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor
cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale (art.189).
Administratorul persoană juridică este numit prin actul constitutiv ori ales de adunarea
asociaţilor.

48
 După desemnarea administratorului persoană juridică, acesta va încheia un contract de
administrare cu societatea, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor. În acest
contract se va prevedea obligaţia persoanei juridice de a desemna un reprezentant permanent,
persoană fizică, prin care se va exercita în fapt funcţia de administrator (art. 136 alin.2 din
Legea nr.31/1990 ).
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.79/2001, în societăţile comerciale în
care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, conducerea
societăţii se realizează de către persoanele fizice în baza unui contract de performanţă, care
este anexă a contractului de muncă. În acest contract se stabilesc obligaţiile care asigură
îndeplinirea obiectivelor şi criteriilor de performanţă, aprobate prin bugetul de venituri şi
cheltuieli.

Sectiunea 6 Incompatibilităţi privind desemnarea administratorului

Atât doctrina cât şi legislaţia de drept comercial din ţara noastră au manifestat
preocupare aproape constantă, în stabilirea unor modalităţi sau a unor criterii de îngrădire a
libertăţii de numire în funcţia de administrator a unei societăţi comerciale a persoanelor care
ocupau anumite funcţii publice ori a rudelor apropiate acestora.
Prin modificarea art.212 din Legea nr.31/1990 de către Legea nr.78/1992, textul a
readus unele clarificări în privinţa persoanelor care pot fi împuterniciţi mandataţi ai statului,
stabilind, în acelaşi timp, anumite restricţii şi incompatibilităţi.
Astfel, potrivit art. 212 alin. 4, împuterniciţii mandataţi de către Ministerul Finanţelor,
de Consiliul local ori judeţean şi, după caz, de Banca Naţională a României, nu puteau face
parte din consiliile de administraţie şi nu pot fi directori ai societăţilor comerciale în care
reprezintă interesele capitalului de stat. Iată, deci, că legiuitorul a clarificat o problemă
importantă şi anume aceea a separării organelor de decizie ale societăţii de cele de gestiune şi
administrare.
În alineatul final al art.212 din Legea nr.31/1990 a mai stabilit o incompatibilitate
specială prin care erau apărate interesele capitalului de stat. Membrii consiliilor de
administraţie ale societăţilor în care statul este unic acţionar se numesc şi se înlocuiesc, în
condiţiile legii, numai cu acordul ministerului de resort sau, după caz al consiliului local ori
judeţean.
De asemenea, administratorii, rudele şi afinii acestora până la gradul al doilea,
inclusiv, nu pot fi, în acelaşi timp, patroni sau asociaţi la societăţile comerciale cu capital
privat, cu acelaşi profil sau cu care sunt în relaţii comerciale directe.

49
 Chiar dacă reglementarea art.212 din Legea nr.31/1990 aşa cum a fost modificată prin
Legea nr.78/1992 avea un caracter tranzitoriu, până la aplicarea art. 39 din Legea nr. 58/1991
a privatizării21, interdicţiile şi incompatibilităţile stabilite sunt de natură a proteja interesele
capitalului de stat.
Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art.212 alin.5 din Legea nr.31/1990, în
una din formele iniţiale, referitoare la incompatibilitatea de a fi în acelaşi timp patroni sau
asociaţi la societăţile cu capital privat, cu acelaşi profil, sau cu care sunt în relaţii comerciale
directe, a administratorilor, rudelor şi afinilor acestora, până la gradul al doilea, s-a pronunţat
afirmativ şi Curtea Constituţională prin Decizia 2 nr.1 din 30 iunie 1992, publicată în
Monitorul Oficial al României nr.178/1992.
În ce priveşte actuala formă a Legii nr.31/1990, în art.142 alin.5 se menţionează că
membrii comitetului de direcţie şi directorii unei societăţi pe acţiuni nu vor putea fi, fără
autorizarea consiliului de administraţie, administratori, membrii ai comitetului de direcţie,
cenzori sau asociaţi cu răspundere limitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi
obiect, nici nu vor putea exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al
altei persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru daune.
De asemenea, potrivit art. 145 din Legea nr. 31/1990, administratorul care are într-o
anumită operaţiune direct sau indirect, interese contrare intereselor societăţii, trebuie să
înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi cenzori şi să nu ia parte la nici o
deliberare privitoare la această operaţiune. Aceeaşi obligaţie o are administratorul în cazul în
care, într-o anumită operaţiune, ştie că sunt interesate soţia, rudele sau afinii săi până la gradul
al patrulea inclusiv. Administratorul care nu a respectat aceste interdicţii va răspunde de
daunele ce au rezultat pentru societate.

Sectiunea 7 Durata funcţiei de administrator.

Reglementarea actuală cuprinde puţine dispoziţii privind durata funcţiei de
administrator22.
21
Legea nr.58/1991 a fost abrogată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.88/1997 privind
privatizarea societăţilor comerciale, Monitorul Oficial nr.381/29 decembrie 1997
2
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie comercială în anul 1992, comentariu de C.L.Popescu, în
R.D.C.nr.3/1995, pag. 149-150.
22
St.D.Cărpenaru, op.cit., Ed.1995, pag. 207-208; Ed.1998, pag.213 şi în R.D.C. nr.2/1993, pag.28-29.

50
 Potrivit art.77 şi art.192 alin.3 din Legea nr.31/1990, în cazul societăţii în nume
colectiv, al societăţii în comandită simplă şi societăţii cu răspundere limitată, asociaţii care
reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori
dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă
prin actul constitutiv se dispune altfel.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că, pentru societăţile de persoane şi societatea cu
răspundere limitată, asociaţii sunt liberi să stabilească durata funcţiei de administrator, atât în
cazul numirii prin actul constitutiv, cât şi ulterior prin alegerea de către adunarea generală a
acţionarilor.
Referitor la societatea pe acţiuni, sau în comandită pe acţiuni, potrivit art.134 alin.1 şi
art.182 din Legea nr.31/1990, aceste societăţi de capitaluri sunt administrate de unul sau mai
mulţi administratori temporari şi revocabili.
Cu privire la primii administratori stabiliţi prin actul constitutiv, legea prevede că ei
pot îndeplini această funcţie pe o durată de cel mult 4 ani (art.134 alin.5 din Legea nr.
31/1990). Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit această durată, mandatul administratorului
este pentru 2 ani (art 134 alin.6 din aceeaşi lege).
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că pentru societăţile de capitaluri primii
administratori, stabiliţi prin actele constitutive sau aleşi ulterior de adunarea generală a
acţionarilor, pot îndeplini această funcţie, pe durata stabilită de asociaţi, fără ca perioada
mandatului să poată depăşi 4 ani.
Atunci când prin actele constitutive sau ulterior, prin alegerea administratorilor, nu s-a
fixat perioada mandatului lor, intervine prezumţia legală stabilită de art.134 alin.6 din Legea
nr.31/1990, în sensul că durata funcţiei este de 2 ani.
Jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul invalidării unor clauze ale actului constitutiv prin
care directorul general al unei societăţi comerciale în calitate de administrator, este numit pe
tot timpul vieţii sale23.

Sectiunea 8 Realegerea administratorului.

231
Sentinţa comercială nr.816 din 15 iunie 1936 a Trib. Ilfov, sect.I, în R.D.C. nr.6/1998, pag.120-122.
2
I.L.Georgescu, op.cit., vol.II pag.469 şi St.D.Cărpenaru, op.cit., Ed.1995, pag.207-208 şi Ed.1998,

51
 Cu privire la posibilitatea realegerii administratorului Legea nr.31/1990 nu cuprinde
decât o singură referire la art.134 alin.7 care menţionează că administratorii sunt reeligibili
când prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Deşi textul menţionat se referă numai la societăţile de capitaluri, apreciem că această
soluţie trebuie extinsă la toate formele juridice de societăţi comerciale24.
Soluţia se bazează atât pe aplicarea principiului de drept, revenit în actualitate în ţara
noastră după anul 1989, „ceea ce nu este interzis în mod expres de lege înseamnă că este
permis chiar dacă nu este prevăzut de lege”, cât şi pe necesităţile de ordin practic de a asigura
continuitate în administrarea afacerilor şi patrimoniului societăţii.
De altfel, posibilitatea realegerii administratorului era prevăzută şi de vechiul Cod
comercial român, precum şi de proiectul noului Cod comercial din 1938 (art.234 alin. final).
Referitor la realegerea administratorului, se impune de subliniat, în privinţa
societăţilor de persoane şi a societăţii cu răspundere limitată, că perioada noului mandat
rămâne la aprecierea adunării generale a asociaţilor.
Cu privire la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, perioada noului mandat
este de maxim 4 ani atunci când aceasta se fixează sau de doi ani când nu este precizată în
hotărârea adunării generale a acţionarilor.

Sectiunea 9 Natura juridică a raporturilor administratorului cu societatea.

Problema naturii juridice a raporturilor dintre administrator şi societate
estecontroversată.
În concepţia clasică a dreptului comercial, raporturile dintre administrator şi societate
au fost considerate ca raporturi izvorâte dintr-un contract de mandat de drept comun. Codul
comercial român, care exprima această concepţie prevedea că „societatea anonimă se
administrează de unul sau mai mulţi mandatari temporari” şi că administratorii ,,răspund de
executarea mandatului lor” (art.122 şi art.123, în prezent abrogate).
Pornindu-se de la complexitatea funcţiei administratorului, ca şi de la finalitatea
societăţilor comerciale, în doctrina modernă au fost formulate şi alte puncte de vedere.
Astfel, având în vedere că funcţia administratorului este marcată de exigenţe le ordinii
publice, s-a susţinut că ideea de mandat este absorbită de ideea mai largă a reprezentării. În
consecinţă, raportul dintre administrator şi societate nu ar mai fi un mandat pur şi simplu, ci
un mandat cu conţinut legal, asemănător celui al tutorelui.

24
pag.214.

52
 Potrivit Legii nr.31/1990 raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de
mandat. Aceste raporturi sunt contractuale, deoarece administratorul este desemnat prin
contractul de societate sau hotărârea adunării asociaţilor. Acceptând numirea, administratorul
intră în raporturi juridice de mandat cu societatea comercială.
Potrivit legii, mandatul încredinţat administratorului poate fi cu sau fără reprezentare.
Întrucât parte în contractul de mandat este societatea comercială, mandatul
administratorului este comercial, iar nu civil.
Mandatul încredinţat administratorului poate avea un temei diferit.
În anumite cazuri, mandatul se poate grefa pe calitatea de asociat a administratorului.
Avem în vedere pe administratorii societăţilor comerciale când aceştia au fost desemnaţi din
rândul asociaţilor.
În alte cazuri, mandatul are la bază un contract de muncă încheiat între administrator şi
societate. Această situaţie se întâlneşte în cazurile când administratorul este o persoană care
nu are calitatea de asociat25.
Cât priveşte conţinutul mandatului, el este, în primul rând, contractual. Obligaţiile
administratorului rezultă din împuternicirile date de către asociaţi şi care se concretizează în
actele constitutive ale societăţii ori în hotărârile adoptate de către adunarea asociaţilor.
Conţinutul mandatului dat administratorului nu poate fi exclusiv contractual.
Interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăţilor comerciale impune
ca unele obligaţii să fie reglementate de lege. Acest lucru rezultă din chiar art.72 din lege, care
dispune că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de dispoziţiile speciale prevăzute în legea societăţilor comerciale.
Deci, reglementarea mandatului administratorului este contractuală şi legală. Această
dublă natură - contractuală şi legală - a obligaţiilor şi răspunderii defineşte funcţia de
administrator al societăţii comerciale şi, în acelaşi timp, o deosebeşte de alte funcţii juridice.

Sectiunea 10 Răspunderea angajatorului

Potrivit art.72 din Legea nr.31/1990 obligaţiile şi răspunderea
administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele prevăzute
special în această lege. Deci, răspunderea administratorilor este diferită.
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor izvorâte din
contractul de mandat. Această răspundere este o răspundere civilă contractuală.

251
S.David, F.Baias, op.cit., în Dr.nr.8/1992, pag.19.

53
 Administratorii răspund şi pentru nerespectarea obligaţiilor prevăzute în sarcina lor de
legea privind societăţile comerciale. Întrucât nerespectarea unei obligaţii legale poate fi o
faptă ilicită civilă (delict civil) ori o infracţiune, răspunderea administratorilor va fi, după caz,
o răspundere civilă delictuală sau o răspundere penală26.
Trebuie arătat că în cazul unui administrator persoană juridică, reprezentantul
permanent, persoană fizică, are aceeaşi răspundere civilă şi penală, ca şi un administrator
persoană fizică, ce acţionează în nume propriu. Răspunderea acestui reprezentant nu
exonerează de răspundere administratorul persoană juridică şi nici nu-i micşorează
răspunderea solidară (art.136 alin.2 din Legea nr.31/1990).
Subsectiunea 1.Răspunderea civilă a administratorilor
Această răspundere este supusă dispoziţiilor Legii nr.31/1990 şi principiilor generale
ale răspunderii civile2.
Cazurile de răspundere.
Administratorii răspund faţă de societate pentru nerespectarea obligaţiilor care le-au
revenit în baza mandatului încredinţat. Este vorba de obligaţiile cuprinse în actul constitutiv
ori stabilite de adunarea asociaţilor, precum şi cele prevăzute în lege. Aceste obligaţii privesc
fie constituirea societăţii, fie funcţionarea acesteia.
În cazul pluralităţii de administratori, fără a se distinge după forma juridică a
societăţii, legea prevede răspunderea solidară a administratorilor pentru nerespectarea unor
obligaţii care privesc:
- realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
- existenţa reală a dividendelor plătite;
- existenţa registrelor şi corecta lor ţinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun; (art.73
din Legea nr.31/1990).
În afară de răspunderea obişnuită pentru faptele proprii, administratorii răspund, în
anumite cazuri, şi pentru faptele prejudiciabile ale altor persoane. Potrivit art.144 alin. 2 din
Legea nr.31/1990, comitetul de direcţie, toţi administratorii răspund faţă de societate pentru

26
I.St.D. Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr.31/1990, în „Revista de
drept comercial” nr.2/1993, p. 40-44.
2
M. Danil, Câteva probleme ale funcţionării şi administrării societăţilor comerciale, în Revista de drept
comercial nr.3/1993, p. 89-91

54
actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei
ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.
Deci, administratorii au şi o răspundere indirectă ; ei răspund faţă de societate pentru
prejudiciile cauzate de directori sau personalul salariat, în cazurile în care faptele
prejudiciabile au putut fi săvârşite datorită neîndeplinirii de către administratori a obligaţiei de
supraveghere.
Dispoziţiile citate se referă la societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, dar
soluţia poate fi aplicată parţial, şi în cazul altor forme juridice de societate comercială. Avem
în vedere răspunderea pentru faptele salariaţilor.
Trebuie observat că, deşi legea se referă la răspunderea comitetului de direcţie, totuşi
această răspundere revine, aşa cum prevede în continuare art.144 alin.2 din lege, tuturor
administratorilor. Nu există o răspundere a organului colegial, ca entitate distinctă, ci o
răspundere individuală a fiecărui administrator care face parte din comitetul de direcţie.
Cât priveşte răspunderea indirectă a administratorilor, aceasta este o răspundere
conjunctă şi subsidiară.
Răspunderea este conjunctă (divizibilă) şi nu solidară, deoarece, potrivit principiilor
generale, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din lege ori din convenţia părţilor.
Ori legea nu prevede solidaritatea, aşa cum o face în cazurile stabilite de art. 73 din Legea
nr.31/1990. În consecinţă, răspunderea îi aparţine administratorului căreia îi revenea obligaţia
de supraveghere a persoanei care a cauzat prejudiciul.
Răspunderea administratorilor are un caracter subsidiar. Ea are un rol de garanţie şi nu
înlocuieşte răspunderea persoanei care săvârşit fapta cauzatoare de prejudicii. În consecinţă,
administratorii răspund numai dacă societatea nu a putut recupera prejudiciul de la persoana
vinovată.
Legea reglementează şi un caz de răspundere special al administratorului. Art.144
alin.4 din Legea nr.31/1990 prevede că administratorii societăţii sunt solidari răspunzători cu
predecesorii lor imediaţi, dacă, având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le
denunţă cenzorilor.
În concepţia legii, dacă la intrarea în funcţie, administratorul constată că predecesorul
său imediat a săvârşit anumite fapte păgubitoare pentru societate, el are obligaţia să aducă la
cunoştinţa cenzorilor cele constatate. În cazul când nu îşi îndeplineşte această obligaţie, el va
răspunde solidar cu administratorul care l-a precedat pentru prejudiciul cauzat societăţii.
Soluţia este prevăzută de lege pentru societatea pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni.
Ea poate fi aplicată şi în cazul celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale.

55
 Condiţiile răspunderii
Răspunderea administratorilor faţă de societate pentru prejudiciile suferite de aceasta
se angajează în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile.
Deoarece răspunderea poate fi contractuală sau delictuală, înseamnă că pentru a se
angaja răspunderea administratorilor trebuie îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru forma
răspunderii în cauză. Se impun însă unele precizări privind temeiul răspunderii şi exonerarea
de răspundere a administratorilor.
Indiferent de forma ei, răspunderea are ca temei culpa administratorului.
Conduita administratorului în îndeplinirea obligaţiilor trebuie apreciată pe baza
dispoziţiilor codului civil. Potrivit art. 1080 C. Civ., diligenţa ce trebuie să depună
administratorul în îndeplinirea obligaţiilor impuse de mandatul său este aceea a unui bun
administrator. Cu alte cuvinte, administratorul trebuie să asigure o bună gestiune, care să ducă
la realizarea obiectului societăţii.
Potrivit legii, criteriul bunului proprietar se aplică cu mai mare sau mai mică rigoare,
în funcţie de caracterul oneros sau gratuit al obligaţiei. Cum mandatul administratorului este
un act retribuit, înseamnă că răspunderea administratorului va fi mai sever apreciată. Deci,
răspunderea administratorului va fi apreciată in abstracto; administratorul va răspunde
indiferent de forma şi gradul culpei sale (art.1540 C. Civ.).
Cu privire la exonerarea de răspundere a administratorului sunt aplicabile regulile
generale ale dreptului comun (art.1083 C. Civ.). Legea nr.31/1990 cuprinde însă anumite
dispoziţii specifice pluralităţii administratorilor.
Cu referire la consiliul de administraţie, art.144 alin.5 din lege prevede că răspunderea
pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu priveşte şi pe administratorii care au făcut să se
constate, în registrul deciziilor consiliului, împotrivirea lor şi au înştiinţat despre aceasta pe
cenzorii societăţii. Deci, la luarea unei decizii, în cadrul consiliului de administraţie, un
administrator votează împotriva deciziei care prejudiciază societatea, el nu va răspunde pentru
repararea prejudiciului. Se cere însă ca administratorul în cauză să fi făcut să se constate
poziţia sa de împotrivire la luarea deciziei în cauză şi, totodată, să fi încunoştiinţat despre
aceasta în scris pe cenzorii societăţii. Soluţia exonerării de răspundere a administratorului se
explică, evident, prin neparticiparea administratorului la luarea deciziei păgubitoare şi, deci,
absenţa culpei acestuia.
Principiul avut în vedere în cazul analizat este deopotrivă aplicabil şi în cazul în care
administratorul a absentat de la şedinţa consiliului de administraţie care a luat decizia

56
păgubitoare. Dar, simpla absenţă nu este echivalentă cu lipsa culpei administratorului. Chiar
dacă a lipsit la şedinţa la care s-a luat decizia, administratorul putea şi era obligat să ia la
cunoştinţă din registrul consiliului de administraţie de acea decizie. În măsura în care,
cunoscând decizia, nu este de acord cu aceasta, el trebuie să-şi manifeste opoziţia prin
aceleaşi formalităţi pe care le-am arătat în cazul anterior, adică să facă să se consemneze în
registrul de decizii împotrivirea şi să înştiinţeze despre aceasta în scris pe cenzorii societăţii.
Numai cu respectarea acestor condiţii, administratorul este exonerat de răspundere pentru
prejudiciile cauzate societăţii prin decizia luată în absenţa sa.
Potrivit legii, exonerarea de răspundere devine operantă numai dacă formalităţile
menţionate au fost efectuate în termen de o lună de la data când administratorul a luat
cunoştinţă de decizia în cauză (art.144 alin.6 din Legea nr.31/1990).
Trebuie arătat că dispoziţiile legale privind exonerarea de răspundere se referă la
administratorii care fac parte din consiliul de administraţie. Socotim însă că principiile
consacrate de art.144 alin.5 şi 6 din Legea nr.31/1990 îşi găsesc aplicarea şi în cazul
administratorilor din comitetul de direcţie. Fiind vorba tot de un organ colegial, aceleaşi
raţiuni conduc la aceeaşi soluţie.
Acţiunea în răspundere
În concepţia legii, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor este o acţiune
socială; ea aparţine societăţii, iar nu asociaţilor. Explicaţia constă în aceea că, prin actele
administratorilor este prejudiciat patrimoniul societăţii.
Art.150 din Legea nr.31/1990 prevede că acţiunea contra administratorilor aparţine
adunării generale. Deci, decizia privind intentarea unei acţiuni în justiţie împotriva
administratorului intră în atribuţiile adunării generale şi se ia cu respectarea condiţiilor de
cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru luarea hotărârilor de către acest organ al
societăţii.
În mod excepţional, acţiunea în răspundere poate fi introdusă şi de acţionari, în numele
societăţii, dacă datorită poziţiei administratorilor, societatea nu acţionează pentru recuperarea
prejudiciului cauzat prin actele administratorilor (art.152 din Legea nr.31/1990).
Trebuie arătat că descărcarea administratorilor de gestiunea lor, prin aprobarea
bilanţului, nu decade adunarea generală din dreptul de a decide acţionarea în justiţie a
administratorilor care prin actele lor au păgubit societatea (art.181 din Lege nr.31/1990 ).
Dacă a luat decizia acţionării în judecată a unui administrator, adunarea generală va
desemna , în aceleaşi condiţii de cvorum şi majoritate, persoana însărcinată să exercite
acţiunea în justiţie.

