Universitatea Dunărea de Jos din Galați

Facultatea de Stiințe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea Științe administrative

REFERAT
La disciplina Istoria Administrației Publice

Tema
Administrația publică în perioada
dictaturii lui Ion Antonescu
Coordonator: Drăghici Ionuț
Student: Gavrilă Daniela

Galați 2019
Rapturile teritoriale din vara anului 1940 au insemnat o mare tragedie pentru Romania. Resentimentele
opiniei publice, dar si a clasei politice, s-au indreptat impotriva lui Carol al II-lea, care din februarie 1938,
isi asumase toata puterea, raspunderea directa a politicii interne si externe.
La data de 5 septembrie generalul Ion Antonescu este numit de catre Carol al II-lea preşedinte al
Consiliului de Miniştri şi însărcinat cu formarea unui nou guvern. În aceeaşi zi se emite Decretul Regal
nr. 3052 pentru suspendarea Constituţiei de la 1938, care dizolvă şi Corpurile Legiuitoare. Generalul Ion
Antonescu este investit cu puteri depline în conducerea Statului Român prin Decretul Regal nr. 3053 din
5 septembrie 1940.
Abdicarea regelui Carol al II-lea şi succesiunea la tron a fiului său Mihai I, ca mare voievod de Alba
Iulia, la 6 septembrie, au fost urmate de reinvestirea cu puteri depline în Stat a generalului. Ulterior, Ion
Antonescu a dizolvat Consiliul de Coroană1, a modificat Legea de organizare a Consiliului Legislativ şi
s-a autointitulat „Conducătorul Satului”. În acest fel, generalul a devenit titularul puterii legislative şi al
aproape întregii puteri executive. Regele nu mai avea practic nici un control, prerogativele fiind pur
formale si de protocol. Puţinele acte pe care le putea emite necesitau contrasemnarea de către
Conducătorul Statului. O prerogativa fundamentala pe care o pastra totusi Regele era aceea de a numi si
revoca primul ministru, fapt ce va face posibil actul de la 23 august 1944.
În calitate de Conducător al Statului, Ion Antonescu era şeful guvernului şi al aparatului administrativ;
putea încheia convenţii internaţionale; numea şi revoca miniştri; numea şi confirma în funcţii publice;
conferea grade militare; întocmea regulamente pentru aplicarea legilor; alcătuia bugetul general al
statului; supraveghea şi controla, prin agenţii săi, funcţionarea serviciilor administrative centrale,
regionale şi locale; asigura menţinerea ordinii publice, executarea legilor şi menţinerea păcii sociale prin
intermediul forţei publice.
Consiliul de Miniştri funcţiona sub preşedinţia Conducătorului Statului şi era alcătuit din totalitatea
miniştrilor şi a subsecretarilor de stat. Având prerogativele de numire şi de revocare din funcţie a
miniştrilor, Ion Antonescu se situa de fapt deasupra Guvernului, exercitând conducerea întregii ierarhii
ministeriale. Ca urmare, Conducătorului i-a revenit în exclusivitate dreptul de a determina direcţia de
evoluţie politică şi administrativă a ţării, drept care, în trecut, îi revenise Consiliului de Miniştri, ca organ
colegial şi deliberativ. Conducătorul Statului a ajuns astfel să reprezinte singurul factor decizional în
stabilirea direcţiei generale (politicii) de evoluţie a ţării, miniştrii pierzându-și libertatea de a adopta şi
implementa politici sectoriale proprii. Prin aceste noi raporturi de putere, principiul democratic al
conducerii colegiale era înlocuit cu principiul totalitar al conducerii unice.
În măsura în care membrii Guvernului nu au mai putut avea iniţiative fără aprobarea Conducătorului sau
în afara liniei politice stabilite de acesta, noul sistemul de conducere a permis o centralizare fără
precedent a activităţii guvernamentale, ceea ce era normal intr-un regim dictatorial si in perioada de
razboi. Totodata s-a pus accentul pe disciplină în cadru administraţia publice şi îngrădirea libertăţilor
