Partaj PDF

408________ ________ ______________ CR1STINA RAMONA DUŢĂ
indiferent de regimul matrimonial căruia soţii îi sunt supuşi, legea impune

necesitatea consimţământului expres al ambilor soţi,extinzând astfel
regulile regimului comunitar şi asupra acelor bunuri care, fie prin
dispoziţia legii, fie datorită regimului matrimonial ales de către soţi,nu
intră în câmpul său de aplicare.
Pentru a fi dispusă măsura limitării judiciare a puterilor unuia dintre
soţi, trebuie aşadar îndeplinite următoarele cerinţe cumulative: unul dintre
soţi să încheie acte juridice de dispoziţie; prin aceste acte se pun, în mod
grav,în pericol interesele familiei; să existe o legătură de cauzalitate între
primele cerinţe.
In ceea ce priveşte noţiunea de „pericol grav” rămâne la aprecierea
instanţei să hotărască, în fimcţie de circumstanţele particulare ale cauzei,
gravitatea actelor de dispoziţie, prin raportare la gradul de afectare a
intereselor familiei.
Nu este necesar ca efectul grav sau vătămător să se fi produs deja,
finalitatea edictării acestei dispoziţii este aceea de protecţie sau evitare a
unei stări de pericol iminent sau probabil a se produce în viitor'.
Pentai aceleaşi considerente pe care le-am enunţat anterior, în ceea ce
priveşte extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi, apreciem că şi
măsura limitării acestora este tot una temporară, menită a interveni doar în
cazul unui conflict grav între soţi, de a asana acest conflict şi de a înceta
atunci când starea conflictuală a încetat. Prin urmare, din însuşi conţinutul
art. 316 alin. (1) rezultă că măsura poate fi dispusă doar în mod
excepţional; pe o durată determinată, ce nu poate depăşi 2 ani, în această
durată fiind incluse şi eventuale prelungiri; măsura poate fi ridicată sau
modificată şi înainte de împlinirea termenului, dacă intervine o schimbare
esenţială a împrejurărilor care au determinat-o12.
Potrivit art. 316 alin. (2) teza I sancţiunea care loveşte actele încheiate
cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitatea relativă. Pe
cale de consecinţă, aceasta poate fi invocată doar de soţul care nu şi-a dat
consimţământul la încheierea actului, în termen de un an de la data la care
a aflat de act, termenul fiind de prescripţie.
1 A. Colomer, op. cit., p. 73; Fr. Lucet, B. Vareille, Droit civil, regimes matrimoniaux,
liberalites, succesions, 2eme6d., Dalloz, Paris, 1997, p. 41.
2 Fr. Lucet, B. Vareille, op. cit., p. 42.
CAPITOLUL V
PARTAJUL BUNURILOR COMUNE
Secţiunea I
§1. Consideraţii generale privind dreptul la acţiune
Puterea intrinsecă şi specifică dreptului subiectiv1, în virtutea căreia

titularul poate face apel la constrângerea statului12, când dreptul este
încălcat, reprezintă dreptul la acţiune. Cum arată un judecător englez „ într-rn
plan practic, existenţa unui drept depinde de existenţa unui remediu care
să vină să îi sancţioneze încălcarea ”3.
Deci, noţiunea de drept subiectiv, absolut familiară „drepturilor
romaniste”, rămâne necunoscută gândirii de common law (ansamblul
regulilor de drept care constituie baza sistemului juridic al ţărilor de limbă
engleză).
Punctul de vedere a fost îmbrăţişat şi de alţi autori4, care l-au admis
într-o formulă mai nuanţată, aceştia arătând că „Independenţa acţiunii faţă
de drept nu poate fi exageratăf...) ”, acţiunea, oricare ar fi accepţiunea pe
care i-am da-o, nu poate exista decât în vederea apărării unui drept sau
ocrotirii unei situaţii juridice necunoscute de lege. Acţiunea declanşează şi
exercită mecanismul judiciar după reguli procesuale, care aparţin dreptului
procesual civil, însă fundamentul său trebuie căutat întotdeauna în încăl
carea, contestarea, negarea unui drept recunoscut de lege sau în necesitatea
ocrotirii, prin intermediul justiţiei a unor situaţii juridice, expres
1 „Dreptul subiectiv a fost definit ca o creaţie a conştiinţei juridice reflexive”. Faptul

că nu există în tradiţia common law o ştiinţă a dreptului, specifică sistemului european, face
ca materia drepturilor subiective să fie organizată în jurul noţiunilor de „nedreptate” şi
„remediu”.
2 Al. Bacaci, Unele consideraţii cu privire la raportul dintre dreptul substanţial şi
acţiunea în justiţie, în SCJ nr. 3/1984, p. 216.
3 P. Legrand, Dreptul comparat - autorul citează judecătorul Oliver Tehno-lmpex vs.
Gebr. Van Weelde Scheepvaartkantoor, B.V. 1981, Q.B. 648, (CA), p. 672.
4 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Parte generală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997, pp. 135 şi 136.
410__________ _________ ________ CR1STINA RAMONA IH ŢĂ
determinate. Astfel, poate fi înţeleasă afirmaţia, unanim recunoscută, în

sensul împrumutării, de către acţiune a naturii şi caracteristicilor dreptului
dedus judecăţii1.
Etimologic, noţiunea de acţiune vizează o situaţie dinamică, un exer
ciţiu al dreptului de acţiune, care constituie premisa, starea ei potenţială,
care trebuie concretizată în voinţa de a acţiona prin exerciţiul formelor
prescrise, în caz contrar, neputând vorbi de acţiune civilă.
Fără justificarea unui interes, din partea celui care solicită concursul
organelor de justiţie, activitatea procesuală nu poate fi declanşată şi
întreţinută. Interesul, entitate distinctă de dreptul ocrotit sau apărat, prin
intermediul justiţiei12, este identificat în literatura juridică, cu folosul
practic, imediat, material sau moral, pe care partea îl urmăreşte3 şi pe care
trebuie să-l justifice, pentru a putea exercita acţiunea civilă sau a efectua un
anume act procesual.
Pe plan juridic, interesul ele a acţiona în justiţie, apare ca, determinat
de încălcarea, violarea, negarea unui drept sau stare de incertitudine,
înfaţişându-se ca o nevoie de a acţiona către atingerea unui scop, realizarea
unui folos, ce poate consta în obligarea unor persoane la a recunoaşte un
drept, acoperirea unei pagube, refacerea unui act procesual, anularea lui.
In sens procesual, dreptul la acţiune reprezintă posibilitatea unei
persoane de a se adresa organului jurisdicţional4 şi în sens material, posi
bilitatea reclamantului de a obţine recunoaşterea şi realizarea dreptului său
contestat, prin constrângerea juridică a pârâtului.
Dreptul la acţiune are o configuraţie juridică unitară de natură proce
suală, având ca fundament un drept substanţial încălcat, contestat, asupra
existenţei căruia se pronunţă instanţa de judecată în urma activităţii
specifice, desfăşurată conform legii.
Autorii5, care susţin, în literatura juridică autonomia totală a acţiunii faţă
de dreptul substanţial, consideră existenţa dreptului subiectiv ca, nefiind o
condiţie a exerciţiului acţiunii, fiind suficientă afirmarea existenţei unui drept
actual, ce a fost încălcat „partea interesată, trebuind să creadă doar în
existenţa dreptului pe care îl afirmă şi în încălcarea ce i s-a adus ”,
1 M. Constantinescu, Raportul dintre acţiune şi situaţia juridică proteguită, în RRD

nr. 9/1969, p. 39.
2 I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 106.
3 1. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 294.
4 Al. Bacaci, op. cit., p. 217.
5 Gr. Porumb, op. cit., p. 107.
Raporturile patrimoniale dintre soli - Codul familiei şi Noul Cod civil 411
Exerciţiul acţiunii nu este condiţionat de existenţa dreptului subiectiv,
fapt ce rezultă şi din aceea că, există acţiuni în constatare negative, prin
care se cere tocmai constatarea inexistenţei unui raport juridic şi acţiuni
constitutive de drepturi, în cazul cărora nu se poate vorbi de existenţa unui
drept anterior judecăţii1.
§2. Acţiuni pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Comunitatea matrimonială de bunuri, ca principal efect patrimonial al
căsătoriei, trebuie să dăinuiască, în principiu, tot timpul acesteia. Despăr
ţirea în fapt a soţilor nu atrage şi încetarea comunităţii de bunuri, căci
regimul legal al bunurilor nu poate suferi modificări ori de câte ori între
soţi apar neînţelegeri. în majoritatea cazurilor, comunitatea de bunuri
durează tot timpul căsătoriei, dar uneori interesele soţilor sau ale credi
torilor pot duce la împărţirea bunurilor comune, nu numai la desfacerea
căsătoriei, ci şi în timpul acesteia, în condiţiile art. 36 alin. (2) din Codul
familiei.
în acest sens, legiuitorul a prevăzut posibilitatea împărţirii bunurilor
comune, în întregime sau în parte, în timpul căsătoriei, pentru motive
temeinice, la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai unuia
dintre ei, această operaţiune putând avea loc în timpul căsătoriei, odată cu
divorţul12 sau ulterior acestui moment.
1 Pentru detalii în legătură cu noţiunea acţiunii civile, natura juridică, condiţiile de

exerciţie, elementele acţiunii civile, clasificarea acţiunilor civile conform noului Cod de
procedură civilă, a se vedea M.C. Mocanu, Manual de procedură civilă, Teoria generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012. pp. 104-110.
2 PR nr. 2/2001, pp. 142-144.
în practică s-a concluzionat că, cererea de partaj are caracter accesoriu şi revine în
căderea instanţei competente să judece cererea principală de desfacere a căsătoriei, în speţă
judecătoriei, conform art. 17 C. pr. civ. Prorogarea de competenţă în favoarea judecătoriei
referitoare la cererea de partaj de bunuri comune operează de la data sesizării instanţei -
data cererii de chemare în judecată - şi operează pe tot parcursul soluţionării cauzei.
Dacă instanţa învestită să judece acţiunea principală şi cererea accesorie dispune
ulterior judecata deosebită a cererii accesorii, această împrejurare nu produce efecte juridice
asupra competenţei materiale a acesteia.
Potrivit art. 17 C. pr. civ.. instanţa legal învestită cu judecarea principalului capăt de
cerere al acţiunii (divorţul) este competentă să judece şi cererea accesorie - ca referitoare la
partajarea bunurilor comune, dispoziţiile art. 2 lit. B nefiind aplicabile, indiferent de
valoarea bunurilor. Soluţia se întemeiază pe faptul că, cererea având ca obiect desfacerea
căsătoriei părţilor are caracter principal şi revine în competenţa de soluţionare a judecătoriei,
conform art. 607 C. pr. civ. Cererea de partaj are caracter accesoriu şi revine în căderea
412_______________________________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
Efectul patrimonial1 principal al căsătoriei, trebuie să fie în fiinţă, în

principiu, tot timpul căsătoriei*12. însă atunci când, interesele soţilor sau
creditorilor reclamă împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei, acest lucru se
poate realiza, fiind conform prevederilor art. 36 alin. (2) din Codul familiei.
2.1. împărţirea bunurilor comune la cererea soţilor

Aşa cum rezultă din prevederile art. 36 alin. (2) din Codul familiei,
bunurile comune se pot împărţi, pentru motive temeinice, la cererea unuia
dintre soţi, fie în întregime, fie numai în parte. Această împărţire este
supusă următoarelor condiţii:
A) Se poate face numai pentru motive temeinice. Legea nu arată în ce

constau motivele temeinice care să justifice împărţirea bunurilor comune,
aprecierea in concreto a acestor motive fiind atributul exclusiv al instanţei
de judecată. Drept criteriu de apreciere, Tribunalul Suprem a statuat, cu
valoare de principiu, că prin motive temeinice trebuie înţelese acele
împrejurări care „impun cu necesitate încetarea comunităţii, totale sau
parţiale, a bunurilor comune”3, tară ca atare împrejurări să fie neapărat
imputabile unuia dintre soţi, cu titlu de culpă a acestuia4.
Cu titlu de exemplu, unul dintre soţi va putea să ceară şi să obţină
împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, dacă numai în
acest fel poate să transforme bunurile comune în bunuri proprii, pe care să
le poată ulterior înstrăina, în vederea ajutării, în lipsă de alte mijloace
materiale, a unui copil al său, dintr-o căsătorie anterioară, aflat în nevoie5;
împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ, de către celălalt de a
instanţei competente să judece cererea principală de desfacere a căsătoriei, în speţă

judecătoriei. Chiar dacă instanţa învestită să judece acţiunea principală şi cererea accesorie
dispune ulterior, judecata deosebită a cererii accesorii, nu produce efecte juridice asupra
competenţei materiale a acesteia.
1 Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 137.
2 C. Benjamin, Lettre sur Julie, Paris, Gamier, 1955, pp. 223-243; E. Cioran,
Antologia portretului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 184 - „Căsătoria este un lucru
admirabil: în locul unui scop care nu mai există, ea aduce cu sine interese comune, care
dăinuie mereu...”
3 TS, dec. civ. nr. 656/1959, în LP nr. 12/1959, p. 100.
4 Al. Bacaci, Raporturile ...op. cit., p. 86.
5 TS, decizia de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie 1960, în CD 1960, p. 27.
Raporturile pahimoniale dintre soţi - Codul familiei şi Noul Cod civil 413
participa la folosirea ori administrarea bunurilor comune1; în cazul sepa

raţiei în fapt, când soţul întreţine relaţii de concubinaj şi deţine o parte din
bunurile comune, pe care le foloseşte existând pericol de irosire, constituie
motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei12.
Tot prin decizie de îndrumare, Tribunalul Suprem a consacrat şi posi
bilitatea săvârşirii, de către soţi, a infracţiunilor de furt şi abuz de
încredere, situaţie în care cererea de împărţire a bunurilor este justificată
prin hotărârea de condamnare a soţului vinovat3.
S-a considerat, că nu reprezintă motiv temeinic faptul părăsirii, de
către soţul reclamant a apartamentului proprietate comună, sub pretextul
unor neînţelegeri cu soţia pârâtă, chiar în împrejurarea că el are venituri
reduse pe care înţelege să le completeze cu suma ce ar obţine-o din
vânzarea cotei-părţi ce îi revine din apartament4. Situaţia ar fi schimbată
dacă soţul rămas în apartamentul a cărui împărţire se solicită îl împiedică
pe celălalt să folosească apartamentul şi dacă s-ar stabili necesitatea de a se
pune la adăpost cota sa de proprietate şi a-i da posibilitatea exercitării
normale a dreptului său. De asemenea, existenţa acţiunii de divorţ nu poate
constitui prin ea însăşi un motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor în
timpul căsătoriei5. Nu sunt întrunite cerinţele care să justifice partajarea
bunurilor comune în timpul căsătoriei, dacă motivele invocate constau în
faptul că pârâtul a cheltuit bani, astfel încât reclamantul şi copilul rezultat
din căsătorie nu au asigurate condiţiile materiale pentru existenţă6.
O problemă delicată şi controversată o constituie situaţia, în care, unul
dintre soţi, despărţit în fapt, de celălalt, îşi asigură, prin acte arbitrare,
folosinţa exclusivă a bunurilor, menţinând această stare, timp îndelungat,
împotriva intereselor legitime ale celuilalt soţ. O asemenea împrejurare
constituie motiv temeinic de împărţire a bunurilor comune în timpul
căsătoriei, conform art. 36 alin. (2) din Codul familiei7.
1 T. reg. Bucureşti, dec. civ. nr. 1219/1959, în LP nr. 11/1959, p. 97.

2 TS, dec. civ. nr. 1399 din 23 octombrie 1970, în RRD nr. 4/1971, p. 135.
3 Plenul TS, decizia de îndrumare nr. 4/1974, în CD 1974, p. 49.
4 TS, dec. civ. nr. 1200 din 29 iulie 1963, înPN nr. 9/1964, p. 155.
5 TS, dec. civ. nr. 1070 din 22 iunie 1971, în I.G. Mihuţă, Repertoriu...1969-
1975, p. 26.
6 CAB, S. a III-a civ., dec. nr. 868 din 21 septembrie 1995, în C.P.J 1993-1998, pp. 109
şi 110.
7 TS, S. civ., dec. nr. 1810 din 29 septembrie 1972, în RRD nr. 5/1973, p. 141.
S-a afinnat că, în situaţia în care, în cadrul acţiunii de divorţ nu s-a
cerut şi împărţirea bunurilor comune, la cererea părţilor, instanţa va trebui
să rezolve problema locuinţei comune, dispunând, pe calea unei măsuri
provizorii, împărţirea sau atribuirea locuinţei după criteriile legale, chiar
atunci când locuinţa aparţine soţilor în coproprietate, urmând ca, rezol
varea definitivă a drepturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior în
cadrul unei acţiuni separate de partaj1.
Nu se poate face, desigur, o enumerare completă a împrejurărilor care
ar putea constitui motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune,
instanţele judecătoreşti fiind chemate, de la caz la caz, să hotărască dacă o
asemenea acţiune se justifică sau nu, în sensul de a nu admite cu uşurinţă
astfel de acţiuni, dar nici de a le respinge de plano cu motivarea că
admiterea lor ar constitui un pas spre divorţ.
B) Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate realiza

exclusiv prin hotărâre judecătorească, eventuala convenţie a soţilor în
acest sens fiind lovită de nulitate absolută, deoarece înfrânge dispoziţiile
legale12.
Acţiunea de împărţeală a bunurilor comune se soluţionează, de către
instanţa care soluţionează acţiunea de divorţ, adică de către instanţa în a
cărei rază teritorială se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor,
deoarece acesta este şi locul unde se află bunurile soţilor. Aceeaşi regulă se
aplică şi în cazul împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, conform
art. 36 alin. (2) din Codul familiei3, în temeiul prevederilor art. 607 C. pr.
civ. în cazul în care sofii nu au şi nici nu au avut domiciliu comun, instanţa
competentă pentru împărţirea bunurilor se determină potrivit dreptului
comun, respectiv după prevederile art. 5 şi 13 C. pr. civ.
Soţul pârât, în acţiunea de împărţire a bunurilor dobândite în timpul
căsătoriei, care a recunoscut în faţa primei instanţe compunerea masei
acestor bunuri nu poate reveni fără o temeinică justificare asupra recu
noaşterii sale4.
S-a susţinut că instanţa nu poate consfinţi învoiala soţilor cu privire la
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei5, pentru a nu se eluda
1 TS, S. civ., dec. nr. 1832 din 3 octombrie 1972, înRRD nr. 5/1973, p. 141.
2 TS, dec. civ. nr. 19 din 10 ianuarie 1969, în CD 1970, p. 174.
3 TS, S. civ., dec. nr. 1128 din 20 iulie 1978, în RRD nr. 1/1979, p. 50.
4 T. jud. Ialomiţa, dec. civ. nr. 252 din 6 iulie 1978, în RRDnr. 1/1979, p. 51.
5 1.P. Filipescu, Relaţiile patrimoniale..., op. cit., p. 151.
Raporturile patrimoniale dintre soţi-C odul familiei şi Noul Cod civil 415
regimul comunităţii de bunuri. Apreciem că afirmaţia trebuie nuanţată,