57
 Ca efect al deciziei privind pornirea acţiunii în răspundere contra administratorului,
mandatul acestuia încetează de drept, iar adunarea generală va proceda la înlocuirea lui.
Acţiunea în justiţie împotriva administratorilor poate avea un temei contractual sau
delictual, după caz.
De remarcat că legea reglementează acţiunea în răspundere contra administratorilor
numai în privinţa societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Dar, problema unei acţiuni
în răspundere împotriva administratorului se poate pune şi în celelalte societăţi comerciale. De
aceea, considerăm că principiile consacrate de art.150 din Legea nr.31/1990 îşi găsesc
aplicare , prin asemănare, şi în cazul celorlalte societăţi comerciale.
Trebuie arătat că acţiunea în răspundere împotriva administratorilor prezintă unele
particularităţi în situaţia în care societatea a fost supusă procedurii falimentului. Deoarece
începerea acestei proceduri are ca efect desesizarea societăţii din drepturile sale, acţiunea în
răspundere contra administratorilor aparţine judecătorului- sindic (art.78 din Legea
nr.64/1995).
În cazul analizat, legea recunoaşte şi creditorilor societăţii dreptul de a exercita
acţiunea în răspundere împotriva administratorilor (art.73 alin.2 din Lega nr.31/1990).

Subsectiunea 2.Răspunderea contravenţională

Subiect al acestei forme de răspundere administrativă poate fi atât persoana fizică, cât
şi persoana juridică. Prin urmare această răspundere poate fi reţinute, atunci când sunt
îndeplinite condiţiile şi cerinţele legale în sarcina societăţii comerciale ca entitate juridică
distinctă, în sarcina administratorilor individuali sau constituiţi în organe colegiale de
administrare precum şi în sarcina administratorului persoană juridică.
Întrucât condiţiile generale ale răspunderii contravenţionale nu diferă de cele ale
răspunderii juridice, în cele ce urmează ne vom opri numai la particularităţile, specificul,
formele şi cazurile răspunderii contravenţionale a administratorilor.
Doctrina contemporană de specialitate 27 pornind de la prevederile legii cadru în
materie contravenţională care este Legea nr.31/1968 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor şi de la jurisprudenţa deosebit de bogată în acest domeniu a reţinut două
principii de bază cu consecinţe importante în privinţa răspunderii administratorilor societăţii
comerciale.
Societatea comercială, ca persoană juridică, nu poate răspunde contravenţional în
nume propriu, decât dacă această răspundere este prevăzută expres în lege.
27
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

58
 Acest principiu rezultă din art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968 care prin noţiunea de lege
ca izvor al acestei răspunderi contravenţionale are în vedere: actul normativ elaborat de
Parlamentul României sau un alt act normativ cu putere de lege.
Din acest principiu rezultă următoarele consecinţe28 :
- dacă în actul normativ cu putere de lege (lege, decret, ordonanţă) nu se prevede în
mod expres sancţionarea contravenţională a persoanei juridice, sancţiunea nu poate fi aplicată
societăţii comerciale, ci administratorului persoană fizică sau împuternicitului permanent
persoană fizică al administratorului persoană juridică, în calitate de organ sau împuternicit al
societăţii;
- când actul normativ care prevede sancţiunea contravenţională nu este unul cu putere
de lege, ci un act normativ cu putere inferioară, ca spre exemplu: o hotărâre de Guvern sau o
hotărâre ori decizie a unei autorităţi publice independente, sancţiunea contravenţională nu
poate fi aplicată societăţii, ci eventual administratorilor chiar dacă în actul normativ respectiv
s-a prevăzut expres şi sancţionarea societăţii. Această soluţie se impune atâta timp cât mai
rămân în vigoare dispoziţiile art.5 alin.3, teza1 din Legea nr.32/1968.
Principiul la care am făcut referire nu se respectă în activitatea de stabilire şi
sancţionare a contravenţiilor, domeniu în care am putea spune că în prezent (după anul 1990
există numeroase anomalii sau chiar un haos). Pe de o parte, numeroase legi de importanţă
pentru activitatea şi relaţiile comerciale au reglementat contravenţii prin care sancţiunile se
impuneau şi societăţii comerciale fără a menţiona în mod expres că acestea se aplică şi
persoanei juridice. Pe de altă parte, în foarte multe Hotărâri de Guvern sau acte normative ale
autorităţilor publice (hotărâri sau decizii ale consiliilor locale, ale Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare şi chiar ale Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale etc.) se
prevede sancţionarea contravenţională a unor persoane juridice inclusiv a societăţilor
comerciale fără ca autorităţile ce au elaborat aceste norme juridice să dispună în mod egal de
acest drept2.
Considerăm, alături de alţi autori, că se impune completarea sau elaborarea de către
Parlamentul României a unei legi cadru privind stabilirea, constatarea şi
sancţionareacontravenţiilor şi alinierea actelor normative existente la cerinţele legii. Aceasta
este o necesitate obiectivă deoarece în numeroase domenii cum sunt: cel comercial, al
circulaţiei valorilor mobiliare, al concurenţei; protecţiei consumatorilor, protecţiei mediului
etc., după anul 1990 pentru faptele contravenţionale (şi chiar penale) se impune sancţionarea

28
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

59
societăţilor comerciale în mod direct (ca persoane juridice) şi numai în subsidiar a
administratorilor.
Un alt principiu este acela că societatea comercială răspunde în nume propriu pentru
contravenţiile săvârşite de organele sau prepuşii săi, cu prilejul exercitării funcţiilor
încredinţate29.
Acest principiu operează atunci când răspunderea contravenţională a persoanei juridice
este prevăzută de un act normativ cu putere de lege. El îşi găseşte temeiul juridic în
prevederile art.35 alin.1-4 din Decretul nr.31/1954 referitoare la regulile răspunderii persoanei
juridice pentru faptele sale licite sau ilicite ale organelor sale.
Astfel, faptele contravenţionale săvârşite de administratorii legal investiţi, cu prilejul
exercitării funcţiei lor sunt considerate ca fiind contravenţiile societăţii comerciale însăşi
(art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954).
În acest caz societatea comercială are dreptul la o acţiune de regres împotriva
administratorului pentru care a suportat consecinţele contravenţionale (art.35 alin.4 din
Decretul nr.31/1954).
Dacă răspunderea contravenţională a persoanei juridice nu este prevăzută expres de
lege sau fapta contravenţională nu are legătură cu funcţiile încredinţate, răspunderea revine
administratorului culpabil.
Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în cazul celei contravenţionale,
principiul răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie este deci limitată în domeniul
ilicitului contravenţional2.
Formele răspunderii contravenţionale a administratorului
Administratorul unei societăţi comerciale poate răspunde în mod direct având o
răspundere personală pentru fapta contravenţională proprie.
De asemenea, administratorul poate avea o răspundere indirectă, de regres atunci când
consecinţele faptei sale contravenţionale au fost suportate de societatea pe care o
administrează potrivit principiului stabilit de art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954 al
răspunderii persoanei juridice pentru faptele organelor sale îndeplinite cu prilejul exercitării
funcţiei lor.
De multe ori, legea care stabileşte fapta contravenţională precizează sancţiunea care se
aplică atât societăţii comerciale, cât şi administratorilor, directorilor sau împuterniciţilor
societăţii. În aceste cazuri se aplică principiul stabilit de art.35 alin.4 din Decretul nr.31/1954
29
În cazul contravenţiei săvârşite de administrator fără nici o legătură cu funcţiile încredinţate, societatea nu
răspunde, nici în nume propriu, nici în calitate de comitent pentru faptele prepusului (art.1000 alin.3 Cod civil).
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

60
potrivit căruia faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de
persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
Atunci când prin fapta contravenţională a administratorului s-au produs prejudicii
materiale sau morale societăţii comerciale ori terţilor se ridică problema cumulului
răspunderii contravenţionale cu răspunderea civilă.
Regulile şi soluţiile aplicabile în acest caz sunt similare celor ale cumulului
răspunderii penale cu răspunderea civilă30. Soluţia se bazează pe faptul că şi răspunderea
contravenţională ca şi cea penală au un caracter sancţionator, iar răspunderea civilă are
caracter reparator.
Cazurile de răspundere contravenţională a administratorului.
Avem în vedere particularităţile privind răspunderea personală a administratorului
unic persoană fizică sau juridică precum şi cele referitoare la administratorii constituiţi în
organe colegiale de administrare (consiliul de administraţie şi comitetul de direcţie).
Răspunderea personală a administratorului
În doctrină sunt analizate următoarele cazuri de răspundere directă (personală) a
administratorilor pentru faptele contravenţionale2 .
a)Atunci când în lege nu se prevede în mod expres că pentru săvârşirea contravenţiei
urmează să răspundă şi persoana juridică ori când fapta contravenţională este reglementată de
un act normativ de o putere inferioară legii, răspunderea revine administratorului persoană
fizică sau reprezentantului permanent, persoană fizică al administratorului persoană juridică.

b)De asemenea, răspunderea directă revine personal administratorului persoană fizică

pentru faptele contravenţionale care nu au nici o legătură cu acele fapte care nu au fost
săvârşite cu prilejul exercitării funcţiilor încredinţate (art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954
impune această condiţie pentru a putea fi răspunzătoare persoana juridică de faptele organelor
sale).
c)În cazurile în care anumite legi speciale care sancţionează contravenţional persoana
juridică, prevăd şi răspunderea contravenţională a administratorilor de drept sau de fapt, există
o răspundere contravenţională directă atât a societăţii comerciale cât şi a administratorilor,
directorilor sau reprezentanţilor persoane fizice.
Această răspundere nu are un caracter solidar, ci este o răspundere personală şi
conjunctă, chiar dacă administratorii fac parte din organe colegiale de administrare.
30
Supra nr. 131-132.
2
Al. Ţiclea, I. N. Stan, Op. Cit. pag. 43-45 şi Ghe. Piperea, Op. Cit., pag.249-252.

61
 Ea se bazează pe caracterul sancţionator şi pe principiul personalităţii răspunderii
contravenţionale (similar răspunderii penale).
Aspecte privind răspunderea contravenţională a persoanei juridice
Potrivit principiului stabilit de art.5 alin.3 teza I din Legea nr.32/1968, sancţiunile
contravenţionale pot fi aplicate persoanelor juridice numai dacă aceasta se prevede în mod
expres într-un act normativ cu putere de lege.
În acest caz intervin două situaţii distincte :
a) când în actul normativ cu putere de lege (lege sau Ordonanţă de urgenţă a
Guvernului) se prevede numai sancţionarea contravenţională a persoanei juridice, măsura este
aplicată societăţii comerciale care are un drept de regres asupra administratorului persoană
fizică sau juridică;
b) când în actul normativ cu putere de lege se prevede sancţionarea contravenţională a
persoanei juridice2, cât şi a administratorului, directorului sau împuternicitului său, măsura
este dispusă separat pentru societatea comercială, cât şi pentru administratorii persoane fizice
sau pentru administratorii persoane juridice. Şi în acest caz nu suntem în prezenţa unei
răspunderi solidare ci a unei răspunderi personale şi conjuncte.
După anul 1990 au apărut numeroase acte normative prin care s-a dispus fie numai
sancţionarea contravenţională a persoanei juridice (societăţii comerciale) fie răspunderea
contravenţională atât a societăţii comerciale, cât şi a administratorilor, directorilor sau
reprezentanţilor societăţii.
În doctrină31 sunt evidenţiate asemenea cazuri cum ar fi:
- art.112 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, care
dispune că, în cazul sancţionării persoanelor juridice, Comisia Naţională a Valorilor mobiliare
poate aplica sancţiuni cel mult egale prin gravitate, pentru contravenţia respectivă şi
administratorilor, reprezentanţilor legali de drept sau de fapt ce exercită funcţii de conducere
ori ca profesionişti în intermedierea valorilor mobiliare care deşi puteau şi trebuia să prevină
contravenţia respectivă , nu au făcut-o;
În alin.2 al aceluiaşi articol se menţionează că persoanele fizice în cauză sunt obligate
şi la repararea prejudiciului produs prin contravenţie.
- art.33 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.88/1997 privind privatizarea
dispune că pentru acele contravenţii prevăzute de art.33 alin.1 lit.a-p sancţiunile se aplică
individual personalului instituţiei publice implicate, evaluatorilor sau personalului autorităţii

31
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

62
de mediu competente, administratorilor sau cenzorilor societăţii comerciale, societăţilor de
valori mobiliare, după caz ;
- art.11 alin.2 din O.U.G. nr.30/1997 pentru transformarea regiilor autonome în
societăţi comerciale32 prevede sancţiuni contravenţionale care se aplică direct conducătorilor
regiilor transformate sau administratorului unic ori membrilor consiliului de administraţie al
societăţii rezultate din transformare.
Particularităţi privind răspunderea contravenţională a organelor colegiale de
administrare şi a membrilor acestora.
Din doctrina şi practica judiciară de specialitate se desprind câteva aspecte de
principiu:
a) potrivit art.9 din Legea nr.32/1968 care reglementează principiul personalităţii
răspunderii contravenţionale şi datorită faptului că această formă de răspundere juridică nu
este una solidară, răspunderea contravenţională a membrilor consiliului de administraţie
(comitetului de direcţie) constituie o răspundere pentru participarea culpabilă a mai multor
persoane la săvârşirea unei contravenţii şi este tratată asemănător participaţiei penale. Nu este
aplicabilă regula conform căreia fiecare membru al organului colegial de administrare
răspunde pentru întreaga activitate a acestuia, solidar cu ceilalţi membrii;
b) din acelaşi principiu al personalităţii răspunderii contravenţionale, rezultă că
membrilor consiliului de administraţie (comitetul de direcţie) nu le revine o răspundere egală
fiind necesară individualizarea răspunderii contravenţionale în raport de culpa fiecăruia, de
participarea la luarea deciziei în cadrul organului colegial de administrare, de pregătirea
profesională şi de alte împrejurări de fapt care pot agrava sau uşura răspunderea.
Când în organul colegial de administrare atribuţiunile sunt compartimentate şi fiecare
membru are responsabilitatea unui sector de activitate, ori atunci când anumite sarcini au fost
încredinţate unui funcţionar al societăţii şi în îndeplinirea mandatului fiecăruia se săvârşeşte o
contravenţie, fiecare administrator urmează să răspundă personal, separat şi proporţional cu
gradul de participare la săvârşirea faptei. Ceilalţi administratori urmează să răspundă numai în
măsura în care li se va putea proba vre-o culpă pentru supravegherea personalului din
subordine.
În acest caz sunt aplicabile regulile prevăzute de art.144 alin.5 şi 6 din Legea
nr.31/1990 privind înlăturarea răspunderii administratorilor care nu au luat parte la luarea

321
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006
2
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

63
deciziei prin care s-a săvârşit o contravenţie ori şi-au exprimat opoziţia şi au încunoştiinţat
cenzorii societăţii în condiţiile şi procedura stabilită de aceste texte de lege.
Unele consecinţe ale răspunderii contravenţionale a administratorilor asupra societăţii
comerciale.
în cazurile în care prin săvârşirea contravenţiei se produce o pagubă unui terţ,
răspunderea contravenţională se cumulează cu răspunderea civilă.
Atunci când contravenţia ce a produs prejudicii este săvârşită de administrator cu
prilejul exercitării funcţiei încredinţate (art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954), răspunderea
civilă revine societăţii care are un drept de regres împotriva administratorilor.
Unele acte normative cum ar fi art.112 alin.2 din Legea nr.52/1995 reglementează atât
răspunderea civilă a societăţii, cât şi a administratorilor.
de asemenea, când societatea comercială este sancţionată cu amendă contravenţională,
ea are dreptul unei acţiuni de regres contra administratorilor vinovaţi pentru recuperarea
sumelor plătite din culpa lor.
c) când prin sancţiunea contravenţională aplicată societăţii din vina administratorilor
societatea a suferit şi alte prejudicii decât valoarea amenzii cum ar fi: retragerea autorizaţiei
de funcţionare, închiderea sau blocarea contului bancar, retragerea licenţei de import,
dizolvarea judiciară ce pot afecta credibilitatea sau conduce la încetarea de plăţi, societatea
are dreptul la o acţiune în daune contra administratorilor culpabili.