publice până la dispariţia ultimelor elemente ale unei democraţii moderne.
După adoptarea unui nou decupaj teritorial determinat de modificarea frontierelor de stat, guvernul
Antonescu a modificat Legea administrativă din 1938, trecând la un model administrativ de criză,
organizat după principii birocratice, cu o structură piramidală şi cu dispozitive stricte de subordonare
ierarhică. Decretul-Lege pentru desfiinţarea Rezidenţelor Regale şi organizarea prefecturilor de judeţe
promulgat nr. 3219 din 21 septembrie 1940, a desfiinţat ţinuturile care erau unităţi administrative-
teritoriale descentralizate şi a redat judeţelor personalitate juridică, instituind o administraţie bazată pe
principiul deconcentrării. Judeţele redeveneau însă doar circumscripţii administrative, fără organe
deliberative (consilii judeţene) caracteristice descentralizării. Prefectul, singurul organ de putere al
administraţiei publice judeţene, avea deplină iniţiativă în cadrul acţiunilor sale, conducând judeţul cu
deplină libertate de organizare, pe răspundere proprie, cu respectarea legilor în vigoare. Prefectul a primit
dreptul de tutelă administrativă şi atribuţiile de control asupra comunelor rurale şi urbane. El avea dreptul
să dea ordonanţe în limitele legii, care deveneau executorii după comunicarea la Ministerul Afacerilor
Interne şi aducerea la cunoştinţă publică şi de asemenea putea crea venituri de orice natură, dispune
impozite, taxe şi cotizaţii2 în limite legale. În cadrul atribuţiilor sale figurau întocmirea bugetului
1
Organ permanent consultativ, constituit in 1938. Hotararile lui nu erau obligatorii pentru rege. Membrii erau numiti prin decret regal.
2
Sumă de bani pe care o plătesc periodic membrii unei organizații.
judeţului, ordonanţarea de credite, administrarea patrimoniului judeţului.
Decretul-Lege de la 21 septembrie 1940 reînfiinţează funcţia de subprefect (desfiinţată prin Legea
administrativă din 1938). La fiecare judeţ funcţiona un subprefect – funcţionar de Stat – care nu avea
atribuţii proprii, ci efectua doar, în numele prefectului, controlul şi supravegherea tuturor serviciilor
administrative judeţene şi alte servicii delegate de prefect. Pe lângă prefect mai funcţiona Consiliul de
prefectură, care putea lucra obligatoriu şi gratuit ca organ consultativ, la convocarea prefectului, în
grupuri, pe specialităţi. Legea reglementa repartizarea arhivelor de la ţinut la judeţele respective (art.17),
termenul şi modul de repartizare a funcţionarilor. Inspectoratele ministeriale de pe lângă ţinuturi
deveneau servicii ale ministerelor respective. Veniturile ţinuturilor erau repartizate în felul următor:
impozitul agricol cuvenit ţinutului se depunea la Casa de Economie într-un cont care alimenta fondul
comun, destinat contractelor şi obligaţiilor care depăşeau posibilităţile de plată ale unui judeţ ori ajutorării
judeţelor deficitare, iar celelalte venituri se încasau la nivel de judeţ.
În ceea ce priveşte organizarea pe servicii a prefecturilor, în conformitate cu Decretul-Lege menţionat
s-au emis două regulamente care prevedeau următoarele servicii: cabinetul prefectului, serviciul
administrativ, serviciul financiar, serviciul tehnic al drumurilor şi construcţiilor şi registratura şi arhiva
generală. Organizarea acestor servicii însă, s-a reglementat diferenţiat, pe categorii de judeţe. Pentru
prefecturile judeţelor considerate mai importante (Ilfov, Prahova, Timiş-Torontal, Arad, Braşov, Dolj,
Hunedoara, Iaşi şi Cluj-Turda) serviciile erau în număr şi nivel administrativ mai ridicate şi cu atribuţii
mai complexe. Pentru celelalte judeţe ale ţării, Alba, Argeş, Bacău, Baia, Bihor, Botoşani, Brăila, Buzău,
Caraş, Câmpulung, Constanţa, Covurlui, Dâmboviţa, Dorohoi, Făgăraş, Fălciu, Gorj, Ialomiţa, Mehedinţi,