deoarece, în măsura în care constată existenţa motivelor temeinice de
împărţeală, iar tranzacţia soţilor înfăţişată instanţei este legală, instanţa nu
are niciun motiv să refuze a luat act de această înţelegere a soţilor, ce
vizează în mod exclusiv modul în care se va realiza împărţeala, iar nu
temeinicia acţiunii de partaj.
împărţirea poate fi cerută nu numai pe cale principală, ci şi pe cale
incidenţă, în cadrul unei contestaţii la executare, de către soţul debitor sau
cel nedebitor1.
în practica judecătorească s-a decis că partajul folosinţei bunurilor
comune nu este admisibil în timpul căsătoriei, deoarece atâta timp cât
există comunitatea de bunuri, soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi dispun tot astfel de ele12. Este însă admisibilă cererea
pentru împărţirea fructelor acestor bunuri, care nu afectează regimul
comunităţii de bunuri. Pentru împărţirea fructelor este nevoie a se cunoaşte
cotele de proprietate ale soţilor, operaţiune care nu implică însă sistarea
devălmăşiei soţilor, ci serveşte doar la determinarea părţii din fructe ce se
cuvine fiecărui soţ3.
C) împărţirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei. Din

punct de vedere temporal, dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Codul familiei se
aplică pe întreaga durată a căsătoriei, respectiv de la încheierea ei şi până la
desfacerea, cu caracter irevocabil, prin sentinţa de divorţ.
Opinii divergente s-au exprimat în practica judiciară cu privire la
situaţia în care se introduce acţiunea în partaj în timpul căsătoriei, iar
ulterior se introduce acţiune de divorţ, înainte de soluţionarea irevocabilă a
celei dintâi. Tribunalul Suprem s-a pronunţat în sensul că acţiunea de
împărţire a bunurilor în timpul căsătoriei se va continua după divorţ, fără a
se mai cere existenţa motivelor temeinice4.
Din perspectiva practicianului dreptului, apreciem că soluţia care s-ar
impune în această situaţie, este aceea a suspendării, în temeiul dispoziţiilor
1 C. Turianu, V. Stoica, Partajul bunurilor care formează obiect de executare silită

sau asupra cărora au fost luate măsuri asigurătorii, în RRD nr. 3/1985, p. 24.
2 TS, dec. civ. nr. 1479/1972, în CD 1972, p. 207.
3 TS, dec. civ. nr. 89 din 30 noiembrie 1972, cu notă de R. Petrescu, în RRD nr. 8/1973,
p. 126.
4 TS, dec. civ. nr. 919/1977, în CD 1977, p. 182.
416 __________________ _________ CRISTINA RAMONA DUŢÂ
art. 244 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. a acţiunii în împărţirea bunurilor în
timpul căsătoriei, până la judecarea acţiunii de divorţ, modul de soluţionare
a celei dintâi depinzând de soarta divorţului. Dacă acţiunea de divorţ a fost
admisă, împărţirea bunurilor va continua, fără a se mai cere dovedirea
existenţei unor motive temeinice, cu schimbarea corespunzătoare a teme
iului acţiunii, din art. 36 alin. (2) în art. 36 alin. (1) din Codul familiei.
în practica judiciară s-a decis1 că, în cazul în care acţiunea în
împărţirea bunurilor comune introdusă în timpul căsătoriei a fost respinsă
întrucât nu s-au dovedit motivele temeinice, iar divorţul s-a pronunţat în
timp ce cauza care privea împărţirea bunurilor se afla în recurs, instanţa de
recurs va casa hotărârea şi va trimite dosarul aceleiaşi instanţe, pentru
rejudecarea acţiunii de împărţire a bunurilor. Nu putem fi de acord cu soluţia
preconizată şi citată în toate tratatele elementare de dreptul familiei, pentru
următoarele considerente. în calea de atac a recursului, verificarea efectuată
de către instanţa de control se limitează la cercetarea motivelor de legalitate
ale unei sentinţe pronunţate. Pe de altă parte, în temeiul prevederilor art. 316
raportat la 294 alin. (1) C. pr. civ. în apel, şi deci şi în recurs, nu se poate
schimba cauza cererii de chemare în judecată şi nici temeiul juridic al
acţiunii. A admite recursul, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare,
pentru intervenirea unui motiv ulterior pronunţării sentinţei civile atacate,
respectiv ca urmare a intervenirii unei sentinţe de divorţ, ar atrage încălcarea
ambelor principii enunţate, dincolo de faptul că o atare casare nu se
încadrează în niciunul dintre temeiurile reglementate de art. 304 pct. 1-5 şi
312 C. pr. civ. Pe de altă parte, în rejudecare, reclamantul nu este obligat să-şi
modifice temeiul juridic acţiunii, iar principiul disponibilităţii guvernează
procesul civil. Apreciem că soluţia corectă este aceea a admiterii recursului
şi respingerii acţiunii ca lipsită de interes, deoarece ca urmare a introducerii
acţiunii de divorţ împărţirea bunurilor se poate face în cadrul reglementat de
art. 36 alin. (1), astfel încât nu mai este justificată acţiunea introdusă în
temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol.
D) Se pot împărţi, în întregime sau în parte, numai bunurile comune

existente în momentul în care se face împărţirea. Pe cale de consecinţă,
bunurile a căror împărţire nu s-a cerut, precum şi cele ce se vor dobândi în
1T. jud. Braşov, dec. civ. nr. 1380/1981, în RRD nr. 9/1982, p. 66.
Raporturile patrimoniale dintre soţi - Codul familiei şi Noul Cod civil 417
viitor de către soli, au calitatea de bunuri comune, ceea ce înseamnă că

această împărţire nu afectează comunitatea de bunuri. La efectuarea
partajului bunurilor comune, valoarea care trebuie luată în considerare
este aceea de la data introducerii acţiunii în partaj, iar nu de la data la care
a luat naştere devălmăşia1.
Patrimoniul supus împărţelii, la momentul desfacerii căsătoriei ori în
timpul căsătoriei, când pentru motive temeinice se solicită împărţeala, este,
aşadar, cel existent la data partajului, inclusiv contravaloarea bunurilor
comune ce au fost înstrăinate, în mod nelegal, până la partaj. Intr-o atare si
tuaţie cel ce se considera păgubit, trebuie să facă dovada înstrăinării
nelegale12.
In masa partajabilă a bunurilor comune nu se cuprind pretinsele
creanţe pe care soţii susţin că le au împotriva unor terţe persoane3, aceste
drepturi ale soţilor putând fi valorificate într-un proces separat.
Dobânzile plătite pentru creditul primit în vederea construirii unui
apartament se vor lua în calcul pentru întinderea drepturilor soţilor4.
Prin ipoteză, când unul dintre soţi a achitat ratele şi dobânzile din
împrumutul contractat la cumpărarea unei locuinţe din fondul locativ de
stat, în mod anticipat, în condiţiile art. 16 din Decretul - lege nr. 61/1990 şi
ale art. 7 din Legea nr. 85/1992 care au înlesnit cumpărarea de către
chiriaşi a acestora împrejurarea menţionată se va avea în vedere, cu prilejul
partajării bunurilor comune.
Trebuie menţionat că, prin asemenea contracte de vânzare-cumpărare
şi împrumut, cumpărătorul dobândeşte, la data încheierii, dreptul de pro
prietate asupra apartamentului respectiv, din acel moment acesta repre
zentând element al activului comunităţii de bunuri, iar împrumutul şi
dobânzile aferente, sunt datorie comună.
Sistarea comunităţii de bunuri, din a cărei masă partajabilă face parte
un astfel de apartament, dobândit în condiţiile art. 16 din Decretul-lege nr.
61/1990 sau construit cu credit de la stat, acordat în temeiul unor dispoziţii
legale anterioare, prezintă unele particularităţi. Acestea se întâlnesc la
1 TS, dec. civ. nr. 785 din 24 martie 1973, în RRD nr. 3/1974, p. 143.
2 TS, S. civ., dec. nr. 970 din 13 iunie 1978, în RRD nr. 5/1978, p. 48.
3 TS, dec. civ. nr. 1171 din 3 iulie 1976, în Legislaţia familiei şi practica judiciară în
materie, Ed. Ministerul Justiţiei, 1987, p. 325.
4 TS, dec. civ. nr. 2289 din 18 noiembrie 1980, în RRD nr. 7/1981, pp. 53 şi 54.
418 (RIŞTI NA RAMONA DU ŢA
actualizarea valorii apartamentului, stabilirea cotelor de contribuţie a

părţilor, determinarea caracterului obligaţiei de plată a ratelor, dobânzilor
şi efectelor acestor plăţi.
Dacă intervine o creştere substanţială a valorii de circulaţie a lo
cuinţelor, inclusiv a celor ce au Scut parte din fondul locativ de stat şi au
fost înstrăinate celor ce locuiau în ele, cu titlu de chiriaşi, de sporul de
valoare dintre preţul de cumpărare a locuinţei şi valoarea actuală, beneficiază
ambii copărtaşi. In cazul sistării comunităţii de bunuri, în masa partajabilă a
acestora, apartamentul va fi cuprins cu valoarea sa de circulaţie, stabilită prin
luarea în considerare a preţului unui apartament similar*1.
Valoarea actualizată se determină prin aplicarea coeficientului rezultat
din probaţiunea efectuată la preţul de cumpărare al apartamentului. Nu se
va adăuga dobânda la împrumutul contractat pentru asigurarea plăţii
integrale a preţului. Pentru determinarea valorii de circulaţie a unui
apartament este irelevantă provenienţa sumei, prin care s-a asigurat plata
integrală. Dobânzile rămân o datorie comună ce reprezintă o cheltuială a
părţilor. Stabilirea cotelor asupra valorii actualizate a apartamentului se
face prin aplicarea aceluiaşi coeficient, în funcţie de care s-a făcut actua
lizarea valorii apartamentului, la sumele ce reprezintă contribuţia soţilor la
plăţile făcute cu titlu de avans şi rate, iar de actualizarea ratelor rămase
nerambursate sau achitate anticipat de un copărtaş, profită ambele părţi în
cote egale. Astfel, cotele-părţi asupra apartamentului sunt egale cu
valoarea sa actualizată. Ratele şi dobânzile stabilite prin contract de îm
prumut, rămase nemodificate constituie o datorie comună, conform art. 32
lit. b) din Codul familiei, nesupusă actualizării, nici în cazul plăţii anti
cipate a împrumutului.
La atribuirea apartamentului unuia dintre copărtaşi, ratele şi dobânzile
nerambursate se trec în sarcina acestuia, cu obligarea celuilalt copărtaş de
a-şi achita jumătate din datoria comună existentă la data partajului. Aceeaşi
obligaţie de plată a jumătate din datoria comună revine copărtaşului în
situaţia stingerii datoriei comune, prin plata anticipată, de către cealaltă
parte a ratelor şi dobânzilor rămase nerambursate.
Prin urmare, actualizarea valorii unui apartament, ce a făcut parte din
fondul locativ de stat, se face prin aplicarea coeficientului, reprezentând
1 TS, dec. nr. 150/1985, în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă
a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe pentru anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi
Ienciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 20.
sporul de valoare la preţul de contractare, fără a mai adăuga dobânzile la
împrumutul contractat, pentru plata integrală a preţului. Acestea reprezintă
o cheltuială şi datorie comună, ce urmează a fi suportată de părţi. Dacă s-ar
adăuga şi dobânzile preţului de contractare, valoarea actualizată a
apartamentului ar fi mai mare decât a unui apartament similar, contractat
fără împrumut.
Practica fostului Tribunal Suprem, recunoştea dreptul de proprietate
devălmaşă al soţilor asupra unui apartament, construit cu sprijinul statului,
dar era inclusă în acest aspect numai proporţia în care a fost plătit preţul pe
întreaga durată a căsătoriei. Modalitatea de calcul era greoaie şi determina
stabilirea valorii apartamentului după alte criterii.
Deci, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu plata în
rate a apartamentului, cumpărătorii au dobândit dreptul de proprietate
asupra lui şi sunt îndreptăţiţi ca acesta să fie cuprins în masa bunurilor
partajabile, cu întreaga valoare actualizată. Chiar dacă până la data
partajului nu sunt rambursate total ratele şi dobânzile, de vreme ce s-a
statuat că, în masa partajabilă nu intră doar un drept de creanţă, până la
concurenţa sumelor plătite ca avans şi rate din preţ, ci însuşi dreptul de
proprietate, acesta nu se justifică a fi fracţionat, în raport cu suma achitată
din preţ şi ratele împrumutului. Odată cu încheierea contractului de
vânzare-cumpărare s-a încheiat şi un contract de împrumut, astfel încât,
prin creditul acordat, s-a asigurat plata integrală a preţului, iar ratele şi
dobânzile împrumutului sunt o datorie contractată de părţi împreună. O
atare datorie nu este supusă reevaluării, iar achitarea ei anticipată nu se
face, adesea, în scopul comunităţii, ci al frustrării celuilalt soţ1.
La partaj se va lua în calcul valoarea bunurilor de la acea dată şi nu de
la momentul intrării în comunitate, ţinându-se seama de valoarea de
circulaţie stabilită prin expertize de specialitate. Stabilirea cotelor cuvenite
soţilor din bunurile comune, va ţine seama de contribuţia fiecăruia la
dobândirea bunurilor comune, putându-se ajunge deci, la situaţia unor cote
inegale sau chiar la situaţia în care unul dintre soţi să nu primească nimic,
câtă vreme n-a avut vreo contribuţie la dobândirea bunurilor12.
1 G. Giurcă, Consecinţele cu prilejul partajării bunurilor comune a plăţii anticipate de

către unul dintre soţi a ratelor şi dobânzilor din împrumutul contractat la cumpărarea
locuinţei din fondul locativ de stat, în Dreptul nr. 6/1995, pp. 32-34.
2 Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 143.
420_______________________________ CRISTINA RAMQNA DUŢĂ
E) La împărţirea bunurilor comune ale soţilor nu pot participa şi
copiii, neexistând niciun text de lege care să autorizeze o atare măsură.
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are un caracter
definitiv, iar nu provizoriu până la lichidarea definitivă ce va interveni la
încetarea sau desfacerea, prin divorţ a căsătoriei. Prin moartea unuia dintre
soţi, acţiunea pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
rămâne fără obiect, iar soţul supravieţuitor rămâne să îşi valorifice
drepturile în cadrul procedurii succesorale.
F) Particularităţi procedurale
a) Competenţa materială aparţine, potrivit art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit.
a), Judecătoriei, indiferent de valoarea masei partajabile.
In ceea ce priveşte competenţa teritorială, jurisprudenţa a consacrat,
iniţial, opinia1 că, în cazul partajului din timpul căsătoriei, competenţa
revine instanţei de la ultimul domiciliu al soţilor, ea determinându-se
potrivit art. 607 C. pr. civ. Doctrina a criticat această soluţie iniţială, cu
argumentarea că art. 607 este o normă specială, ce nu se poate aplica prin
analogie123.
Pe cale de consecinţă, împărţeala bunurilor comune în timpul căsă
toriei este supusă regulilor generale astfel:
- când bunurile ce urmează a se împărţi sunt mobile este competentă
instanţa de la domiciliul pârâtului, potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pr. civ.;
- dacă în masa partajabilă se află şi bunuri imobile, se aplică
prevederile art. 13 C. pr. civ., respectiv este competentă instanţa de la locul
situării imobilului1. în ipoteza în care în masa de împărţit se află mai multe
imobile aflate în circumscripţii diferite putem disting două situaţii şi
anume:când unul dintre imobile se află în circumscripţia domiciliului
pârâtului, este competentă instanţa de la domiciliul acestuia (din coro
borarea art. 5 şi 13 C. pr. civ.), iar când niciunul dintre imobile nu se află în
circumscripţia domiciliului pârâtului, este competentă oricare instanţă în
circumscripţia căreia se află imobilul.
1 TS, dec. civ. nr. 1439/1976, în RRD nr. 2/1977, p. 64.

2 în acest sens, v.: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Căile de atac şi
procedurile speciale, p. 135, nota nr. 69; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II, Ed. Naţională, Bucureşti, 1996, p. 547; I. Leş, Tratat de drept
procesual civil, Ed. AII, Bucureşti, 2001, p. 761 şi urm.
3 CAB, S. a IV-a civ., dec. civ. nr. 1673/1999, în Culegere de practică judiciară în
materie civilă, Curtea de Apel Bucureşti, 1999, p. 406.
Ce se întâmplă, în această ultimă ipoteză, în cazul în care ambii soţi
introduc cererea de partaj, însă la instanţe diferite? Considerăm că
răspunsul este dat de art. 163 C. pr. civ. ce reglementează litispendenţa,
astfel încât ultima instanţă învestită va trimite celei dintâi sesizate pricina,
dacă sunt de acelaşi grad, iar dacă sunt de grad diferit, instanţei mai mari în
grad.
b) Părţile şi terţii. Art. 36 alin. (2) din Codul familiei imprimă acţiun
în împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, un caracter exclusiv
personal1, prin urmare ea poate fi promovată de către unul dintre soţi,
împotriva celuilalt soţ. Din caracterul personal al acţiunii se desprinde
concluzia că aceasta nu poate continua, în caz de deces al unuia dintre soţi,
între soţul supravieţuitor şi urmaşii celui decedat12. Apreciem că soluţia
practică în această situaţie este de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect.
Deşi cadrul procesual iniţial, stabilit prin cererea introductivă de
instanţă, este circumscris celor doi soţi, pe parcursul acţiunii, cu respec
tarea regulilor procedurale, pot interveni şi terţe persoane, fie din proprie
iniţiativă3, fie la cererea părţilor4, dacă se justifică un interes.
Admisibilitatea intervenţiei soţilor în cadrul unui proces de partaj între
soţi este neîndoielnică, având în vedere că soţii pot achiziţiona un bun în
coproprietate cu alte persoane sau că terţii, cu care soţii au contractat, pot fi
fraudaţi prin partaj.
Tot din caracterul personal al acţiunii, rezultă că în cadrul acestei acţiuni
de partaj este posibilă coparticiparea procesuală, fie activă, fie pasivă.
Aceasta apare, aşa cum am menţionat mai sus, în cazul în care soţii solicită
împărţirea unui bun pe care îl deţin în coproprietate cu terţe persoane.
Dacă ne aflăm în prezenţa coparticipării procesuale active, iar unul
dintre soţi este reclamant, iar celălalt soţ este pârât, se ridică întrebarea:
este obligatorie verificarea, de către instanţă, a motivelor temeinice sau
datorită împrejurării că ceilalţi coproprietari stăruie în partaj, se aplică
acestuia regulile dreptului comun? Prin urmare, care este modalitatea în
11.P. Filipescu, op. cit., p. 158.