Subsectiunea 3.Răspunderea penală a administratorilor societăţii comerciale

Administratorii societăţilor comerciale, inclusiv cei ai societăţilor pe acţiuni pot fi traşi
la răspundere penală. Această formă de răspundere revine administratorilor numai în cazurile
şi împrejurările în care sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii juridice şi cele
speciale ale răspunderii penale.
Noţiunea răspunderii penale a administratorului. Această formă de răspundere ca
instituţie fundamentală a dreptului penal poate interveni numai în urma unui proces penal
declanşat împotriva persoanelor ce au săvârşit cu vinovăţie o infracţiune pentru care sunt
declarate răspunzătoare de către instanţa penală competentă şi constă în aplicarea unor
sancţiuni specifice dreptului penal, respectiv: pedepse privative de libertate sau pecuniare,
interdicţii, decăderi, măsuri de siguranţă şi măsuri educative .33
Aproape în mod unanim doctrina dreptului penal şi procesual penal este de părere că
răspunderea penală nu trebuie redusă la obligaţia infractorului (administratorului infractor) la
33
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

64
suportarea pedepsei, ci la toate consecinţele pe care legea le are în vedere, legate de săvârşirea
faptei penale: măsurile de siguranţă, interdicţiile, decăderile şi incapacităţile ce pot fi stabilite
de instanţă prin hotărârea de condamnare. De asemenea,
doctrina reţine că nu trebuie confundată noţiunea de răspundere penală cu cea de
responsabilitate penală. Spre deosebire de răspunderea penală în senul menţionat,
responsabilitatea penală în dreptul românesc reprezintă o condiţie de care este legată
imputabilitatea faptei penale şi anume capacitatea psiho-fiziologică a omului în general de a
conştientiza natura, valoarea şi consecinţele juridice ale faptelor sale34.
Dacă nu există o responsabilitate penală dovedită în sarcina unei persoane ce face
obiectul unui proces penal, acesta nu se poate finaliza printr-o răspundere penală a celui
incriminat deoarece lipseşte una din condiţiile necesare tragerii sale la răspundere şi anume
imputabilitatea acelei fapte.
Legea şi dreptul penal român nu dau, o definiţie directă a responsabilităţii penale, care
este considerată o stare obişnuită pentru orice persoană majoră. Este definită în schimb
iresponsabilitatea ca o situaţie de excepţie prin anumite norme specifice de drept penal.
Astfel, în art.48 Cod penal referitor la iresponsabilitate se menţionează că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia,
fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele. De asemenea, art.50 şi 99 din Codul penal al
României definesc minoritatea făptuitorului limitele minime de 14 şi respectiv de 16 ani de la
care acesta are responsabilitate penală.
În privinţa definirii răspunderii penale a administratorilor societăţii comerciale sunt
aplicabile şi alte norme specifice Codului penal cum sunt cele referitoare la: temeiul
răspunderii penale (art.17 Cod penal); individualizarea răspunderii penale (art.72 Cod penal);
cauzele care exclud caracterul penal al faptei (art.44-51 Cod penal) cauzele de nepedepsire
sau impunitate (art.22 şi art.30 Cod penal); cauzele de înlăturare a răspunderii penale (art.119-
121 Cod penal şi art.131-132 Cod penal) şi altele.

Sancţiunile specifice dreptului penal constau în35 :

a) pedepsele, care sunt principale (detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală)
şi complementare (cele prevăzute de art.64 Cod penal, respectiv interzicerea unuia sau unora

34

35
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

65
din următoarele drepturi: dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii
elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de
a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul
pentru săvârşirea infracţiunii, etc.);
b) măsurile de siguranţă care însoţesc de regulă pedeapsa principală şi au drept scop
înlăturarea unei stări de pericol şi prevenirea săvârşirii de alte infracţiuni; ele constau în :
obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumita localităţi;
expulzarea străinilor şi confiscarea specială;
c) măsurile educative; acestea se dispun în situaţia unor infractori minori.
În cazul administratorilor societăţilor comerciale sancţiunile penale definitive atrag şi
unele interdicţii şi incompatibilităţi cum sunt cele prevăzute de art.6 din Legea nr. 31/1990
pentru fondatori. În aceste cazuri, administratorii condamnaţi pentru infracţiunile prevăzute de
textul de lege menţionat decad din dreptul de a mai ocupa ori de a fi numiţi într-o asemenea
funcţie de gestiune şi administrare.

PRINCIPIILE RĂSPUNDERII PENALE A ADMINISTRATORULUI

Pe lângă regulile generale ale răspunderii juridice, răspunderea penală este guvernată
ca şi răspunderea civilă de anumite principii specifice.
Cu toate că există o legătură strânsă între dreptul penal şi răspunderea penală ca
modalitate de realizare a dreptului penal, nu trebuie confundate principiile răspunderii penale
cu cele ale acestei ramuri de drept.
Evocarea principiilor răspunderii penale. În general, doctrina juridică a dreptului penal
are în vedere următoarele principii ale răspunderii penale2:
- infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale;
- nu există răspundere penală fără vinovăţie;
- personalitatea răspunderii penale;
- unicitatea răspunderii penale (non bis in idem);
- inevitabilitatea răspunderii penale;
- promtitudinea răspunderii penale;
- legalitatea răspunderii penale.
Dintre aceste principii două au o relevanţă mai importantă în privinţa răspunderii
penale a administratorilor societăţilor comerciale : principiul conform căruia infracţiunea este

66
singurul temei al răspunderii penale şi principiul personalităţii (individualizării răspunderii
penale)36.
Temeiul juridic al răspunderii penale a administratorului . Faptul care stă la baza
naşterii raportului juridic penal a răspunderii penale, este infracţiunea. Acest principiu este
consacrat legal de art. 17 alin. 2 Cod penal care menţionează că „infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale”. În consecinţă, nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât
în măsura în care a săvârşit o infracţiune şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii.
Spre deosebire de răspunderea civilă solidară în care orice subiect responsabil poate
acoperi integral prejudiciul urmând apoi să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori, în cazul
răspunderii penale, potrivit principiului analizat, imputabilitatea faptei trebuie stabilită în mod
gradual şi diferit în raport de gradul vinovăţiei fiecărui participant. Nu este admis ca unul din
făptuitori să poată răspunde penal şi pentru ceilalţi participanţi.
În timp ce răspunderea civilă delictuală are un caracter reparator şi nu se stinge prin
decesul făptuitorului trecând asupra moştenitorilor, răspunderea penală care este una strict
personală şi are un caracter sancţionar, încetează prin moartea autorului infracţiunii.
Principiul personalităţii răspunderii penale nu este afectat în cazul în care pentru
prejudiciul produs de autorul unei infracţiuni este ţinută să răspundă patrimonial „persoana
civilmente responsabilă” care l-a garantat pe infractor printr-o garanţie legală sau
convenţională.
Societatea comercială ca persoană juridică urmează să răspundă patrimonial în calitate
de comitent pentru fapta prejudiciabilă a prepusului său ori, în nume propriu, pentru fapta
organului său, când aceasta a fost săvârşită în exerciţiul, respectiv cu prilejul exercitării
funcţiilor celor pe care îi garantează (art.1000 alin.3 Cod civil; art.35 din Decretul nr.31/1954
şi art.14 C.p. pen.).
În cazul acestei răspunderi patrimoniale de garanţie, societatea comercială beneficiază
de un drept de regres împotriva infractorului (prepus sau administrator al societăţii) pentru
suma plătită victimei, reprezentând prejudiciul suferit de aceasta prin infracţiune.
Este de remarcat că în legislaţia românească actuală, cel puţin până în prezent, nu s-a
admis posibilitatea răspunderii penale a unei persoane juridice, sistemul sancţionator având în
vedere exclusiv participanţii la săvârşirea de infracţiuni, persoane fizice.
Noul Cod penal francez din anul 1994 (art.121-1şi următoarele) a admis posibilitatea
tragerii la răspundere penală a unei persoane juridice (societăţi comerciale), prin aplicarea
unor sancţiuni penale specifice cum sunt:
36
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

67
 amenzile penale;
interdicţiile (de a exercita anumite activităţi, pe anumite pieţe, de a beneficia de
anumite avantaje fiscale, vamale sau subvenţii ; de a face reclamă etc.);
dizolvarea înteprinderii;
retragerea autorizaţiei de funcţionare;
închiderea localului;
blocarea contului bancar;
embargoul comercial etc.
Legislaţia penală franceză limitează răspunderea penală a societăţii comerciale la acele
infracţiuni săvârşite de organele sau reprezentanţii săi în contul societăţii (art. 121-2 noul Cod
penal francez). Ca urmare, societatea va răspunde penal pentru faptele administratorilor de
drept sau de fapt, săvârşite în numele şi în interesul societăţii. Dacă autorul imediat al faptei
penale poate fi identificat, acesta va fi tras la răspundere, deoarece răspunderea penală a
societăţii nu o exclude pe aceea a persoanei fizice autor, instigator sau complice la
infracţiunea respectivă37.
Soluţia adoptată de noul Cod penal francez reprezintă o tendinţă generală impusă de
unele reglementări şi recomandări ale Uniunii Europene şi probabil se va extinde şi la alte
sisteme naţionale de drept, inclusiv cel românesc.
Această convingere se bazează pe faptul că admiterea posibilităţii răspunderii penale a
persoanei juridice porneşte de la unele realităţi practice, care îi demonstrează utilitatea:
a) de multe ori este dificilă identificarea persoanei fizice autoare a unor infracţiuni prin
care societăţile comerciale au produs prejudicii partenerilor de afaceri ca urmare a
complicaţiilor şi complexităţii adoptării deciziilor în adunările generale.
În aceste cazuri vinovăţia planează asupra administratorilor în funcţie care, indiferent
dacă răspunderea se stabileşte printr-o acţiune directă împotriva societăţii sau printr-o acţiune
de regres, vor fi nevoiţi în final să acopere prejudiciul fără a se stabili cu certitudine vinovăţia
lor, iar în cazul răspunderii penale nu beneficiază în totalitate de prezumţia de nevinovăţie;
b) în cazul organelor colegiale de decizie şi administrare ale societăţii pe acţiuni,
modalităţile legale de delegare a unor atribuţii ale adunării generale către consiliul de
administraţie şi ale acestuia către comitetul de direcţie sau directorii executivi, îngreunează
destul de mult stabilirea unor persoane fizice răspunzătoare şi prelungesc procesul penal fără
eliminarea riscului de a trage la răspundere unii nevinovaţi;

37
Sandru Daniel-Mihail, Societatile comerciale în Uniunea Europeană, Editura Universitara, Bucuresti, 2006

68
 c) foarte multe fapte penale grave se săvârşesc în interiorul societăţii comerciale şi
aduc acesteia beneficii enorme, pentru care nu este firesc să răspundă doar administratorii.
Avem în vedere unele infracţiuni grave privind concurenţa comercială, actele de contrabandă
şi evaziunea fiscală, infracţiunile privind protecţia mediului, faptele de corupţie şi spălarea
banilor murdari, fraudele financiar-bancare etc;
d) în sfârşit, dar nu în ultimul rând, unele infracţiuni sunt săvârşite de administratori cu
acordul tacit sau expres al societăţii, iar prejudiciile sunt enorme. În aceste cazuri este firesc
ca partenerii sociali prejudiciaţi să poată recupera pagubele în urma unor procese penale
îndreptate împotriva societăţii care a beneficiat de aceste fraude şi nu împotriva
administratorilor care nici nu ar avea cu ce să-i despăgubească pe cei îndreptăţiţi.
Dar, până la modificarea legislaţiei penale româneşti în sensul celor menţionate, este
de reţinut că, potrivit principiului personalităţii răspunderii penale, „răspunderea penală a
administratorului unei societăţi comerciale este una personală”.
Sancţiunile penale ce se aplică administratorului privesc exclusiv persoana fizică. În
cazul pluralităţii de administratori, răspunderea penală revine numai acelora care au participat
la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni şi s-a probat vinovăţia lor.
Când administratorii au săvârşit o infracţiune cu prilejul exercitării funcţiei lor,
societatea comercială participă în procesul penal în calitate de parte civilmente responsabilă
pentru acoperirea prejudiciului produs victimei (părţii civile)1. Administratorul răspunde
penal în acest caz în calitate de organ al societăţii comerciale, potrivit art.35 alin.1 şi 3 din
Decretul nr.31/1954, societatea având dreptul regres pentru recuperarea sumelor plătite cu
riscul suportării consecinţelor insolvabilităţii administratorului.
De asemenea, putem spune că în cazul societăţilor pe acţiuni, potrivit art.55 din Legea
nr.31/1990, cu excepţia împrejurărilor în care reuşeşte să dovedească reaua credinţă a terţilor,
societatea va suporta şi prejudiciile rezultate din infracţiunile săvârşite de administratorii săi
cu depăşirea mandatului sau atribuţiunilor încredinţate.

Cauzele care înlătură sau exclud răspunderea penală a administratorului

În doctrina dreptului comercial38 şi a dreptului penal39 sunt incluse în această categorie
anumite cauze sau împrejurări reglementate de Codul penal care exclud caracterul penal al
faptei ori înlătură caracterul penal al răspunderii sau unele cazuri de nepedepsire.

38
C. Gheorghe, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, 2010
39
C. Gheorghe, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, 2010

69
 De asemenea, sub aspectul probării vinovăţiei ce are ca temei culpa administratorului
rezultă anumite aspecte specifice privind forţa majoră, cazul fortuit şi eroarea de fapt.
Cazurile care exclud caracterul penal al faptei sunt reglementate de art.44-51 C. pen. şi
se referă la :legitima apărare ; starea de necesitate; constrângerea fizică şi morală; cazul fortuit
; responsabilitatea ; beţia fortuită ; minoritatea şi eroarea de fapt. La acestea se adaugă cazul
prevăzut de art. 18 indice 1 Cod penal referitor la lipsa pericolului social concret al
infracţiunii. Atunci când se constată existenţa cel puţin a uneia din aceste cauze 3,
administratorul autor al unei fapte penale urmează a fi exonerat de răspundere penală.
Aspectele doctrinare şi de practică judiciară privind aceste cauze care exclud
caracterul penal al faptei sunt perfect valabile şi în cazul administratorului, ca al oricărui
subiect pasiv al răspunderii penale (subiect activ al infracţiunii).

Împrejurări care înlătură caracterul penal al răspunderii

Codul penal prevede şi anumite situaţii în care făptuitorul (inclusiv administratorul) nu
este pedepsit, deşi fapta constituie infracţiune. Doctrina include în această categorie :
- amnistia;
- prescripţia răspunderii penale;
- lipsa sau retragerea plângerii de către persoana vătămată;
- graţierea, reabilitarea, precum şi cazul în care răspunderea penală este înlocuită cu
una administrativă (mustrarea sau amenda penală - art.91 Cod penal).
De asemenea, sunt avute în vedere de legea penală unele cauze de nepedepsire ca:
- desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului unei infracţiuni (art.22 Cod
penal);
- împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei (art.30 Cod penal);
- nedenunţarea unor infracţiuni de către soţul sau soţia autorului;
- constrângerea la dare de mită şi altele.
Toate aceste împrejurări au ca efect numai înlăturarea caracterului penal al
răspunderii. Ca urmare, dacă prin fapta administratorului săvârşită în asemenea împrejurări s-
au produs prejudicii, acestea urmează a fi recuperate, deoarece răspunderea civilă nu este
înlăturată.
Aspecte specifice privind cazul fortuit, forţa majoră şi eroarea de fapt.
Doctrina actuală a dreptului comercial reţine anumite aspecte privind forţa majoră,
cazul fortuit şi eroarea de fapt, în legătură cu răspunderea penală a administratorilor societăţii
comerciale.

70
 a) forţa majoră constă în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista (art.46 alin.1 Cod penal).
Se apreciază că, aşa cum este definită în codul penal, forţa majoră constituie temeiul
celor două cauze specifice de nerăspundere a administratorilor constituiţi în organe colegiale
de administrare, care sunt reglementate de art.144 alin.5 din Legea nr.31/1990.
b) dacă sunt îndeplinite condiţiile de consemnare a opiniilor şi votului contra în
registrul deciziilor consiliului de administraţie şi de încunoştinţare în scris a cenzorilor despre
împotrivirea lor (art.144 alin.5) de către administratorii care au luat parte la şedinţa consiliului
ori membrii absenţi au procedat în acelaşi mod (art.144 alin.6), administratorii respectivi nu
vor răspunde penal şi nici patrimonial în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici la
fapta penală prejudiciabilă săvârşită ca urmare a unei decizii a organului colegial de
administrare din care fac parte.
De asemenea, administratorul nu va răspunde penal în cazul unei fapte penale rezultate
ca urmare a unei hotărâri a adunării generale în care voinţa societăţii s-a impus pentru el ca o
forţă majoră. Pentru a fi exonerat de răspunderea penală, în acest caz, administratorul are
obligaţia să atace în justiţie hotărârea adunării generale pe care a considerat-o ilegală, dar a
executat-o potrivit principiului majorităţii. În lipsa acestei unei acţiuni în justiţie
administratorul nu va fi exonerat de răspunderea penală ce îi revine în calitate de
administrator unic sau ca membru în organul colegial de administrare.
cazul fortuit este definit ca fiind acea împrejurare care nu putea fi prevăzută şi a avut
drept rezultat o faptă penală (art.47 Cod penal).
pentru a constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit nu se
confundă cu acea formă a culpei ce constă în lipsa de prevedere a rezultatului faptei care
trebuie şi putea fi prevăzut de făptuitor (art.19 pct.2 lit.b Cod penal).
Pentru a avea ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei, cazul fortuit trebuie să
reprezinte o imposibilitate absolută de prevedere a rezultatului unei fapte penale. Făptuitorul
nu a putut să prevadă finalitatea acţiunii sale care în conştiinţa şi voinţa sa reprezentau cu
totul alt scop decât rezultatul infracţional imprevizibil produs.
Sesizarea şi evidenţierea distincţiei între cazul fortuit ce constituie o cauză de
înlăturare a caracterului penal al faptei şi culpa fără prevederea rezultatului faptei, ca formă de
vinovăţie prevăzută de art. 19 Cod penal, au o importanţă deosebită în cazul răspunderii
agravate a administratorilor societăţii comerciale ajunsă în stare de încetare de plăţi40.

40
C. Gheorghe, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, 2010

71
 Potrivit art.124 alin2 din Legea nr.64/1995 republicată, falimentul societăţilor
comerciale poate atrage răspunderea penală a administratorilor, dacă se dovedeşte că prin
faptele şi acţiunile lor au contribuit la starea de încetare a plăţilor de către societatea pe care o
administrează. În acest caz este necesară probarea culpei administratorului.
Dar falimentul societăţii se poate datora şi unui caz fortuit cum ar fi conjuncturile
economice nefavorabile absolut imprevizibile pentru administratori, situaţie în care aceştia pot
fi scutiţi de răspunderea penală ca efect al unei cauze care exclude caracterul penal al faptei.
În practică, pentru a putea face distincţie între cazul fortuit şi culpa administratorilor,
aceştia sunt supuşi unui examen sever pornind de la exigenţele manageriale de care trebuie să
dispună, astfel încât puterea lor de apreciere şi previzibilitate a unor rezultate negative pentru
societate are un caracter strict profesional legat şi de obligaţia de loialitate.
Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil, cazul fortuit are un sens mult mai
larg, incluzând şi forţa majoră, motiv pentru care unii autori s-au exprimat că în civil acolo
unde încetează culpa începe cazul fortuit.
Răspunderea civilă delictuală poate exista chiar în absenţa vinovăţiei3, în timp ce în
dreptul penal, lipsa vinovăţiei exclude răspunderea penală. De asemenea, potrivit art.336
Cod .p. pen., şi în situaţiile de achitare a inculpatului, acesta va trebui să răspundă civil pentru
prejudiciile produse deoarece fapta îşi păstrează caracterul civil delictual potrivit principiului
răspunderii chiar şi pentru cea mai uşoară culpă reglementat de art.998-999 Cod civil.
De asemenea, în dreptul penal semnificaţia forţei majore şi a cazului fortuit au efectul
unor cauze care exclud caracterul penal al faptei. În dreptul comercial, diferenţierile
menţionate au o importanţă deosebită pentru materia protecţiei consumatorilor, în care
administratorii societăţilor producătoare de bunuri şi servicii nu răspund penal când intervin
astfel de situaţii, dar vor răspunde patrimonial, în solidar cu societatea, pentru pagubele
produse cumpărătorilor fie în perioada de garanţie, fie în cea a duratei medii de utilizare.41.
Eroarea de fapt, aşa cum este definită de art.51 alin.2 Cod penal, constă în cunoaşterea
de către autorul faptei prevăzute de legea penală, în momentul săvârşirii acesteia, a existenţei
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depindea caracterul penal al acelei fapte. Dacă
norma penală sancţionează şi faptele săvârşite din culpă, eroarea de fapt constituie o cauză a
exonerării de răspundere penală pentru acele fapte numai atunci când necunoaşterea stării,
situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei nu reprezintă ea însăşi
rezultatul culpei (art.51 alin.3 Cod penal).