Muscel, Neamţ, Olt, Putna, Rădăuţi, Râmnicu-Sărat, Roman, Romanaţi, Severin, Sibiu, Suceava,
Târnava-Mare, Târnava-Mică, Tecuci, Teleorman, Tulcea, Tutova, Vaslui, Vâlcea şi Vlaşca, serviciile
prefecturilor aveau o organizare ceva mai simplă şi atribuţii mai reduse.
Numirea primarilor din comunele rurale şi oraşele nereşedinţe de judeţ, era prevăzută să se facă de către
prefect, pe o perioadă de 6 ani, dintre membrii comunei. Pentru comunele urbane reşedinţe de judeţ şi
pentru staţiunile balneo-climaterice numirea primarului se făcea prin decizia ministrului afacerilor
interne, iar pentru numirea primarilor de municipii, prin decret, la propunerea ministrului afacerilor
interne. Din 1943 numirea primarilor în comunele urbane nereşedinţe de judeţ a fost delegată
inspectorilor generali administrativi la propunerea prefecţilor judeţelor respective. Din 1944, tutela
administrativă asupra actelor juridice emise la nivel de judeţe, municipii, oraşe reşedinţe de judeţ şi
staţiuni balneo-climaterice, privind încheierea de tranzacţii şi acceptarea de donaţii, a fost delegată
inspectorilor generali administrativi, în circumscripţiile respective.
În ianuarie 1942 s-a modificat Legea pentru organizarea Ministerului Afacerilor Interne din 1936,
creându-se o nouă circumscripţie de deconcentrare a administraţiei centrale, Inspectoratul General
Administrativ. Acest inspectorat era organ de îndrumare şi control al serviciilor exterioare şi al
administraţiei locale şi efectua anchete, inspecţii şi însărcinări speciale ordonate de minister. Ulterior,
atribuţiile inspectorilor generali administrativi s-au completat cu dreptul de a numi membri de drept în
consiliile de prefectură, ale municipiilor şi oraşelor reşedinţe. Începând cu februarie 1943 aceştia au putut
exercita tutelă administrativă asupra anumitor acte ale organelor administraţiei publice locale. Poziţia lor
a fost întărită prin Decretul-Lege din 22 martie 1943 când li s-a acordat dreptul de a aplica pedepse
disciplinare primarilor din oraşele reşedinţe de judeţ şi ajutorilor acestora.
S-au creat astfel 11 Inspectorate Generale Administrative cu următoarele circumscripţii având
reşedinţele în oraşele respective:
I. Alba-Iulia cu judeţele:Alba, Bihor, Cluj-Turda şi Hunedoara;
II. Bacău cu judeţele: Bacău, Neamţ, Putna şi Roman;
III. Braşov cu judeţele: Braşov, Dâmboviţa, Făgăraş şi Prahova;
IV. Bucureşti cu judeţele: Ilfov, Buzău, Rm. Sărat şi Vlaşca;
V. Constanţa cu judeţele: Constanţa, Brăila, Ialomiţa şi Tulcea;
VI. Craiova cu judeţele: Dolj, Mehedinţi, Gorj şi Romanaţi;
VII. Galaţi cu judeţele: Covurlui, Fălciu, Tecuci şi Tutova;
VIII. Iaşi cu judeţele: Iaşi, Baia, Botoşani, Vaslui;
IX. Piteşti cu judeţele: Argeş, Muscel, Olt şi Teleorman;
X. Sibiu cu judeţele: Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică şi Vâlcea;
XI. Timişoara cu judeţele: Timiş-Torontal, Arad, Severin şi Caraş.
Aceste circumscripţii au fost modificate prin Decizia nr. 3363 A din 27 aprilie 1945 a Departamentului
Afacerilor Interne, pentru a cuprinde şi judeţele din Nord-Vestul Transilvaniei revenite de sub ocupaţie.
Noile circumscripţii au fost Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Sibiu,
Suceava şi Timişoara.
Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări structurale. A crescut insă rolul instanţelor militare;
starea de asediu a fost generalizată şi permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost create
instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi de către Ministerul de Război, iar in cazuri
urgente, de către Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la locul comiterii faptei
incriminate. In condăţiile stării de război puterea judecătorească nu mai putea să-şi exercite controlul
asupra constituţionalităţii legilor.