2 T. pop. raional Ciuc, sent. civ. nr. 1738/1955, în I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu
de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 47.
3 în sprijinul acestei afirmaţii, v.: I. Filipescu, op. cit., p. 158; V.M. Ciobanu, op. cit.,
p. 549 şi nota 249 de la această pagină.
4 I. Leş, op. cit., p. 769.
422 CRISTINA RAMONA DUŢĂ
care se conciliază norma de drept comun, reglementată de art. 728 C. civ.
cu cea prevăzută de art. 36 alin. (2) din Codul familiei?
La această problemă, apreciem că răspunsul nu poate fi decât unul.
Astfel, niciun text de lege nu împiedică coexistarea celor două temeiuri
legale. Prin urmare, instanţa nu poate deroga de la obligaţia stabilită, în
sarcina sa de art. 36 alin. (2) din Codul familiei, de a verifica temeinicia
motivelor de partaj, chiar dacă în cauză figurează şi alţi reclamanţi, iar
când constată că acestea nu există, să respingă acţiunea pe aceste temeiuri,
realizând totuşi împărţeala faţă de celelalte părţi, cârmuite de dreptul
comun şi ce nu pot fi obligate să rămână în îndiviziune. Prin urmare, soţii
rămân în devălmăşie cu privire la cota lor de coproprietate, primind bunul
în întregime, cu obligarea lor la sultă sau dimpotrivă, primind, tot în
devălmăşie sulta cuvenită, în cazul în care bunul în integralitatea sa este
atribuit unui terţ coproprietar.
c) Bunurile supuse împărţelii sunt cele enumerate de reclamant, tot

acestuia aparţinându-i şi alegerea de a solicita, în funcţie de interesul său
concret, născut şi actual, împărţirea tuturor bunurilor comune sau numai a
unei părţi a acestora.
Pe lângă celelalte cerinţe enunţate de art. 6732 C. pr. civ., faţă de
specificul proprietăţii comune deduse judecăţii, reclamantul va trebui să
indice şi cota de contribuţie, pe care apreciază că o deţine, prin raportare la
întreaga masă a bunurilor comune.
Cum apreciază însă instanţa de judecată cota de contribuţie, în cazul în
care se supun partajului numai o parte a bunurilor comune, cunoscut fiind
că, în ceea ce priveşte cota de contribuţie a soţilor la dobândirea şi con
servarea bunurilor comune, aceasta se stabileşte, prin raportare la univer
salitatea bunurilor soţilor? Literatura juridică a oferit două răspunsuri
acestei întrebări1. S-a apreciat astfel că, fie instanţa se pronunţă asupra a
ceea ce este învestită şi în acest fel stabileşte cota de contribuţie prin
raportare la masa bunurilor deduse partajului, fie procedează la reunirea
fictivă la masa de împărţit a tuturor bunurilor comune ale soţilor, stabilind
cota de contribuţie în raport de întreaga masă devălmaşă.
Apreciem că această din urmă ipoteză este cea care asigură res
pectarea principiilor ce guvernează partajul între soţi, independent de
1 R.M. Trif, Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 435.
faptul că acesta se realizează în timpul căsătoriei, posibilitatea instanţei de
a avea în vedere, în mod fictiv, toată masa nereprezentând o noutate în
dreptul civil, aceeaşi fiind şi situaţia stabilirii, în cadrul unui partaj
succesoral, a rezervei şi cotităţii disponibile.
d) Procedura de judecată urmează regulile enunţate de art. 6731 -

67314 C. pr. civ., fiind de menţionat, însă unele precizări ce vizează ad
ministrarea materialului probator. Astfel, specificul acestei acţiuni, impun
cu prioritate stabilirea existenţei motivelor temeinice, orice probatoriu
urmând a fi administrat, cu necesitate, în dovedirea acestei condiţii. Prin
urmare, celelalte probatorii, legate de cota de contribuţie a soţilor sau
legate de împărţirea propriu-zisă a bunurilor, cum este, bunăoară, proba cu
expertiza, sunt subordonate probării situaţiei temeinice şi excepţionale ce
impune partajul.
La efectuarea partajului, se va avea în vedere valoarea bunurilor la
data împărţelii, iar nu la data la care a luat naştere starea de devălmăşie1.
Valoarea bunului va fi dată de expertiza de specialitate.
e) Posibilitatea soţilor de a tranzacţiona cu privire la modalitatea de

împărţire a bunurilor este permisă şi în acest caz, aspect ce rezultă din
conţinutul art. 6734C. pr. civ.
f) Hotărârea judecătorească are aceleaşi efecte ca şi în cazul partajului

săvârşit după divorţul soţilor. Astfel, bunurile supuse partajului, devin,
potrivit art. 36 alin. ultim din Codul familiei bunuri proprii, iar bunurile ce
nu au făcut obiectul partajului rămân sau devin bunuri comune ale soţilor.
2.2. împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, la cererea

soţilor, în noul Cod civil
Sediul juridic al partajului în timpul comunităţii, în noua reglementare,
îl reprezintă art. 358. potrivit căruia, în timpul regimului comunităţii
(indiferent că este vorba despre o comunitate legală sau convenţională -
n.n.) bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin act încheiat
în formă autentică notarială, în caz de bună-învoială, ori pe cale judecă
torească, în caz de neînţelegere.
1Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 140.

424_______________________________CRISTI.NA RAMONA DUŢĂ
Diferenţele faţă de vechea reglementare se desprind cu uşurinţă şi
acestea se impun doar a fi punctate. Astfel, faţă de dispoziţiile actuale din
Codul familiei, împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei, se poate face şi prin
înţelegerea soţilor, iar nu numai pe cale judecătorească; legea nu mai
condiţionează admisibilitatea acţiunii de partaj de dovada unor motive
temeinice.
La împărţirea bunurilor comune se aplică, în mod corespunzător,
prevederile art. 357 alin. (2), în sensul că se va determina mai întâi cota-
parte ce revine fiecărui soţ (o atare operaţiune este impusă şi în prezent), pe
baza contribuţiei sale la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea
obligaţiilor asumate. Până la proba contrară sau în absenţa acesteia, cotele
de contribuţie se prezumă a fi egale.
Bunurile atribuite fiecărui soţ devin bunuri proprii, iar bunurile neîm
părţite rămân comune.
Alin. (4) al art. 358 consacră expres soluţia potrivit căreia regimul
comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile
comune au fost împărţite în timpul căsătoriei. Prin urmare, bunurile care
vor fi dobândite după partaj vor aparţine comunităţii legale, devenind,
după caz, bunuri comune sau proprii. în sfârşit, toate soluţiile prezentate
privind împărţirea bunurilor comune, la cererea soţilor, mai sus arătate îşi
găsesc aplicabilitatea şi în noua reglementare.
în cadrul regimului matrimonial convenţional, alături de stabilirea
compoziţiei patrimoniului fiecărui soţ şi de gestiunea bunurilor care intră
în structura activului comunitar, prin convenţie matrimonială soţii pot
aprecia cu privire Ia lichidarea regimului matrimonial. în acest sens,
potrivit art. 320 teza I - text cu vocaţie generală de aplicare - „în caz de
încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii,
prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară”. Rezultă,
aşadar, că normele juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu
au caracter de ordine publică, fiind permisă, aşa cum prevede şi art. 367 lit.
e), stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţii concrete în
care soţii înţeleg să procedeze la lichidarea comunităţii convenţionale.
Paleta de opţiuni posibile este foarte largă, exemplificativ clauzele putând
fi configurate după cum urmează:
- partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuţia
fiecăruia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor
comune;
- unul dintre soţi poate să primească nuda proprietate, iar celălalt
uzufructul;
- stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze
bunurile comune. Apreciem că stipularea unei asemenea clauze nu aduce
atingere principiului egalităţii soţilor, din moment ce chiar criteriul legal de
determinare a cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, consacrat de art. 357 alin. (2)
NCC, are în vedere contribuţia efectivă a fiecăruia dintre ei, care prin
ipoteză poate fi diferită;
- clauza de prelevare, la partaj, a unor bunuri, prin derogare de la
regulile privind atribuirea bunurilor.
Utilitatea practică a unei astfel de clauze este evidentă, fiind îndeobşte
cunoscut că, în general, procesele de partajare a bunurilor comune ale
soţilor sunt complexe, costisitoare şi de durată.
Conform regulilor deja enunţate şi analizate, împărţirea tuturor bunu
rilor în timpul căsătoriei, când regimul matrimonial al soţilor este unul
convenţional, nu duce la încetarea comunităţii de bunuri, iar bunurile
dobândite ulterior de către soţi vor fi comune sau proprii, în funcţie de
regulile aplicabile regimului matrimonial ales.
In mod asemănător, se va realiza lichidarea regimului matrimonial, în
timpul căsătoriei, atunci când soţii decid să schimbe regimul matrimonial
aplicabil în cadrul căsătoriei lor, ori în cazul separaţiei judiciare de bunuri
prevăzută de dispoziţiile art. 370 NCC.
Norma juridică este raţională, deoarece nu se poate începe un nou
regim matrimonial câtă vreme situaţia juridică a bunurilor fiecărui soţ nu
este clară, datorită unei comunităţi de bunuri aflate în devălmăşie, cu
privire la care pot exista datorii.
2.3. Acţiunea creditorului unui soţ pentru împărţirea bunurilor comune

Pornind de la premiza că soţii pot avea două teluri de datorii, respectiv
personale şi comune, ajungem la concluzia că există şi două feluri de
creditori ai soţilor, personali şi comuni.
Potrivit art. 33 alin. (1) din Codul familiei, creditorii personali nu pot
urmări pentru realizarea creanţei lor decât bunurile comune, ci doar
bunurile proprii ale soţului debitor. în măsura în care bunurile proprii ale
acestuia din urmă nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţelor
creditorilor personali, aceştia pot cere împărţirea bunurilor comune, prin
hotărâre judecătorească, însă numai în măsura realizării creanţei [art. 33
alin. (2) din Codul familiei].
426______________ _____________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
Dacă creditorul personal porneşte executarea silită asupra bunurilor

comune, fără ca în prealabil să fi urmărit bunurile proprii ale debitorului
său, celălalt soţ are posibilitatea să invoce beneficiul de discuţie şi să ceară
respectarea ordinii de urmărire stabilită de lege. Dacă din diverse motive
soţul nedebitor nu are interes să ceară acest lucru (spre exemplu, în mod
evident, celălalt soţ nu are bunuri proprii care să poată fi urmărite), el se
poate apăra pe calea contestaţiei la executare potrivit dispoziţiilor art. 399
C. pr. civ. şi să ceară, în temeiul prevederilor art. 4001C. pr. civ. împărţirea
bunurilor comune în cadrul contestaţiei.
Bunurile comune pot fi împărţite şi ca urmare a acţiunii creditorului
unui soţ, care formulează o asemenea cerere, solicitând atribuirea acestora
în lotul soţului, debitor al său, pentru a face, mai apoi posibilă executarea
silită a titlului său executoriu.
Unele instanţe de judecată au admis aceste acţiuni şi au dispus ieşirea
din indiviziune asupra bunurilor comune, dobândite în timpul căsătoriei,
altele au reţinut că, acţiunea este neîntemeiată, şi au respins-o, motivând că
atâta vreme cât nu există la dosar o dovadă a executorului judecătoresc, în
sensul urmăririi bunurilor proprii ale debitorului- pârât, pentru a fi posibilă
aplicarea dispoziţiilor art. 493 C. pr. civ., iar potrivit art. 33 din Codul
familiei bunurile comune pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia
dintre soţi numai după urmărirea bunurilor proprii ale debitorului său,
împărţirea bunurilor comune, poate fi solicitată doar în măsura necesară
acoperirii creanţei. Acest ultim punct de vedere a fost criticat, întrucât
reprezintă o aplicare greşită a prevederilor art. 493 C. pr. civ., contractul de
împrumut încheiat între creditor şi debitorul pârât, precizând că, pentru
garantarea restituirii împrumutului, debitorul a depus garanţie în favoarea
creditorului, cota sa din imobilul proprietate comună, al său şi al soţiei.
Dacă împrumutul a fost făcut pentru îndeplinirea unor nevoi comune,
atunci se impune cu necesitate ieşirea părţilor din indiviziune, conform art.
493 C. pr. civ., deoarece creditorii personali ai unui debitor coproprietar
sau codevălmaş, nu pot urmări partea acestuia din imobilele proprietate
comună, ci vor trebui să solicite mai întâi împărţeala bunurilor1.
Credem că, instanţa de recurs a concluzionat cu fermitate că, se
impune protecţia, atât a drepturilor creditorului unuia dintre soţi cât şi a
drepturilor soţului nedatornic, aşa încât, soluţia instanţei, care a respins
1 C. Ap. Piteşti, dec. civ. nr. 1239/R din 22 iunie 2002, în Culegere de practică
judiciară 2002, Ministerul Justiţiei, Ed. AII Beck, Bucureşti, pp. 172 şi 173.
acţiunea, fără a fi invocat elemente de fapt mai precise, nu poate fi

catalogată, decât că reprezintă eternul laconism al sentinţelor de
respingere.
într-o altă decizie1, s-a apreciat că în situaţia partajului bunurilor
comune solicitat de către reclamant, creditor personal al unuia dintre soţi,
pentru ca acţiunea să nu fie considerată prematură, creditorul trebuie să
facă dovada lipsei oricăror bunuri personale ale debitorului, pentru a fi
urmărite în contul datoriei. In cauză, anterior sesizării instanţei, executorul
judecătoresc a verificat această situaţie, aspect care a rezultat din cuprinsul
procesului-verbal din data de 23 iunie 2005 al Biroului executorilor
judecătoreşti şi în care se face trimitere şi la adresa nr. 22699/16 iunie 2005
a Direcţiei de impozite şi taxe locale a Sectorului 1 Bucureşti. A apreciat
instanţa de recurs că respingând acţiunea reclamantului ca prematură, cu
motivarea că acesta nu a făcut dovada că debitorul său are bunuri proprii,
tribunalul a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 33 alin. (1) şi (2) din
Codul familiei, cu atât mai mult cu cât apelul, fiind o cale de atac
devolutivă, judecătorul avea posibilitatea şi obligaţia de a cere adminis
trarea oricăror probe pentru lămurirea situaţiei de fapt.
în judecarea partajului, instanţa trebuie să stabilească pentru fiecare

soţ cota de contribuţie ce îi va reveni, urmând a transforma devălmăşia în
proprietate pe cote-părţi, care pot fi neegale, dacă aportul soţilor este
diferit. După determinarea cotelor-părţi din bunuri, urmare a analizei
contribuţiei soţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune, urmează a se
proceda la împărţirea lor prin atribuire în natură, vânzare ori atribuire,
urmată de plata echivalentului cotei-părţi în bani.
în situaţia în care, soţul codevălmaş reclamant nu arată care este
participarea sa la dobândirea bunurilor, temeiul juridic al dobândirii este
existenţa căsătoriei, având în vedere principiul egalităţii dintre bărbat şi
femeie, consacrat de dispoziţiile art. 1 din Codul familiei şi bunurile
comune ale soţilor ar trebui să fie împărţite în mod egal între aceştia,
instanţa, urmând ca prin determinare concretă, să împartă bunurile ce intră
în fiecare jumătate.
1 CAB, S. a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, dec. nr. 273 din 18
februarie 2008, nepublicată.
428 ______________________________ CRISTINA RAMONA PUTĂ
în scopul evitării fraudării creditorilor unuia dintre soţi, s-a ridicat în

practică1 problema dacă, mărturisirea soţului datornic, conform căreia a
avut o contribuţie minimă la dobândirea bunurilor comune este sau nu
necesar să fie susţinută de probe pertinente şi concludente, care să
confirme această stare de fapt.
Astfel, într-o cauză, soţia a chemat în judecată pe soţul său, solicitând
împărţirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, susţinând că
are o cotă de contribuţie la achiziţionarea acestora de 90%. în motivare,
reclamanta a învederat că pârâtul a fost condamnat pentru săvârşirea
infracţiunii de vătămare corporală din culpă, fiind obligat la plata de despă
gubiri către partea civilă şi de aceea trebuie să răspundă cu bunurile proprii
pentru acoperirea creanţei.
în cursul procesului pârâtul a recunoscut că reclamanta a avut o
contribuţie de 90% la dobândirea bunurilor comune.
Prin sentinţa nr. 955 din 19 iunie 2001 Judecătoria Hârlău a admis
acţiunea aşa cum a fost formulată, reţinând că sunt întrunite cerinţele art.
33 alin. (1) şi art. 36 alin. (2) din Codul familiei, hotărârea rămânând
definitivă şi irevocabilă.
Ca urmare a recursului în anulare formulat de Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, instanţa supremă a
reţinut că, mărturisirea pârâtului, privind contribuţia sa de doar 10% la
achiziţionarea bunurilor comune reprezintă o fraudă la lege. Astfel,
instanţa de fond a încălcat prevederile art. 30-31 din Codul familiei şi art. 5
din Decretul nr. 32/1954, dând valoare probatorie absolută mărturisirii
judiciare a pârâtului, care a urmărit fraudarea drepturilor creditorului
(victima vătămării corporale).
Corect, s-a motivat în recursul în anulare şi cu temei a reţinut instanţa
supremă că, un bun al soţilor, calificat drept comun sau propriu prezintă
interes, atât în relaţiile dintre ei, cât şi faţă de cel de-al treilea, deoarece în
cazul partajului bunurilor comune, fiecare soţ are interesul să dovedească
ce bunuri nu fac obiectul împărţelii. Aşadar, având în vedere dispoziţiile
art. 5 din Decretul nr. 32/1954, în măsura în care caracterul de bun propriu
nu rezultă din act juridic dovada se poate face nu numai prin înscrisuri, ci
şi prin martori ori prezumţii, mărturisire judiciară sau extrajudiciară,
derogându-se de la dispoziţiile art. 1191 şi 1205 C. civ. Referitor la forţa
CSJ, S. civ., dec. nr. 2643 din 18 iunie 2003, în PR nr. 6/2004, pp. 28 şi 29.
probantă a mărturisirii art. 1200 pct. 3 C. civ. a trecut acest mijloc de probă
în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin orice mijloc
de dovadă admis de lege. Deci, judecătorul poate înlătura motivat
recunoaşterea unei părţi dacă din ansamblul probelor administrate în cauză
îşi formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde
adevărului.
Cil referire la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum
aceasta constituie un fapt probator, când va fi privită ca valabilă, ori
reprezintă o renunţare totală sau parţială la comunitatea de bunuri, situaţie
în care nu poate fi considerată decât nulă, pentru că este contrară
prevederilor art. 30 din Codul familiei.
în speţa prezentată, s-a reţinut că mărturisirea reprezintă o fraudă la
lege sau la dreptul terţilor, deoarece unul dintre soţi recunoaşte unor bunuri
comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soţ pentru a le sustrage de
la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârşirea unei
infracţiuni, aşa încât această mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.
în vederea realizării creanţei creditorului soluţia logică, ca urmare a

admiterii acţiunii în împărţirea bunurilor, este aceea de atribuire a bunului
soţului debitor. Prin decizie civilă1 s-a stabilit că, atâta timp cât s-a dovedit
că proprietarul nedebitor al bunului are o cotă de contribuţie majoritară la
dobândirea bunului, nu există niciun impediment legal în a-i fi atribuit
bunul, faptul că creditorul este cel care a solicitat partajul, nu poate avea în
mod automat întâietate, raportat la dispoziţiile art. 6739 C. pr. civ., care,
enumerând criteriile de care trebuie să se ţină seama la atribuirea loturilor,
stabileşte că unul dintre acestea îl reprezintă mărimea cotei-părţi ce se
cuvine fiecărui proprietar dar şi faptul că acesta dispune, aşa cum a rezultat
din probele administrate, de venituri şi posibilităţi financiare indubitabil
mai mari decât cele ale debitorului, fiind astfel în măsură să îi achite
acestuia sulta corespunzătoare cotei sale de contribuţie.
Situaţia nu ar fi aceeaşi în cazul atribuirii imobilului către copro
prietarul debitor şi al obligării acestuia la plata către celălalt coproprietar a
unei sulte considerabile, corespunzătoare cotei acestuia de 75%, existând
posibilitatea ca cel dintâi să vândă imobilul pentru achitarea sultei. Soluţia
1 TB, S. a IlI-a civilă, dec. civ. nr. 1807 din 2 noiembrie 2006, irevocabilă prin decizia
nr. 314 din 19 februarie 2007 a CAB, S. a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
nepublicată.
430 ________________ _________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
de atribuire a imobilului către unul dintre soţi a fost avută în vedere şi în
considerarea faptului că partajul în natură nu poate fi efectuat, concluziile
expertizei fiind în sensul că dacă s-ar dispune partajarea, nu s-ar putea
asigura intrări separate loturilor nou-formate şi nu s-ar putea asigura
fiecărui lot spaţii separate de odihnă, prepararea hranei şi asigurarea
condiţiilor optime de igienă.
Acţiunea introdusă de creditorul personal al unuia dintre soţi,
urmăreşte realizarea unui drept propriu al acestuia, acţiunea neputând fi
caracterizată drept una oblică sau subrogatorie, prin care s-ar realiza
dreptul soţului debitor de a cere împărţirea bunurilor comune1.
Câteva particularităţi procedurale se impun a fi creionate.