41
C. Gheorghe, Drept comercial, Ed. C.H. Beck, 2010

72
 Aplicarea acestor reguli în cazul administratorului societăţii comerciale este
interpretată2 în sensul că el nu se poate prevala de eroarea de fapt pentru a fi exonerat de
răspunderea penală pentru o faptă săvârşită din culpă, dacă necunoaşterea (starea de eroare) se
datorează lipsei sale de profesionalism ori neluării măsurilor pe care trebuia să le întreprindă
pentru prevenirea unor prejudicii ori a stărilor de pericol rezultate din faptele sale. Spre
exemplu, un administrator nu poate invoca eroarea de fapt în cazul nerespectării obligaţiei
profesionale de a ţine contabilitatea sau cu atât mai mult când a ţinut o contabilitate fictivă.

Implicaţiile răspunderii penale a administratorilor asupra societăţii comerciale.

Condiţiile de onorabilitate pe care trebuie să le îndeplinească administratorii unei
societăţi comerciale determină ca suportarea unei răspunderi penale să nu îi afecteze numai pe
ei, ci să se răsfrângă şi asupra societăţii.
Practica activităţii comerciale a demonstrat aproape fără excepţie că pierderea
onorabilităţii administratorului prin sancţionarea sa penală, poate conduce direct sau indirect,
şi la pierderea onorabilităţii, bonităţii şi credibilităţii societăţii comerciale pe piaţă3.
Impactul psihologic al cercetării penale sau al condamnării unor administratori este
deosebit de puternic asupra partenerilor de afaceri şi îndeosebi a creditorilor unor societăţi
comerciale şi se poate finaliza chiar cu falimentul societăţii ai căror administratori şi-au
pierdut onorabilitatea.
Onorabilitatea şi credibilitatea unei societăţi comerciale nu contribuie doar la
extinderea sferei relaţiilor de afaceri şi de cele mai multe ori au rolul de a ajuta societatea să
depăşească situaţiile economico-financiare dificile şi să evite falimentul.
Atunci când societatea comercială este insolvabilă din punct de vedere civil din cauza
pasivului care depăşeşte activul său existent, ea poate fi solvabilă din punct de vedere
comercial, deoarece datorită credibilităţii de care se bucură poate apela la credite bancare sau
la eşalonarea unor plăţi astfel încât să evite consecinţele dezastruoase la care poate ajunge.
De asemenea, prin pierderea credibilităţii, o societate comercială chiar dacă la un
moment dat are o situaţie economico-financiară favorabilă, în sensul că are un bilanţ pozitiv
în care activul depăşeşte pasivul şi dispune de anumite lichidităţi, pierderea onorabilităţii
administratorilor poate conduce foarte rapid la dezastrul societăţii care nu mai are acces la
credite şi începe să fie evitată de partenerii comerciali.
Prejudiciul provocat de administrator societăţii comerciale sau creditorilor sociali prin
această diminuare sau pierdere a credibilităţii va fi suportat de administratorul vinovat, ca
urmare a încălcării obligaţiei de fidelitate.

73
 Dreptul de a solicita repararea prejudiciului poate aparţine, după caz, adunării generale
sau acţionarilor minoritari pe calea unei acţiuni în răspundere iar în caz de faliment şi
creditorilor sociali pentru insuficienţa activului.
O altă consecinţă a sancţiunii penale a administratorilor o constituie potrivit art. 135 şi
art.6 din Legea nr.31/1990 decăderea lor din funcţiile respective precum şi interdicţiile de a
mai ocupa asemenea funcţii. Aceste consecinţe operează şi în cazul fondatorilor, directorilor
şi reprezentanţilor societăţii.

CAPITOLUL III. NOȚIUNEA DE CONCURENȚĂ ȘI DE DREPT AL

CONCURENȚEI

Sectiunea.1.Definiția noțiunii de concurență

Din punct de vedere istoric, noțiunea de ”concurență” este una cunoscută încă din cele
mai vechi timpuri, de mai multe domenii, în special de cele legate de sfera economicului.
Noțiunea de ”concurență” provine din limba latină ”concurrere” – ”a concura” și este
asociată cu relațiile comerciale și de afaceri, însă acestea nu îi epuizează conținutul, ea
regăsindu-se inclusiv în raporturile de dreptul muncii.42

42
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 13

74
 În primul rând, ”concurența reprezintă un mod de manifestare a economiei de piață,
caracterizat prin confruntarea economică a mai multor agenți economici pe aceeași piață,
pentru atingerea unor obiective economice specifice: preț, vânzări și/sau cota de piață.43”
Definind-o ca o confruntare specifică dintre agenţii economici vânzători, respectiv
ofertanţi pentrua atrage de partea lor clientela, concurenţa a cunoscut în ultimele decenii
forme extrem de sofisticate.
Concurenţa exercită o presiune permanentă pentru scăderea preţului, restrângerea
costurilor de producţie şi comprimarea pieţei deoarece cantitatea cerută de consumator este cu
atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
Este frecvent întâlnită în economia de piaţă şi se desfăşoară într-un anumit mod când
este vorba de piaţa monopolistă. Concurenţa în afara preţului se desfăşoară între agemţii
economici ofertanţi, folosindu-se metode şi instrumente specifice: reclama, forma de
prezentare a produsului etc. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre
agenţii economici vânzători – ofertanţi, pentru a atrage de partea lor clientelă. Exprimă
comportamentul specific al tuturor subiecţilor de comportament, proprietate ce se realizează
diferit în funcţie de cadrul concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.
Una dintre caracteristicile generale ale concurenţei este aceea când una sau mai multe
persoane se străduiesc să realizeze un anumit obiectiv şi că realizarea acestui obiectiv de către
una dintre persoane determină, dar nu o exclude din sfera de activitate.
Din punct de vedere economic, concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii de
piaţă, de cerere şi de ofertă, de procesul schimbului. Se poate spune că există concurenţă
economică, dacă concumatorul poate alege între mai multe alternative şi poate alege
alternativa cea mai convenabilă. Concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege.
Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activităţii sale astfel încât
firma lui să fie cea mai competitivă, iar câştigul net cel mai bun. Problema concurenţei
reprezintă interes în primul rând pentru producători, dar ea se manifestă şi între consumatori.
”Dreptul concurenței a jucat dintotdeauna un rol important în cadrul dreptului
comunitar. Funcția sa precisă este, însă, discutabilă. Prin intermediul politicii concurenței pot
fi urmărite o serie de obiective diferite, dintre care nu toate sunt compatibile.”44
Motto-ul citat mai sus de shu qi ”dacă nu te afli în concurență este un lucru rău.
Concurența te determină să te îmbunătățești tot timpul” este unul sugestiv și definește esența

43
Roxana-Daniela Păun, op.cit, pg. 289
44
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a,
Editura Hamangiu, București, 2009, pg. 1186

75
dreptului concurenței. Concurența are rolul de a încuraja participanții la actul de concurență să
dea rezultate cât mai bune pentru a atrage clienți45 și astfel pentru a-și spori profitul.
Concurența poate ”încuraja” însă apelarea la modalități de îmbunătățire care deși sunt
apte de a da rezultate într-un ritm mult mai rapid și cu un cost inferior, nu sunt reglementate
ca fiind legale.
Revenind la definiția ”concurenței”, aceasta este definită de către octavian căpățână:
”un complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piață interne și
internaționale, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta
pentru câștigarea, extinderea, păstrarea clientelei”.46
O altă definiție este redată de dicţionarul explicativ al limbii române (dex) 47, potrivit
căruia concurenţa presupune ”întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate” sau ”rivalitate
comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări
etc. Pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea
unor câştiguri cât mai mari”.
Noțiunea ”concurență” a inspirat nu numai autorii de literatură de specialitate, dar și
personalități din domenii variate care au oferit citate celebre despre aceasta. De exemplu:48
· ”concurenţă este sufletul comerţului” gustave flaubert,
· ”concurenţa sănătoasă se extinde, asemenea ciumei” robert maric,
· ”izbânzii nu-i place concurenţa” publilius syrus,
· ”surprizele făcute de concurenţă pot scoate o firmă de pe piaţă” din michel
esposito,
· ”concurenţa se naşte ca emulaţie. Iar la maturitate devine rechinism” vasile
ghica,
· ”dacă copacii ar cunoaşte concurenţa, unde şi-ar creşte ei oare cozile de topor?”
Octav bibere,
Definiția noțiunii de ”concurență” trebuie să fie privită din două perspective.

45
”Clientela reprezintă ansamblul de persoane care obişnuiesc să se aprovizioneze de la un anumit comerciant
sau să recurgă la serviciile sale. Sunt relevante, în acest sens, personalitatea comerciantului, comportamentul său,
reputaţia individuală, preţurile convenabile şi calitatea produselor, dar şi factorul obiectiv, vadul comercial, care
se materializează în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul îndeosebi prin amplasamentul
favorabil”. Giorgiu Coman, op.cit., pg. 4, articol preluat de pe site-ul www.beckshop.ro
46
Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura Lumina Lex, București, 1992,
pg.16
47
Academia Română, Institutul de lingvistică «Iorgu Iordan», Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a II -a,
Bucureşti, 1998, pg. 208.
48
Aforisme și citate preluate de pe site-ul http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta

76
 ”Concurența” poate fi privită din perspectiva generală care atestă: ”concurenţa este o
confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop” 49, dar și din perspectiva
economică, întrucât prima dată concurenţa a fost privită ca un factor decisiv care asigură, în
mod spontan, divizarea muncii între întreprinderi, precum şi condiţiile normale ale producţiei,
ale schimburilor şi ale consumului de bunuri.50
Concurenţa desemnează o anumită situaţie a pieţei în raport de o serie de variabile şi
anume: numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diferenţiere a bunurilor care
satisfac nevoile umane, gradul de transparenţă a pieţei, gradul de mobilitate al factorilor de
producţie, facilităţi sau restricţii la intrarea în ramură, gradul de libertate a determinării
preţurilor raportul cerere şi ofertă.
Concurenţa, forma activă a liberei iniţiative reprezintă confruntarea deschisă,
rivalitatea dintre agenţii economici (vânzători – ofertanţi) pentru a atrage de partea lor
clientelă (cumpărători – solicitanţi), în scopul obţinerii de profituri maxime pentru primii şi
satisfacerea nevoilor în cazul consumatorilor. Ea se desfăşoară prin intermediul unor
instrumente ale luptei de concurenţă specifice, de natură economică şi extraeconomică.
Prin efectele pe care le declanşează, concurenţa se poate situa printre legile cele mai
importante ale reglării vieţii economice, ale realizării progresului tehnico – economic al
societăţii.
Concurenţa are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piaţă şi când, în
acelaşi timp, pe acea piaţă există mai mulţi vânzători alternativi. Concurenţa poate avea loc
între firme mari sau firme mici, firme rivale putând intra în competiţie pe pieţe locale,
regionale, naţionale sau chiar pe pieţe mondiale.
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt: satisfacerea dorinţelor
consumatorilor; promovarea inovaţiei; alocarea eficientă a resurselor; limitarea puterii
economice şi astfel a celei politice; justa distribuţie a veniturilor.
Concurenţa se materializează prin comportamentul agenţilor economici din aceeaşi
ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare
agent economic care acţionează pe piaţa liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Una dintre principalele căi economice de purtare a concurenţei pe piaţă este aceea de a
întreprinde acţiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sub cele ale concurenţei.

49
Ed. Goblot, La vocabulaire philosophique, Paris, 1901, pg.133, citat de O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei
comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg. 267.
50
Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011, pg.2,
www.beckshop.ro

77
 Această cale este benefică nu numai pentru agentul economic care o promovează,
deoarece conduce la sporirea masei profitului, dar este benefică şi pentru economia naţională
în ansamblu, întrucât imprimă eficienţa proceselor economice, fiind un factor intensiv în
dezvoltare.
Mecanismele concurenţei contribuie la realizarea progresivă a unor creşteri a
veniturilor reale ale populaţiei şi implicit la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Progresul concurenţei duce la o luptă acerbă între agentul economic, la spionaj
economic şi chiar la utilizarea unor metode din arsenalul violenţei.
Mecanismul concurenţei are o multitudine de aspecte pozitive incontestabile,
stimulând progresul general, creând competiţie între întreprinzători şi manageri, luând în
consideraţie interesele consumatorilor.
O piaţă neconcurenţială nu înseamnă altceva decât o rămânere în urmă faţă de
standardele de progres şi civilizaţie, o ignorare aproape absolută a intereselor consumatorului
şi un odios şi un antiprogresist monopol al producătorilor. Înseamnă risipă de muncă socială.
Rolul esenţial al concurenţei într-o economie de piaţă echilibrată este acela de a
determina reduceri de preţuri, concurenţa loială opunându-se scumpirii.
Viaţa economică a validat pe ansamblu concurenţa, un factor de progres social şi
economic. Avantajele depăşesc cu mult dezavantajele conceptului.
Piaţa contemporană distinge mai multe tipuri de concurenţă, în funcţie de numărul
participanţilor la actele de vânzare – cumpărare pe piaţă, de gradul de diferenţiere a bunului
care satisface o nevoie umană, de varietatea şi diversificarea produselor, de gradul de
“transparenţă” existent pe piaţă, de funcţionalitatea reţelei pieţelor şi, nu în ultimul rând, de
nivelul general al dezvoltării economiei naţionale.
În lumea contemporană nu există concurenţă perfectă, în care toţi vânzătorii să-şi
vândă întreaga producţie, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre aceşti vânzători sau
toţi laolaltă să exercite un rol hotărâtor, pe de altă parte toţi cumpărătorii să poată cumpăra
ceea ce au nevoie şi cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după voinţa lor.
Concurenţa contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de
consumatori, care este cu atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
O altă definiție a noțiunii de ”concurență” este următoarea: ”confruntarea dintre
agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise

78
pieţei, pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării proprii
întreprinderi”.51
Noțiunea de ”concurență” are mai mult accepțiuni:
· “În economie înseamnă rivalitatea dintre diferiți ofertanți pentru a câștiga
clienți;
· În sport, concurența este o manifestare organizată;
· În natură este o luptă a diferitelor vietăți pentru supraviețuire, în condițiile
resurselor limitate;
· În drept este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe,
etc.”52
· În timp, concepția despre ”concurență” s-a schimbat fiind recunoscut faptul că,
în principiu, concurenţa defineşte atât un anumit tip de comportament al întreprinderilor dar și
un mod specific de organizare a activităţii de piaţă.53
”Concurenţa este un concept global care determină orientarea tuturor politicilor
concurenţiale asupra calităţii producţiei şi produselor destinate pieţei. Problematica
concurenței și a protecţiei ei în economia concurenţială, reprezintă un subiect complex și de
actualitate. În abordarea acestui subiect, prioritare sunt măsurile și politicile în domeniul
protecţiei concurenţei, pentru crearea şi menţinerea unui mediu concurenţial sănătos și
funcțional.
În strânsă legătură cu noțiunea ”dreptul concurenței” se află și noțiunile ”concurenţă
loială”, respectiv ”concurență neloială”.
Astfel, ”concurența loială” reprezintă ansamblul metodelor care se încadrează în
uzanţele şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare și este definită:
”concurenţa licită este considerată acel tip de concurenţă în care, în domeniile pe care legea le
lasă deschise competiţiei operatorilor economici, aceştia se bucură de facultatea deplină de a
se confrunta pe piaţă, dar cu bună-credinţă, respectând regulile de deontologie profesională”.54
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.

51
Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”, Academia de Poliție
”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.ro
52
Roxana-Daniela Păun, op.cit, 2013, pg. 13
53
D. Flouzat, Économie contemporaine, vol. I, Paris, 1981, pg. 41, citat de O. Căpăţână, op. cit., pg. 269.
54
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
pg. 274.

79
 Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi
activitate urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face
obiect de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc
să devină specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
În doctrină, același concept de ”concurență loială” este regăsit și sub denumirea de
”concurență leală”.55
”Concurenţa neloială” pe de altă parte presupune ansamblul metodelor care nu se
încadrează în uzanţele şi normele comerciale, fiind considerate metode extraeconomice.
Poate îmbrăca două forme:
· ”Acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piaţă prin
intermediul practicilor anticoncurenţiale sau monopolistice;
· Exercitarea abuzivă a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe piaţă
întreprinderile concurente sau de a le capta clientela 56, prin intermediul actelor de concurenţă
neloială.” 57
”În relaţiile de piaţă, în confruntarea dintre competitori, concurenţa poate fi
distorsionată sau chiar eliminată, atunci când competitorii recurg la practici anticoncurenţiale
sau la practici neloiale. Mediul concurenţial poate fi deci afectat negativ atât la nivel
macroeconomic, prin practici anticoncurenţiale ale întreprinderilor, concentrarea interzisă a
întreprinderilor ori prin subvenţiile acordate de stat (ajutoarele de stat) doar unora dintre
întreprinderi (ceea ce le creează o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa
respectivă), care pot duce la distorsionarea ori chiar eliminarea concurenţei, cât şi la nivel
microeconomic, prin comportamentele neloiale ale competitorilor (conduitele neoneste
denaturează jocul normal al concurenţei şi duc la disfuncţii ale pieţei).”58

55
A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei Române, București,
1984, pg. 19
56
Clientela reprezintă ”totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același
comerciant, adică la fondul de comerț al acestuia, pentru procurarea de mărfuri sau servicii”, Roxana-Daniela
Păun, op.cit., pg. 115
57
Giorgiu Coman,”Concurența în dreptul național și european”, pg. 1, www.beckshop.ro
58
Eremia (Cucu) Cristina, op.cit., pg. 9

80
Sectiunea 2.Definiția noțiunii de drept al concurenței
Dreptul concurenței ca și disciplină distinctă de studiu a apărut mai târziu decât alte
asemenea discipline, mai ales având în vedere că mulți doctrinari au considerat că actualul
drept al concurenței reprezintă o ”ramură composită” care îmbină elemente din dreptul
administrativ, dreptul civil, dreptul procesual civil precum și din dreptul comercial.59
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că
economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Art.
135 alin. 1 Constituția României60 constituie sediul materiei pentru promovarea concurenței și
asigurarea respectării principiilor care stau la baza ei.
Actualmente, România beneficiază de un climat concurențial normal care creează
premisele necesare oricărui mediul de afaceri sănătos.
Aceste premise sunt protejate de legislația națională în domeniul concurenței pe deplin
armonizată cu acquis-ul comunitar, iar la nivelul organismelor înființate, consiliul concurenței
reprezintă o instituție solidă și independentă în aplicarea sancțiunilor oridecâteori este tulburat
echilibrul concurențial.
”Pe lângă termenii utilizați în această reglementare, constatăm apariția termenului de
”concurență loială”, fapt ce argumentează rolul și importanța concurenței într-o economie de
piață. Astfel, se explică de ce această disciplină s-a desprins din dreptul afacerilor și treptat a
devenit disciplină de sine stătătoare, care face parte din curricula universitară pentru
facultățile de drept din românia, după model european și internațional. Ca o dovadă a celor
afirmate, există deja literatură de specialitate pentru disciplina Dreptul european al
concurenței, care se studiază la programele de studii postuniversitare și masterat.61”
Dreptul concurenței, ca ramură de drept consacrată, prezintă atât trăsături
caracteristice cât și principii proprii.