1. Organizarea administrativă a provinciilor Basarabia şi Bucovina

Politica de protecţie împotriva URSS, pe care România o considera agresor încă din 1940, l-a determinat
pe generalul Ion Antonescu să semneze Pactul Tripartit 3 din 23 noiembrie 1940, în ideea că Rusia n-ar
ataca o aliată a Germaniei. Deşi respinsese propunerea Germaniei de a participa alături de ea contra
Iugoslaviei şi Greciei, la 22 iunie 1941, România intra în război alături de trupele germane împotriva
U.R.S.S. pentru refacerea integrităţii teritoriale. Armatele române au eliberat teritoriile sale până la Nistru
unde au ajuns la 26 iulie 1941 şi a continuat războiul şi dincolo de Nistru, fapt care a ridicat obiecţii din
partea unor oameni politici importanţi, a unor generali şi chiar a regelui Mihai.
În urma recuceririi Basarabiei şi Bucovinei, Regimul Antonescu a oferit acestor teritorii o organizare
aparte, ţinând cont de împrejurările istorice, dar şi de noile tendinţe de organizare administrativă pe care
dorea să le impună în România.
Pe baza Decretului-Lege nr. 790 din septembrie 194116 aceste teritorii au constituit două provincii
administrative, cu personalitate juridică şi bugete proprii. Acestea erau conduse de câte un guvernator
care avea calitatea de administrator general şi era împuternicitul Conducătorului Statului în provincie.
Celelalte organe administrative erau:
– Directoratele (directoratul afacerilor administrative; finanţelor; agriculturii şi domeniilor; economiei
naţionale; învăţământului şi cultelor; muncii şi asigurărilor sociale; lucrărilor publice şi al comunicaţiilor;
sănătăţii; românizării; colonizării şi inventarului), cu serviciile administrative respective. Directoratele
erau conduse de către directori numiţi de Conducătorul Statului la propunerea ministrului de resort (art.5-10).
– Consiliul provincial de coordonare şi îndrumare generală a activităţii administrative, organ consultativ
al Guvernatorului, compus din şefii directoratelor (art.11). Controlul Statului asupra celor două provincii
se efectua prin Corpul de Comisari Generali pentru Basarabia şi Bucovina, înfiinţat pe lângă Preşedinţia
Consiliului de Miniştri. În fiecare lună avea loc un Consiliu de Miniştri care se ocupa special de
Basarabia şi Bucovina, consiliu la care Guvernatorii respectivi luau parte obligatoriu (art.37).
Provincia Basarabia, cu capitala la Chişinău avea în componenţă 9 judeţe: Bălţi, Cetatea-Albă, Cahul,
Chilia, Ismail, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Tighina.
Provincia Bucovina, cu capitala la Cernăuţi, cuprindea 6 judeţe: Câmpulung, Cernăuţi, Hotin, Rădăuţi,
Storojineţ şi Suceava, la care s-a adăugat şi Dorohoi, cuprinzând şi fostele comune aparţinătoare eliberate.
Judeţele erau conduse de câte un Prefect numit de Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului,
şi reprezentau circumscripţii teritoriale şi organe de control şi îndrumare ale plăşilor şi comunelor.
Acestea nu erau dotate cu personalitate juridică precum celelalte judeţe din ţară, considerându-se că
privilegierea unor interese locale nu era potrivită contextului politico-militar. Fiecare judeţ era împărţit în
3
Pact semnat între Germania, Italia şi Japonia la 27 septembrie 1940, la care a aderat si România la 23 noiembrie 1940
mai multe plăşi, circumscripţii fără personalitate juridică, conduse de către un prim-pretor ajutat de unul
sau mai mulţi pretori numiţi de către Guvernator la propunerea directorului afacerilor administrative
(art.18-20).
Comunele erau persoane juridice cu bugete proprii şi aveau organizarea prevăzută în legea
administrativă din 1938, cu excepţia modificărilor privitoare la numirea primarilor. Primarii municipiilor
erau numiţi prin decret de Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului din provincia respectivă.
Primarii comunelor urbane reşedinţă de judeţ şi ai comunelor balneo-climaterice se numeau prin decizia
Guvernatorului. Primarii celorlalte comune urbane şi notarii erau numiţi prin deciziunea directorului
afacerilor administrative, iar primarii comunelor rurale de către Prefect la recomandarea prim-pretorului
respectiv (art.22).
În esenţă, modelul administrativ instituit în Basarabia şi Bucovina a consacrat drept persoane juridice
doar provincia şi comuna, judeţele şi plăşile rămânând circumscripţii de deconcentrare administrativă şi
de control.