în ceea ce priveşte competenţa materială a primei instanţe, se aplică
dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. potrivit cărora cererile de
împărţeală sunt de competenţa judecătoriei, indiferent de valoarea creanţei
exhibate împotriva unuia dintre soţi, de creditorul său.
Competenţa teritorială se stabileşte potrivit regulilor dreptului comun,
fără ca asupra acestui aspect să apreciem că se mai impun alte lămuriri
suplimentare. Părţile în cadrul acestei acţiuni sunt creditorul, ce va avea
calitatea de reclamant şi ambii soţi, în calitate de pârâţi. Apreciem că este
obligatorie chemarea în judecată a ambilor soţi, iar nu doar a soţului
debitor, deoarece împărţirea unor bunuri devălmaşe îi interesează pe
aceştia, în mod egal, iar hotărârea de partaj trebuie să le fie opozabilă12.
Reformulând ideea enunţată, coparticiparea procesuală pasivă este
obligatorie. Terţii pot interveni în proces, fie sub forma intervenţiei
voluntare, fie sub forma intervenţiei forţate. Dreptul de a solicita partajul
aparţine creditorilor personali, indiferent de rangul acestora sau de faptul
că sunt doar creditori chirografari, deoarece textul de lege nu distinge3.
Cererea de chemare în judecată va trebui să indice, pe lângă elementele
enunţate de art. 112 şi 6732 C. pr. civ., şi soţul împotriva căruia există
creanţa, titlul în baza căruia s-a stabilit creanţa, cuantumul creanţei ce se
urmăreşte a fi valorificată prin acţiune, precum şi dovada că s-a urmărit, cu
prioritate, valorificarea bunurilor proprii ale soţului debitor. Vor fi supuse
11.P. Filipescu, op. cit., p. 162; Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 141.
2 Idem.
3 I.P. Filipescu, op. cit., p. 162; AI. Bacaci ş.a., op. cit., p. 140; I. Albu, Dreptul
familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 167.
împărţelii doar bunurile necesare pentru acoperirea creanţei, iar nu toate
bunurile devălmaşe ale soţilor [art. 33 alin. (2) din Codul familiei].
Procedura propriu-zisă de partaj va urma regulile înscrise în art. 673
67314 C. pr. civ., iar efectul hotărârii de partaj îl reprezintă faptul că
bunurile atribuite fiecărui soţ devin proprii, creditorul urmând a se
îndestula din bunurile ce revin soţului debitor.
§3. împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei prin

divorţ
Principalul efect al divorţului cu privire la bunurile comune îl repre
zintă împărţirea acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Codul familiei, împărţirea
bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie prin hotărâre
judecătorească.
în ceea ce priveşte momentul în care poate interveni învoiala soţilor cu
privire la împărţirea bunurilor comune, deşi just s-a observat în literatura
juridică, că sintagma din textul art. 36 alin. (1) din Codul familiei „la
desfacerea căsătoriei” determină numai momentul la care o atare convenţie
îşi va produce efectele şi nu momentul la care ea poate fi încheiată, de
unde s-ar putea trage concluzia că ea poate fi încheiată oricând, însă îşi va
produce efectele doar la data desfacerii căsătoriei, s-au exprimat opinii
divergente. S-a susţinut, într-o primă părere1, că o atare convenţie poate
interveni numai după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ; într-o altă
opinie12 învoiala poate interveni şi înaintea divorţului, independent de
introducerea acţiunii de divorţ, iar într-o a treia opinie, însuşită şi de fostul
Tribunal Suprem3, s-a apreciat că învoiala soţilor poate interveni numai
după introducerea acţiunii de divorţ. S-a decis chiar că atunci când soţii
sunt despărţiţi în fapt şi divorţul este iminent, deşi o convenţie de
împărţeală este nulă, ea poate fi luată în considerare, ca mijloc de probă,
alături de alte dovezi, fără însă ca instanţa să poată lua act de partajul
intervenit solo consensu.
1 Gh. Geosan, Consideraţii privind interpretarea articolului 36 din Codul familiei, în

LP nr. 10/1958, p. 35; T. Pungă, Din jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava în domeniul
dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii şi dreptului procesual civil pe semestrul
nr. 1/2001, în Dreptul nr. 3/2002, p. 142.
2 M. Eliescu, op. cit., pp. 350-356; P. Anca, op. cit., pp. 154 şi 155.
3 TS, dec. civ. nr. 1530/1968, în RRD nr. 2/1969, p. 174; TS, dec. nr. 517/1972, nr.
1467/1973 şi nr. 1071/1975, în Repertoriul 1969-1975, p. 26.
NA DUŢĂ Raporturile pattimoniale dintre so ţi- Codul familiei şi Noul Cod civil 439
t. hotărârile integrală a preţului apartamentului, după rămânerea irevocabilă a hotărârii
de divorţ, nu este de natură să îi confere o cotă de contribuţie majorată, ci
t ia data de doar un drept de creanţă pentru partea din datorie ce-i revenea celuilalt soţ.
decembrie Prin urmare, s-a apreciat, că în mod vădit netemeinic, instanţele au
tis acţiunea stabilit că intimata-reclamantă, achitând restul din preţul apartamentului şi
Exclusivă a având venituri sensibil mai mari decât fostul soţ, are o cotă de contribuţie
lent violent de 78,07% la dobândirea apartamentului în litigiu. Faţă de aceste consi
serminat şi derente, Curtea a admis recursul în anulare, a casat deciziile pronunţate de
irevocabilă Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti şi a modificat, în parte,
sentinţa Judecătoriei, în sensul că a atribuit intimatei-reclamante imobilul
r nr. 3291/ în litigiu şi a obligat-o să plătească intimatului-pârât, cu titlu de sultă, suma
f 61/1990, de 601.367.908 lei, cu menţinerea dispoziţiei primei instanţe, în ceea ce
rambursării priveşte cotele de contribuţie egale la dobândirea bunurilor comune.
Conchizând asupra acestui aspect, reţinem că ceea ce foştii soţi au
B-ut salarii achitat, din surse proprii, după desfacerea irevocabilă a căsătoriei, în contul
calitate de datoriilor comune, în speţă ratele preţului unui apartament cumpărat în
bitalei, iar timpul căsătoriei, le conferă un drept de creanţă, în limita părţilor din debit
achitate de fiecare, iar nu cote de proprietate.
f II martie
i- iar după
3.2. Procedura împărţirii bunurilor comune
t achitarea
K:ei să i se Actualmente procedura împărţelii judiciare este reglementată în
acesteia, art. 6731-67314 C. pr. civ.ţcapitolul V II1C. pr. civ. a fost introdus prin
i de contri- art. I pct. 222 din O.U.G. nr. 138/2000, începând cu 2 mai 2001.
fa t o cotă Anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, împărţirea bunu
Bre instanţa rilor comune, atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea acesteia, se
r. civ. lacea după procedura prevăzută de Legea nr. 603/1943 pentru
iilor art. 30 simplificarea procedurilor împărţelilor judecătoreşti (care, la rândul său a
ere oricare abrogat, odată cu intrarea în vigoare a procedurii împărţelii reglementată
acestora, de art. 657-667 C. pr. civ.). Vechea reglementare recunoştea, în esenţă,
sitei încât aceeaşi paşi în vederea efectuării partajului bunurilor comune, respectiv
dintre soţi, stabilirea masei1 bunurilor comune şi a cotelor-părţi ale soţilor asupra
. cotele de
doar până 1 I.P. Filipescu, op. cit., p. 246. în literatura juridică s-a apreciat că nu este obligatorie
iu achitat, parcurgerea celor două etape, respectiv admiterea în principiu şi împărţirea propriu-zisă - v. în
Ie conferă acest sens: D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pp. 95 şi 96; TS, dec. civ. nr. 2238/1974, în
set pentru RRD nr. 7/1975, p. 70. Pentru opinia contrara, apreciind că cele două faze sunt obligatorii, v.:
G. Costi, Procedura partajului judiciar al bunurilor comune ale soţilor, în JN nr. 4/1966,
achitarea p. 102; TS, dec. civ. nr. 2021 din 9 noiembrie 1977, în RRD nr. 5/1978, p. 58.
440______________________ _________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
acesteia, în raport de care se face împărţirea. întocmai ca şi sub actuala
reglementare, regula era aceea a împărţirii în natură (de altfel, aceasta
derivă din principiul instituit de art. 741 C. civ.), astfel încât fiecărui soţ să
îi revină, pe cât posibil, bunuri în natură şi numai în cazul în care nu este
posibilă o astfel de împărţire să se procedeze la vânzarea bunurilor comune
prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică, ori să
se atribuie unuia dintre soţi, urmând ca celălalt să fi despăgubit cu o sumă
de bani numită sultă, reprezentând echivalentul cotei sale părţi1.
La împărţirea propriu-zisă a bunurilor comune, urma să se aibă în
vedere interesele soţilor şi pe cele ale copiilor rezultaţi din căsătorie, fiecărui
soţ urmând a i se atribui acele bunuri de care avea mai mare trebuinţă.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, procedura astfel
reglementată a devenit aplicabilă tuturor împărţelilor, indiferent care este
izvorul proprietăţii comune, cu excepţia cazurilor când se prevede o
procedură specială. Această regulă se desprinde din prevederile art. 6731 C.
pr. civ. potrivit cărora „Judecarea oricărei cereri de împărţeală privind
bunuri asupra cărora părţile au un drept de proprietate comună se face cu
procedura prevăzută în capitolul de faţă, în afara cazurilor în care legea
stabileşte o altă procedură.”
1 în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor în natură se proceda, potrivit art. 5 din Legea
nr. 603/1943 şi art. 208 C. pr. civ., astfel: se formau loturile, potrivit cotelor-părţi ce
reveneau soţilor, cu citarea acestora; loturile urmau să fie alcătuite de o asemenea manieră,
încât să cuprindă, pe cât posibil, bunuri de aceeaşi natură şi valoare (art. 741 C. civ.); pentru
terenurile agricole urmau să fie respectate prevederile Legii nr. 18/1991, iar pentru
construcţii, pe cele ale Legii nr. 50/1991; inegalitatea loturilor se compensa printr-o sumă de
bani numită sultă (art. 742 C. civ.); loturile formate se împart prin tragere la sorţi sau
atribuire (Legea nr. 603/1943 şi art. 743 C. civ.); bunul urma să fie atribuit unuia dintre soţi,
în întregime, celălalt soţ urmând a primi partea sa de bani când bunul, mobil sau imobil, nu
este comod partajabil în natură sau când s-ar realiza o fărâmiţare excesivă a bunului (art. 9
din Legea nr. 603/1943 şi art. 741 C. civ.). Criteriile pentru atribuirea lotului erau arătate,
exempli gratia, în decizia de îndrumare nr. 4 din 11 mai 1967, a fostului Tribunal Suprem,
în CD 1967, p. 25, cu menţiunea că această modalitate de împărţire reprezintă o soluţie de
excepţie. Vânzarea bunului şi împărţirea preţului, reglementată de art. 9 din Legea nr.
603/1943 şi art. 736 C. civ. era tot o măsură de excepţie, care se dispunea prin încheiere
motivată, supusă separat recursului, vânzarea realizându-se prin bună învoială sau prin
licitaţie publică (în sensul că vânzarea la licitaţie a unui bun comun reprezintă o măsură
extremă de lichidare a stării de indiviziune, v.: TS, dec. civ. nr. 860 din 2 aprilie 1974, în
CD 1974, p. 274; TS, dec. civ. nr. 224 din 5 februarie 1980, în RRD nr. 7/1980, p. 52). Cu
ocazia împărţirii bunurilor comune şi atribuirii apartamentului se ţinea cont şi de criteriile
înscrise în art. 22 din Legea nr. 5/1973, în prezent abrogată de Legea nr. 114/1996.
Raporturile patrimoniale dintre soli - Codul familiei şi Noul Cod civil 441
Noua reglementare introduce în art. 6734, cu valoare de principiu
general, obligativitatea instanţei ca, pe tot parcursul procesului să stăruie ca
părţile să îşi împartă bunurile prin bună învoială. Prin formularea sa „pe tot
parcursul procesului”, art. 6734 C. pr. civ. a realizat o extindere a prin
cipiului cuprins de art. 131 C. pr. civ. ce prevede obligaţia, de generală
aplicabilitate, judecătorului ca, în faţa primei instanţe, să realizeze împă
carea părţilor prin efectuarea unei tranzacţii, scop în care pot cere chiar şi
înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate.
3.2.1. Instanţa competentă

Competenţa materială. Competenţa materială în domeniul împărţelii
judiciare a suscitat, de-a lungul timpului, vii discuţii determinate de
incidenţa criteriului valorii obiectului litigiului asupra competenţei mate
riale a instanţelor de judecată.
Sub acest aspect, chiar în literatura juridică de avangardă1 s-a susţinut
că şi în această materie urmează să se ţină seama de criteriul valoric, spre a
se determina astfel dacă acţiunea de partaj intră în atribuţiile unei
judecătorii sau tribunal. In mod neîndoios afirmaţia autorului nu putea fi
întemeiată decât pe dispoziţiile vechii reglementări, respectiv pe cele ale
art. 20 din Legea nr. 92/1992 potrivit cărora „Judecătoriile judecă toate
procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor
instanţe, precum şi de cele ale art. 23 potrivit cărora „Tribunalele judecă, în
primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege, în competenţa lor”,
respectiv inclusiv procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o
valoare de peste 2 miliarde lei ROL [art. 2 alin. (1) pct. b)] C. pr. civ.12
Opinia nu a fost singulară, ea a fost îmbrăţişată de majoritatea
doctrinarilor momentului şi a fost determinată de înţelesul textelor de lege
mai sus enunţate3. Pentru stabilirea valorii masei bunurilor se aveau în
1 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. AU Beck, Bucureşti, 2001, p. 761.
2 Criteriul valoric este folosit, în mod frecvent, şi în legislaţia altor state. în acest sens,
v.: art. R 311-1, R 311-2, R 321-1,şi R 321-6 din Codul francez de organizare judiciară
(Decretul nr. 78-329 din 16 martie 1978); art. 7 şi 8 din Codul de procedură civilă italian;
art. 19 din Codul de procedură civilă columbian; art. 91 din Codul de procedură civilă
brazilian.
3 în acelaşi sens, v.: TS, dec. civ. nr. 1133/1971, în CD 1971, p. 184; TS, dec. civ. nr.
541/1971, în I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 353.
442________________________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
vedere atât bunurile cuprinse în cererea principală, cât şi cele cuprinse în
cererea reconvenţională, evitându-se lăsarea la aprecierea părţilor a valorii
bunurilor, deşi, potrivit art. 112 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., reclamantul avea
obligaţia de a preţui valoarea obiectului cererii1. în cazul în care instanţa
avea îndoieli asupra valorii bunurilor în preţuirea reclamantului sau
pârâtului-reconvenient era obligată să dispună efectuarea unei expertize de
evaluare, pentru a împiedica eludarea, prin voinţa părţilor, a dispoziţiilor
imperative privind competenţa materială12.
Controversele la care ne-am referit şi care astăzi prezintă doar o
valoare istorică au fost curmate odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr.
65/2004, legiuitorul tranşând definitiv orice interpretări. Art. 2 alin. (1) pct.
1 lit. b), aşa cum a fost modificat, scoate de sub incidenţa competenţei
după valoare partajul de bunuri, astfel încât, indiferent de valoarea masei
bunurilor partajabile acestea sunt, întotdeauna, de competenţa, în primă
instanţă a judecătoriilor.
Actul normativ indicat a lămurit, de asemenea, şi sfera de aplica
bilitate a dispoziţiilor art. 181 C. pr. civ., introdus prin art. I pct. 7 din
O.U.G. nr. 138/2000, potrivit căruia instanţa învestită după valoarea
obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior învestirii
intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect.
Acest text de lege este aplicabil proceselor de împărţire judiciară, cu trei
circumstanţieri. în primul rând, instanţa trebuia să fi fost legal învestită, din
punct de vedere material, conform valorii rezultate din adiţionarea valorii
bunurilor din cererea introductivă şi cererea reconvenţională; în al doilea
rând, valoarea trebuie să fi fost cea reală, iar nu convenită de părţi (această
condiţie a devenit inutilă, în prezent indiferent de valoarea masei
partajabile, cererile de împărţeală fiind de competenţa în primă instanţă a
judecătoriei).
Comportă discuţii, competenţa materială a instanţei de judecată, în
cazul cererilor de partaj a bunurilor comune, întemeiate pe dispoziţiile art.
36 din Codul familiei, când aceasta are un caracter accesoriu acţiunii de
divorţ. Chestiunea apare, din punct de vedere legal, tranşată de art. 17 C.
pr. civ. conform cărora, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea
1 R.M. Trif, Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune al soţilor,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 314.
2 F. Ciutacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe, Ed. Lucman, Bucureşti, 2000, p. 42 -
autorul citează din practica C. Ap. Constanţa, S. civ., dec. nr. 360/1998, nr. 632/1998, nr.
1089/1998 şi nr. 1274/1998.
instanţei să judece cererea principală. în ipoteza divorţului, cererea

principală nu poate fi, bineînţeles decât desfacerea căsătoriei, de aceasta
depinzând rezolvarea tuturor celorlalte chestiuni ce îşi au izvorul în
regimul juridic al căsătoriei, prin urmare şi împărţirea bunurilor comune.
Prin urmare, în virtutea prorogării legale de competenţă, dacă judecătoria
este singura instanţă competentă a soluţiona acţiunea de divorţ, tot ea este
competentă a soluţiona şi cererea de partaj.
O decizie de speţă a Curţii Supreme de Justiţie1, în acest sens, suscită
însă anumite observaţii. A reţinut instanţa supremă că dispoziţiile art. 17
devin aplicabile, nu numai când cererea de partaj a fost formulată odată cu
cererea de partaj, ci chiar şi în ipoteza în care a fost formulată pe cale
separată, deoarece judecătoria este competentă a soluţiona toate acele cereri
care îşi au izvorul juridic în actul căsătoriei. Trimiterea, din considerentele
deciziei, la dispoziţiile art. 17 C. pr. civ. ni se pare eronată, în condiţiile în
care, din interpretarea literală a textului de lege indicat, rezultă că cererile
accesorii şi incidentale nu pot exista de sine stătător, fără sesizarea instanţei
cu o cerere principală, la care cea dintâi cerere să se alăture.
Prin decizia civilă nr. VIII din 21 decembrie 2000, în secţii unite, în
pronunţarea unui recurs în interesul legii, Curtea Supremă şi-a nuanţat
practica şi a statuat că prorogarea legală de competenţă şi trimiterea la
dispoziţiile art. 17 C. pr. civ., operează şi în cazul alin. (2) al art. 36 din
Codul familiei.
Doctrina12 a criticat şi pe bună dreptate, interpretarea textelor de lege,
observând că nu a fost avută în vedere, bunăoară, situaţia în care partajarea
bunurilor ar fi concomitentă sau ulterioară unei acţiuni în nulitatea
căsătoriei, după cum nu a avut în vedere că dispoziţiile art. 36 din Codul
familiei nu reglementează norme de competenţă, precum şi că interpretarea
extensivă a dispoziţiilor art. 17C. pr. civ. ar conduce la rezultatul aberant
de a lega soarta partajului de soarta unei căsătorii care fie nu este în
discuţie [art. 36 alin. (2)], fie este deja încheiată, ca urmare a desfacerii sale
prin hotărâre judecătorească.
Aşa cum am arătat deja mai sus, orice diferend privitor la competenţa
de soluţionare în primă instanţă a fost tranşat definitiv, prin reglementarea
expresă din art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b).
1 CSJ, dec. civ. nr. 3075/2000, nepublicată.

