Expertiza medico-legală psihiatrică

Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate tehnico-ştiinţifică specifică instituţiei

medico-legale, ce constă în diagnosticarea stării psihice a persoanei experizate, oferind atât
organelor de urmărire penală, cât şi instanţei de judecată o probă ştiinţifică prin intermediul căreia se
stabileşte responsabilitatea (cu alte cuvinte, răspunde la întrebarea dacă persoana respectivă a
acţionat sau nu cu discernământ).

Responsabilitatea, elementul esenţial ce implica posibilitatea tragerii la răspundere penală a

suspectului/inculpatului, este o noţiune ce prezintă atât o valenţă juridică, cât şi una psihiatrică, cea
din urmă reprezintând “totalitatea particularităţilor psihice ale individului care îl fac pe acesta capabil
să înteleaga libertatea şi necesitatea acţiunilor sale şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci
când acţionează contrar normelor de convieţuire socială şi a legilor”.

Discernamântul, văzut din perspectivă medicală psihiatrică, reprezintă nucleul noţiunii juridice, acesta

putând fi definit ca fiind functia psihică de sinteză prin care persoana este în măsură să conceapă
planul unei acţiuni, etapele de desfăşurare ale acţiunii, cât şi urmările ce decurg din săvârşirea acţiunii.
Este, deci capacitatea subiectului de drept de a-şi organiza motivat activitatea. Această funcţie depinde
de două categorii de factori:

1. a) de structura personalitatii individului;

2. b) de structura conştiintei acestuia în momentul comiterii faptei.2

Din punctul de vedere al dreptului penal, o persoană este considerată că are discernământ dacă la
momentul săvârşirii faptei îndeplinea două condiţii:

1. Avea capacitatea psihică de a-şi da seama de caracterul şi urmările faptei pe care le

săvârşeşte

2. Avea capacitatea de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o faptă determinată. 3

Întrucât, Noul Cod Penal regelementează instituţia juridică a iresponsabilităţii  făptuitorului (art 28 –
NCP) aceasta reprezintând o cauză de neimputabilitate care prin natura sa înlătură atât caracterul
penal al faptei cât şi, pe cale de consecinţă, răspunderea penală iar stabilirea existenţei
discernământului prezintă importanţă atât în calificarea juridică a faptei, cât şi ulterior în
individualizarea pedepselor, expertiza medico-legală psihiatrică este un element indispensabil al
procesul de analiză al instanţei.
Principalul obiectiv al expertizei medico-legale psihiatrice este de a stabili discernământul unei
persoane, starea psihică a unei persoane în momentul săvârşirii faptei, descoperirea tulburărilor ce îi
pot afecta discenământul, gradul de discernământ în momentul săvârşirii faptei – discernământ
diminuat în diferite procente – , finalmente dacă a fost conştientă de faptele sale şi de consecinţele lor.

Expertiza medico-legală psihiatrică se impune în următoarele cazuri:

 Suspectul sau inculpatul este un minor cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani

 Suspectul sau inculpatul este mama acuzată de uciderea sau vătămarea copilului nou-născut
ori a fătului

 Organul de urmărire penală/instanţa de judecată are îndoială asupra discernământului

suspectului/inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul actuzaţiei.4

Expertiza poate fi dispusă în tot cursul urmăririi penale, reglementarea făcând trimitere la ambele
calităţi procesuale ale persoanei cercetate.Specialiştii care au făcut parte din comisia de la elaborare a
proiectului Noului Cod de prodedură penală sunt de părere că este atributul exclusiv al organelor de
urmărire penală – organe de cercetare penală sau procuror – de a observa şi de a sesiza în vederea
dispunerii unei expertize medico-legale psihiatrice, în cursul urmăririi penale.

Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează de către o comisie instituită în acest scop, formată

dintr-un medic legist şi doi medici de specialitatea psihiatrie. Comisia poate funcţiona numai în
centrele unde există servicii sau cabinete medico-legale şi spital sau secţii de psihiatrie. Daca expertiza
priveste un minor în comisia de expertiză vor fi cooptaţi specialisti de neuropsihiatrie
infantilă  şi eventual psihopedagogi.

Faţă de poziţia suspectului/inculpatului, expertiza poate fi :

1. Voluntară, atunci când suspectul/inculpatul îşi exprimă consimţământul cu privire la

efectuarea ei  (art 184 alin(3) NCPP). Consimţământul este exprimat în scris în faţa organelor
de urmărire penală, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a ocrotitorului
legal, în cazul minorilor. Dacă oricare dintre aceste condiţii nu este respectată, consimţământul
poate fi apreciat ca viciat în procedura de cameră preliminară, cu consecinţa excluderii
mijlocului de probă şi a probei în procesul penal.

2. Nevoluntară, dacă suspectul/inculpatul refuză efectuarea expertizei sau, deşi şi-a exprimat

consimtământul, nu se prezintă la instituţia medico-legală pentru efectuarea ei  (art 184 alin (4)
NCPP). În această categorie intră şi situaţia în care persoana îşi exprimă consimţământul
pentru expertiză, dar refuză internarea medicală pentru investigaţii complexe (internarea
nevoluntară – art 184 alin (5) NCPP). Pentru aducerea suspectului/inculpatului la sediul
instituţiei medico-legale, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de
judecată va emite un mandat de aducere, în temeiul art 265 alin (4)-(8) NCPP.4

Cât priveşte procedura de efectuare a expertizei, în cazul celei voluntare, organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată dispune efectuarea acesteia, iar suspectul/inculpatul se prezintă de bunăvoie,
în zilele şi orele fixate de comisie, pentru efectuarea expertizei. În situaţia în care
suspectul/inculpatul nu se prezintă, comisia va anunţa organul de cercetare penală, care va sesiza
procurorul sau instanţa de judecată pentru a se dispune emiterea unui mandat de aducere (art 184
alin (4) NCPP).

În cazul internării nevoluntare (art 184 alin (5) NCPP), în cursul urmăririi penale, procurorul este
sesizat de către comisia de examinare cu privire la necesitatea  internării suspectului/inculpatului în
vederea expertizării. Procurorul apreciază dacă se impune internarea şi va proceda la sesizarea
judecătorului de drepturi şi libertăţi cu propunerea de internare medicală, pentru o durată ce nu
poate depăşii 30 de zile  (care poate fi prelungită  doar o singură dată, pe  o durată de 30 de
zile,  conform art 184 alin.(25) NCPP).

Judecătorul de drepturi şi libertăţi va stabili un termen de soluţionare a cererii, ce  nu poate fi mai
mare de 3 zile de la data sesizării. Judecata are loc în camera de consiliu, în prezenţa procurorului, a
suspectului / inculpatului şi a apărătorului ales sau desemnat din oficiu. Suspectul/inculpatul a cărui
internare se solicită beneficiază de drepturile pe care le are suspectul/inculpatul în cazul măsurilor
preventive.

Suspectul/inculpatul are dreptul de a studia dosarul cauzei, precum şi propunerea de

internare formulată de către procuror. Aceste drepturi pot fi exercitate direct sau prin intermediul
avocatului.

Soluţionarea propunerii de internare nevoluntară poate avea loc şi în lipsa suspectului/ inculpatului,

dacă acesta este  dispărut, se sustrage  sau când,  din cauza stării de sănătăte sau din cauză de forţă
majoră ori stare de necesitate, nu se poate prezenta (art 184 alin (9) NCPP).

Internarea nevoluntară poate fi dispusă şi în cursul judecăţii, de către  instanţă, la  propunerea
comisiei medico-legale psihiatrice, procedura fiind cea prevăzută pentru  faza urmăririi penale,
dispoziţiile alin (6)-(9) ale art.148 NCPP aplicându-se în mod corespunzător.