2. Organizarea administrativ-teritorială a Transnistriei

Campania militară de la est de Nistru a determinat trecerea sub administraţia Statului Român a
Provinciei Transnistria, situată între râurile Nistru şi Bug, Marea Neagră la sud şi linia Moghilău-râul Bug
la nord. Acest teritoriu de 44.000 km2 era locuit de 2.327.000 de locuitori dintre care 783.000 români.
Ordonanţa nr. 8 din 12 septembrie 1941 a reglementat organizarea Transnistriei ca Provincie cu
personalitate juridică, condusă de un Guvernator care avea calitate de împuternicit al Conducătorului
Statului şi de administrator general al provinciei. Transnistria avea reşedinţa în oraşul Odessa şi era
împărţită în 13 judeţe care purtau denumirea oraşului de reşedinţă, după cum urmează: Ananiev, Balta,
Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastru, Moghilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol şi
Tulcin. Fiecare judeţ era divizat în raioane – între 3 şi 8 raioane - şi era secondat de doi subprefecţi dintre
care unul transnistrean şi unul basarabean.
Judeţele nu aveau personalitate juridică, acestea constituind doar circumscripţii de îndrumare şi control
pentru raioane (echivalente ale plăşilor) şi comune.
Noul cod al funcționarilor publici din 8 iunie 1940,urmarea intinerirea aparatului administrativ, astfel
pentru funcțiile din ierarhia administrativa, limita maxima de vâstă era stabilită la 30 de ani, in vreme ce
pentru funcțiile de specialitate era statuata la 35 de ani. În absenta candidaților, Codul permitea chiar
angajarea unor candidați sub vârstamajoratului (21 de ani).
Accederea într-o funcţie publică locală sau centrală se făcea prin intermediul unui examen. Acesta
consta din verificarea titlurilor academice şi a gradului de conformare la condiţiile de admisibilitate, după
care urma parcurgerea unei probe scrise şi a unei probe orale. Numirea în funcţie se făcea în cel mai mic
grad existent în sistem (cel de impiegat) şi deschidea o perioadă de stagiatură. În timpul acesteia,
avansarea funcţionarului public era interzisă; funcţionarii publici de specialitate puteau fi totuşi numiţi şi
într-un grad superior. Promovarea acestora se făcea însă numai într-o funcţie de specialitate şi numai până
la gradul de şef de serviciu. Era considerat specialist candidatul care absolvise o şcoală de specialitate
aflată în legătură directă cu funcţia exercitată şi avea de făcut lucrări sau activităţi de specialitate în
profilul funcţiei vacante pe care o ocupa.
Avansarea în funcţie era foarte precis reglementată. Ea se putea face numai din grad în grad,
excluzându-se avansările cu mai mult de un grad. Codul înlocuia vechile clase ierarhice cu trei grade,
stabilind în interiorul fiecărui grad câte trei gradaţii. Noua structură cuprindea următoarele gradaţii:
impiegat, subşef de birou, şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, subdirector, director, subdirector
general şi director general. Avansarea în interiorul fiecărui grad se putea face din doi în doi ani de
vechime. Înaintările în grad se făcea prin alegere, la atingerea pragului de vechime, şi pe bază de examen.
Bineînţeles, funcţionarul trebuia să îndeplinească condiţiile de studii cerute şi trebuia să fie înscris în
tablourile de avansare.
Obligaţiile funcţionarilor prevăzute reprezentau un adevărat cod deontologic. Funcţionarul public era
obligat să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu spre binele administraţiei şi al binelui public; să cultive
spiritul de colegialitate pentru a ridica nivelul moral şi social al mediului în care lucra; să nu aducă
atingeri demnităţii funcţiei sale prin acţiunile sale întreprinse nici măcar în viaţa privată; să păstreze
secretele de serviciu; să fie respectuos faţă de public.