2 V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, notă critică la dec. nr. VIII/2000 a CSJ, în
RRD nr. 5/2001, p. 222 şi urm.
444______________________ _________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
Competenţa teritorială. întrucât Codul de procedura civilă nu cu
prinde vreo menţiune expresă în acest sens, devin aplicabile regulile
dreptului comun în materie.
Astfel, dacă cererea de partaj se introduce pe cale principală, iar
obiectul acesteia îl reprezintă numai bunurile mobile, competentă este
instanţa de la domiciliul pârâtului, în temeiul dispoziţiilor art. 5, iar dacă
printre bunuri este şi un imobil, este competentă instanţa de la locul situării
acestuia, potrivit art. 13. Dacă soţii au în patrimoniu mai multe bunuri
imobile aflate în circumscripţiile mai multor instanţe, iar unul dintre
imobile este situat în circumscripţia domiciliului pârâtului, aceasta din
urmă devine competentă, iar când niciunul dintre imobile nu se află în
circumscripţia domiciliului pârâtului, vor fi deopotrivă competente
instanţele în circumscripţia cărora se află imobilele.
Dacă partajul este introdus, pe cale incidentală sau accesorie, devin
aplicabile dispoziţiile art. 17 C. pr. civ. astfel încât instanţa competentă a
soluţiona cererea principală este competentă a soluţiona şi cererea de
partaj, indiferent că obiectul material al cererii îl reprezintă bunuri mobile
sau imobile şi indiferent de existenţa în masa bunurilor a unui imobil situat
în circumscripţia altei instanţe1.
3.2.2. Participanţii la procesul de partaj

Părţile în procesul de partaj. Specificul proprietăţii devălmaşe face
ca, în cazul acţiunilor de partaj de bunuri comune, părţile să fie soţii sau
foştii soţi. Prin urmare, legitimare procesuală activă are oricare dintre soţi,
respectiv cel care doreşte să pună capăt stării de devălmăşie, iar calitate
procesuală pasivă celălalt soţ. Dreptul la acţiune are un caracter personal şi
nu poate fi pornit decât de aceştia12. In cazul decesului unuia dintre soţi,
acţiunea nu poate continua între soţul supravieţuitor şi ceilalţi moştenitori
ai soţului decedat3. Soluţia oferită de practică este aceea de închidere a
dosarului sau respingerii acţiunii ca rămasă tară obiect4.
Partajul bunurilor comune ale soţilor dă naştere la o judecată dublă
(iudicium duplex), pârâtul fiind, la rândul său considerat reclamant, chiar şi
1 TS, S. civ., dec. civ. nr. 1651/1977, în RRD nr. 4/1978, p. 62; V.M. Ciobanu,
G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, ed. a H-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 415.
21.P. Filipescu, op. cit., p. 158.
3 T. pop. raional Ciuc, sent. civ. nr. 1738/1995, în I. Mihuţă, op. cit., p. 47.
4 I.P. Filipescu, op. cit., p. 158.
în lipsa unei cereri reconvenţionale1. Aşa fiind este indiferent care dintre
codevălmaşi are iniţiativa promovării acţiunii de împărţeală12.
Datorită faptului că pe parcursul căsătoriei, soţii pot achiziţiona bunuri
în coproprietate cu alte persoane este posibilă coparticiparea procesuală
atât activă, cât şi pasivă, dar nu este obligatorie, întrucât soţii pot urmări să
îşi stabilească doar cotele proprii din bunul supus împărţelii, fără a urmări
să iasă din indiviziune şi cu ceilalţi coproprietari3.
Participarea terţilor în procesul de partaj. Apreciem că participarea

terţilor este posibilă, cu condiţia să justifice un interes4. Prin urmare, dacă
terţul urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său sau sprijină
apărările uneia dintre părţi are dreptul de a interveni voluntar, atât pe cale
principală, cât şi pe cale accesorie, în partajul dintre soţi. Justifică un atare
interes persoanele care sunt coproprietare cu soţii asupra unor bunuri,
creditorii personali sau comuni ai soţilor, terţii ce invocă un drept de
proprietare propriu asupra bunului ce reprezintă obiectul material al
acţiunii de partaj dintre soţi.
în acest sens, prin decizia civilă nr. 1954 din 31 octombrie 2006,
nepublicată, pronunţată de C. Ap. Bucureşti, secţia a 111-a civilă şi pentru
cauze cu minori şi de familie, s-a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr.
1702/2004 al Judecătoriei Slobozia, reclamanta P.A. a solicitat în contra
dictoriu cu pârâtul P.T. desfacerea căsătoriei prin acord şi partajul
bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, în cotă de 80% pentru
reclamantă şi 20% pentru pârât. Numiţii P.D. şi M.G. au formulat cereri de
intervenţie în interes propriu, admise în principiu, în baza art. 785 C. civ.,
solicitând reţinerea unei cote egale de contribuţie a soţilor la dobândirea
bunurilor comune, ambii justificând-şi calitatea de creditori ai reclamantei,
calitate stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Intervenienţii au arătat că,
în cadrul contestaţiei la executare formulată de P.T., au solicitat şi
împărţirea bunului comun, cauza făcând obiectul dosarului civil nr. 5387/
2003. Instanţa de fond, constatând că, între cele două pricini există o
legătură şi în vederea pronunţării unei hotărâri unitare, a dispus conexarea
celor două cauze.
1 R.M. Trif, op. cit., p. 321.

2 1. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 768.
3 Pentru amănunte cu privire la subiectele dreptului la acţiunea împărţeală,
v. Gh. Comăniţă, Dreptul de a cere partajul şi titularii săi, în Dreptul nr. 12/2000, pp. 67-72.
4 1. Leş, op. cit., p. 769.
Părţile au înfăţişat instanţei o tranzacţie prin care au înţeles a pune
capăt stării de devălmăşie, recunoscându-şi totodată, cotele reclamate prin
cererea introductivă. Instanţa nu a luat act de tranzacţie, cu motivarea că
aceasta este făcută în scopul evident al fraudării drepturilor creditorilor
reclamantei şi a pronunţat o sentinţă prin care a recunoscut cote de
contribuţie de 40% pentru reclamantă şi 60% pentru pârât, cu atribuirea
apartamentului în favoarea celei dintâi. A fost admisă cererea de inter
venţie în interes propriu.
A reţinut instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor art. 785 C. civ.
creditorii unuia dintre devălinaşi au dreptul, spre a evita ca nu cumva
împărţeala să se facă cu vătămarea drepturilor lor, de a pretinde să fie
prezenţi la împărţeală, însă nu pot să atace o împărţeală săvârşită, afară
numai dacă s-a făcut în lipsa lor şi fără a se ţine seama de opoziţia lor.
Sentinţa a rămas irevocabilă, prin anularea căilor de atac ca netimbrate.
3.2.3. Sesizarea instanţei

Cererea de partaj. Potrivit art. 6732, „Reclamantul este obligat să
arate în cerere persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe
baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea
lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le
administrează”.
în mod obligatoriu, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 112 C.
pr. civ. cu referire la elementele specifice, pe care trebuie să le cuprindă
cererea de chemare în judecată, indiferent că cererea de partaj este
introdusă pe cale principală sau pe cale accesorie ori incidenţă, respectiv:
numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, numele şi calitatea celui care
reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat numele
acestuia şi sediul profesional, obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea
reclamantului, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea de
chemare în judecată, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere şi semnătura.
Taxa de timbru. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 146/1997, astfel cum au fost acestea modificate prin art. I pct. 21 din
O.U.G. nr. 212/2008, punct introdus prin art. unic I pct. 3 din Legea nr.
276/2009, cererile de partaj se timbrează cu 3% din valoarea masei
partajabile.
Textul de lege indicat înlocuieşte dispoziţia inserată în acelaşi articol
astfel cum a fost acesta reglementat de Legea nr. 146/1997, actualizată prin
H.G. nr. 1514/2006, ce supunea cererile de partaj unui timbraj în sumă
fixă, de 19 lei.
Separat de această taxă, precizează art. 3 alin. (1) lit. c) teza a Il-a,
dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile
ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de partaj, taxa
de timbru se datorează, de către titularul cererii la valoarea contestată în
condiţiile art. 2 alin. (1), respectiv la valoare.
Cel căruia îi revine obligaţia de a timbra corespunzător este cel care
contestă, indiferent dacă este vorba despre reclamant sau pârât, aspect ce
rezultă nu numai din dispoziţiile art. 3, mai sus arătate, dar şi din dispo
ziţiile art. 7 din Normele metodologice nr. 760/C/1999 pentru aplicarea
Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Apreciem că normele legale enunţate nu încalcă dispoziţiile art. 1 din
Legea nr. 146/1997 potrivit căruia numai titularul acţiunii este obligat la
plata taxei judiciare de timbru, din moment ce însuşi Codul de procedură
civilă recunoaşte dreptul pârâtului de a adopta o atitudine activă, în raport
de cererea reclamantului, prin formularea unei cereri reconvenţionale,
aceasta având natura juridică a unei cereri de chemare în judecată a
pârâtului, faţă de reclamant şi prin urmare fiind supusă şi dispoziţiilor
legale referitoare la timbraj.
Sub acest aspect, nu prezintă relevanţă calificarea pe care pârâtul o
face cererii, pe care, spre exemplu o intitulează întâmpinare sau chiar note
de şedinţă, instanţa având obligaţia, consacrată de art. 129-130 C. pr. civ.
de a da calificarea corectă a cererii, după ce o pune în discuţia contra
dictorie a părţilor, ori de câte ori constată că pârâtul contestă bunurile de
împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor
coproprietari lor1.
3.2.4. Judecarea cererii de partaj

Procedura de soluţionare a cererii de partaj diferă, în prezent, de
vechea reglementare consacrată prin Legea nr. 603/1943, renunţându-se la
obligativitatea parcurgerii celor două faze: admiterea în principiu şi
judecarea cererii12. Pe de altă parte, sunt mai precis conturate modalităţile în
1 G.A. Năsui, Timbrarea cererii de partaj, în Dreptul nr. 2/2005, p. 100.

21. Leş, op. cit., p. 771.
448 CRISTINA RAMONA DIJŢĂ
care se poate realiza împărţeala, după cum se constată o creştere a rolului
activ al judecătorului în cadrul acestei acţiuni.
Astfel, o primă obligaţie a judecătorului este aceea ca, la prima zi de
înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, să ceară declaraţii cu privire la fiecare
dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de
recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se
află şi valoarea acestora (art. 6733). De asemenea, el are dreptul conferit de
lege (art. 6734) de a stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială.
Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor,
instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. împărţeala se poate face prin bună
învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub
interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,
precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
In cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor
bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre par
ţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Dispoziţiile art. 271-273,
privind pronunţarea unor hotărâri parţiale, sunt aplicabile. Hotărârile
parţiale pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite, procesul
urmând a continua pentru partajarea celorlalte bunuri.
O problemă particulară în legătură cu hotărârea parţială se referă la
caracterul executoriu al acesteia. Sub acest aspect, art. 278 pct. 7 C. pr. civ.
hotărârile parţiale sunt executorii de drept. Numai că acest text de lege
limitează aplicabilitatea dispoziţiilor sale la hotărârile parţiale prevăzute de
art. 270 C. pr. civ., respectiv la cele pronunţate în condiţiile recunoaşterii
de către pârât a unei părţi din pretenţiile reclamantului. Prin urmare, printr-o
interpretare restrictivă, impusă de altfel, de însuşi caracterul reglementării,
respectiv unul limitativ, hotărârea parţială pronunţată în materia partajului
nu este executorie de drept.
Hotărârea parţială se dă fără drept de apel, dispoziţiile art. 271-273
C. pr. civ. devenind întrutotul aplicabile, aspect ce rezultă din dispo
ziţiile art. 6734C. pr. civ.
Potrivit art. 6735: „Dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili
bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se
cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe
care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire,
instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi
creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.”
De asemenea, conform art. 6736 alin. (1): „Dacă pentru formarea loturilor
Raporturile patrimoniale dintre soţi - Codul fam iliei şi Noul Cod civil 449
sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru
care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili
elementele arătate la art. 6735 alin. (1), întocmind în mod corespunzător
minuta prevăzută de art. 258. Prin aceeaşi încheiere instanţa va dispune
efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.”
Deşi noua normă nu mai utilizează denumirea specială de încheiere de
admitere în principiu a încheierii pronunţate în condiţiile art. 6736 alin. (1),
practica judiciară a continuat să o utilizeze.
Din interpretarea literală a acestor dispoziţii rezultă că pronunţarea
acestei încheieri nu este obligatorie pentru judecătorul fondului. Astfel,
legiuitorul a prevăzut, în alin. (2) al art. 6735 C. pr. civ. că instanţa poate
păşi la formarea şi atribuirea loturilor după ce va stabili bunurile supuse
împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi
creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le
au unii faţă de alţii.
în măsura în care judecătorul pronunţă o încheiere de admitere în
principiu, aceasta este supusă motivării, aspect ce rezultă din interpretarea
coroborată a dispoziţiilor art. 260 pct. 5 şi art. 268 alin. (4) C. pr. civ., ce
impun judecătorului să îşi motiveze soluţia dată prin încheieri. De
asemenea, dispozitivul va cuprinde minuta semnată de judecător, precum
şi arătarea faptului că încheierea este supusă căilor de atac numai odată cu
fondul şi că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Cu referire la calea de atac împotriva încheierii reglementate de art. 6736
alin. (1) C. pr. civ., O.U.G. nr. 65/2004, aprobată prin Legea nr. 493/2004,
a suprimat, prin art. 6738 C. pr. civ., căile de atac prevăzute separat pentru
încheierea de admitere în principiu. Prin unnare, în prezent, această
încheiere se atacă doar odată cu hotărârea de fond, cu apel sau cu recurs, în
funcţie de valoarea masei partajabile, prin aplicarea în mod corespunzător
a dispoziţiilor art. 2821C. pr. civ.
Sub acest aspect, s-a reţinut, în considerentele unei decizii de speţă1,
că, posibilitatea ca o persoană să aibă acces la justiţie, sub forma pro
movării unei acţiuni sau a unei căi de atac, nu poate să rezulte decât din
lege. Promovarea căilor de atac nu poate avea loc decât cu respectarea
principiului legalităţii, ceea ce presupune că acea cale de atac nu poate fi
1 CAB, S. a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, dec. nr. 1222 din 25
iunie 2007, publicată de M. Paraschiv, în Partajul judiciar, practică judiciară, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, pp. 275 şi 276.
450 CRISTINA RAMQNA D UŢĂ
utilizată decât dacă este prevăzută de lege. De aici rezultă caracterul
absolut al nulităţii inadmisibilităţii căii de atac, precum şi posibilitatea,
pentru instanţă de a invoca o atare excepţie din oficiu. în concret,
Tribunalul a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârâţi
împotriva unei încheieri de admitere în principiu, pronunţată de Judecătoria
Sectorului 6 Bucureşti în data de 6 iunie 2005, dată la care dispoziţiile art. 6737
C. pr. civ. erau deja modificate prin O.U.G. nr. 65/2004. în recursul declarat
la decizia de respingere a apelului ca inadmisibil, recurenţii au susţinut că
Tribunalul a invocat, în mod greşit, excepţia inadmisibilităţii apelului, cu
consecinţa respingerii, ca atare a căii de atac, dat fiind caracterul relativ al
excepţiei. Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut în considerentele propriei
decizii, de respingere a recursului ca nefondat, că în materia împărţelii
judiciare, posibilitatea atacării încheierilor de admitere în principiu, doar
odată cu fondul este menită a asigura respectarea dispoziţiei art. 6 din
Convenţia europeană a drepturilor omului, în legătură cu durata rezonabilă
a procedurilor judiciare.
Art. 6737 C. pr. civ. prevede posibilitatea pronunţării unei încheieri
suplimentare, textul de lege evidenţiind două cazuri în care se poate
pronunţa această încheiere. Astfel, în cazul în care, după pronunţarea
încheierii prevăzute de art. 6736 alin. (1), dar mai înainte de pronunţarea
hotărârii de împărţeală, se constată că există şi alţi coproprietari sau că au
fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la
aceşti coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere
contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde,
după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. în aceleaşi condiţii instanţa
poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun care a
fost cuprins din eroare în masa de împărţit.
Apreciem necesare unele observaţii lămuritoare. Cea dintâi observaţie
se referă la intervalul de timp, în care se poate pronunţa încheierea. Acesta
este cuprins între data pronunţării încheierii de admitere în principiu şi data
pronunţării hotărârii asupra fondului cauzei. Cea de a doua observaţie se
referă la necesitatea constatării existenţei unor bunuri care se impune a fi
spuse partajului sau a unor coproprietari îndreptăţiţi la partaj. Dacă în ceea
ce priveşte prima ipoteză, aceasta se referă la constatarea existenţei unor
bunuri, dobândite de către soţi, în timpul căsătoriei, cea de a doua ipoteză,
a existenţei şi a altor coproprietari, are în vedere intervenirea terţilor în
procesul de partaj dintre soţi sau conexarea unui alt dosar de partaj, cu
Raporturile patiim oniale dintre soli - Codul fam iliei şi Noul Cod civil 451
privire la un bun sau unele bunuri deţinute în coproprietate1de soţi cu
terţii1.
Cea de a treia observaţie, vizează faptul că asupra bunurilor desco
perite ulterior sau asupra stării de coproprietate nu trebuie să fi existat
anterior, respectiv la momentul pronunţării primei încheieri de admitere în
principiu, dezbateri contradictorii. Dacă au avut loc astfel de dezbateri,
remediul procesual pentru omisiunea includerii în masa partajabilă a unor
bunuri sau unor coproprietari este calea de atac a apelului sau recursului12.
Deşi textul de lege nu reglementează, în mod expres, nicio cale de atac
împotriva încheierilor suplimentare de admitere în principiu, apreciem că
acestea nu se bucură de un regim juridic diferit al oricărei încheieri
interlocutorii, din interpretarea dispoziţiilor ari. 282 alin. (2) şi art. 316 C.
pr. civ. rezultând că împotriva acestora se poate face apel, respectiv recurs
odată cu hotărârea fondului.
Ca o expresie concretă a principiului disponibilităţii, legea a creat
posibilitatea scoaterii unui bun din masa partajabilă, dacă acest bun a fost
inclus, din eroare, în masa de partaj. Singura condiţie impusă de textul de
lege se referă la acordul tuturor coproprietarilor, din interpretarea per a
contrario rezultând că, în măsura în care se afirmă caracterul de bun
comun, acesta nu poate fi îndepărtat din masă, urmând ca instanţa să
decidă, după administrarea probatoriului, includerea sau dimpotrivă scoa
terea bunului din masa partajabilă, prin hotărârea asupra fondului.
O ultimă observaţie, vizează faptul că încheierea de admitere în
principiu nu se bucură de autoritatea de lucru judecat, datorită caracterului
său interlocutorul şi faţă de împrejurarea că, prin sine, o atare încheiere nu
reprezintă un act de dezînvestire a instanţei. în literatura juridică s-a
exprimat şi opinia3 potrivit căreia încheierea de admitere în principiu are o
autoritate provizorie de lucru judecat, faţă de elementele care au stat la
baza emiterii ei şi care nu pot fi modificare decât printr-o încheiere de
admitere în principiu4.
Una dintre cele mai importante operaţiuni pe care judecătorul trebuie
să le realizeze cu ocazia efectuării partajului, este aceea de evaluare a
1 RAI. Trif, op. cit., p. 373.