În rândurile care urmează vom aborda o tema de interes atât din punct de vedere civil, cât și din punct
de vedere psihiatric, dar cu particularitățile activității în domeniul psihiatriei, în ceea ce privește
conceptul de discernământ al pacientului și de exprimare a consimțământului informat.

Discernământul reprezintă o tema de real interes atât din punct de vedere legal cât și din punct de
vedere medical.

Discernământul, din punct de vedere civil, este o stare de fapt (de facto) care se apreciază de la
persoana la persoana (in concreto), în funcție de aptitudinea și puterea sa psiho-intelectivă de a
aprecia și deosebi între bine și rău, licit și ilicit, moral și imoral etc.

Existența ori inexistența discernământului sunt luate în seama de legiuitor atunci cand reglementează
și analizează capacitatea de exercitiu a persoanei, capacitate care interesează în materia încheierii de
acte juridice sau în situația acordării consimțământului.
Se prezumă relativ că o persoana care are capacitate de exercițiu are și discernământ. 

Una dintre caracteristicile discernământului este consimțământul. Potrivit dispozițiilor art. 1204 Cod
civil, consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Din punct de vedere legislativ consimțământul se află într-o interdependență cu discernământul.

Astfel, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

– să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ;

Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept
civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de
voinţă.

– să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

– să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ

Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. într-o formulă generală,
putem spune că viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi
liber al voinţei de a încheia un act juridic.

Din punct de vedere al Legii nr. 487/2002 a sănătății mintale și a protectiei persoanelor cu tulburări
psihice, republicată, consimţământ reprezintă acordul persoanei cu tulburări psihice, dacă aceasta nu
are discernământul afectat, sau al reprezentantului legal ori convenţional, după caz, cu privire la
procedurile de internare, diagnostic şi tratament. În conformitate cu dispozitiile legale medicul
psihiatru trebuie sa obțină cosimțământul liber, informat și documentat al persoanei în cauza.

În situația în care persoana evaluată are dificultăţi în a aprecia implicaţiile unei decizii asupra ei înseşi,
este de preferat ca persoana evaluată să beneficieze de asistenţa reprezentantului legal sau
convenţional.

În practică există situații când persoana își manifestă consimțământul cu privire la tratament iar
medicul psihiatru presupune lipsa discernământului dar nu există o dovada în acest sens.

Din punct de vedere procedural și legal posibilitatea stabilirii discernământului se face prin intermediul
unei expertize medico- legală psihiatrică. Legiuitorul a recunoscut aceasta prerogativă cu privire la
stabilirea discernământului în competența Comisiei Județene de Medicină Legală cât și a Institutului
Național de Medicină Legală Mina Minovici, în urma efectuării unei expertize medico- legale de
specialitate.
Comisia de expertizare este compusă dintr-un medic legist ( Președintele Comisiei ) și doi membrii
psihiatrii. În functie de situația de fapt, printre alte obiective, comisia trebuie să apreciezi cu privire la
discernământul persoanei expertizate.

Dacă în urma finalizării expertizei comisia constată că persoana nu are discernământ atunci aceasta nu
mai poate consființi cu privire la întocmirea actelor juridice sau cu privire la un tratament, neavând
posibilitatea aprecierii implicațiilor deciziilor sale.

În concret, în situația în care medicul psihiatru are cunoștință de existența unei expertize medico –
legale psihiatrice, sau are o dovada scrisă în acest sens, în baza căreia s-a stabilit că persoana nu are
discernământ atunci, în mod clar, trebuie să obțină acordul reprezentantului legal sau convențional al
persoanei cu privire la tratamentul aplicat și la procedurile necesare aplicării tratamentului.

Dacă medicul psihiatru nu are o astfel de cunoștință sau nu există nicio dovada în sensul că pacientul
nu are discernământ atunci, chiar dacă poate presupune că persoana nu are discernământ, trebuie să
analizeze situația aplicând prezumția legală cu privire la discernământul persoanei.