59
Emilia Mihai, Dreptul Concurenței, Editura All Beck, București, 2004, pg. 3
60
ARTICOLUL 135 Constituția României, revizuită, Editura All Beck, București, 2004
(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
61
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 20

81
 Dat fiind faptul că dreptul concurenței are o finalitate economică și influențează în
mod decisiv funcționarea în condiții legale și profitabile a unei afaceri, influențând chiar o
bună funcționare a economiei de piață la nivel național, dreptul concurenței reprezintă o
ramură de drept specifică economiei, fiind considerat un ”drept economic.”62
Întrucât dreptul concurenței îmbină elemente specifice altor ramuri de drept, acesta
este considerat o ramură de drept multidisciplinară.
În doctrină, dreptul concurenței este considerat un drept intervenționist deoarece orice
încălcare în domeniul concurenței este aspru sancționată, nu numai la nivel național dar și la
nivel european.
Dreptul concurenței este un drept în continuă evoluție, fiind influențat atât de celelalte
ramuri cu care stabilește relații cât și de societate.
O altă trăsătură specifică dreptului concurenței este faptul că acesta reprezintă un drept
intersubiectiv care are nu numai un caracter obiectiv dar și un caracter subiectiv. Caracterul
obiectiv reflectă evoluția economicului în timp ce influențarea comportamentului firmelor,
profesionaliştilor, îi conferă caracter subiectiv.63
Dreptul concurenței are anumite principii care stabilesc parametrii desfășurării oricărei
activități specifice dreptului concurenței, a căror încălcare este sancționată de legiuitorul
român dar și de organisme constituite la nivel european, respectiv internațional.

1. Principiul liberei concurențe.

Art. 135 din Constituția României prevede că în România există o economie de piață
bazată pe libera inițiativă și pe concurență, care oferă fiecărui agent economic libertatea de
a-și stabili planul de desfășurare a activității, momentul când intră sau iese de pe piață,
64
precum și mijlocele pe care înțelege să le folosească pentru realizarea afacerii. Acest
principiu constituțional trebuie să se regăsească în conduita subiectelor de drept întrucât
contribuie la consolidarea încrederii între agenții economici, la formarea unui mod de viață
care se bazează pe libera inițiativă și pe competiția valorilor.65
2. Principiul eticii concurențiale.
Art. 1 din legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale reprezintă sediul
materiei pentru principiul eticii concurențiale: ”comercianții sunt obligați să își exercite

62
Emilia Mihai, op.cit, pg.4
63
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 36
64
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 37
65
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României,
revizuită, comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, pg. 287

82
activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale. ”
3. Principiul eficacității.
Acest principiu confirmă legătura indisolubilă a dreptului concurenței cu dreptul
afacerilor și presupune că desfășurarea unei afaceri într-un mod profitabil dar în același timp
și legal trebuie să respecte normele legale în materie de concurență.66
Nu în ultimul rând, este important de scos în evidență faptul că în timp ce dezvoltarea
dreptului concurenței a stagnat în Europa, în timpul secolului XIX-lea, în anul 1889, România
a adoptat ceea ce este actualmente considerat ”statutul primei competiții din timpurile
moderne”.67

Sectiunea 3.Formele concurenței. Analiză comparativă

Subsectiunea 1 Concurența perfectă
În primul rând, piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă, motiv pentru
care este greu, dacă nu imposibil, de găsit în realitate. 68” Concurența perfectă este un model al
teoriei economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care niciun producător
sau consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Aceasta ar conduce la un
rezultat eficient, ținând cont de definiția standard a economiei. Analiza piețelor perfect
competitive asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.”69
Această formă a concurenței se caracterizează prin numărul şi mărimea firmelor;
gradul de similitudine sau de diferenţiere a produselor diferitelor firme; uşurinţa intrării pe
piaţă şi a ieşirii de pe piaţă a firmelor.
În al doilea rând, concurenţa pură şi perfectă are loc numai între un număr foarte mare
de producători şi consumatori, care niciunul dintre ei, luat individual, nu poate influenţa
preţul, iar pe această piață, cumpărătorul are o mare libertate de alegere.
Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a câtorva premise, cum sunt:
atomicitatea participanţilor la tranzacţii şi omogenitatea bunurilor şi o elasticitate perfectă.

66
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 37
67
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 94
68
”Se spune că agricultura, cu un număr mare de ofertanți, o cerere relativ inelastică și produse aproape perfect
substituibile, este o aproximare a modelului concurenței perfecte. Acest lucru poate fi adevărat în anumite locuri
și perioade istorice, dar nu este adevărat în cazul economiilor moderne. De exemplu, pe piața globală a
agriculturii, agricultorilor europeni sau americani li se oferă subvenții, iar aceștia își exportă produsele la prețuri
de dumping, prețuri sub costurile de producție. Orice formă de intervenție guvernamentală, cum ar fi subvențiile,
deformează piața, ceea ce duce la dispariția concurenței perfecte. Concurența perfectă este o teorie absolută,
deoarece nu există exemple de piață perfect competitivă.” Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 130
69
A se vedea Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 129

83
 Concurenţa perfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care toate firmele pot să
vândă întreaga producţie la preţul pieţei, fără a-l influenţa, iar toţi cumpărătorii pot cumpăra la
preţul pieţei ceea ce doresc, fără a-l putea modifica. Acest tip de concurenţă se defineşte prin
următoarele condiţii : atomicitatea participanţilor la tranzacţii, respectiv existenţa unui număr
mare de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de puteri economice aproximativ egale şi relativ
reduse, astfel încât fiecare are un rol minim pe piaţă; omogenitatea bunurilor aparţinând
aceleiaşi ramuri, astfel încât cei ce le cumpără le este indiferent de la cine le cumpără; libera
intrare pe piaţă a producătorilor; transparenţa pieţei, cunoaşterea de către cei interesaţi a
cantităţilor oferite şi cerute, a calităţii şi tranzacţiilor încheiate; fluiditatea pieţei, adaptarea
fără restricţii a ofertei la cerere şi invers la modificarea preţului; perfectă mobilitate a
factorilor de producţie.
Concurenţa perfectă este utilizată de către specialişti drept model de studiu şi analiză a
pieţei concurenţiale, ea neexistând în realitate.
Concurenţa semnifică o situaţie în care are loc o confruntare liberă, completă între
agenţii economici, atât la nivelul ofertei, cât şi al cererii de bunuri şi capitaluri. Privită ca un
procedeu deschis de confruntare, în care indivizii învaţă, printr-un proces să-şi îmbunătăţească
situaţia, concurenţa este apreciată de unii economişti, între care şi G. Von Hayek drept “calea
ce mai bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a satisfacerii
nevoilor pentru consumatori. Concurenţa eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este un
mijloc superior de ghidare a eforturilor individuale pentru a obţine efectul benefic.
Formarea şi conţinutul concurenţei au evoluat odată cu modificările tehnice şi
economice din fiecare ţară, dar studierea modalităţilor de determinare ale preţului de echilibru
şi a condiţiilor de stabilitate ale acestuia, se realizează pentru o piaţă căreia îi este
caracteristică concurenţa perfectă.
Premisele concurenţei perfecte.
Atomicitatea cererii şi ofertei – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi
economici de talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi şi cumpărători. Fiecare
are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieţei, negociind cantităţi mici de
bunuri, astfel încât o modificare a cererii şi ofertei individuale nu poate să determine o
schimbare a cererii şi ofertei globale.
Omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiaşi produs sau pe
piaţă există numai produse echivalente şi perfect substituibile. Indiferent de producător,
produsele nu sunt diferenţiate şi nu există publicitate.

84
 Fluiditatea deplină – adică există intrare şi ieşire liberă în sau din ramura respectivă,
nu există îngrădiri juridice sau instituţionale la intrarea noilor producători sau concurenţi.
Există posibilitatea adaptării cu uşurinţă a ofertei la cerere şi invers.
Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi agenţii economici sunt
informaţi exact cu privire la piaţă. Aceştia au informaţiile necesare despre natura şi calitatea
produsului, cantitatea cerută şi oferită.
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, care presupune că agenţii economici pot
găsi şi folosi fără restricţii factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producţie
se îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obţine o rentabilitate ridicată.
Concurenţa perfectă are menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a
sistemului economic. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi a echilibrului ideal.
În căutarea profitului, producătorul se supune voinţei consumatorului.
Modelul concurenţei perfecte are la bază că partenerii sunt independenţi de acţiunile
lor.
Concurenţa perfectă presupune şi existenţa unui sistem complet de pieţe care
semnifică situaţia în care toate bunurile dispun de o piaţă unde agenţii economici pot face
tranzacţii.
Concurenţa pură şi perfectă
În eforturile lor de reflectare şi analiză a pieţelor concurenţiale, economiştii
teoreticieni au constituit modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă.
Concurenţa pură şi perfectă este o abstracţie ştiinţifică, ce serveşte ca model de analiză
teoretică a mecanismului pieţei, pentru înţelegerea concurenţei reale. Puţine pieţe reale
respectă regulile concurenţei pure şi perfecte.

Subsectiunea 2 Concurența imperfectă

Piaţa cu concurenţă imperfectă reprezintă acea situație de pe piață în care condițiile
necesare pentru existența concurenței perfecte nu sunt satisfăcute.70
Tipul de piaţa în care agenţii economici producători şi consumatori în confruntarea
dintre ei sunt capabili prin acţiunile lor unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi
oferta, precum şi preţul bunurilor şi serviciilor poartă denumirea de piață cu concurență
imperfectă.
70
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 129

85
 Concurența imperfectă apare pe anumite piețe în primul rând din cauza lipsei de
informare a cumpărătorilor și a vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.71
Această formă de concurență caracterizează realitatea economică din ţările cu o
economie de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei companiilor naţionale şi transnaţionale.
Formele pieţei cu concurenţă imperfectă sunt următoarele:
Piaţa cu concurenţă monopolistică, care se caracterizează prin diferenţierea produselor
şi existenţa pe piaţă a unui număr suficient de mare de producători ofertanţi şi de consumatori.
Pe această piaţă ofertă şi cererea au caracter de atomicitate, dar se pierde omogenitatea
produselor. Datorită existenţei unui număr mare de producători şi diferenţierii produselor,
acest tip de piaţă permite o mai bună satisfacere a cererii, deoarece cumpărătorii au
posibilitatea de a alege din număr mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine
dorinţele;72
Piaţa cu concurenţă de oligopol, care reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic de
producători ofertanţi dau cea mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind
solicitat de numeroşi consumatori.
Piețele producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și echipamentelor
destinate energeticii și industriei chimice, reprezintă piețe oligopoliste întrucât complexitatea
utilajelor și tehnologiilor nu permit apariția mai multor firme mici.73
Oligopolul este definit în felul următor: ”formă a concurenței imperfecte, reprezintă o
structură de piață caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură
cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun său serviciu, solicitat de numeroși cumpărători
sau consumatori, și care sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii
strategice, privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt care le conferă
o poziție dominantă colectivă.”74
Oligopolul permite influenţarea pieţei şi în general a activităţii economice prin
deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa producţiei şi a preţului, dar nu permite controlul
total din partea unor agenţi economici. Astfel, fiecare producător ofertant trebuie să ţină
seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul propriilor sale decizii. După numărul

71
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 131
72
De exemplu, piețe monopolistice sunt cele din domeniul serviciilor (restaurante, staţii de benzină), precum şi
din domeniul industriei prelucrătoare (de exemplu, industria textilă).
73
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 134
74
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/617/Oligopol.

86
producătorilor aflaţi în concurenţă, se poate vorbi de duopol75, când sunt doar doi producători,
şi de oligopol, când sunt mai mulţi producători (cel puţin trei).
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă în principalele ramuri
industriale din ţările cu economie de piaţă.
Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este
concentrată în mână unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze piaţa, şi să fixeze
preţul produsului - numit preţ de monopol.76
Preţul de monopol este mai ridicat decât prețul de pe piaţa cu concurenţă
monopolistică sau oligopolistă. Cu toate acestea ”a avea monopol asupra unei piețe nu
înseamnă totuși succes asigurat, fiindcă trebuie să existe și cerere pe piață pentru respectivul
produs său serviciu monopolist”.77
Piaţa de monopol impune dominaţia producătorului asupra consumatorului şi
îngrădeşte sau chiar elimină concurenţa. Monopolul reprezintă de fapt opusul concurenței
întrucât nu există concurență, lipsind concurenții.78
Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura maximum de satisfacţie
pentru cumpărătorul-consumator. Din acest motiv, în toate ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin promovarea unor 1egi anti-
monopoliste prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare a producţiei şi a
pieţei;79
Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr foarte
mare de producători ofertanţi şi a unui singur cumpărător, caz în care piaţa este monopsonică.
În cazul în care sunt câţiva cumpărători piaţa este oligopsonică.

75
Concurența de tip Bertrand sau duopolul reprezintă un model al concurenței în economie și poartă numele
matematicianului francez Joseph Louis Francois Bertrand (1822-1900) și presupune următoarele: există două
firme care produc produse omogne; firmele nu cooperează; firmele au același cost marginal; costul marginal este
constant; cererea este lineară; firmele concurează prin prețuri și ăți stabilesc prețurile simultan; amândouă
firmele au comportament strategic; amândouă firmele concurează doar prin prețuri și oferă cantitatea cerută;
consumatorii cumpără de la firmele cu prețurile cele mai mici sau de la fiecare firmă cantități egale, dacă
prețurile stabilite de fiecare dintre cele două firme sunt egale. Roxana-Daniela Păun, op.cit., 137
76
”Monopolurile dau naștere pozițiilor dominante necondamnabile care nu se bazează pe comportamentele
abuzive.” Augustin Fuerea, Dreptul Comunitar al Afacerilor, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București,
2006, pg. 282
77
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 132
78
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 131
79
Monopolul este definit în legislația europeană ”antitrust” și reprezintă acea situație a unei piețe pe care nu
există decât un singur vânzător (monopolist) care, dată fiind absența concurenței, deține o putere de piață extrem
de puternică, echivalentă cu existența unei poziții dominante. Producția este inferioară, iar prețurile sunt
superioare celor care ar fi practicate în mod normal în condiții concurențiale. Glosarul de termeni folosiți în
Politica de concurență a UE. Antitrust și controlul concentrărilor, realizat de Direcția Relații Externe a
Consiliului Concurenței, pg. 45

87
 Noțiunea de monopson provine din limba greacă și înseamnă ”singur” – ”monos” și ”a
se aproviziona” – ”opsonein.”80
”Monopsonul anulează concurența economică în sfera cererii dar o va menține în sfera
ofertei (diametral opus comparative cu monopolul).”81
Concurenţa imperfectă se manifestă în acea situaţie de piaţă în care agenţii economici,
vânzătorii şi cumpărătorii pot să influenţeze prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre
cerere şi ofertă de mărfuri, ca şi prin nivelurile de costuri, în intenţia de a obţine profituri mari
şi stabile. Cele mai răspândite forme de piaţă imperfectă sunt cele de gen diagonal, care sunt
dominate de câţiva producători – vânzători, de regulă, aceştia fiind de mare talie.
În procesul efectiv al concurenţei imperfecte se implică şi statul, care adoptă legi
antimonopoliste sau pentru sancţionarea aspectelor de concurenţă neloială.
Privind lucrurile de pe poziţia producătorului, pentru el, monopolul producţiei şi a
ofertei reprezintă o situaţie ideală care îi permite guvernarea pieţei în ansamblu şi obţinerea
unui profit maxim. Când piaţa se deschide, situaţia de monopol nu mai poate fi păstrată, apare
concurenţa.
Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care agenţii economici, în
confruntarea dintre ei, sunt capabili, prin acţiunile lor reale, să influenţeze raportul dintre
cerere şi ofertă. În acest caz, mai multe sau toate trăsăturile concurenţei perfecte sunt
încălcate.
În funcţie de categoria agenţilor economici vânzători şi cumpărători, concurenţa
imperfectă cunoaşte mai multe forme de manifestare, şi anume:
Concurenţa monopolistică – păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu
excepţia omogenităţii produselor, care este întocmită cu diferenţierea lor. În această situaţie,
cumpărătorii au posibilitatea să-şi aleagă produsul pe care-l doresc, iar vânzătorii pot să-şi
impună cantitatea prin politica noilor sortimente.
Concurenţa oligopolistică – se caracterizează prin existenţa a câţiva producători, de
regulă de talie mare (oligopol), a doi producători (duopol) sau a unui singur vânzător
(monopol).
Concurenţa de monopol – formă a concurenţei imperfecte în care piaţa unei industrii
este dominată de un singur producător – vânzător, care, în relaţiile cu consumatorii, îşi
impune condiţiile de calitate.

80
Monopson reprezintă un termen economic care desemnează o structură a pieței cu concurență imperfectă, în
cadrul căreia există un singur cumpărător pentru un anumit bun și mulți vânzători pentru acel bun. Roxana-
Daniela Păun, op.cit., pg. 135
81
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 135

88
 Concurenţa imperfectă se manifestă prin situaţii distorsionate între vânzători şi
cumpărători. Fie vânzătorii, fie cumpărătorii urmăresc să-şi impună condiţiile în raport cu
ceilalţi. Dominaţia pieţei poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători.
Piaţa contemporană se caracterizează prin aşa – numita concurenţă imperfectă, care
conform definirii ei de către Joan Robinson, este o combinaţie reieşită din îmbinarea
caracterelor celor două situaţii pe piaţă, concurenţă şi monopol.
Concurenţa imperfectă desemnează o situaţie de piaţă când agenţii economici,
ofertanţi sau cumpărători sunt capabili prin acţiunile lor să influenţeze preţul produselor.
După P. Samuelson, “concurenţa imperfectă” nu este nici perfectă competitivă, nici
perfect monopolistă.
Monopolul este o situaţie de piaţă imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este
vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui bun
economic pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba de monopolul
cumpărătorilor, el este numit monopson.

Subsectiunea 3 Concurența neloială

Concurenţa neloială presupune metode care nu se încadrează în uzanţe şi normele
comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu caracter monopolist,
răspândirea de informaţii false despre concurenţii, spionajul economic, corupţia etc., acţiuni
care contravin regulilor democratice, imprimând concurentei un caracter neloial. Concurenţă
neloială are efecte nocive asupra economiei.
Prin concurenţă neloială, conform legislaţiei româneşti, se înţelege „orice act sau fapt
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”
Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea de bună-credinţă şi potrivit
uzanţelor cinstite.
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite astfel de condiţii încât
să fie considerate, conform legii penale, infracţiuni:
 Încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute la legea nr.
11/1991, care prevede inclusiv care sunt faptele considerate drept acte de concurență
neloială.82
82
Potrivit art. 4 Legea 11/1991, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de
condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei
asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al
acestuia, fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar

89
  Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui
concurent sau acceptarea unei asemenea oferte;
 Dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind
activitatea acestuia, către un concurent;
 Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;
 Încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un
premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard;
 Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii
asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menit să inducă în eroare şi să-i creeze o
situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;
 Comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase
asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al
întreprinderii.
 Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială
numai când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului;
 Oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare
neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa,
ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

uzanțelor comerciale cinstite;

c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestații în
mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie
contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau
activității acesteia, menite să inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;
e) comunicarea, chiar facută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase
asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al
întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui
comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale,
pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în
dauna unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul
funcției deținute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care
să capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității
sale.