2 I. Leş, op. cit., p. 775.
3 RAI. Trif, op. cit., p. 375.
4 în acelaşi sens s-a pronunţat şi TS, prin dec. civ. nr. 1517/1957, în LP nr.
4/1958, pp. 80 şi 81.
452____________________________CRISTINA RAMONA PUTĂ
bunurilor ce formează obiectul împărţelii. Legea nu determină în concret

care sunt criteriile de evaluare a bunurilor ce formează obiectul partajului,
însă acestea s-au desprins, cu necesitate, din opiniile exprimate cu caracter
constant în doctrină şi practica judiciară1.
Din punct de vedere probatoriu, evaluarea bunurilor supuse partajului
se face prin intermediul probei cu expertiză. Contribuţia unui specialist
apare ca esenţială în vederea identificării şi evaluării bunurilor şi a stabilirii
modalităţii de partajare. In afara reglementărilor generale, cuprinse în art.
201-214 C. pr. civ., legiuitorul a punctat anumite aspecte, în legătură cu
regulile generale de administrare a probei cu expertiza în cuprinsul art.
6736. Ordonarea, de către instanţa de judecată, a probei cu expertiza se
realizează prin încheierea de admitere în principiu, iar nu printr-o încheiere
anterioară sau ulterioară12*.
De asemenea, efectuarea acestei probe poate fi dispusă de către
instanţă, din oficiu, chiar şi în lipsa iniţiativei părţilor sau chiar dacă
acestea se împotrivesc, în acest din urmă caz, onorariul expertului sau
experţilor desemnaţi, de către instanţă, urmând a fi pus în sarcina ambelor
părţi, în mod egal. Cum încălcarea principiului disponibilităţii părţilor nu îi
este permisă judecătorului fondului, apreciem că, după inserarea dispo
ziţiilor art. 1551în cuprinsul Codului de procedură civilă, prin O.U.G. nr.
138/2000, faţă de caracterul imperios necesar al probei în dezlegarea
corectă a pricinii, îi este permis acestuia să suspende cauza, ori de câte ori
desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii recla
mante care nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa.
La stabilirea obiectivelor, instanţa va trebui să aibă în vedere
dispoziţiile alin. (2) din art. 6736 C. pr. civ., potrivit căreia raportul de
expertiză trebuie să evalueze bunurile din masa partajabilă, arătând şi
criterii le după care s-a făcut evaluarea, să indice dacă bunurile sunt comod
partajabile în natură şi să facă propuneri de lotizare. Textul de lege
menţionat a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, autorul
1 CSJ, S. civ., dec. civ. nr. 1715/1992, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Şt. Crişu,
Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţă română I, 1989-1994, pct. 16, pp. 620 şi 621; CSJ,
S. civ., dec. civ. nr. 600/1992, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Şt. Crişu, Repertoriu de
doctrină şi jurisprudenfă română I, 1989-1994, pct. 13, p. 619; TS, S. civ., dec. civ. nr.
1378/1977, în I. Mihuţă, Repertoriu III, nr. 358, p. 148; TS, S. civ., dec. civ. nr. 768/1970,
în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 577, p. 219.
2 Pentru opinia potrivit căreia expertiza poate fi dispusă şi printr-o încheiere anterioară,
a se vedea Gh. Comăniţă, op. cit., p. 107.
Raporturile patrimoniale dintre so ţi-C o d u l fam iliei şi Noul Cod civil 453
excepţiei invocând faptul că expertul nu poate forma loturile ce urmează a
le reveni părţilor, un asemenea atribut revenind doar instanţei de judecată.
Prin decizia nr. 269/20031 Curtea Constituţională a respins excepţia,
reţinând că, potrivit exprimării legiuitorului, expertul nu face decât să
propună loturile ce urmează a fi atribuite, instanţa fiind cea care, în final, în
temeiul dispoziţiilor art. 673114 C. pr. civ., le stabileşte şi le atribuie.
Cunoştinţele de specialitate ale expertului sunt necesare instanţei pentru
identificarea, măsurarea, cuantificarea şi stabilirea valorii bunurilor, iar
concluziile expertizei, în măsura în care nu sunt satisfăcătoare, pot fi
suplinite, fie la cererea instanţei de judecată, fie a părţilor, printr-un
supliment la raportul de expertiză, printr-o expertiză contrarie sau printr-o
contraexpertiză.
Faţă de caracterul obligatoriu al probei cu expertiză exprimăm însă
anumite rezerve. Alin. (2) al art. 6735 C. pr. civ. prevede posibilitatea
instanţei ca, după ce a stabilit masa bunurilor, cotele de proprietate şi
creanţele, să păşească la formarea şi atribuirea loturilor. De asemenea, din
interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 6736 C. pr. civ. rezultă că
proba este obligatorie numai în cazul în care, pentru efectuarea loturilor,
este necesară realizarea de măsurători, evaluări sau alte asemenea opera
ţiuni, pe care instanţa nu le poate realiza fără participarea unui specialist.
Prin urmare, ori de câte ori nu se impun asemenea operaţiuni, iar părţile
cad de acord asupra existenţei, valorii şi însuşirii bunurilor, iar la dosar nu
există indicii că s-ar urmări o fraudare a legii sau a unor creditori, instanţa
are posibilitatea de a efectua partajul propriu-zis, fără a mai dispune
efectuarea unei expertize în cauză.
în toate cazurile, expertiza va avea în vedere valoarea bunurilor supu
se partajului, la data efectuării lucrării, iar nu la momentul dobândirii
bunurilor2. S-a decis3 că, pentru evaluarea terenurilor, se vor avea în
vedere, drept criterii, categoria de folosinţă, calitatea, importanţa social-
economică, natura şi proprietăţile solului, gradul de fertilitate, relieful,
amplasamentul, distanţa faţă de localitate şi căile de amplasament, poziţia,
eventualele procese de degradare, preţuri de piaţă comparative, practicate
în zonă, pentru terenuri similare, iar pentru construcţii, materialele
incorporate, finisajele, gradul de seismicitate, locul situării, starea actuală
şi preţul practicat în zonă.
1 Publicată în M. Of. nr. 545 din 29 iulie 2003.

2 I. Leş, op. cit., p. 777.
3 Ibidem, p. 776.
454 CRISTINA RAMONA DUTĂ 9
3.2.5. Modalităţi de partaj

Partajul în natură. Faptul că, în materia partajului judiciar, regula o
constituie partajul în natură, iar excepţia atribuirea bunului către un coin-
divizar sau vânzarea, rezultă din coroborarea şi interpretarea tuturor
textelor de lege ce reglementează partajul judiciar.
Regula partajului în natură este consacrată de art. 676 alin. (1) NCC,
potrivit căruia „Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporţional
cu cota-parte a fiecărui coproprietar”. Textul de lege preia dispoziţia cuprin
să în Codul civil, în art. 736 alin. (1), conform căruia fiecare copărtaş este
îndreptăţit să ceară partea sa din bunul mobil sau imobil „în natură”.
Posibilitatea vânzării este prevăzută „numai dacă imobilele nu se pot
împărţi” [art. 736 alin. (2)]. De asemenea, potrivit exprimării legiuitorului,
din cuprinsul art. 741 C. civ. rezultă că judecătorul este obligat ca „la forma
rea şi compunerea părţilor să dea de fiecare parte, pe cât se poate, aceeaşi
cantitate de mobile şi imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi
valoare (...)”.
Semnificaţia de regulă, atribuită modalităţii partajului în natură, în
rândul modalităţilor de sistare a stării de indiviziune, a fost recunoscută de
majoritatea covârşitoare a literaturii juridice. Astfel, se afirmă că „împăr
ţeala în natură fiind regula, instanţa nu va putea dispune vânzarea, decât în
cazul în care constată motivat că bunurile nu sunt comod partajabile în
natură şi nici atribuite unuia dintre copărtaşi”', că „în principiu, partajul se
face în natură”12.
Alte opinii au apreciat3 că, deşi partajul în natură ocupă primul loc şi
că celelalte modalităţi nu pot fi avute în vedere, de către instanţa de
judecată, decât motivat şi cu caracter de excepţie, numai când bunul nu
este comod partajabil în natură, în fapt este vorba doar despre o ordine de
preferinţă între cele trei modalităţi de efectuare a partajului, fără ca prin
aceasta să se consacre caracterul de regulă a împărţirii în natură.
1 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei

R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 265.
2 I. Stoenescu, A. Hilsenrad, Dreptul procesual civil, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966, p. 388; I. Stoenescu, Gr. Porumb, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957, p. 438.
3 A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, C. Surdu, Contribuţia practicii judecătoreşti la
dezvoltarea principiilor Dreptului civil român, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, voi.
I, p. 225.
împrejurarea că partajul în natură este regula, în materia partajului,

rezultă şi din practica judiciară a fostului Tribunal Suprem. Astfel, s-a
reţinut că „în materie de împărţeală regula este atribuirea loturilor în
natură, vânzarea bunurilor constituind o excepţie care trebuie justificată”1.
Poziţia practicii judiciare a fost sintetizată în decizia de îndrumare nr. 4 din
11 mai 1967 a fostului Tribunal Suprem „(...) injusta aplicare a textului,
apare inadmisibil ca, fără consimţământul copărtaşilor, să se atribuie unora
dintre ei toate bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părţii ce li
se cuvine, atâta timp cât este posibil să se dea fiecăruia bunuri în aceeaşi
cantitate şi de aceeaşi natură şi valoare, urmând ca loturile să se egalizeze
prin plata unor sulte. Dacă bunurile nu se pot împărţi în natură şi nu se pot
forma loturi, chiar inegale, iar atribuirea bunului în natură unuia dintre
copărtaşi nu apare ca justificată, urmează să se procedeze la vânzare prin
bună învoială sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică. Această din
unnă modalitate are însă caracterul unei soluţii extreme.”
Justificarea regulii partajului în natură rezidă nu numai din exprimarea
neechivocă a intenţiei legiuitorului, ci şi din argumente ce ţin de echitate şi
egalitate. Astfel, interesul celui care solicită partajul constă nu numai în
identificarea cotei sale faţă de celălalt codevălmaş, ci şi din dorinţa de a-şi
păstra, în natură, partea cuvenită, altfel nu ar cere partajul. Dacă interesul
părţii care cere partajul ar consta în înstrăinarea părţii ce îi revine din bun,
acesta ar avea posibilitatea de a-şi înstrăina doar cota-parte ce-i revine din
dreptul de proprietate12.
Art. 6734 C. pr. civ. consacră, aşa cum am arătat deja mai sus, obli
gaţia instanţei de a stărui pentru realizarea unei împărţeli prin bună
învoială. Această stăruinţă trebuie manifestată nu numai la începutul jude
cării cauzei, ci şi pe parcursul soluţionării procesului. Stăruinţa legiui
torului de a realiza acordul părţilor transpare şi din reglementarea inserată
în cuprinsul Legii nr. 202/2010, prin îndrumarea părţilor spre mediere. Din
păcate, câtă vreme instituţia medierii nu devine, printr-o normă legală,
obligatorie, ne temem că scopul legiuitorului, deşi animat de bună-credinţă
în degrevarea instanţelor judecătoreşti, nu va fi atins.
1 Dec. civ. nr. 1571 din 4 septembrie 1956, în CD 1956, pp. 358 şi 359. în acelaşi sens,
v. fostul Tribunal Suprem: dec. civ. nr. 6571 din 4 septembrie 1956, în CD 1956, pp. 358 şi
359; dec. civ. nr. 1918 din 7 ianuarie 1958, în JN nr. 4/1958; dec. civ. nr. 476/1978 în RRD
nr. 8/1978.
2 T. Carabaşiu, Partajul, £d. Muntenia, Constanţa, 1997, p. 227.
Procedura partajului judiciar reglementată de Codul de procedură

civilă are prevederi sumare. Unele dintre ele se regăsesc în alin. (2) al
art. 673SC. pr. civ., iar unele în art. 6739C. pr. civ.
Formarea şi atribuirea loturilor se face direct prin hotărâre judecă
torească. Operaţiunea principală în cadrul acţiunii de împărţeală în natură îl
reprezintă formarea loturilor, respectiv stabilirea compunerii acestora. Aşa
cum am dezvoltat deja mai sus, principiul care domină această operaţiune
este cel al împărţirii în natură, fără ca acesta să presupună însă stabilirea
tuturor bunurilor de acelaşi fel, o astfel de compunere fiind, în mod practic,
imposibilă1.
La formarea Ioturilor, instanţa judecătorească va avea în vedere
criteriile enumerate de art. 6739, confonn cărora „La formarea şi atribuirea
loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea
cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura
bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,
înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul
coproprietarilor sau altele asemenea.”
Practica judiciară a reţinut însă, cu titlu de excepţie de la regula
împărţirii în natură, anumite situaţii în care, deşi soluţia pare inechitabilă
pentru unul dintre soţi, atribuirea bunului către celălalt soţ se impune.
Astfel, s-a decis că: dacă unul dintre soţi are asigurată locuinţa la
părinţii săi, unde şi-a stabilit domiciliul împreună cu copilul minor rezultat
din căsătorie, care i-a fost încredinţat, spre creştere şi educare, prin
hotărârea de divorţ, locuinţa ce a constituit bun comun, nepartajabilă în
natură (garsonieră) urmează să fie atribuită celuilalt soţ, care nu are
posibilităţi locative şi a contribuit, cu caracter majoritar, la dobândirea
bunului”; dacă soţul căruia i s-a reîncredinţat copilul minor s-a recăsătorit
şi are spaţiul locativ asigurat, atât pentru el, cât şi pentru minor, în locuinţa
proprietatea soţului actual, locuinţa urmează a fi atribuită celuilalt soţ, pe
de o parte, deoarece încredinţarea minorului către unul dintre soţ nu
reprezintă un criteriu exclusiv şi absolut de atribuire a locuinţei, iar, pe de
altă parte, deoarece s-ar ajunge în situaţia inechitabilă, ca unul dintre soţi
să dobândească două locuinţe, iar altul să nu beneficieze de niciuna123; dacă
1 Gh. Comăniţă, op. cit., p. 168.

2 CAB, dec. civ. nr. 2837/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe
anul 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 402.
3 TS, dec. civ. nr. 225/1982, în I. Mihuţâ, Repertoriu 1980-1985, p. 23.
Raporturile patrimoniale dintre soli - Codul fam iliei şi Noul Cod civil 457
soţia locuieşte în Germania, împreună cu copiii rezultaţi din căsătorie, nu
este de plano exclusă de la beneficiul atribuirii locuinţei, bun comun, din
moment ce, din probele administrate a rezultat că soţul mai are în
proprietate un bun imobil propriu, situat chiar în aceeaşi localitate, soţia nu
are altă locuinţă în ţară, iar aceasta vine perioade destul de lungi şi dese în
ţară, nu are unde locui împreună cu copiii şi astfel, apelează la sprijinul
rudelor1; cota de contribuţie a soţiei de 70% la dobândirea bunurilor
comune, aceasta fiind, de altfel, stabilită în S.U.A., însă manifestându-şi
dorinţa de a reveni în ţară nu poate reprezenta un criteriu exclusiv în
atribuirea bunului imobil către aceasta, întrucât s-ar reţine prevalenţa unui
criteriu viitor şi nesigur, eventual chiar şi nesincer sau exprimat doar pro
causa, acela că pârâta va locui în România, în pofida realităţii că soţul
locuieşte deja în ţară,chiar în imobilul bun comun, care este singurul său
domiciliu, fără a mai avea altă locuinţă în proprietate123.
Aşa cum rezultă din cele mai sus prezentat, practica a statuat, în
principal, asupra criteriilor de formare şi atribuire a locuinţelor, însă
apreciem că, pentru identitate de raţiune, aceste criterii urmează a fi avute
în vedere şi în ceea ce priveşte imobilele terenuri sau bunurile mobile,
ţinându-se cont de natura bunului, de necesitatea de a fi folosit de către
unul dintre soţi, de faptul că minorul a fost încredinţat unuia dintre părinţi
ş.a.m.d.
în toate cazurile, instanţa este obligată să motiveze criteriile pe care le-a
avut în vedere pentru atribuirea loturilor, neputând să facă o repartizare
arbitrară a acestora’.
Dispoziţiile art. 6739 C. pr. civ. au fost supuse controlului de constitu
ţionalitate, în considerentele deciziei nr. 182/20034 de respingere a
excepţiei, Curtea Constituţională reţinând că existenţa criteriilor de can
instanţa trebuie să ţină cont la formarea şi atribuirea loturilor este justifi
cată raţional şi obiectiv, având finalitatea de a îndruma instanţa tocma
pentru a evita arbitrariul în cadrul acestei operaţiuni. Textul nu prevede
prin reglementarea criteriilor, niciun fel de nelegalitate sau discriminare
întrucât, fără a se crea vreo diferenţiere, este aplicabil tuturor părţilor, îi
aceeaşi măsură şi, prin aceasta, nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1
din Constituţie. în aceeaşi măsură, nu se încalcă nici prevederile art. 4
1 C. Ap. Braşov, dec. civ. nr. 886/2004, în R.M. Trif, op. cit., p. 384.
2 C. Ap. Braşov, dec. civ. ni'. 59/2005, în R.M. Trif, op. cit., p. 384.
3 TS, decizia civilă nr. 1402/1971, în Repertoriu 1969-1975, p. 220.
4 M. Of. nr. 408 din 11 iunie 2003.
458
______ _ . .. __ _............. . CRISTINA
_ _ .... . ...............RAMONA DUTĂ
, ’
alin. (1) şi (2) din Constituţie, pentru că întreaga procedură a împărţelii
judiciare are ca finalitate sistarea stării de indiviziune, procedură în urma
căreia fiecare copărtaş devine proprietar exclusiv al unei anumite părţi
concret determinate din ceea ce forma obiectul coproprietăţii, cota-parte
ideală a fiecărei părţi, din masa bunurilor comune, nefiind afectată.
Principiul împărţirii în natură a bunurilor supuse partajului, presu
pune, cu necesitate şi analiza noţiunii de sultă. Sub acest aspect,
dispoziţiile art. 742 C. civ. prevăd că în cazurile în care loturile nu sunt
egale ca valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani, în acelaşi sens
fiind şi prevederile art. 6735C. pr. civ.
Plata sultei revine soţului care a primit în lotul său bunuri de o valoare
mai mare decât valoarea ce i se cuvine potrivit cotei sale de contribuţie din
masa bunurilor şi pentru realizarea dreptului de creanţă rezultat din plata
sultei, soţul creditor are dreptul de a cere executarea silită, în termenul
general de prescripţie de 3 ani1.
Atribuirea bunului unuia dintre proprietarii devălmaşi. Potrivit

art. 673i0, „în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă
sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în
mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari,
instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun”. Dacă mai
mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va ţine seama de
criteriile prevăzute la art. 6739. Prin încheiere ea va stabili şi tennenul în
care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să
depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.
Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul depune, în
termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin
hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui bunul.
în cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite
celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în
condiţiile prezentului articol.
„La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama de
împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul
direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele
ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le
plătească”.
1 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 422.