Acest mod de abordare al situației de fapt are la baza și principiile generale ale dreptului conform
carora legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei și nu în sensul neaplicării ei  și “unde
legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem.” Legiuitorul a elaborat pe baza acestor principii și a
retinut că ceea ce nu este interzis în mod expres înseamnă că este permis.

În concluzie, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile în prezenta speță (Codul de procedură

civilă ( Expertiza, art. 330 si urm, Ordonanţa de Guvern nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală; • Hotărârea de Guvern nr. 774/2000 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea
activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală; • Legea nr. 459/2001 pentru aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de
medicină legală • Legea nr. 271/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2001 pentru
modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală; • Ordonanţa Guvernului nr. 57/2001 pentru modificarea
şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea
instituţiilor de medicină legală; • Ordonanţa de Guvern nr. 1/2000, republicată; • Ordinul nr. 1134/C
din 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a
altor lucrări medico-legale; • L 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări
psihice; • Ordinul nr. 372/2006 privind Normele de aplicare a Legii sanatatii mintale si a protectiei
persoanelor cu tulburari psihice nr. 487/2002, cu modificarile ulterioare, Ordinul nr. 1411/2016 privind
modificarea și completarea Ordinului Ministrului Sănătății publice nr. 482/2007) medicul psihiatru
reține lipsa de discernământ a persoanei doar în situația existenței unei expertize medico- legale
psihiatrice, de care acesta să aibă cunoștință la momentul exprimării consimțământului informat. In
situația lipsei unei astfel de expertize medicul psihiatrul aplică prezumția relativă ca o persoană care
are capacitate de exercițiu are și discernământ. 

 
În situația specială în care se obține consimțământul persoanei pentru tratament și, în următoarea
perioadă, medicul află în mod indubitabil că aceasta nu avea discernământ în momentul obținerii
consimțământului atunci trebuie obținut acordul de la soțul/soția sau ruda majoră cea mai
apropiată a pacientului.

                      Prin ruda cea mai apropiată se înțelege, în ordine, părintele, descendentul, rudele în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv, conform Ordinului 1411/2016 privind modificarea și
completarea Ordinului Ministrului Sănătății publice nr. 482/2007.

                      În cazul în care medicul psihiatru nu obține consimțământul familiei cu privire la tratament

atunci acesta înceteaza imediat tratamentul, întocmind un referat justificativ în acest sens. Medicul
psihiatru poate să nu înceteze tratamentul pacientului în situația în care se află  într-o stare de
necesitate justificată, moment în care poate demara procedura internării non voluntare.

                      Conform dispozițiilor art. 20 din Noul Cod Penal este în stare de necesitate persoana care
săvârșește o faptă sau o încălcare legală pentru a salva de la un pericol imediat, și care nu putea fi
înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane, dacă urmările faptei
nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat.

Despre necesitatea reglementării expertizei psihologice în procesul penal

1. Cadrul legislativ

Potrivit articolului 172/1 din Codul de procedură penală (CPP), efectuarea unei expertize se dispune
când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță
pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert. Expertiza poate fi dispusă atât în
faza de urmărire penală cât și in faza de judecată și se concretizează într-un raport de expertiză.

Conform legislației noastre expertizele pot fi criminalistice, medico-legale sau tehnice.

Potrivit articolului 172/7 CPP, în domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt
necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire
penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara
acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător. După cum se
poate observa, codul nu menționează un act anume în care să se concretizeze opinia specialistului dar
se face trimitere la dispozițiile referitoare la audierea martorului. Din acest considerent, în literatura de
specialitate s-a arătat că ”dacă în cazul expertizei și al constatării se întocmesc rapoarte scrise , în
cazul aplicării dispozițiilor art. 172 alin. (7) CPP. Specialistul este audiat în calitate de martor”. Totuși,
chiar dacă legiuitorul nu a menționat în mod explicit posibilitatea ca opinia specialistului să fie
formulată în formă scrisă, având în vedere tocmai caracterul extrem de specializat al acesteia, apreciez
că, din punct de vedere practic, măcar într-o primă fază, metodele și concluziile ar trebui exprimate în
scris.