90
  Concedierea a unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţări unei
societăţi concurente care să capteze să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
De asemenea constituia infracţiune de concurenţă neloială:
 Întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
 Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare
unor mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristica
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a
duce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
În primul rând, dreptul concurenței neleale s-a desprins din dispozițiile de drept comun
privind răspunderea civilă, parte componentă a dreptului civil cu care încă păstrează legături
strânse.
”În prezent însă, dispozițiile privitoare la concurența neleală au dobândit o
semnificație mai largă, urmărind ca și dreptul concurenței, în general, o dublă protecție: nu
numai pe aceea a comercianților sau industriașilor, a întreprinderilor care desfășoară o
activitate economică, dar și protecția colectivității împotriva abuzurilor săvârșite de cei dintâi,
atât în exercitarea activității profesionale, cât și utilizarea mijloacelor publicitare.”83
”Concurența ilicită se consideră situația în care, din dorința de a pătrunde rapid sau de
a câștiga o cotă cât mai mare de piață, o firmă prejudiciază direct, și de cele mai multe ori,
intenționat activitatea concurenților, apelând la practici ilegale: denigrare (vehicularea de
informații inexacte sau false despre activitatea acestora), concurența ”parazitară” (obținerea
de avantaje ca urmare a confuziei create între mărci, ș.a), concurența ilicită, frauda fiscală
(încălcarea legislației fiscale), dumpingul, ”furtul” de clientelă.”84
În doctrină se face deseori diferență între concurența neleală și concurența interzisă
sau ilicită.
În timp ce concurența interzisă ar reprezenta anumite restricții formale care rezultă din
lege sau din contract, concurența neleală presupune săvârșirea de acte criticabile în scopul
atragerii de clientelă.85
Dintre normele cele mai importante destinate să asigure reprimarea practicilor neloiale
în relațiile economice internaționale, cele mai importante sunt reprimarea practicilor neloiale
83
Yolanda Eminescu, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex, București, 1993, pg. 10.
”ideea dublei protecții a concurenței a fost pusă în lumină de E.Ulmer, în 1937”.
84
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 138
85
Yolanda Eminescu, op.cit., pg. 11

91
în relațiile economice internaţional, în special cele adoptate sub egida G.A.T.T, România
devenind membră din octombrie 1971 în virtutea protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat
prin decretul nr. 480 din 27 ianuarie 1972.86

Sectiunea 4. Practici anticoncurenţiale

Apariţia tot mai frecventă a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în
lupta pentru putere economică, a făcut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale şi
loiale să facă obiectul reglementărilor legale şi procedurilor de urmărire şi sancţionare, de
reprimare.
Prin activitatea care îi revine, consiliul concurenţei şi oficiul concurenţei urmăresc
protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu concurenţial
normal şi promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din legea nr. 21/1996). În competenţa
acestora intră combaterea practicilor anticoncurenţiale, constând în acorduri de tip
monopolist, abuzul de poziţie dominantă şi concentrările economice care depăşesc limitele
legale (art. 27).
Practicile anticoncurenţiale sunt acte şi fapte la care recurg întreprinderile.
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.
Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi
activitate urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face
obiect de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc
să devină specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
Principalele practici care restrâng concurenţa, considerate anticoncurenţiale şi interzise
prin lege sunt: acordurile, asocierile şi practicile concertate care au ca obiect sau ca efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a jocului concurenţei pe piaţă;

86
O.Căpățână, Concurența neloială pe piața internă și internațională, , Editura Lumina Lex, București, 1994, pg.
25

92
 limitarea sau controlul producţiei; a pieţelor de desfacere; a investiţiilor, împărţeala surselor
de aprovizionare.
Se interzice unuia sau mai multor agenţi economici să profite în mod abuziv de o
poziţie dominantă pe piaţă prin următoarele practici: crearea de obstacole la intrarea noilor
concurenţi pe piaţă sau la expansiunea celor existenţi şi limitarea producţiei.
Sunt interzise în relaţiile concurenţiale directe dintre agenţii economici următoarele
fapte: difuzarea informaţiilor false sau denaturate în scopul de a provoca pierderi sau să aducă
prejudicii reputaţiei acestora în afacerile cu alţi agenţi economici; reclame incorecte; difuzarea
neautorizată a unor informaţii ştiinţifice, tehnice şi de producţie; condiţionarea vânzărilor unui
produs sau prestării unui serviciu.
Practica pieţei concurenţiale sintetizează trei strategii anticoncurenţiale, şi anume:
Strategia efortului concentrat, exprimă efortul depus de un producător pentru a obţine
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei categorii de clientelă, sau a unei regiuni de
desfacere a mărfurilor.
Strategia elitei, concretizată în efortul depus de producător pentru a scoate pe piaţă un
produs de excepţie care, prin performanţele sale tehnico – economice, funcţionale, să elimine
concurenţa, strategia “mercedes”.
Strategia costurilor, exprimă efortul depus de producător de a obţine supremaţia pe
piaţă prin practicarea unor preţuri mici datorate unor costuri mici, strategia japoneză.
Dacă lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace economice legale,
agenţii economici au acces liber la piaţă, cunosc reglementările legale privind transparenţa
pieţei, concurenţa este loială, în caz contrar folosirea de metode şi mijloace agresive care
periclitează situaţia agenţilor economici sau chiar a consumatorilor, aici avem de-a face cu o
concurenţă neloială.
Practicile verticale anticoncurenţiale cel mai des se referă la un producător aflat într-o
poziţie dominantă pe piaţa vânzării de distribuitorii săi. Motivul care îi determină pe aceştia
din urmă să ia parte la acest tip de practici anticoncurenţiale este acela că, dacă refuză să o
facă, producătorul aflat în poziţie dominantă poate să le refuze, fără nici o motivaţie certă,
aprovizionarea, distribuitorii nemaigăsind un alt furnizor.
Principalele tipuri de practici anticoncurenţiale pare le poate folosi o întreprindere
aflată într-o poziţie dominantă sunt:
1. Refuzul de a negocia
În acest caz, un producător aflat într-o poziţie dominantă, distribuitorul se va confrunta
cu dificultăţi, deoarece el îşi pierde sursa de aprovizionare şi nu va reuşi să găsească un alt

93
furnizor, deoarece producătorul care şi-a manifestat refuzul se află într-o poziţie de monopol.
Pentru a evita aceste neplăceri, distribuitorul va consimţi să accepte aceste practici
neconcurenţiale.
2. Negocierea exclusivă
Presupune angajamentul unui producător că va furniza, în mod exclusiv, produsele
sale unui distribuitor pe o piaţă dată, garantând astfel distribuitorului monopolul pe acea piaţă.
3. Exclusivitatea reciprocă
Presupune angajamentul distribuitorului de a vinde exclusiv bunurile furnizorului său,
iar acesta din urmă se angajează aprovizioneze exclusiv pe distribuitor cu produsele sale.
4. Impunerea preţului de vânzare
Producătorul fixează preţul şi îl obligă pe distribuitor să vândă produsele la acest preţ.
În acest fel, distribuitorul este împiedicat să-şi fixeze propriul adaos. Dacă va reduce preţul
fixat de producător pentru bunurile respective, acesta din urmă va înceta aprovizionarea.
5. Vânzarea legată
Producătorul îl forţează pe distribuitor să preia mai multe bunuri decât doreşte sau are
nevoie, însă în alte cazuri distribuitorul este forţat să preia gama de produse oferite de
producător, această practică fiind numită “forţarea seriei complete”.
6. Fixarea diferenţiată a preţurilor
În ceea ce priveşte fixarea diferenţiată a preţurilor, producătorul vinde produsele sale
la preţuri diferite către clienţi diferiţi, indiferent de calitatea sau cantitatea oferită.

7. Preţurile de transfer
Stabilirea preţurilor de transfer de către societatea mamă şi filiale pot avea ca rezultat
preţuri de ruinare. Societatea mamă poate să factureze livrările către filialele sale la preţuri
reduse cu scopul ca acestea să aibe costuri de producţie foarte scăzute, în timp ce concurenţii
săi vor fi aprovizionaţi la preţuri excesiv de mari. În consecinţă, filialele vor fi capabile să
reducă preţurile până când concurenţii vor fi eliminaţi din afacere. Astfel, filialele dobândesc
o poziţie de monopol sau o poziţie dominantă pe piaţă, în ţara în care operează. O astfel de
poziţie dominantă pe piaţă mai poate fi obţinută prin furnizori sau preluări abuzive.
Când negocierea exclusivă este un aranjament de afaceri uzual, pot apărea abuzuri
atunci când una din părţi se află într-o poziţie dominantă şi impunere, restricţii adiţionale,
cum ar fi cele la punctele: exclusivitatea reciprocă; impunerea preţului de vânzare; vânzarea

94
legată; fixarea diferenţiată a preţurilor; preţurile de transfer sau alte practici care
restricţionează concurenţa.
Practica anticoncurenţială când este des întâlnită în legătură cu contractele de
exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori în paralel. De
multe ori producătorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piaţă mai ieftină să revândă
produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.

CAPITOLUL IV SOCIETĂŢI EUROPENE ŞI SOCIETĂŢI

TRANSNAŢIONALE/MULTINAŢIONALE – ANALIZĂ COMPARATIVĂ

Sectiunea 1 Societăţi europene

Subsectiunea 1. Care vor fi cele mai importante 3 efecte ale lărgirii UE, asupra
Guvernelor nationale?
1. Consolidarea comunitătii de afaceri, bine structurate şi reprezentative, pe domenii
specifice, în functie de interesele economice - profesionalizarea grupurilor de interese economice
şi internationalizarea afacerilor.
2. Introducerea Guvernantei Corporative în organizarea întreprinderilor, a relatiilor

95
contractuale şi de proprietate - protectia drepturilor actionarilor şi implementarea principiilor
OECD.
3. Creşterea rolului activ şi al participării comunitătii de afaceri la procesul decizional şi
de elaborare a politicilor economice87

Subsectiunea 2. Care ar trebui să fie cele mai importante 3 domenii de actiune

Pentru Guvernele nationale, pentru îmbunătătirea capacitătii Comunitătii de afaceri de
a participa la comertul regional şi International?
1. Întărirea rolului Parteneriatului Public-Privat şi perfectionarea mecanismelor
institutional izate pentru dialogul economico-social.
2. Armonizarea legislatiei şi a politicii comerciale ca interfată între economia reală şi piată
3. Asigurarea securizării frontierelor şi a unui sistem clar şi transparent de garantare a
investitiilor şi a schimburilor comerciale externe
4. Alinierea politicilor şi a structurilor vamale cu regulile şi uzantele UE

Subsectiunea 3. Care considerati că sunt cele mai importante 2 obstacole în

Derularea procesului de aliniere la „acquis communautaire"?
1. Reforma lentă a sistemului judiciar specializat entru dreptul comercial - înfiintarea
„tribunalelor comerciale" şi pregătirea de magistrati cu specializare în dreptul comercial şi de
creantă.
2. Derularea înceată a negocierilor de aderare pentru capitole importante şi complexe
cum sunt: agricultura: mediul şi concurenta.

Sectiunea 2 Societăti transnationale (multinationale)

Societătile transnationale desfăşoară activităti multiple, diversificate, dispersate din
punct de vedere geografic, pot fi cu greutate localizate prin fuziunile şi achizitiile constante, prin
schimbările repetate de denumire etc.
Societătile transnationale au o concretă şi puternică influentă asupra vietii sociale,
economice, de afaceri şi politice a statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.
Delegarea de competente, delegarea activitătii de productie efectivă către terti, know-how-
u\, marca şi metodele de marketing sunt frecvent utilizate în societătile transnationale.
Indiferent de forma de organizare, deciziile importante se iau centralizat în societătile
87
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine,
București, 2007, p. 94-96

96
transnationale pe baza unei strategii globale.
Exemplificări:
- societăti cu capitaluri mari, foarte mari, care provin de la asociati din mai multe state,
- societăti cu sedii în mai multe state,
- societăti cu structuri organizatorice internationale (cu existentă juridică concomitentă
în mai multe state) dar cu un centru unic de control şi comandă şi o gestiune globală,
- societăti care desfăşoară activităti de productie, comercializare şi prestări de servicii
concomitent pe mai multe piete, dar pe baza unei strategii economice şi financiare comune.
Tendinta lor economică este expansionistă, urmărind permanent pătrunderea pe noi piete şi
consolidarea celor existente.
- litigii dintre asociati sau entităti juridice diferite, care sunt solutionate de instante
arbitrale sau tribunale internationale, fiind astfel scoase de sub jurisdictia unui anumit state.
Terminologie88: „transnational" şi „multinational" sunt sinonime, utilizate alternativ în
literatura de specialitate şi documente internationale (Rapoarte ONU privind starea economiei
mondiale) Există şi opinii care consideră că termenul de multinational contine şi conotatia
„supranatională", în vreme ce termenul transnational include doar faptul că sediile societătilor se
află în mai multe state, deci societătile desfăşoară o activitate în afara sediului principal.
Pentru a fi în concordantă cu opiniile majoritare din doctrină este preferat termenul de
transnational.
Societatea „transnatională" nu trebuie confundată cu societatea „internatională" care
este constituită prin conventii internationale (interstatale). In organizarea şi functionarea
societătilor internationale (interstatale) se aplică numai normele cuprinse în actele constitutive,
fără a se face referire la un anumit sistem de drept national. În actul constitutiv se poate prevedea
aplicarea în subsidiar a principiilor comune ale sistemelor de drept ale statelor implicate în
aceste societăti, dacă numărul acestor state este limitat.

Subsectiunea 1. Societăti transnationale (multinationale) - elemente Definitorii

sub aspect economic
Sub aspect economic rolul acestor societăti s-a dezvoltat treptat:
- după anii 1980, când a început procesul globalizării (mondializării) şi liberalizării
pietelor de produse, servicii şi pietelor de capital, şi ulterior,
- când s-au lansat programele de privatizare şi atragere de investitii directe străine în

88
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine,
București, 2007, p. 177-181

97
statele în curs de dezvoltare (în tranzitie) şi în statele care au schimbat regimul politic totalitar
cu unul democratic, în care economiile „învată" să devină treptat, economii de piată functionale.
- influentează politica statelor în curs de dezvoltare unde îşi destăşoară activitatea, dar
şi politica statelor puternice şi a organizatiilor internationale cu roluri3 determinante în activitatea
comercială.

- conform statisticilor UNCTAD există peste 65.000 societăti transnationale, cu

mai4mult de 870.000 filiale, care controlează practic economia mondială. "89
- primele 200 societăti transnationale se găsesc în SUA, Japonia, Germania, Marea
Britanie, franta. Elvetia, Coreea de Sud, Italia, şi Olanda, în sectoare cheie precum: industria
comunicatiilor şi aerospatială, echipamente şi componente electronice, comertul de cereale şi
cafea, dar şi ramurile petroliere, de automobile, chimică şi farmaceutică, alimentară, vestimentatie
etc.
- societăti transnationale cunoscute: Vodafone, General Electrics, British Petroleum,
Deutsche Telecom, Coca Cola, Mc Donald's, Bayer, Nike, Royal Dutch Schell, Avensis, Fiat,
Novartis, Levi Strauss, Adidas, C&A, Walt Disney, Shell, IBM, Parmalat, Unilevel, Du Pont,
Nestle etc.

Subsectiunea 2. Societăti transnationale (multinationale) - elemente Definitorii

sub aspect juridic
Societate mamă + filiale (fiecare, cu nationalitate proprie) + sucursale sau participanti
în alte societăti, pot constitui un grup într-un domeniu de activitate, sau conglomerate, coalitii, cu
activităti variate, care se pot unifica prin fuziuni sau absorbtii, pot constitui grupări financiare
(holding-uri financiare)
Societătilor transnationale li se aplică dreptul national al statului în care îşi desfăşoară
activitatea. Acestea nu au o nationalitate proprie, în adevăratul sens al cuvântului, dar au un
sediu legal în statul în care se află sediul societătii - mamă, fie în statul în care îşi desfăşoară
activitatea în principal, fie în statul în care a fost înregistrată. Nationalitatea „de fapt" se poate
determina în functie de nationalitatea statului care sprijină interesele acesteia. (în cadrul
organizatiilor FMI, Banca Mondială, OMC etc.)

Subsectiunea 3. Jurisdictia aplicată societătilor transnationale

89
A se vedea Roxana-Daniela Păun, Rolul creării FMI şi obiectivele acestuia, în SpaŃiul Monetar European, note de curs,
Ed. Expert, Bucureşti, 2004, p. 39

98
 * în actele constitutive ale societătilor transnationale se prevăd clauze de jurisdictie şi
compromisorii în favoarea unor instante arbitrale internationale (institutionale, C1RDI, ori
constituite ad-hoc) sau a tribunalelor internationale [Curtea internatională de justitie de la
Haga], mai ales în litigiile cu statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.)

99
 CAPITOLUL V SOCIETĂŢI COMERCIALE ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT :
LATIN, BRITANIC, GERMANIC – STUDIU DE CAZ

O structură de administrare eficientă are consecinţe directe asupra modului în care

societatea respectivă se manifestă în raporturile cu terţii şi asupra competitivităţii sale,
indeosebi pe piaţa de capital, în condiţiile în care pe plan mondial se observă o tendinţă de
concentrare economică şi globalizare.
Pentru a înţelege corect noţiunea de "corporate governance" trebuie, mai întâi,
analizată întrepătrunderea dintre management şi mecanismele de control asupra acestuia,
pârghiile prin intermediul cărora aceste structuri se influenţează reciproc.
Pe plan european există, în principiu, două modele tradiţionale de structuri
administrative societare : modelul monist (specific Marii Britanii) şi modelul dualist
(caracteristic Germaniei). Recent, însă, prin ultimele reforme legislative care au avut loc în
Franţa şi Italia, a rezultat cu claritate o nouă orientare înspre structuri hibride, care
împrumută şi dezvoltă elemente din ambele modele de tradiţie.
Convergenţele şi divergenţele existente între sistemele tradiţionale, avantajele şi
dezavantajele fiecăruia, precum şi posibilitatea adoptării unui sistem optim în contextul
procesului de integrare europeană vor fi analizate succint în cele ce urmează.