Organizarea administrativ-teritorială a ţării în perioada celui de-al II-lea Război Mondial a trecut
printr-o serie de schimbări care au condus la conturarea unui model specific, adaptat stării de război. Mai
puţin orientat spre latura reformatoare, ci mai ales spre opera de organizare practică şi simplă, acest
model era, în opinia doctrinarilor regimului, menită să asigure coeziunea naţională, producţia şi echilibrul
social. Totuşi lipsa Parlamentului şi abuzul de decrete-legi şi decizii ministeriale, modificările foarte
frecvente ale legii administrative nu au determinat crearea unei administraţii publice funcţionale, cum
sperau guvernanţii.
În condiţiile contra-ofensivei sovietice din februarie 1943 de la Stalingrad, valul războiului s-a intors
impotriva Axei. Incepand cu 1944, economia Romaniei era in pragul colapsului datorită cheltuielilor de
război, iar resentimentul impotriva germanilor a crescut in randul celor care in prima fază au sprijinit
alianţa cu Germania. Regele Mihai, care iniţial nu s-a implicat efectiv in politica Romaniei, a condus cu
succes o lovitură de stat pe 23 august 1944 avand suportul opoziţiei şi al armatei, arestandu-i pe Ion
Antonescu şi pe membrii guvernului. Imediat, el l-a numit prim-ministru pe generalul Constantin
Sănătescu, in fruntea unui guvern compus din militari şi reprezentanții Blocului Naţional Democrat, ca
miniştri fără portofoliu. In aceeaşi zi, la orele 22:00, regele a difuzat "Proclamaţia către ţară", prin care
anunţa revenirea la un regim democratic, incheierea războiului cu Naţiunile Unite şi intoarcerea armelor
impotriva Germaniei. Însa sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial a însemnat mari pierderi teritoriale
pentru Statul Român. Prin tratatele încheiate erau confirmate trecerea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a
ţinutului Herţa la URSS, pierderea însumând 50.762 km2 şi 3.915.000 de locuitori. De asemenea era
consfiinţită cedarea Cadrilaterului cu două judeţe – Caliacra şi Durostor – către Bulgaria, în suprafaţă de
6.921 km2 cu 370.000 de locuitori.

Bibliografie
Andreea, P. (fără an). Administrația României in perioada 6 septembrie 1940-23 august 1944.

Apetrei, C. (2009). Istoria administrației publice. Galați.

Enciu, N. (2003). Istoria Românilor. Epoca contemporană. Chișinău: Civitas.

Stănică, V. (fără an). Administrarea teritoriului României în timpul celui de-al doilea Razboi Mondial.