Expertiza psihiatrică se dispune în conformitate cu dispozițiile 184/1 CPP. În cazul infracțiunilor comise
de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului
de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra
discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul
acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată
termenul de prezentare în vederea examinării.

Pe de altă parte, potrivit  art. 115/2 2 CPP, persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în
mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că
persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la
cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.

2. Poate fi dispusă expertiza psihiatrică altor persoane decât cele care au săvârșit infracțiuni?

În doctrină s-a arătat că ”deși expertiza medico-legală psihiatrică este dispusă, în general, cu privire la
suspect sau inculpat, poate fi supusă acestei expertize atât persoana vătămată sau partea civilă ,
precum și martorul, atunci când stabilirea stării de sănătate psihică a acestor persoane este necesară
pentru aflarea adevărului în cauză”. De asemenea, s-a arătat că ”în practica organelor judiciare în
cauzele privind săvârșirea infracțiunii de refuz sau sustragere de la prelevarea mostrelor biologice
prevăzute de art. 337 C.pen. a fost invocată existența unei fobii de ace (aichmofobia). În cazul invocării
unei astfel de apărări , organul judiciar va dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice” 

De asemenea, în practică, unele organe judiciare obișnuiesc să dispună o expertiză psihiatrică atunci
când doresc să fie constatate anumite traume suferite de persoanele vătămate – cum ar fi în cazul
săvârșirii unor infracțiuni privind viața sexuală.

Avem rezerve cu privire la aceste opinii sau practici, având în vedere următoarele considerente:
– Codul de procedură penală prevede cât se poate de clar că  expertiza psihiatrică nu se poate dispune
decât față de o persoană care a săvârșit o infracțiune
– inclusiv persoanei care a săvârșit infracțiunea nu i se poate efectua în orice condiții o expertiză
psihiatrică, ci doar în cazurile expres prevăzute de art. 184 /1 CPP
– obiectul expertizei psihiatrice nu poate fi altceva decât strict stabilirea
existenței  discernământului  persoanei care a săvârșit infracțiunea
– expertiza psihiatrică are un regim special și  presupune, de cele mai multe ori, inclusiv internarea
suspectului sau inculpatului;     în cazul unei persoane vătămate, părți civile sau unui martor o internare
nevoluntară este de neconceput
– caracterul special al expertizei psihiatrice rezultă foarte clar din art. 184 /28 CPP, în care se arată că
perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea
efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 din Codul penal; cu
alte cuvinte, atât în cazul internării nevoluntare dar și în cazul internării voluntare, deducerea este 
similară celei privind   arestul preventiv sau arestul la domiciliu.
– în anumite situații (spre exemplu, când persoana vătămată a agresată sexual) inclusiv denumirea
activității efectuate, aceea de expertiză  psihiatrică, i-ar putea produce persoanei o nouă traumă

3. Expertiză psihologică sau opinie psihologică?

În mod corect, în situația în care ar fi necesară efectuarea unei expertize persoanei vătămate sau părții
civile, referitoare la existența unor traume, sau martorului în condițiile art. 115 /2 CPP,sau chiar
suspectului sau inculpatului (în această situație, atunci când    nu se are în vedere stabilirea
discernământului unei persoane ci, spre exemplu, doar stabilirea existenței unei fobii), calea pe care ar
trebui să o aleagă organul judiciar nu este aceea a unei expertize medico-legale psihiatrice, ci a
unei  expertize psihologice.