A.SISTEMUL MONIST
Un prim model tradiţional de administrare, cel MONIST (one tier board model) este
specific sistemului de drept britanic. Caracteristica lui definitorie constă în exercitarea de
către un singur organ social, atât a atributiilor de gestiune si adiministrare (de conducere) a
societăţii, cât a celor de control. Această structură organizatorică unică este Consiliul de
direcţie (the board of directors), membrii acestuia fiind învestiţi cu prerogative universale de
gestiune. Ales de catre"shareholders" (actionari), Consiliul de directie este alcatuit din doua
tipuri de reprezentanti. Primul tip cuprinde persoane alese din interiorul companiei, care pot fi
presedinte al directorilor executivi (CEO-Chief executive officer), presedinte al directorilor
de finante (CFO- Chief finance officer), manager sau orice alta persoana care lucreaza pentru
companie permanent. Al doilea tip de reprezentanti cuprinde persoane alese din exteriorul
companiei si care sunt considerate independente fata de companie. Rolul Consiliului este de a
monitoriza managerii corporatiei, actionand asemenea unui avocat pentru actionari. In esenta,
Consiliul de directie incearca sa se asigure ca interesele actionarilor sunt bine servite. În

100
marile societăţi comerciale, unele atribuţii manageriale pot fi delegate unor directori
organizaţi în comitete sau chiar unor directori priviţi individual, aceste structuri, subordonate
Consiliului de Direcţie, având prerogative esenţialmente revocabile. Intr-o atare situaţie,
anumite domenii de activitate rămân în competenţa decizională exclusivă a Consiliului de
Direcţie, însă ele trebuie enumerate expres.
Principiile britanice de corporate governance sunt prevazute în Codul Combinat
(Combined Code), document modern care, fără a consta într-un set de norme imperative,
prevede în sarcina societăţilor comerciale doar o obligaţie de a declara public (duty of
disclosure), cu ocazia raportului anual, măsura în care au înţeles să se conformeze
prevederilor Codului combinat în ultimul exerciţiu financiar. Astfel, în temeiul principiului
"aplică, în caz contrar explică" ("comply or explain"), teoretic, este posibil ca o anumită
societate comercială să nu aplice, în concret, prevederile Codului Combinat, cu condiţia de a-
şi argumenta un asemenea refuz. De asemenea, posibilitatea de a nu aplica aceste prevederi, în
ansamblul lor, oferă oricărei societăţi o oarecare flexibilitate din moment ce reglementarea
legală poate fi adaptată la fiecare situaţie concretă astfel încât să se aplice doar acele prevederi
care sunt relevante pentru interesul social. Pe de altă parte, obligaţia de a explica refuzul
aplicării celorlalte prevederi conferă Codului o mai mare forţă juridică decât cea a unei simple
recomandări căreia societăţile comerciale sunt libere să i se conformeze sau nu.
În ciuda caracterului supletiv al reglementării, s-a observat că, în practică, Codul are o
largă aplicare, mai ales în cazul marilor societăţi comerciale. Unul dintre motive este acela că
acţionarii instituţionali, care reprezintă majoritatea acţionariatului englez, consideră că
respectarea prevederilor Codului este principalul punct de plecare al unei structuri corporatiste
administrative eficiente. Rezultă că, pentru societăţile comerciale interesate să atragă sau să-şi
păstreze asemenea acţionari, conformitatea cu reglementările Codului Combinat se dovedeşte
a fi cea mai inteligentă politică.
Membrii Consiliului pot fi impartiti in trei categorii:
1) Presedintele (Chairman)- tehnic fiind conducatorul companiei, Presedintele este
responsabil pentru activitatea si eficienta Consiliului. Dintre obligatiile sale amintim: obligatia
de a mentine o relatie stransa cu CEO, de a stabili strategia de afaceri a companiei de a
reprezenta Consiliul in fata actionarilor si de a mentine integritatea companiei
În cadrul Consiliului de Direcţie trebuie făcută distincţia între directorii executivi
(executive directors) şi directorii neexecutivi (nonexecutive directors).
2) Directorii executivi, denumiti si „inside directors" sunt angajati pe postul de
manageri si sunt responsabili de aprobarea bugetelor ridicate ca valoare, de implementarea si

101
monitorizarea strategiei de afaceri si de aprobarea initiativelor si proiectelor supuse analizelor.
Directorii executivi sunt fie actionari fie manageri de prim nivel .
3)Directorii neexecutivi, denumiti si „outside directors" nu încheie un contract de
muncă cu societatea, ci acţionează în temeiul mandatului, monitorizând activitatea directorilor
executivi. În literatura de specialitate din Marea Britanie, se subliniază, însă, faptul că rolul
directorilor neexecutivi nu se limitează la a supraveghea activitatea managementului;
dimpotrivă trebuie să li se recunoască posibilitatea de a-şi aduce aportul la stabilirea strategiei
societatii pe piata (chiar dacă activitatea administrativă curentă nu este de competenţa lor). În
ce priveşte controlul, acesta include monitorizarea performanţelor şi a eficienţei directorilor
executivi. Or, aceasta presupune ca directorii neexecutivi să aibă acces la o consiliere externă
profesionistă în materie de control şi la informaţiile din interiorul societăţii. Din prevederile
Codului referitoare la remuneraţia directorilor executivi, pot fi deduse anumite limite ale
capacitatii de control a directorilor neexecutivi. În acest domeniu în care există un puternic
conflict de interese între directori şi acţionari, directorii neexecutivi au un rol puţin important, în
afara cazului în care, în mod ironic, contribuie la perpetuarea practicii unor salarii foarte mari;
şi aceasta deoarece directorul neexecutiv tipic este director executiv în cadrul unei alte
societăţi. Se pare că Guvernul britanic se va orienta spre o creştere a rolului acţionarilor în
stabilirea remuneraţiei managementului. Avantajele unui asemenea demers pot fi însă puse la
îndoială de pe acum, din moment ce acţionariatul este dominat de acţionarii instituţionali; or,
directorii acestor instituţii profită şi ei de practica acestor generoase remuneraţii ce se
întâlneşte în cadrul societăţilor comerciale la al căror capital social participă Pentru actionarii
institutionali, prezenţa în Consiliu a directorilor neexecutivi este binevenită, reprezentând un
mecanism de control a activităţii managementului şi, în acelaşi timp, un mijloc de comunicare
cu Consiliul în caz de scădere a performanţelor societăţii. Totuşi, acţionarii instituţionali, nu s-
au implicat îndeaproape în alegerea directorilor neexecutivi. Aceştia trebuie aleşi de Consiliu,
acţionarii având doar rolul de a ratifica alegerea Consiliului.Conform Codului Cadbury din
1992 si in prezent Codului Combinat exista o presiune considerabila asupra companiilor cu
scopul maririi numarului si rolului directorilor neexecutivi si in special a directorilor
independenti in cadrul administratiilor, altfel spus, Codul Combinat pune accentul pe
independenta directorilor neexecutivi faţă de societate şi de management, nu pe dependenţa
lor faţă de acţionarii instituţionali sau de alţi acţionari.In Statele Unite, presiuni similare au
dus la o situatie in care majoritatea membrilor administratiilor marilor companii sunt directori
neexecutivi. In special, rolul directorilor in sfera auditului, remunerarii executivului si numirii
consiliului de directori este in crestere.

102
 Se intentioneaza introducerea in consiliul de administratie a unui grup de directori a
caror motivatie financiara difera de a directorilor executivi si care, prin urmare, vor fi mai bine
pozitionati pentru a prelua o parte din functia traditionala a administratiei si de a monitoriza
administratia in beneficiul actionarilor. Astfel, in timp ce dreptul de revocare a
administratorilor de catre actionari presupune o structura in care actionarii monitorizeaza
administratia, iar administratia conduce compania, independenta directorilor neexecutivi din
administratie presupune ca aceasta va avea atat un rol de monitorizare fata de managementul
companiei,cat si un rol in stabilirea strategiei companiei .
În privinţa obligaţiilor directorilor faţă de societate, acestea pot fi divizate în două
mari categorii: obligatii fiduciare (derivate din raporturile de mandat) si obligatii statutare
(derivate din lege si din actul constitutiv).
a) obligatiile fiduciare. Din interpretarea dispozitiilor comune din Codul Civil si a
celor speciale referitoare la mandatul comercial pot fi retinute in mod intemeiat urmtoarele
obligatii fiduciare:
● obligatia de a executa mandatul cu buna credinta in conformitate cu interesul social
(„duty to act in good faith and for proper purposes"),continutul principal al acestei obligatii
constituind obligatia de loialitate.
● obligatia de informare si transparenta („duty of disclosure")
● obligatia de prudenta si de diligenta („duty of care and skill"), care semnifica
indatorirea directorilor de a se ingriji de afacerile societatii cu pricepere si competenta ca si
cum afacerea ar fi a sa, proprie, ca si cum ar gestiona propriul sau patrimoniu.
b) obligatiile legale si statutare. Cea de-a doua categorie de obligatii ce incumba
directorilor de natura a angaja raspunderea acestora in caz de neindeplinire, sunt cele stabilite
in dispozitiile legii societatilor comerciale, respectiv cele stabilite prin actul constitutiv. Este
vorba despre obligatii specifice functiei directorilor („staturory duties"). obligaţia de
diligenţă şi competenţă profesională (duty of care and skill) .
Din cele de mai sus rezultă că acest Consiliu de directie, în ciuda unităţii sale
structurale, îndeplineşte o functie dubla: conduce si controleaza societatea. Din acest motiv,
principiile de corporate governance solicită ca cel puţin o treime din membrii săi să fie
directori neexecutivi, iar, dintre aceştia, majoritatea să fie independenţi. Mai mult, în ce
priveşte conducerea Consiliului s-a opinat că Preşedintele directorilor executivi (chief
executive officer CEO) şi preşedintele Consiliului de Direcţie nu ar trebui să fie, în principiu,
una şi aceeaşi persoană. S-a subliniat că o asemenea separare ar avea ca rezultat o divizare
funcţională între management (directorii executivi subordonaţi CEO ) şi control (directorii

103
neexecutivi aflaţi sub autoritatea preşedintelui Consiliului). Dar la o analiză mai atentă, se
poate observa că nu este necesar ca preşedintele Consiliului să fie un director neexecutiv; cu
atât mai mult nu se cere să fie independent, astfel încât, la fel ca în dreptul german, el ar putea
fi un fost CEO. Indiferent dacă cele două funcţii sunt îndeplinite de una şi aceeaşi persoană
sau, din contră, sunt separate organic, ar fi necesară însă prezenţa într-o funcţie superioară a
unui director neexecutiv independent, cu care acţionarii să poată lua legatura.
Pentru a fluidiza desfăşurarea activităţilor administrative curente, ar trebui create
comitete, formate exclusiv sau în majoritate din directori neexecutivi, care să se ocupe cu
anumite probleme specifice. De exemplu: comitete de audit, de remunerare, de numire.

B. SISTEMUL DUALIST
Al doilea model tradiţional de administrare, cel DUALIST (two-tier board model),
este prezent în sistemul de drept german. Dacă legislaţia britanică este destul de flexibilă în
privinţa structurii administrative sociale, fixând doar principii în materie , legislaţia germană
este mai fermă. Divizarea managementului si a controlului în cadrul a două structuri
organizaţionale distincte este de esenţa sistemului dualist, fiind obligatorie pentru toate
corporaţiile de tip deschis din dreptul german, indiferent de mărime sau cotare la bursă.
1) Consiliul Director (de Administratie- Vorstand) are rolul de a conduce societatea.
2) Consiliul de Supraveghere (Aufsichtstrat) nu are un rol usor de determinat si de
precizat.
El este format din asociaţi/acţionari şi, în funcţie de forţa de muncă angajată (minim
500 de salariaţi), din reprezentanţi ai angajaţilor. Membrii săi sunt aleşi de Adunarea
Generală a
Asociaţilor/Acţionarilor (Hauptversammlung). Dintre atributiile sale legale amintim:
a) numirea si supravegherea membrilor Consiliului Director
b) realizarea controlului intern- se verifica respectarea legii si a Statutului de catre
management si se monitorizeaza aducerea la indeplinire a strategiei de afaceri. Pentru a-si
aduce laindeplinire aceste sarcini, Consiliul de Supraveghere are dreptul de a fi informat de
catre Consiliul Director la cerere, in legatura cu situatia financiara a societatii, cu contractele in
curs de desfasurare, cu masurile manageriale ce urmeaza a fi luate in domenii ca resurse
umane, investitii sau obtinerea de credite.
c) negocierea cu stakeholders, cu partenerii de afaceri, motiv pentru care acest
organism prezinta o importanta vitala.
d) echilibrarea intereselor existente in societate.

104
 e) fiind un organ cu atribuţii de control, Consiliul de Supraveghere nu se poate implica
direct în administrarea şi gestionarea societătii. Totuşi, în anumite cazuri, el poate influenţa
indirect poziţia societătii pe piaţă, deoarece încheierea anumitor tipuri de tranzacţii este
supusă aprobării sale. Din acest punct de vedere, Consiliul de Supraveghere se aseamănă într-o
anumită măsură cu Consiliul de Direcţie din sistemul monist, care are un drept exclusiv de
decizie în anumite domenii care exced competenţei comitetelor sau directorilor de
departamente.
f) exercitarea actiunilor in justitie in numele societatii impotriva membrilor
Consiliului
Director, atunci când aceştia încalcă obligaţiile care le incumbă : obligaţia de loialitate,
obligaţiile ce derivă din mandat (obligaţia de a abţine de la a concura societatea pe piaţă,
interzicerea încheierii de tranzacţii având o dublă calitate - cea de reprezentant al societăţii, pe
de o parte, şi cea de parte contractantă în nume propriu, pe de altă parte; obligaţia de a nu
folosi în interes propriu oportunităţile societăţii).
Dacă în cazul sistemului monist, eficienţa controlului intern depindea de gradul de
independenţă al directorilor neexecutivi raportat la management, în modelul dualist, pentru
aceleaşi raţiuni, participarea ca membru în Consiliul de Supraveghere este incompatibilă cu
participarea simultană ca membru in Consiliul Direct. De asemenea, o persoană nu poate fi
concomitent membru în mai mult de 10 consilii de supraveghere. Totuşi, în practică,
societăţile comerciale încearcă frecvent să utilizeze cunoştinţele economice şi manageriale ale
foştilor manageri, oferindu-le locuri în Consiliul de Supraveghere. Această situaţie particulară
este des întâlnită în cazul preşedintelui Consiliului Director, care după terminarea mandatului
ajunge să fie numit preşedintele Consiliului de Supraveghere. Locuri în Consiliul de
Supraveghere sunt rezervate reprezentanţilor partenerilor de afaceri (mai ales în cazul
participărilor încrucişate) şi celor ai băncilor creditoare. Toate aceste aspecte ridică semne de
întrebare în privinţa obiectivităţii, a imparţialităţii şi a conflictelor de interese inerente în
cadrul Consiliului de Supraveghere.

C. SISTEME HIBRIDE
Aşa cum am arătat în partea introductivă, Franţa şi Italia tind să se înderpărteze de la
aceste modele tradiţionale preferându-le pe cele HIBRIDE.
1)In Franta, încă din 1966, exista posibilitatea de alegere între sistemul monist, care
plasează la conducerea societăţii Consiliul de Administraţie (conseil d' administration) şi
sistemul dualist, care necesită, în plus, existenţa unui Consiliu de Supraveghere (conseil de

105
surveillance). Recent, în 2001, s-a propus un model bazat pe principiile generale ale
sistemului monist britanic, dar s-a renunţat la concentrarea obligatorie a prerogativelor de
conducere în persoana preşedintelui director general (president directeur general - PDG), care
îndeplinea în trecut atât atribuţiile preşedintelui Consiliului de Direcţie cât şi pe cele ale
CEO. S-a urmărit astfel o separare functionala a managementului de control. Trebuie
remarcat totuşi că, indiferent dacă cele două funcţii sunt sau nu concentrate în persoana PDG,
influenţa sa rămâne marcantă din moment ce el continuă să stabilească frecvenţa şedinţelor
Consiliului, ordinea de zi şi probabil va prezida cele mai importante comitete. Spre deosebire
de colegii lor englezi, directorii francezi nu sunt investiti cu puteri universale şi actele lor nu
obligă societatea (lipsa reprezentativităţii).

2)In Italia, modelul tradiţional dualist (consiglio di amministrazione şi collegio

sindicale care funcţiona, la început, ca un mecanism de audit intern, dar căruia i-au fost
extinse între timp atribuţiile de control, apropiindu-l astfel de modelul Consiliului de
Supraveghere german) primeşte valenţe specifice: atribuţiile de control ale colegiului nu
implică verificarea punerii în practică a strategiei de afaceri, ceea ce denotă o funcţie de
consiliere lacunară. Spre deosebire de Consiliul de Supraveghere german, salariaţii nu pot
face parte din collegio sindicale. Codul de Conduită (Codici di Autodisciplina) recomandă o
proporţie adecvată a directorilor neexecutivi faţă de numărul total al membrilor Colegiului.
Din ianuarie 2004, se permite societăţilor comerciale sa opteze pentru unul dintre cele trei
tipuri de modele: fie pentru sistemul dualist de tradiţie italiană, fie pentru un sistem
dualist clasic după modelul german, fie pentru un sistem monist asemănător celui
britanic. În acest ultim caz, cel puţin o treime din membrii Consiliului de Administraţie vor fi
directori independenţi, iar comitetul de control (comitato per il controllo sulla gestione) va fi
alcătuit în exclusivitate din directori independenţi.
3)In Romania, conform Legii nr. 31/1990 pivind societăţile comerciale,
administrarea societăţii poate fi încredinţată unuia sau mai multor administratori. În cazul în
care sunt numiţi mai mulţi administratori, ei se vor constitui într-un Consiliu de
Administraţie. Atât numirea cât şi înlocuirea administratorilor sunt atribuţii exclusive ale
Adunării Generale. Textul legal enumeră persoanele care nu pot avea calitatea de
administrator, specificând în mod expres că simpla calitate de acţionar al societăţii nu o
exclude pe cea de administrator. De asemenea administrator poate fi şi o persoană juridică care,
în vederea exercitării atribuţiilor ce derivă din această funcţie, trebuie să desemneze ca
reprezentant permanent o persoană fizică. Mandatul administratorilor nu poate depăşi patru

106
ani, dar, dacă actul constitutiv nu prevede contrariul, ei pot fi realeşi. Asemănător Consiliului
de Direcţie din sistemul britanic, Consiliul de Administraţie român are posibilitatea de a
delega o parte din atribuţiile sale unui comitet de direcţie ai cărui membri sunt aleşi dintre
administratori. Persoanele desemnate a face parte din acest comitet pot fi oricând revocate
din funcţie de către Consiliul de Administraţie. La fel ca în cazul PDG-ului, preşedintele
Consiliului de Administraţie poate întruni şi calitatea de director sau pe cea de director
general, iar în această calitate va conduce comitetul de direcţie. Ca regulă, nimeni nu poate fi
membru în mai mult de trei Consilii de Administraţie concomitent. Mai mult, ca o garanţie
suplimentară menită să evite crearea conflictelor de interese, legea precizează că membrii
comitetului de direcţie şi directorii nu vor putea fi, în absenţa autorizării Consiliului de
Administraţie, administratori, membri în comitetul de direcţie, cenzori sau asociaţi cu
răspundere nelimitată în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect. De asemenea li se
interzice exercitarea aceluiaşi comerţ sau a altuia concurent, pe cont propriu sau în contul altei
persoane. Încălcarea acestor norme atrage revocarea din funcţie şi răspunderea pentru daunele
cauzate societăţii.

II. CONVERGENTA SI DIVERGENTA INTRE SISTEMUL MONIST SI CEL

DUALIST

A. SUNT OARE CELE DOUA SISTEME ATAT DE DIFERITE?

1) Convergenta
Din cele de mai sus se poate deduce existenţa unei convergenţe în sensul
conştientizării distincţiei între management şi control. În literatura de specialitate se discută
dacă nu cumva, în urma reformelor succesive, Consiliul de Direcţie din sistemul britanic se
orientează înspre un Consiliu de Supraveghere de facto după modelul german. Astfel s-ar
putea considera că acest comitet de control sau de monitorizare (alcătuit din directorii
neexecutivi) din cadrul Consiliului britanic este echivalent din punct de vedere funcţional cu
Consiliul de Supraveghere german?
S-a susţinut că o dovadă în sensul convergenţei funcţionale poate fi găsită în apariţia
unor structuri dualiste de facto în Marea Britanie. S-a observat că acest Consiliu unic, pe care
legea îl prevede, s-a orientat mai mult spre îndeplinirea funcţiei de control, delegând atribuţiile
de gestiune unui comitet de fapt format numai din directori executivi. Această practică este des
întâlnită în SUA unde consiliile sunt formate majoritar din directori neexecutivi, independenţi.
2) Divergenta

107
 Teza convergenţei a fost combătută, afirmându-se că nu există echivalenţă între
comitetul
de monitorizare britanic şi Consiliul de Supraveghere german, deoarece funcţiile lor
nu se limitează la control, iar în ce priveşte funcţiile adiţionale celei de control orice asemănare
încetează.
În Marea Britanie, pe lângă funcţia de control, comitetul mai are şi rolul de a participa
la stabilirea strategiei corporatiste. Chiar şi în cazul societăţiilor comerciale care au recurs la
crearea unui comitet managerial de fapt, stabilirea strategiei de afaceri rămâne de competenţa
Consiliului în întregul său.
În schimb, în Germania, funcţia de ,,conducere'' a societăţii este expres rezervată
Consiliului de Administraţie, în timp ce de control se ocupă exclusiv Consiliul de
Supraveghere. Este adevărat că, în unele domenii, Consiliul de Supraveghere îşi poate atribui
un drept de veto cu privire la anumite tranzacţii, dar aceasta nu reprezintă o regulă. Mai mult,
acest drept nu poate constitui un procedeu indirect prin care Consiliul de Supraveghere să se
învestească cu atribuţii manageriale.
3) Care dintre cele doua sisteme este mai avantajos?
În favoarea sistemului monist, s-a argumentat că, tocmai datorită complementaritatii
celor
doua functii (gestiune şi control), ele ar trebui indeplinite de un singur organ social.
Avantajul principal este acela că se asigură un flux informaţional mult mai eficient. Astfel,
membrii Consiliului de Supraveghere german s-ar putea să nu înţeleagă foarte bine strategia
economică şi să aibă un acces limitat la informaţiile interne, în funcţie de interesul
managerilor. Rezultă că fluxul informaţional între Consiliul Director şi Consiliul de
Supraveghere şi chiar cel din cadrul Consiliului de Supraveghere (de la preşedinte la ceilalţi
membri) este deficitar.
Dezavantajul acestui sistem ar fi acela că cei care se ocupa de stategie ar putea fi atât
de implicaţi în acest proces încât sa sacrifice eficacitatea controlului. Cât de critic şi obiectiv
este cel care se controlează pe sine? Soluţia nu ar fi, însă, separarea funcţională, ci crearea
unor mecanisme prin care să se mărească răspunderea directorilor neexecutivi faţă de acţionari.
Dezbaterea asupra locului unde trebuie plasat organul care se ocupă de control (în
interiorul Consiliului sau în afară, ca structură separată) devine din ce în ce mai aprinsă, din
moment ce se observă tendinţa de a se extinde sensul noţiunii de control. Controlul ar trebui să
treacă dincolo de verificarea felului în care managementul pune în practică strategia
economică aleasă şi a eficienţei rezultatului; el ar trebui să vizeze (într-un raport anual) şi