Atribuirea întregului bun către unul dintre coindivizari constituie, prin
urmare, acea modalitate de sistare a stării de indiviziune, în care bunul
imobil, incomod partajabil în natură, devine prin împărţeală proprietatea
exclusivă a unui singur coindivizar, cu obligaţia acestuia de a plăti
celorlalţi echivalentul cotei-părţi cuvenite, în bani. Din definiţie, rezultă că
această modalitate de împărţeală este subordonată îndeplinirii unei duble
condiţii: ca bunul indiviz supus împărţelii să fie imobil [art. 741 alin. (2) C.
civ.] şi ca acesta să nu poată fi comod partajabil în natură (art. 741 C. civ.)'.
Apreciem totuşi, că această modalitate trebuie recunoscută şi în cazul
unor bunuri mobile, care prin natura lor nu pot fi împărţite în natură, cum
este, spre exemplu, un animal viu12.
Legea nu defineşte noţiunea de „comod-incomod” partajabil în natură,
astfel încât, i-a revenit practicii judiciare, menirea de a descifra înţelesul
termenilor.
S-a apreciat astfel3 că un imobil este comod partajabil în natură, atunci
când ţinând seama de structura funcţională, arhitectonică şi de rezistenţă a
bunului, el poate fi divizat în două sau mai multe unităţi locative, cărora li
se asigură, fără investiţii suplimentare, dependinţele necesare.
Bunul imobil care nu îndeplineşte condiţiile mai sus arătate, este
considerat incomod partajabil în natură, din punct de vedere fizic şi devine
susceptibil a fi atribuit unui singur codevălmaş.
îmbucătăţirea peste măsură a imobilului şi diviziunea exploataţiunilor
constituie tot o imposibilitate de realizare a partajului în natură, dar de data
aceasta una de ordin economic, în sensul că deşi se pot forma, din punct de
vedere fizic, două loturi, acestea devin inapte realizării scopului pentru
care au fost construite, cauzând pierderi materiale codevălmaşilor.
Textul de lege indicat reglementează două forme de atribuire şi
anume: atribuirea directă sau atribuirea provizorie.
Fără să mai reluăm considerentele deja expuse, cu referire la carac
terul de excepţie al unei asemenea măsuri, subliniem doar că această
modalitate de sistare a stării de devălmăşie se impune a fi uzitată doar în
cazul în care bunul mobil sau imobil nu este comod partajabil în natură.
1 T. Carabaşiu, op. cit., p. 211.

2 în acelaşi sens, v. M. Eliescu, op. cit., p. 268.
3 1. Mihuţă, Sinteză de practică judiciară, în RRD nr. 6/1977, pp. 37 şi 38. Fostul TS,
dec. civ. nr. 422/1976, nepublicată.
460_________ ______________________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
Atribuirea provizorie a bunului nu poate fi făcută decât la cererea
unuia dintre soţi, instanţa neputând, din oficiu, să aleagă această modalitate
de partaj.
Aceasta se realizează prin încheiere, care trebuie să cuprindă sumele
ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari şi termenul până
la care această sumă trebuie achitată. încheierea are un caracter interlo-
cutoriu, instanţa neputând reveni asupra celor dispuse, decât în măsura în
care soţul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul nu îşi îndeplineşte obligaţia
de plată până la termenul stabilit.
Există şi cazuri în care ambii soţi solicită atribuirea bunului imobil,
în acest sens, se va ţine seama de criteriile deja enunţate, reglementate
de art. 6739C. pr. civ., precum şi de orice alte criterii rezultate din situaţia
de fapt.
Sub acest aspect, în practică s-a reţinut că reprezintă criterii de atribuire:
folosirea bunului, lipsa posibilităţii de achiziţionare a altei locuinţe, efec
tuarea îmbunătăţirilor, cu bună-credinţă1, încredinţarea minorei, rezultată din
căsătorie, spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, părăsirea domiciliului
conjugal de către cealaltă parte1 2, cota devălmaşă mai mare, unită cu locuirea
efectivă a părţii în imobil3, împrejurarea că apartamentul supus atribuirii a
fost repartizat părţii care îl solicită de la locul de muncă4 etc.
După o primă atribuire provizorie, dacă partea nu îşi execută obligaţia
de plată în termen, instanţa poate atribui bunul celuilalt soţ, care l-a
solicitat iniţial, chiar dacă acesta nu întrunea prioritar criteriile avute în
vedere. Noua încheiere de atribuire va trebui să cuprindă, din nou, toate
elementele mai sus menţionate. Suma la care soţul va fi obligat prin noua
încheiere poate fi diferită faţă de suma din prima încheiere de atribuire, nu
numai datorită criteriului cotei de contribuţia a soţilor la dobândirea
bunurilor comune, ci şi datorită fluctuaţiilor valorice a bunului pe piaţa
liberă. în măsura în care se afirmă, aşadar, până la atribuirea bunului
celuilalt soţ, o atare fluctuaţie de valoare a bunului imobil, aceasta nu poate
1 T. Călăraşi, dec. nr. 182 din 12 septembrie 2006, irevocabilă prin decizia nr. 200 din
5 februarie 2007 a CAB, S. a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, nepublicată.
2 CAB, S. a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, dec. nr. 737 din 23 aprilie
2007, nepublicată.
3 CAB, S. a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, dec. nr. 1104 din 11 iunie
2007, nepublicată.
4 CAB, S. a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, dec. nr. 145 din 29
ianuarie 2008, nepublicată.
fi stabilită decât tot prin expertiză judiciară, posibilitate recunoscută

părţilor pe tot parcursul soluţionării cauzei, până la închiderea dezbaterilor
şi pronunţarea hotărârii asupra fondului cauzei.
Dacă nici după această modalitate de atribuire nu este posibilă fina
lizarea partajului, instanţa va trece la vânzarea bunului.
Atribuirea definitivă a bunului este posibilă în situaţia reglementată

de art. 67310C. pr. civ., atunci când, ţinând seama de împrejurările cauzei,
pentru motive temeinice, instanţa va putea să-i atribuie bunul direct prin
hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin
celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească.
Textul de lege indicat a făcut obiectul controlului de constituţionalitate,
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 52/2003 (publicată în M. Of. nr.
153/10 martie 2003), respingând excepţia invocată. In motivarea excepţiei
autorul a învederat că textul criticat înfrânge dispoziţiile art. 24 din
Constituţie, întrucât încheierea prin care instanţa procedează la atribuirea, în
mod direct, a bunului, nu este supusă niciunei căi de atac, fiind executorie,
spre deosebire de situaţia în care bunul se atribuie, cu caracter definitiv, prin
hotărârea asupra fondului, caz în care această soluţie pierde caracterul
executoriu, fiind supusă căilor de atac. Dreptul la apărare, garantat
constituţional, ar fi, în acest fel, încălcat, judecătorul având posibilitatea de a
avantaja una dintre părţi, prin soluţia pronunţată. Curtea a respins critica
formulată, reţinând că argumentarea părţii ignoră prevederile art. 282 alin.
(2) C. pr. civ., potrivit cărora încheierile premergătoare nu pot fi atacate
decât odată cu fondul, în afara cazurilor când prin ele s-a întrerupt sau s-a
suspendat cursul judecăţii. Or, încheierile prevăzute de art. 673I0C. pr. civ.
preced hotărârea instanţei asupra fondului, fiind încheieri premergătoare şi
intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 282 alin. (2) C. pr. civ. Aceasta fiind
regula în materie, ea nu trebuia reglementată expres şi în cazul normelor
aplicabile partajului judiciar, fiind subînţeleasă, iar neprevederea unor norme
derogatorii în această materie de către legiuitor duce la concluzia că această
încheiere nu s-a voit a fi atacată separat, ci numai odată cu fondul cauzei.
Vânzarea bunului incomod partajabil în natură şi împărţirea pre

ţului. Cea de a treia modalitate de sistare a stării de indiviziune, socotită de
altfel şi ca măsură extremă, constă în vânzarea bunului mobil sau imobil şi
462____________________________ CRISTINA RAMONA DUŢĂ
împărţirea între codevălmaşi a preţului obţinut, în raport de drepturile ce li

se cuvin.
Vânzarea bunurilor ca modalitate de împărţeală este prevăzută de
art. 67311C. pr. civ. şi art. 736 şi 748 C. civ.
Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 4/19671
a stabilit că „scoaterea la vânzare a bunului supus partajului reprezintă o
măsură extremă, la care se recurge numai dacă nu este posibilă împărţirea
în natură şi nici atribuirea bunului către un copartajant.
Potrivit art. 67311 C. pr. civ., „In cazul în care niciunul dintre copro
prietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu,
nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari,
instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată
dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială ori de către
executorul judecătoresc.
Dacă s-a dispus ca vânzarea bunului să se facă de părţi prin bună
învoială, instanţa va stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată.
Termenul nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului părţile
vor prezenta instanţei dovada vânzării.
în cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în
termenul prevăzut de alin. (2), instanţa, prin încheiere, va dispune ca
vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc.
încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi atacate separat cu apel.
Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot fi supuse apelului
odată cu hotărârea asupra fondului procesului”.
Vânzarea prin bună învoială. Această modalitate de sistare a stării

de devălmăşie se dispune tot prin încheiere a instanţei de judecată. Aceasta
va fi pronunţată numai în cazul în care ambii soţi sunt de acord cu această
modalitate de partaj. Prin aceeaşi încheiere se va stabili şi termenul până la
care părţile să realizeze vânzarea, termen care nu poate fi însă, mai mare de
6 luni, aşa cum stabileşte art. 67311 alin. (2) C. pr. civ. Părţile pot conveni
ele însele un termen, care nu poate fi însă mai mare decât termenul legal,
dar poate fi mai mic. în literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit
căreia, în cazul în care termenul acordat de instanţă este mai mic de 6 luni,
1 CD 1967, p. 23. Pentru raţiuni râmase neschimbate, decizia îşi păstrează actualitatea,
nemaifiind însă izvor de drept.
iar la împlinirea lui nu s-a realizat vânzarea, instanţa va putea să mai
acorde un termen, care, împreună cu cel acordat până atunci, să nu
depăşească termenul maxim de 6 luni1. Nu suntem de acord cu opinia
exprimată, câtă vreme textul de lege consacră un singur termen, de maxim
6 luni, iar întinderea efectivă a termenului, chiar şi în ipoteza în care părţile
cer un termen mai mic, se stabileşte tot de către instanţa de judecată, în
raport nu numai de solicitarea părţilor, dar şi de alte criterii, ca, spre
exemplu: împrejurările concrete ale cauzei, natura bunului, raportul dintre
cerere şi ofertă în perioada în care urmează a se realiza vânzarea sau
trendul pieţei imobiliare. Textul de lege stabileşte doar limita maximă a
termenului, însă lasă la aprecierea instanţei durata concretă a acestuia, după
expirarea unui atare termen, judecătorul nemaiputând acorda un nou
termen, tot la cererea părţilor.
Textul de lege nu desluşeşte care este soarta dosarului până la data
realizării vânzării. Considerăm că nu pot exista decât două soluţii. Una
vizează acordarea unui nou termen de judecată după data stabilită pentru
realizarea vânzării, iar cea de a doua suspendarea cauzei, la cererea părţilor,
în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ. respectiv când
amândouă părţile o cer. în această din urmă situaţie, cererea de repunere pe
rol trebuie să se depună în cadrul termenului de un an, în caz contrar
acţiunea fiind supusă perimării. Un alt dezavantaj îl reprezintă faptul că, în
cea de a doua soluţie, partea care formulează cererea de repunere pe rol este
obligată a timbra cu jumătate din taxa de timbru datorată pentru acţiunea
principală, această cerere. Apreciem însă că faţă de cele două dezavantaje
arătate, părţile au avantajul ca, în cadrul termenului de un an, dar numai în
ipoteza în care au solicitat suspendarea cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1)
pct. 1 C. pr. civ., să obţină vânzarea bunului, chiar peste termenul maxim de
6 luni, prevăzut de art. 67311 alin. (2) C. pr. civ., cu singura precizare că
cererea de repunere pe rol, în vederea pronunţării hotărârii de partaj, să fie
formulată în cadrul termenului de prescripţie.
Art. 67311 C. pr. civ. prevede că încheierea este supusă căii de atac a
apelului. In lipsa unei reglementări derogatorii, termenul de apel este cel de
drept comun, respectiv de 15 zile, termen ce curge de la data comunicării
încheierii. în cazul în care împotriva încheierii nu s-a exercitat calea de*
i
R.M. Tril', op. cit., p. 394.
464________________ __ ____________CRISTINA RAMONA DUŢĂ
atac, partea pierde dreptul de a mai ataca încheierea respectivă, aceasta
neputând fi atacată odată cu fondul*1.
Vânzarea prin executor judecătoresc. Pentru ca instanţa să dispună

vânzarea bunului prin executorul judecătoresc este necesar ca la împlinirea
termenului acordat de instanţă părţilor pentru vânzarea prin bună învoială să
se constate că acesta nu s-a realizat. Se poate dispune însă vânzarea şi în
mod direct, fără a mai parcurge etapa vânzării prin bună învoială, soluţie ce
decurge din prevederile tezei ultime a alin. (1) al art. 67311 C. pr. civ.
încheierea prin care judecătorul fondului dispune scoaterea la vânzare a
bunului prin intermediul executorului judecătoresc trebuie motivată şi are
caracter interlocutoriu. încheierea este supusă căii de atac a apelului, separat
de hotărârea de partaj.
Dispoziţiile art. 67311 C. pr. civ. au format obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate, cu motivarea că lezează dreptul de proprietate al
copărtaşului. Coproprietarul care solicită să i se atribuie bunul imobil în
natură este obligat să achite sulta pentru ceilalţi coproprietari, ceea ce de
mai multe ori îi este imposibil, mai ales că această obligaţie trebuie
îndeplinită în termen de 6 luni, altfel îşi pierde proprietatea. în cazul în care
s-a dispus vânzarea prin bună învoială, iar aceasta nu s-a realizat, se
prevede vânzarea imobilului prin intermediul executorului judecătoresc, or,
pe calea executării silite nu se poate obţine un preţ bun. Reţinând constitu
ţionalitatea dispoziţiei legale analizate, Curtea a reţinut că dispoziţiile
legale citate criticate instituie un tratament juridic egal pentru toţi
coproprietarii, fără vreun privilegiu sau vreo discriminare. Totodată, nu se
poate reţine că aceste prevederi ar leza dreptul de proprietate al vreunuia
dintre coproprietari, fiecare dintre aceştia având drepturi egale asupra cotei
ideale ce îi revine din bunul în devălmăşie. Unul dintre principalele
atribute ale dreptului de proprietate este dreptul de dispoziţie. în virtutea
acestui drept, fiecare coproprietar poate hotărî în mod liber dacă doreşte să
rămână sau nu în indiviziune, iar ceilalţi coproprietari nu se pot opune
hotărârii celui care solicită încetarea stării de indiviziune. încetarea unei
stări se poate realiza prin mai multe modalităţi, în principal prin acordul de
G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.
I liunangiu, Bucureşti, 2008, p. 1498.
voinţă al coindivizarilor sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, prin
împărţirea în natură a bunului, când natura acestuia permite divizarea, prin
atribuirea bunului în natură unuia sau unora dintre coproprietari, ori prin
vânzarea bunului şi împărţirea preţului obţinut. In cazul în care bunul este
atribuit în natură unuia dintre coproprietari, dacă nu s-ar prevedea obligaţia
acestuia de a achita celorlalţi, într-un termen rezonabil, valoarea cotei ce le
revine, în mod evident şi direct ar fi lezat dreptul de proprietate al acestora.
Vânzarea bunului prin bună învoială reprezintă o modalitate deopo
trivă echitabilă pentru toţi, dar şi aceasta trebuie realizată în cadrul unei
limite de timp, stabilită de legiuitor la 6 luni, iar opoziţia unuia dintre
coproprietari, cu motivarea că preţul ce se poate obţine nu este suficient de
bun, ar putea leza drepturile şi interesele celorlalţi. Nerealizarea vânzării
prin bună învoială nu poate împiedica finalizarea procedurii de încetare a
stării de indiviziune, ci, dimpotrivă, constituie un motiv ce justifică
aplicarea procedurii executării silite1.
Art. 67312 C. pr. civ. descrie operaţiunile concrete pe care executorul
judecătoresc le va desfăşura în vederea vânzării bunului. In acest sens,
după rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea
bunului de către executorul judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea
vânzării la licitaţie publică. Executorul va fixa termenul de licitaţie, care nu
va putea depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru
bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii, şi va înştiinţa
coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării. Pentru termenul de licitaţie
a bunurilor mobile executorul va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare
cu cel puţin 5 zile înainte de acel termen. In cazul vânzării unui bun imobil,
executorul va întocmi şi va afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 30 de
zile înainte de termenul de licitaţie.
Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice
preţ oferit de participanţii la licitaţie.
Dispoziţiile prezentului articol se completează în mod corespunzător
cu dispoziţiile capitolelor II, III şi IV din Cartea a V-a privind vânzarea la
licitaţie a bunurilor mobile şi imobile.
Potrivit art. 67313, „La cererea uneia dintre părţi instanţa poate
proceda la împărţeala bunurilor pentru care nu a dispus vânzarea potri
vit art. 67311”.
1 Dec. CC nr. 138 din 23 aprilie 2002, publicată în M. Of. nr. 370 din 31 mai 2002.
3.2.6. Hotărârea de partaj şi efectele sale