Cum, din nefericire, expertiza psihologică nu este prevăzută în mod expres în legislația procesuală sau
în legislația specială subsecventă (denumirea o regăsim doar în cazul unor expertize neprocesuale),
singura modalitate practică o reprezintă  solicitarea opiniei unui specialist psiholog, în conformitate cu
dispozițiile art. 172 /7 CPP . În acest context, psihologia apare ca un domeniu strict specializat întrucât
domeniul nu este prevăzut în legislația specifică expertizelor judiciare.

În contextul acestei discuții, trebuie avute în vedere și prevederile din Normele privind competențele
profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, din 11.01.2019, ale Colegiului Psihologilor din
România COPSI. Se poate observa că aceste norme folosesc termenul de expertiză psihologică, ba chiar
și acela de expertiză psihologică judiciară . Astfel, articolul 17 prevede că expertizele psihologice pot fi
realizate de către psihologii specialiști și principali în specialitatea deținută. De asemenea, potrivit
articolului 7 punctul 2, psihologul specialist în psihologie clinică este abilitat să efectueze evaluarea
psihologică clinică, care înseamnă inclusiv    realizarea expertizelor psihologice judiciare și extrajudiciare
pentru instanțele de fond, realizarea evaluărilor neuropsihologice clinice, identificarea factorilor
psihologici implicați în sarcină sau adopție, plasament, adicții, mediul instituțional sau penitenciar,
participare la dezvoltarea și validarea instrumentelor de evaluare psihologică clinică.

Trebuie însă avut în vedere că expertiza psihologică:

– nu este o expertiză criminalistică  ( nefiind reglementată de OG 75/2000 privind organizarea
activității de expertiză criminalistică și legislația subsecventă)
– nu este consacrată ca expertiză medico-legală în OG 1/2000, privind organizarea activității și
funcționarea instituțiilor de medicină legală  și nici în legislația subsecventă
– nu se află printre specializările din nomenclatorul expertizelor tehnice aprobat prin Ordinul
Ministrului Justiției nr. 199/C/2010, care stabilește, conform OG 2/2000 privind organizarea activității
de expertiză tehnică, domeniile în care se poate efectua expertiza tehnică judiciară

De aceea, de lege lata, nu putem vorbi, despre existența expertizei psihologice judiciare, în contextul în
care singurul act care folosește această denumire sunt  normele profesionale ale Colegiului Psihologilor
din România. De asemenea, trebuie observat că și aceste norme fac o referire destul de ambiguă la
expertiza psihologică judiciară și par a nu se referi și la faza de urmărire penală cât timp se discută
doar despre instanțele de fond (!).

Ca atare, soluția corectă pentru procesul penal este de a solicita opinia unui specialist psiholog, abilitat
potrivit normele privind competențele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, din
11.01.2019, ale Colegiului Psihologilor din România – COPSI, și nu dispunerea unei expertize
psihologice, nicidecum a unei expertize psihiatrice. În orice caz, în lipsa unei reglementări clare,
solicitarea unei asemenea opinii nu s-ar putea realiza fără acordul persoanei la care se referă, întrucât
ar presupune inclusiv un consult de specialitate.

Nu pot fi folosite, în acest sens, dispozițiile legale referitoare la examinarea fizică a unei persoane
deoarece acestea au în vedere, potrivit art. 190 CPP, examinarea externă și internă a corpului acesteia,
precum și prelevarea de probe biologice. Ar fi fost de dorit ca în Codul de procedură penală, pe lângă
examinarea fizică să existe dispoziții similare referitoare la examinarea psihologică.
De asemenea, nu suntem pe tărâmul examinării medico-legale a persoanei (art. 189 CPP) deoarece,
așa cum rezultă din textul legal, examinarea medico-legală a persoanei în vederea constatării urmelor
și a consecințelor unei infracțiuni se efectuează conform legii speciale, iar legea specială (OG 1/2000,
privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală) nu face niciun fel de
referire la examinarea psihologică, ci doar la expertiza psihiatrică. Nici în Ordinul nr. 1134/2000, al
Ministrului Justiției, pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a
constatărilor și a altor lucrări medico-legale nu se fac referiri la examinări psihologice ci doar la
evaluarea capacității psihice a unei persoane, în scopul stabilirii elementelor necesare pentru
aprecierea responsabilității penale sau a responsabilității civile (art. 27 alin. 1, lit. a). Or, după cum
rezultă inclusiv din ordin, termenul de capacitate vizează, practic, doar discernământul unei persoane.