108
mecanismele pe care le are la dispoziţie societatea pentru a preveni sau a face faţă riscurilor.
Această concepţie extinsă asupra controlului înclină şi mai mult balanţa în favoarea
sistemului monist. Şi atunci, apare întrebarea: de ce nu renunţă Germania la sistemul dualist
sau de ce nu face din dreptul de veto al Consiliului de Supraveghere o regulă? Răspunsul este
simplu: funcţia de control este atribuită în exclusivitate Consiliului de Supraveghere, însă din
perspectiva tradiţiei dreptului german, acesta are şi o alta functie foarte importantă - crearea
de relatii in mediul de afaceri. Numirea membrilor Consiliului de Supraveghere reprezintă o
modalitate de a crea şi menţine relaţii cu instituţiile financiare sau cu alte instituţii a căror
cooperare este importantă pentru succesul societăţii. În trecut această funcţie de a contribui la
dezvoltarea unor asemenea relaţii cu stakeholders a fost considerată a fi primordială. Pe de
altă parte, atunci cand s-a introdus, în 1870, sistemul dualist, s-a dorit ca prin acest model s ă se
realizeze o mai bună protecţie a interesului public în ce priveşte funcţionarea societăţii
comerciale. Aceste ultime două perspective asupra rolului Consiliului de Supraveghere au fost
receptive la introducerea reprezentanţilor salariaţilor în Consiliu.
Bineînţeles că funcţia de control ar fi mai bine îndeplinită dacă fluxul informaţional ar
fi optim, or acest rezultat s-ar putea obţine prin participarea Consiliului de Supraveghere la
stabilirea strategiei de afaceri. Dar având în vedere celelalte atribuţii ale Consiliului
(relaţionarea cu stakeholders, crearea posibilităţii reprezentării salariaţilor), o asemenea
participare nu ar fi bine vazută de acţionari. Una este ca acţionarii, care prin contractul de
societate nu primesc nici o garanţie că-şi vor recupera investiţiile, să se consulte cu
stakeholders, ale căror interese sunt mai bine protejate, şi cu totul altceva este să li se acorde
ultimilor un rol în stabilirea strategiei pe piaţă.
Este adevărat că relaţionarea cu stakeholders s-ar putea face şi pe alte căi decât prin
intermediul Consiliului de Supraveghere. Totuşi acest organ oferă un avantaj important:
având ca funcţie, exclusiv atribuită, controlul managementului, interesele acelor stakeholder
care sunt reprezentaţi în Consiliul de Supraveghere, vor fi mai bine integrate în activitatea
societăţii.
Se poate concluziona că, în Germania, functia de control a Consiliului de Supraveghere
a fost astfel creată încât să poată fi exercitata concomitent cu functia de relationare cu
stakeholders, în timp ce în Marea Britanie functia de monitorizare a directorilor neexecutivi a
fost construită pentru a se complini cu cea de participare la stabilirea strategiei.
S-a afirmat că în Germania s-a renunţat la un control eficient în favoarea menţinerii
unor relaţii apropiate cu stakeholders. Această afirmaţie este valabilă doar în aparenţă,
deoarece structura actionariatului german este diferita de a cea a actionariatului englez. În

109
Marea Britanie, acţionarii instituţionali au nevoie de prezenţa directorilor neexecutivi pentru a
controla (prin intermediul lor) în permanenţă activitatea societăţii; în lipsa lor, i-ar lua prea
mult timp fiecărui acţionar să efectueze controlul de o manieră individuală; de asemenea, ar fi
prea dificil ca acţionarii dispersaţi să-şi coordoneze activitatea de control. În schimb, în
Germania, acţiunile sunt concentrate în pachete de 25% sau mai mult. În consecinţă, rolul de
control al Consiliului de Supraveghere devine mai puţin important, din moment ce un
acţionar majoritar va avea întotdeauna acces la activitatea administraţiei, putând-o controla.
Se poate observa că, în urmă cu 20 de ani, exista într-adevăr o diferenta formala între
sistemul german şi cel britanic: Consiliul de Supraveghere german avea rolul, ca şi în prezent,
de a controla activitatea Consiliului Director, rol stabilit prin lege; în timp ce dreptul
britanic al societăţilor comerciale nu stabilea nici o obligaţie pentru Consiliul de Direcţie,
orice funcţie a acestuia rămânând să fie determinată de acţionari. La nivel funcţional exista
însă o convergenţă: atât Consiliul de Direcţie cât şi Consiliul de Supraveghere erau structuri
de control destul de ineficiente în practică.
În prezent, în urma reformelor din Marea Britanie, convergenta formala şi-a făcut
apariţia, din moment ce atât Consiliul de Direcţie cât şi Consiliul de Supraveghere au
obligaţia de control al managementului. În schimb,la nivel functional, paradoxal, situatia s-a
schimbat: Consiliul de Supraveghere rămâne destul de ineficient în practică, în timp ce
Consiliul de Direcţie britanic a preluat, în baza unui text legal, funcţia de control şi o pune
eficient în practică.
În privinţa celorlalte mecanisme de control, se poate observa, în toate sistemele
analizate, o tendinta crescanda inspre comitetele de audit. Ele servesc astfel ca un numitor
comun pentru realizarea unei bune corporate governance de către investitori. Acesta este un
exemplu al faptului că cererile pieţelor de capital nu se opresc la diferenţele formale ale
structurii de administrare.
Pentru că un flux de informaţii netulburat se află la baza controlului eficient,
întâlnirile obligatorii dintre auditorii interni şi externi desfăşurate în absenţa directorilor
executivi, ar putea fi un promiţător pas înainte.

110
 CONCLUZII

„Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună
ceva în comun, cu scop de a împărti foloasele ce ar putea deriva."
Pornind de la finalitatea de a reflecta transformările profunde ale societăţii româneşti,
dar şi realităţile europene contemporane, cât şi de la dorinţa de a răspunde exigenţelor
decurgând din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare
europeană şi din poziţia de stat membru al Uniunii Europene (aşa cum se menţionează în
expunerea de motive la Proiectul de lege nr. 305/2009, propus Camerei Deputaţilor), noul
Cod civil, promovat prin Legea nr. 287/2009 (republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011),
combină modelele conţinute de reglementările noi, moderne, din alte legislaţii, cu încercările
făcute de-a lungul timpului pentru modificarea şi completarea Codului civil.
În nouă structură, noul Cod civil (sintagmă pe care o vom utiliza în continuare pentru a
deosebi reglementarea din 2009 de cea dată prin Codul civil român de la 1865, prin
prescurtarea NCC) încorporează totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relaţiile de
familie, relaţiile comerciale, precum şi dispoziţiile de drept internaţional privat.
Prezentul studiu îşi propune să analizeze dispoziţiile cuprinse în Cartea a V-a „Despre
obligaţii”, capitolul VII „Contractul de societate şi contractul de asociere în participaţie”,
respectiv art. 1881-1994 din nou lCod civil.
În acest context, impactul Noului Cod Civil asupra societăţilor comerciale a fost
oarecum neglijat. Probabil, o asemenea situaţie a fost determinată de faptul că, spre deosebire
de vechiul cod civil sau de codul comercial, abrogate odată cu intrarea în vigoare a Noului
Cod Civil, Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale a rămas în vigoare, iar puţinele
modificări ce i-au fost aduse au fost menite să asigure o coerentă terminologică cu Noul Cod
Civil şi nu să schimbe din temelii această lege.
Totuşi, Noul Cod Civil schimba optică asupra unor instituţii din materia societăţilor
comerciale, iar, cel puţin la prima vedere, efectele acestei schimbări ar trebui să se dovedească
benefice. În cele ce urmează vom încerca o scurtă prezentare a ariilor în care, după părerea
noastră, Noul Cod Civil influenţează societăţile comerciale.
Ca un comentariu prealabil, apariţia Noului Cod Civil a determinat dispariţia Codului
comercial şi, la un nivel mai larg, al noţiunii de "comerciant" şi a celor conexe acesteia ("fapte
de comerţ", "obligaţii comerciale", etc.). Prin urmare, în mod natural, şi denumirea de
societăţi comerciale ar fi trebuit să dispară. Deşi din punct de vedere teoretic o asemenea

111
abordare n-ar fi fost greşită, se pare că legiuitorul a considerat aceasta un pas prea îndrăzneţ,
care ar fi "tulburat apele" mai mult decât era necesar. Poate şi noţiunile alternative (precum
"societăţi lucrative" sau "societăţi profesionale") ar fi ridicat semnele lor de întrebare. Cert
este că, în opinia noastră, suntem în prezenţa unei alegeri corecte a legiuitorului, chiar dacă,
din punct de vedere teoretic, argumentele contrare ce se pot imagina nu sunt chiar firave.
Un prim punct în care Noul Cod Civil aduce o schimbare de viziune este ceea ce în
literatura juridică se numeşte "principiul specialităţii capacităţii de folosinţă al persoanei
juridice". Pe scurt, potrivit reglementarilor anterioare, o persoană juridică (inclusiv o
societate comercială), putea avea numai acele drepturi şi obligaţii care se aflau în legătură cu
scopul său. Această cerinţă a ridicat întotdeauna probleme în materia societăţilor comerciale
şi, deşi în ultima vreme tendinţa era de relaxare a abordării, niciodată abordările rigide nu
puteau fi ignorate. În acest context, abordare rigidă însemna că, dacă o operaţiune, chiar
ocazională, a unei societăţi comerciale depăşea obiectul sau de activitate, atunci operaţiunea
respectivă era considerată nulă. Pe aceeaşi linie de gândire puteau interveni şi anumite
sancţiuni aplicate de organele fiscale, precum amenda sau chiar confiscarea veniturilor
obţinute din operaţiunea respectivă. Noul Cod Civil înlătura principiul enunţat mai sus,
arătând ca persoanele juridice pot avea orice drepturi şi obligaţii, mai puţin cele aferente strict
persoanelor fizice. Prin urmare, Noul Cod Civil "relaxează" total abordarea şi protejează
societăţile comerciale de efecte nedorite ale operaţiunilor sale ocazionale.
Abordarea relaxată în privinţa operaţiunilor societăţilor comerciale vă trebui, totuşi,
privită cu atenţie. Pe de o parte, a fost întotdeauna o problemă teoretică dacă societăţile
comerciale, pe lângă sponsorizările permise în mod expres de lege, pot face şi donaţii.
Reticenta de a da un răspuns pozitiv ar putea să se menţină şi în contextul noii reglementări
pentru că, nu-i aşa, societăţile comerciale sunt subsumate unui scop economic, de a obţine
profit. Pe de altă parte, lipsa de limitare în privinţa operaţiunilor societăţii nu trebuie să se
confunde cu o lipsă a interesului societăţii în ce priveşte respectivele operaţiuni. Prin urmare,
operaţiunile unei societăţi comerciale, chiar şi ocazionale, va trebui să fie în continuare
subsumate nevoii ca ele să fie în interesul acesteia.
Un al doilea punct în care Noul Cod Civil va avea un impact semnificativ este în
disputele dintre acţionarii unei societăţi comerciale (în general intre minoritari şi
majoritari). Teoria juridică arata ca un act care încalcă o dispoziţie legală este nul, iar în
funcţie de tipul dispoziţiei încălcate (respectiv dacă apară un interes public sau unul privat),
nulitatea actului respectiv va fi considerată ca absolută sau relativă. O astfel de calificare a
tipului de nulitate are consecinţe importante, cu privire, de exemplu la persoanele îndreptăţite

112
să invoce o asemenea nulitate (în cazul nulităţii absolute sfera fiind mult mai largă) sau la
termenul în care nulitatea se poate invoca (în cazul nulităţii absolute neexistând o limitare în
timp).
Şi în cazul societăţilor comerciale această situaţie a avut, în lipsa unor prevederi legale
clare, efecte importante. De-a lungul timpului, invocarea nulităţii absolute a hotărârilor
adunărilor generale ale acţionarilor, pentru diferite motive, a fost una dintre armele aflate la
dispoziţia acţionarilor minoritari sau, dintr-o altă perspectivă, o ameninţare palpabilă la adresa
acţionarilor majoritari. În acelaşi timp, chiar şi deciziile instanţelor de judecată au sprijinit în
mod larg teza ca încălcările dispoziţiilor legale în materie de societăţi comerciale sunt lovite
de nulitate absolută.
Noul Cod Civil pare, însă, să înlăture o asemenea realitate. Printr-o dispoziţie expresă,
se arata ca orice încălcare a unei dispoziţii legale va atrage nulitatea relativă, cu excepţia
situaţiei în care însăşi dispoziţia legală respectivă impune nulitatea absolută. Este vorba de o
prezumţie de nulitate relativă. Efectul acesteia este important în materie de societăţi
comerciale, întrucât normele Legii nr. 31/1990 nu conţin, decât cu puţine excepţii, o sancţiune
pentru încălcarea lor. Prin urmare, în baza respectivei prezumţii, încălcarea normelor din
Legea nr. 31/1990 nu va mai atrage decât nulitatea relativă.
Acţionarii minoritari pierd astfel o armă puternică în lupta lor cu acţionarii majoritari.
Totuşi, situaţia nu trebuie interpretată în sens dramatic. Practic, acţionarii minoritari nu pierd
şi liberul drept de acces la justiţie, acesta trebuind doar exercitat în cadrul constrângerilor
nulităţii relative (într-un timp limitat, în principal). Pierderea acţionarilor minoritari este, de
fapt, pierderea unui mijloc de presiune mai eficient asupra acţionarilor minoritari. Nu în cele
din urmă, soluţia Noului Cod Civil aduce mai multă siguranţă în circuitul "comercial", prin
limitarea termenului în care acţionarii minoritari pot acţiona în justiţie, nelăsând societatea
expusă la lipsa unui termen în acest sens, că până în prezent.
Ca un ultim punct, ar trebui menţionat că Noul Cod Civil include şi o serie de alte
dispoziţii care, la prima vedere, ar putea fi considerate incidente şi societăţilor comerciale
(precum cele referitoare la administrarea bunurilor altuia sau la contractul de societate) şi
care, pe alocuri, ar putea cauza unele dificultăţi de interpretare, dacă nu şi unele probleme
practice. Totuşi, examinarea respectivelor dispoziţii nu releva, credem noi, motive de
îngrijorare: Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale ar trebui să se aplice în continuare, ca
lege specială faţă de Noul Cod Civil, astfel încât, în final, dispoziţiile "dificile" mai sus
menţionate nu intervin în materia societăţilor comerciale.

113
 În concluzie, se poate spune că Noul Cod Civil aduce câteva modificări bine-venite în
materie de societăţi comerciale, fără însă a modifica în sens negativ modul de operare al
acestora.

114
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. St. D. Carpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea Societăţilor

comerciale Comentariu pe articole Ediţia 4, Ed. C.H.Beck 2009,
2. Ioan Schiau, Titus Prescure , Legea SocietăţilorComerciale nr. 31/1990, Ed.
Hamangiu 2007,
3. Cristian Gheorghe, Drept comercial European Ed. C.H.Beck 2009,
4. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ed. III, Bucureşti, Ed. All
Beck, 2004;
5. E. Antonescu, Codul comercial adnotat, 6 vol., ed. II, Bucureşti, 1925-1932;
6. I. Băcanu, Modificarea capitalului social al societăţilor comerciale, Bucureşti,
1996;
7. C. Bârsan, V. Dobrinoiu, Al. Ţiclea, M. Toma, Societăţile comerciale.
Organizarea, funcţionarea, răspunderea, 2 vol., Bucureşti, 1995;
8. O. Căpăţână, Societăţile comerciale, ed. II, Bucureşti, 1996
9. St. Cărpenaru, Drept comercial roman, ed. V, Bucureşti, 2004;
10. St. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Bucureşti, 2001;
11. El. Cârcei, Constituirea societăţilor comerciale pe acţiuni, Bucureşti, 1995;
12. M. Cozian, A. Viandier, Droit de societes, ed. V, Paris, 1992;
13. P. Demetrescu, I.L. Georgescu, Codul comercial Carol al II-lea, Comentariu,
Bucureşti, 1936;
14. M.A. Dumitrescu, Codul comercial adnotat, 3 vol., Bucureşti, 1927;
15. I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol.1-2, Bucureşti, 1929;
16. Gr. Florescu, Societăţile mixte in România. Noua forma de cooperare economică
internaţională, Bucureşti, 1977;
17. Gr. Florescu, Z. Bamberger, M. Sabău, Arbitrajul comercial în România, Ed.
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2002;
18. I. L. Georgescu, Drept comercial roman, 3 vol., Bucureşti, 1946-1948 si 1994 (in
colaborare cu I. Băcanu);
19. D.D. Gerota, Curs de societăţi comerciale, Bucureşti, 1928;
20. D. Gibirila, Droit de societes, Paris, 1997;

115
 21. Y. Guyon, Droit des affaires, vol.1, ed. VI, Paris, 1990;
22. Jerome Bonnard, Droit des societes 4eme edition, Paris, Ed. Hachette Superieur
2007,
23. M. Hacman, Drept comercial comparat, vol.2, Bucureşti, 1932;
24. A. Hueck, Gesellschaftsrecht, ed. XVI, Munchen, 1972;
25. C. Lefter, Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat, Bucureşti, 1993;
26. Ph. Merle, Droit commercial. Societes commerciales, ed.II, Paris, 1990;
27. V. Pătulea, C. Turianu, Instituţii de drept economic şi comercial, Practica
jurisdicţională, Bucureşti, 1994;
28. R. Petrescu, Subiecţii de drept comercial, Bucureşti, 1993;
29. Repertoire Dalloz des societes, (G. Lagarde), ed. II, 4 vol., Paris, 1971-1989;
30. G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, vol.1, ed. XIV, Paris, 1991,
vol.2, ed. XII, Paris, 1990, vol.3 (P. Serlooten) Droit fiscal des affaires, Paris, 1990;
31. C. Rotaru, Legea falimentului, Doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie, Ed.
Cognitum, Bucureşti, 2001;
32. M. Şcheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, comentată şi adnotată,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;
33. I. Turcu, Dreptul afacerilor, Partea generala, Iaşi, 1992;
34. I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Introducere în teoria şi practica
dreptului bancar, ed. II, Bucureşti, 1995;
35. I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. I. Ed. Lumina lex,
Bucureşti, 1998
36. I. Turcu, Insolvenţa comerciala, reorganizarea judiciară şi falimentul, Bucureşti,
2002.
37. Păun Roxana-Daniela, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Ed.
Fundației România de mâine, București, 2013.
38. Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației
România de mâine, București, 2007.

Articole în reviste de specialitate

· Raport Consiliul Concurenței, ”piața unică, piața națională: politica de
concurență în sectoarele cheie”, 2009
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012
116
Acte normative interne, europene si internationale
· Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenței
· Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale
· Noul cod civil
· Legea nr. 31/2009 privind societăţile comerciale

Adrese web
· www.beckshop.ro
· www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
· www.consiliulconcurentei.ro
· www.europa.eu.com
· www.euroavocatura.ro
· www.mastermrufeaa.ucoz.com
· www.socio-umane.ct-asachi.ro

117
118