în afară de efectele recunoscute oricărei hotărâri judecătoreşti, cum
sunt: dezînvestirea instanţei, dobândirea puterii doveditoare a unui înscris
autentic pentru cele menţionate în cuprinsul său, începerea curgerii
prescripţiei de trei ani în vederea executării silite şi puterea de lucru judecat1,
hotărârea de partaj se bucură, sub imperiul Codului familiei şi Codului de
procedură civilă, de efectul declarativ şi retroactiv şi de puterea executorie.
Deşi o atare afirmaţie nu îşi găseşte materializarea într-o normă juridică
concretă, ea se desprinde din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 786
C. civ. care consacră, în materia partajului succesoral, principiul potrivit
căruia fiecare „erede” este socotit că a moştenit direct, singur şi imediat, de
la defunct, toate bunurile care îi revin în temeiul partajului şi că nu a fost
niciodată proprietarul celorlalte bunuri din moştenire1 2.
Pentru ca hotărârea să aibă efect declarativ ea trebuie să dispună cu
privire la atribuirea bunului în proprietate, iar nu şi în cazul în care soţii
formulează doar o acţiune în stabilirea cotelor de proprietate din bunul
devălmaş3.
Efectul declarativ presupune că, prin hotărârea de partaj, copărtaşii

nu dobândesc şi nici nu înstrăinează între ei drepturi4, iar indiviziunea nu a
existat niciodată. Altfel spus, copărtaşul nu este, pentru bunul atribuit în
urma partajului, un succesor în drepturi al celorlalţi copartajanţi, ci
„avându-l cauză” al autorului său, partajul retroactivează până la data
naşterii indiviziunii.
Efectul retroactiv al partajului a fost consacrat de două decizii de
îndrumare ale Plenului fostului Tribunal Suprem, nr. 3 din 20 iunie 1968 şi
nr. 33 din 22 august 1968, ca şi în cuprinsul a numeroase decizii de speţă.5
Cu această ocazie, s-a statuat asupra caracterului general al efectului
1 Pentru efectele specifice hotărârilor judecătoreşti, v. V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi

practic de procedură civilă, voi. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 269.
2 N. Costin, Principiul efectului declarativ al partajului în lumina procedurii
judiciare, în RRD nr. 5/1972, pp. 110-121.
3 R.M. Trif, op. cit., p. 403.
4 R. Petrescu, Sinteză de practică judiciară a TS, în RRD nr. 11/1957, p. 36; T.
Carabaşiu, op. cit., p. 240.
5 Fostul TS, dec. civ. nr. 756/1966, în CD 1966, p. 152; Fostul TS, dec. civ. nr-. 697 din
7 aprilie 1977, în RRD nr. 11/1977, p. 60; dec. civ. nr. 1165/1975, în RRD nr. 6/1976, p. 50;
dec. civ. nr. 1684/1975, în RRD nr. 3/1976, p. 61.
declarativ al partajului, în sensul aplicări sale la orice tip de partaj,
indiferent de modul de naştere a indiviziunii.
Din caracterul declarativ al hotărârii de partaj, rezultă următoarele
consecinţe:
Actele de înstrăinare sau de grevare efectuate de către unul dintre soţi,
vor fi sau nu valabile, după cum bunul cade în lotul soţului care a efectuat
actul de dispoziţie; hotărârea de partaj nu poate constitui just titlu pentru
uzucapiunea de 10-20 de ani; soţii nu au la îndemână acţiunea rezolutorie,
între ei, dacă nu îşi achită sulta la care au fost obligaţi prin hotărâre
judecătorească.
Din caracterul declarativ al partajului derivă şi caracterul retroactiv al
acestuia. în raporturile dintre soţi, acest caracter suportă, însă, anumite
nuanţări.
Astfel, în raporturile dintre soţi, bunurile supuse partajului se eva
luează la data partajului, deşi, dacă s-ar ţine cont de caracterul retroactiv al
partajului, ar trebui evaluate la data dobândirii'. Sporul de valoare sau
diminuarea valorii bunului se va suporta, pentru considerente de echitate,
de către ambii soţi pe cale de excepţie, dacă soţii au fost separaţi în fapt
înainte de desfacerea căsătoriei şi de partaj şi numai unul dintre ei a folosit
bunul, căruia i-a pricinuit un anumit grad de uzură, acesta va fi imputat, la
stabilirea cotei de contribuţie, celui care a folosit bunul.
Prin cele două decizii de îndrumare, respectiv nr. 3 din 20 iunie 1968
şi nr. 33 din 22 august 1968 ale fostului Tribunal Suprem, s-a statuat, de
asemenea, că hotărârile de partaj au putere executorie între copartajanţi, cu
privire la bunurile ce le-au fost atribuite, chiar dacă nu s-a dispus, în mod
expres, predarea lor1 2. Aceasta înseamnă că acţiunea de partaj include, în ea
însăşi, cererea reclamantului de predare a bunurilor supuse împărţelii,
hotărârea de partaj fiind astfel susceptibilă de executare (executorie), fără a
mai fî necesară introducerea unei acţiuni distincte în predarea bunurilor.
Pentru ca hotărârea de partaj să îşi piardă efectul executoriu, este
suficient ca părţile să precizeze expres că nu solicită predarea bunurilor3.
De caracterul executoriu al hotărârii de partaj depinde şi termenul în
care aceasta poate fî executată.
1 CSJ, dec. civ. nr. 600/1992, în Dreptul nr. 10/1992, p. 90; CSJ, dec. civ. nr.
1715/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 121.
2 Deciziile de îndrumare se regăsesc în RRD nr. 7/1968, p. 124, şi în Al. Lesviodax,
Repertoriu..., op. cit., pp. 453 şi 454.
468 CRISTINA RAMONA DUŢĂ
Astfel, în cazul în care hotărârea de partaj are caracter executoriu, ea

poate fi executată, în termen de 3 ani (art. 6 din Decretul nr. 167/1958) de
la data rămânerii sale irevocabile, în cazul în care se cere executarea silită a
unor bunuri mobile, iar dacă este vorba despre bunuri imobile, cererea de
executare silită are caracterul unei acţiuni reale imobiliare, astfel încât
termenul de prescripţie este de 10 ani, astfel cum prevăd dispoziţiile
art. 405 C. pr. civ.
Alin. (3) al art. 405 C. pr. civ. prevede că, la împlinirea acestor
termene, se pierde puterea executorie, fără însă ca aceasta să presupună
pierderea puterii lucrului judecat al hotărârii în ceea ce priveşte calitatea de
codevălmaşi a soţilor, masa bunurilor comune, cotele ce se cuvin acestora,
precum şi atribuirea bunurilor, autoritatea de lucru judecat păstrându-se, cu
privire la aceste aspecte, cu caracter perpetuu1.
In acest sens, prin sentinţa civilă nr. 8837 din 23 octombrie 2001,
pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, s-a respins acţiunea
formulată de reclamantul J.I., în contradictoriu cu pârâta J.D.P, prin care s-a
solicitat partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, respectiv un
apartament şi bunuri mobile, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat,
potrivit sentinţei civile nr. 1345/28 februarie 1996 a Judecătoriei Sectorului
6 Bucureşti. Pentru a se pronunţa în acest fel a reţinut instanţa de fond că,
în cauză, sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ. şi art. 163 C. pr. civ., în
sensul triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, care consacră puterea
lucrului judecat.
Nu a fost primită susţinerea reclamantului că autoritatea de lucru
judecat nu ar fi operat, întrucât sentinţa menţionată nu a fost pusă în exe
cutare în termenul de prescripţie pentru executarea silită, deoarece efectul
expirării acestui termen îl constituie doar împlinirea termenului de
prescriere a dreptului de a cere executarea silită, iar nu pierderea autorităţii
lucrului judecat.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, a respins ca nefondat apelul
declarat de reclamant, prin decizia civilă nr. 378/A din 7 martie 2002.
1 în sensul păstrării acestui efect, chiar după prescrierea dreptului de a solicita

executarea silită, a fost şi practica anterioară modificârii Codului de procedură civilă, prin
O.U.G. nr. 138/2000, v.: TS, dec. civ. nr. 103/1984, în RRD nr. 11/1984, p. 69; TS, dec. civ.
nr. 175/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, pp. 133 şi 134.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o

pentru nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7. şi 9 C. pr.
civ. în motivarea recursului s-a arătat că instanţele au ignorat dispozi
ţiile art. 405 C. pr. civ. aplicabile în cauză, potrivit cărora hotărârea îşi
pierde caracterul executoriu prin împlinirea termenului de prescripţie,
astfel încât instanţele de judecată au apreciat, în mod eronat, că hotărârile
de partaj nu sunt susceptibile de executare.
Prin decizia civilă nr. 1444/28 mai 20021, Curtea de Apel Bucureşti a
respins recursul, ca nefondat. în considerentele deciziei, a arătat Curtea că
o nouă acţiune de partajare a bunurilor comune, între aceleaşi părţi, în care
se ridică aspecte legate de reverificarea contribuţiei soţilor la dobândirea
apartamentului, care a trecut, în mod irevocabil, în proprietatea pârâtei,
precum şi rediscutarea dreptului la sulta datorată, este inadmisibilă faţă de
dispoziţiile sentinţei nr. 1345 din 28 februarie 1996 a Judecătoriei Sectorului
6 Bucureşti. Dacă partea nu a executat hotărârea în termenul de prescripţie,
ea a pierdut dreptul e a o executa, cu referire directă la sultă, nu însă şi drep
tul de proprietate asupra bunurilor, drept ce nu mai poate fi repus în discuţie.
Răsturnarea puterii de lucru judecat, printr-o reluare a judecăţii, într-o nouă
acţiune de partaj, detennină o instabilitate a raporturilor juridice civile, care,
odată stabilite prin hotărâre judecătorească cu caracter definitiv şi irevocabil,
intră în sfera raporturilor de ordine publică, pe care părţile nu o pot modifica
nici în situaţia în care ar exista acordul lor.
Dacă hotărârea de partaj se limitează la constatarea şi individualizarea
drepturilor părţilor, nu este susceptibilă de executare şi, prin urmare, îşi
păstrează caracterul executoriu şi după expirarea acestui termen (decizia de
îndrumare nr. 3 din 20 iunie 1968 a fostului Tribunal Suprem).
Dacă prin hotărârea de partaj se prevede o obligaţie de plată a sultei
către unul dintre codevălmaşi, acest fapt naşte în favoarea celui îndreptăţit
a primi sulta un drept de creanţă, ce se execută tot în termenul general de
prescripţie de 3 ani.
De multe ori, executarea benevolă a hotărârii de partaj este mult
întârziată, astfel încât se pot ivi situaţii în care bunul, la data executării
efective, să nu mai existe. Lipsa se poate datora fie înstrăinării, fie
pieirii sau pierderii din culpa debitorului, distrugerii sau pieirii din caz
1 Decizia este publicată în M. Paraschiv, Partajul judiciar. Practică judiciară, Ed

Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 451.
470______________________ CR1STINA RAMONA DUŢĂ
fortuit, în această din urmă situaţie debitorul fiind ţinut a răspunde

numai dacă a fost somat.
O asemenea situaţie se transformă într-o cauză de ineficacitate a dispo
ziţiei instanţei de atribuire în natură a bunului şi conduce la imposibilitatea
executării în natură a obligaţiei, aspect ce atrage executarea prin echivalent a
acesteia. Cuantificarea echivalentului se face tot printr-o evaluare, iar
practica judiciară a statuat că răspunderea copărtaşului pentru neîndeplinirea
culpabilă a obligaţiei de predare a bunului către celălalt copărtaş are natură
delictuală'. Justificarea acestei opinii pleacă de la faptul că, după pro
nunţarea hotărârii de partaj, partea care avea în posesie bunul ce nu a intrat în
lotul său devine detentor precar. în această calitate el are obligaţia de a
conserva bunul sau bunurile, de a le păstra şi preda proprietarului. Impo
sibilitatea de predare atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1073 C. civ., iar
obligaţia de predare în natură se transformă într-o obligaţie de dezdăunări.
Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bu

nuri, în condiţiile în care împărţirea bunurilor nu se face, de obicei, conco
mitent cu acţiunea de divorţ, a suscitat vii discuţii în literatura juridică.
într-o primă opinie12, s-a susţinut că proprietatea comună în devălmăşie
se menţine şi după desfacerea căsătoriei, până la hotărârea de partaj, până
la data partajului niciunul dintre soţi neavând o cotă-parte ideală indivi
dualizată din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune, prin urmare
nu se poate vorbi despre indiviziune, care presupune fracţionarea dreptului.
într-o altă opinie3, se susţine că proprietatea comună în devălmăşie a
soţilor se transformă, de la data desfacerii căsătoriei, în indiviziune de drept
comun. Se susţine că, de vreme ce comunitatea de bunuri a soţilor este un
efect al căsătoriei, ea nu poate supravieţui acesteia. Cu toate acestea, se
precizează, proprietatea comună a soţilor nu se transformă direct într-un
drept exclusiv şi diviz al fiecărui soţ asupra unor bunuri determinate
1 T. jud. Cluj, dec. civ. nr. 392/1992, cu notă explicativă de D. Chirică, în Dreptul nr.
8/1993, pp. 56-58; T. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1079/1992, cu notă critică III de V. Pătulea, în
Dreptul nr. 5-6/1994, pp. 165-167.
2 G. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în LP nr. 3/
1955, p. 227; M. Eremia, notă la decizia nr. 378/1955 a T. Galaţi, în LP nr. 2/1956,
pp. 271-278.
3 M. Eliescu, op. cit., p. 335.
Raporturile patrimoniale dintre soţi - Codul fam iliei şi Noul Cod civil_______________________ 471
concret, ci numai „într-o indiviziune de drept comun, pe cote-părţi, care va

lua sfârşit numai prin împărţeală1.
împărtăşim, tară nicio rezervă, opinia exprimată în literatura juridică12,
conform căreia dreptul de proprietate în devălmăşie al soţilor se menţine şi
după desfacerea căsătoriei, până la data efectuării partajului, pentru
argumentul hotărâtor că în această perioadă dreptul fiecărui soţ este numai
detenninabil, iar nu determinat pe cote-părţi ideale ca în cazul indiviziunii
de drept comun, astfel încât nu se poate vorbi despre o transformare, de
drept, a devălmăşiei în indiviziune. Cu toate acestea, prezumţia legală de
mandat tacit reciproc nu mai funcţionează odată cu desfacerea căsătoriei,
întrucât nu mai există acele relaţii care îi justificau existenţa. De asemenea,
bunurile dobândite de oricare dintre foştii soţi, după data desfacerii
căsătoriei, sunt proprii fiecăruia, la fel şi obligaţiile asumate. Prin urmare, o
atare comunitate poate fi definită drept o comunitate postmatrirnonială, ce
reprezintă o comunitate de tranziţie între proprietatea comună în devăl
măşie şi proprietatea comună pe cote-părţi.
§4. Aspecte ale noii reglementări privind partajul bunurilor soţilor.

Lichidarea regimului matrimonial. Lichidarea comunităţii de
bunuri
Spre deosebire de Codul familiei, NCC conţine dispoziţii explicite în

materia partajului bunurilor soţilor.
Astfel, în noul act normativ, vorbim despre lichidarea regimului
matrimonial, denumită astfel în mod expres de către lege, noţiune care are
semnificaţia partajului în sens larg, cuprinzând toate aspectele ce ţin de
separaţia patrimonială a soţilor, în care partajul bunurilor comune repre
zintă o noţiune mai restrânsă, ce cuprinde doar împărţirea bunurilor
comune, care, întocmai ca şi în reglementarea actuală, poate fi realizată în
totalitate sau în parte.
Lichidarea regimului matrimonial va avea loc în toate cazurile de
încetare a acestuia, indiferent că ea se produce în timpul căsătoriei (asupra
acestui aspect, a se vedea Capitolul VI, 2.2.), prin schimbarea regimului
matrimonial, sau la încetarea sau desfacerea acestuia. Este înţelesul dat de
1Idem.

Partaj PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Partaj PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

408________ ________ ______________ CR1STINA RAMONA DUŢĂ

indiferent de regimul matrimonial căruia soţii îi sunt supuşi, legea impune

§1. Consideraţii generale privind dreptul la acţiune

Puterea intrinsecă şi specifică dreptului subiectiv1, în virtutea căreia

1 „Dreptul subiectiv a fost definit ca o creaţie a conştiinţei juridice reflexive”. Faptul

determinate. Astfel, poate fi înţeleasă afirmaţia, unanim recunoscută, în

1 M. Constantinescu, Raportul dintre acţiune şi situaţia juridică proteguită, în RRD

§2. Acţiuni pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

1 Pentru detalii în legătură cu noţiunea acţiunii civile, natura juridică, condiţiile de

Efectul patrimonial1 principal al căsătoriei, trebuie să fie în fiinţă, în

2.1. împărţirea bunurilor comune la cererea soţilor

A) Se poate face numai pentru motive temeinice. Legea nu arată în ce

instanţei competente să judece cererea principală de desfacere a căsătoriei, în speţă

participa la folosirea ori administrarea bunurilor comune1; în cazul sepa­

1 T. reg. Bucureşti, dec. civ. nr. 1219/1959, în LP nr. 11/1959, p. 97.

B) Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate realiza

regimul comunităţii de bunuri. Apreciem că afirmaţia trebuie nuanţată,

C) împărţirea bunurilor comune se face în timpul căsătoriei. Din

1 C. Turianu, V. Stoica, Partajul bunurilor care formează obiect de executare silită

D) Se pot împărţi, în întregime sau în parte, numai bunurile comune

viitor de către soli, au calitatea de bunuri comune, ceea ce înseamnă că

actualizarea valorii apartamentului, stabilirea cotelor de contribuţie a

1 G. Giurcă, Consecinţele cu prilejul partajării bunurilor comune a plăţii anticipate de

1 TS, dec. civ. nr. 1439/1976, în RRD nr. 2/1977, p. 64.

11.P. Filipescu, op. cit., p. 158.

c) Bunurile supuse împărţelii sunt cele enumerate de reclamant, tot

d) Procedura de judecată urmează regulile enunţate de art. 6731 -

e) Posibilitatea soţilor de a tranzacţiona cu privire la modalitatea de

f) Hotărârea judecătorească are aceleaşi efecte ca şi în cazul partajului

2.2. împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, la cererea

1Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 140.

2.3. Acţiunea creditorului unui soţ pentru împărţirea bunurilor comune

Dacă creditorul personal porneşte executarea silită asupra bunurilor

acţiunea, fără a fi invocat elemente de fapt mai precise, nu poate fi

în judecarea partajului, instanţa trebuie să stabilească pentru fiecare

în scopul evitării fraudării creditorilor unuia dintre soţi, s-a ridicat în

în vederea realizării creanţei creditorului soluţia logică, ca urmare a

Câteva particularităţi procedurale se impun a fi creionate.

§3. împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei prin

1 Gh. Geosan, Consideraţii privind interpretarea articolului 36 din Codul familiei, în

3.2.1. Instanţa competentă

instanţei să judece cererea principală. în ipoteza divorţului, cererea

1 CSJ, dec. civ. nr. 3075/2000, nepublicată.

3.2.2. Participanţii la procesul de partaj

Participarea terţilor în procesul de partaj. Apreciem că participarea

1 R.M. Trif, op. cit., p. 321.

3.2.3. Sesizarea instanţei

3.2.4. Judecarea cererii de partaj

1 G.A. Năsui, Timbrarea cererii de partaj, în Dreptul nr. 2/2005, p. 100.

1 RAI. Trif, op. cit., p. 373.

bunurilor ce formează obiectul împărţelii. Legea nu determină în concret

1 Publicată în M. Of. nr. 545 din 29 iulie 2003.

3.2.5. Modalităţi de partaj

1 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., Ed. Academiei

împrejurarea că partajul în natură este regula, în materia partajului,

Procedura partajului judiciar reglementată de Codul de procedură

1 Gh. Comăniţă, op. cit., p. 168.

Atribuirea bunului unuia dintre proprietarii devălmaşi. Potrivit

1 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 422.

1 T. Carabaşiu, op. cit., p. 211.

fi stabilită decât tot prin expertiză judiciară, posibilitate recunoscută

Atribuirea definitivă a bunului este posibilă în situaţia reglementată

Vânzarea bunului incomod partajabil în natură şi împărţirea pre­

408 ______ CR1STINA RAMONA DUŢĂ

participa la folosirea ori administrarea bunurilor comune1; în cazul sepa

Vânzarea bunului incomod partajabil în natură şi împărţirea pre

Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bu