În ceea ce-l privește strict pe martor, în mod general, o expertiză medico-legală nu i-ar putea fi
efectuată , deoarece aceasta vizează constatarea urmelor sau consecințelor unei infracțiuni. Or,
acestea se pot produce față de persoana vătămată, nu față de martor (excepție poate face situația
când persoana vătămată nu participă în proces în această calitate și este audiată ca martor).

4. Denumirea de expertiză psihologică în practica judiciară și constituțională

În practică, există însă cazuri în care instanțele care folosesc chiar  termenul de expertiză psihologică.
Această folosire a termenului de expertiză este însă greșită, din considerentele pe care le-am arătat
mai sus.   Ceea ce este, totuși,   de remarcat este faptul că aceste instanțe fac o delimitare între
expertiza psihologică și expertiza psihiatrică.

Într-o  speță a Judecătoriei Moinești, în sentința penală 535/2011, referitoare la o infracțiune de incest,
se arată: ”Cu privire la schimbarea de încadrare juridică pusă în discuție de partea vătămată prin
apărător, în infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. b ind. 1 Cod penal, instanța o
apreciază neîntemeiată și o va respinge. Astfel, chiar dacă  expertiza psihologică  [s.n.] efectuată în
cursul urmăririi penale menționează o „incapacitate de a riposta” a minorei în relația cu bunicul său, și
descrie cu lux de amănunte manipularea îndelungată și bine gândită a inculpatului, precum și confuzia
atribuită mental de minoră caracterului sexual al mângâierilor bunicului cu „jocul”, instanța apreciază
că nu se pliază pe condițiile prevăzute de art. 197 alin. 1 Cod penal, pentru ca fapta să fie aceea de viol,
nefiind vorba nici de constrângere fizică sau morală, nici de incapacitatea de a se apăra sau a-și
exprima voința. Atitudinea minorei în gestionarea relației cu bunicul a fost determinată de gradul
scăzut instructiv- educativ al acesteia și al familiei în general, precum și de impunerea și respectarea
statutului de „fetiță ascultătoare” atribuit de familie. Faptul că minora a avut reprezentarea exactă,
rațională a relației cu inculpatul la un moment dat, este dovedit de frica pe care a manifestat-o în a
împărtăși cu părinții săi experiența sa”.

De asemenea, din sentința penală 248/2016 (act sexual cu minor) a Judecătoriei Ploiești rezultă că
instanța a ”admis cererea privind efectuarea unei  expertize psihologice  [s.n.], de către Serviciul de
Medicina Legală, a persoanei vătămate, in care sa se constate daca persoana vătămata preint un
comportament specific persoanelor agresate sexual, stări de anxietate provenite in urma întreținerii
raporturilor sexuale ori daca minora necesita terapie de specialitate sau consiliere, iar in caz afirmativ
pe ce perioada”. Totuși, așa cum rezultă din aceeași sentință, deși s-a dispus o expertiză psihologică,
Serviciul de medicină legală județean a întocmit un raport pe care l-a intitulat expertiză … psihiatrică:
”potrivit raportului de expertiza medico-legala psihiatrica 422/05.05.2015 întocmit de SML  că
persoana vătămata prezinta tulburare de adaptare socio -familiala, episod depresiv de intensitate
medie, situație parentala atipica si antecedente de abuz sexual. Starea minorei ar putea fi cauzata de
abuzul sexual într-un context socio-familial (lipsa mamei, lipsa de atenție a tatălui). Minora necesita
tratament psihotrop si consiliere psihologica pe o perioada determinata de evoluția tulburării, aceasta
stabilindu-se prin recomandare de specialitate”.

Într-o altă speță (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 462/RC/2016), privind un viol, instanța a
arătat: ”Raportul de  expertiza psihologica    [s.n.] întocmit de expert  în cursul apelului, după ce face
trimitere la toate discuțiile avute cu minora, concluzionează ca mărturia minorei în privința abuzului
sexual este una credibila întrucât aceasta prezinta coerență, fără contradicții oi este făcuta într-un
limbaj propriu cuprinzând detalii idiosencratetice relevante. S-a arătat ca exista carențe la nivelul
educației sexuale, cunoștințele existente fiind acumulate necritic, spontan oi chiar traumatizant”.

În acest context, trebuie remarcat că termenul de expertiză psihologică este folosit într-o decizie și de
Curtea Constituțională (greșit, din punctul nostru de vedere). Astfel, în Decizia nr. 601/2018 referitoare
la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penala se
arată: ”cu privire la minorul care are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, legea reglementează o
prezumție relativă de lipsă a discernământului, în intervalul de timp anterior menționat, având loc un
proces de dezvoltare psihologică a persoanei, care presupune un discernământ în formare. În această
ipoteză juridică, instanța de judecată este obligată să dispună efectuarea unor  expertize
psihologice  [s.n.] sau psihiatrice, urmând ca pe baza rezultatelor acestora să se pronunțe asupra
existenței sau a inexistenței discernământului în momentul comiterii faptei. Persoana care a împlinit
vârsta de 16 ani este prezumată relativ că are discernământ și că a putut să își dea seama de
gravitatea faptei pe care a comis-o și de urmările socialmente periculoase ale acesteia, însă, cu toate
acestea, legiuitorul a apreciat că această capacitate nu este pe deplin formată, aspect ce justifică
reglementarea unui regim juridic sancționator diferit al faptelor penale comise de minori”.

5. Concluzie.  De lege ferenda, pentru cazurile în care este necesar, în procesul penal, un consult psihic
de orice natură, care să fie efectuat persoanei vătămate, părții civile, martorului sau chiar suspectului
ori inculpatului (în această din urmă situație, doar când nu se pune problema discernământului) ar
trebui reglementată, în Codul de procedură penală, expertiza psihologică, și corelativ, examinarea
psihologică (ale cărei prevederi ar trebui să fie similare examinării fizice a persoanei)
 Bibliografie
1. univ.prof.dr. GC Curcă, Prof.Univ.Dr Valentin Iftenie, Conf. Dr. Valentin Gheorghiu – Medicină
legală (Suport de curs pentru Facultatea de Drept), 2013, pag.70-72

2. dr. Valentin Gheorghiu, Medicină Legală – note de curs, Universitatea de medicină şi farmacie
Carol Davila – Facultatea de medicină, pag.167

3. Antoniu, C.Bulai, Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Ed.Hamangiu, Bucureşti,

pag.277

4. Nicolae Volonciu , Andreea Simona Uzlau , Daniel Atasiei , Catalin Mihai Chirita , Teodor-Viorel
Gheorghe , Cristinel Ghigheci , Raluca Morosanu , Georgiana Anghel-Tudor , Victor Vaduva ,
Corina Voicu; Noul Cod de procedură penală, Ed. Hamangiu, 2014; pag.388-390

5. M.Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală, comentariu pe articole, ediția 2, C.H.

Beck, 2017, p. 878, 904-905, 909.

6. - Constituţia României.

7. - Codul de procedură penală.

8. - Codul familiei;

9. - Codul penal;

10. - Horia Raţă, Noţiuni generale de medicină legală – ediţia a 2a, Ed. Estfalia, 2013.

11. - Vladimir Beliș, Medicină Legală, curs pentru facultăţile de drept, ediaţia a V-a revăzută și
adăugită, Ed. Juridică, București, 2005;

12. - Vladimir Beliș, Tratat de Medicină Legală, Ed. Medicală, București, 1995.