Sunteți pe pagina 1din 2

Hristos sau Biserica?

Ellet J. Waggoner

„La cine să mergem?” Această întrebare a fost pusă de Simon Petru, în prezenţa
celorlalţi apostoli şi se referă la sursa acelei înţelepciuni care duce la mântuire.
Întrebarea este pusă şi astăzi de mulţi alţii care caută înţelepciunea care duce la
mântuire; dar nu întotdeauna primesc acelaşi răspuns ca Petru.
Întrebarea şi răspunsul lui Petru I se adresau lui Hristos. El a spus: „Doamne, la cine să
ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu
eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:68,69). Astăzi mulţi răspund la acestă
întrebare arătând către „biserică”. Dar nu acesta a fost răspunsul lui Petru. El însuşi a
fost apostol şi ar fi putut să vorbească cu înţelepciune şi autoritate ca nimeni altul dintre
urmaşii lui Hristos. Dar atât el, cât şi ceilalţi apostoli şi-au mărturisit neputinţa
spirituală în această privinţă: „Doamne, la cine să ne ducem?” Oricine ar fi venit la
apostoli pentru cuvintele vieţii veşnice nu îi găsea pe ei, dacă aceştia vorbeau cuvintele
lui Hristos. Şi fiecare individ care face parte din biserica de azi este la fel de dependent
de Hristos pentru cuvintele vieţii aşa cum era Petru. Iar Mântuitorul este la fel de
accesibil fiecărui individ care doreşte să audă cuvintele vieţii după cum a fost pentru
Petru.
Petru nu a atras niciodată atenţia celor care i se adresau către sine sau către „biserică”.
În prima sa epistolă el scrie: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele
duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în
adevăr că bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar
aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi
o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui
Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:2-5).
Există în Sion „o piatră din capul unghiului” care este Domnul Hristos. Cel care caută
mântuirea trebuie să vină la această piatră. Doar la această piatră ne invită Dumnezeu
să venim. Trebuie să cădem pe această piatră şi să fim zdrobiţi de ea. Biserica este
lumina pe care Dumnezeu a lăsat-o în lume pentru a lumina calea oamenilor către
Hristos, Piatra vie.
Biserica a existat cu mult timp înainte de Petru pentru că biserica este trupul lui Hristos
şi Hristos a fost Capul Spiritual al urmaşilor Săi încă din vremea lui Adam. Martirul
Ştefan spunea că mulţimea de oameni care a ieşit cu Moise din Egipt era „biserica din
pustie” (Fapte 7:38). Tot astfel era şi biserica din timpul lui Petru şi a celorlalţi apostoli
pentru că avea aceeaşi organizare ca în vremea lui Moise, cu sistemul de jertfe şi
frumosul templu care era în locul cortului pe care îl construise Moise. „Biserica din
pustie” era adevărata biserică a lui Hristos pentru că se spune „ei beau dintr-o stâncă
duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos” ( 1 Cor. 10:4).
Ei s-au răzvrătit frecvent împotriva Domnului, iar urmaşii lor au făcut acelaşi lucru.
Dar cu toate că ei L-au respins, Domnul nu i-a respins pe ei. Tot la fel, chiar în timpul
lui Petru, Isus le-a spus: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate
lucrurile pe care vă spun ei să le păziti, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu
faceţi . Căci ei zic, dar nu fac” ( Matei 23:2,3). Aşadar dacă Petru ar fi cerut lumină
spirituală şi înţelepciune „bisericii”, nu ar mai fi fost un urmaş a lui Hristos pentru că
biserica L-a respins şi L-a dat la moarte. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit”
(Ioan 1:11).
Dacă Martin Luther şi urmaşii săi ar fi făcut din „biserică” călăuza lor spirituală, lumea
nu i-ar mai fi auzit predicând Evanghelia în timpul Reformaţiunii. Ei au găsit Cuvântul
Domnului –Sfânta Scriptură- şi după ce l-au primit în inimă, l-au oferit lumii. Ei au
băut din fântâna vieţii şi i-au condus şi pe alţii la aceeaşi fântână. Ca şi vechiul Israel,
cu toţii „au băut dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei” care era Hristos”. Şi
astăzi Hristos este fântâna vieţii.
„Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul!”
(Iov 14:4) Cine ar putea scoate infailibilitate/desăvârşire din failibilitate/nedesăvârșire?
Când un număr de ființe nedesăvârșite lucrează împreună, rezultatul obținut este tot
nedesăvârșirea. Ei nu pot lua decât decizii nedesăvârșite și nu pot spune decât cuvinte
nedesăvârșite. Există un Cuvânt infailibil/desăvârșit despre care ei pot vorbi și acesta
este cuvântul lui Hristos despre care El spune că nu va trece. (Vezi Filipeni 2:16; Marcu
13:31)
Există o Călăuză infailibilă care va conduce credinciosul în tot adevărul. Iar această
Călăuză este „Mângâietorul”, Duhul Sfânt pe care Tatăl îl oferă cu plăcere tuturor celor
care îl cer. (Vezi Ioan 14:26; 15:26; 16:13). În felul acesta Dumnezeu ne-a dat Cuvântul
Său, care este Cuvântul vieţii şi Duhul Său Sfânt a cărui lucrare este să-i conducă pe
oameni în tot adevărul şi să le descopere lucruri despre Dumnezeu. Acest lucru este
gratuit pentru cei bogaţi şi cei săraci, pentru cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi deopotrivă.
Tocmai de aceea niciun om nu poate găsi nicio ocazie şi nicio scuză pentru a se lăsa
condus de alt cuvânt sau de altă călăuză. Dacă îi lipseşte înţelepciunea nu trebuie decât
„să o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare şi ea îi va fi
dată”(Iacov 1:5).
 Principiul de a căuta călăuzire spirituală la „biserică” este principiul Papalităţii şi
răspunde pretenţiilor papale. Acesta implică ideea că Dumnezeu este departe de
omenire și prin urmare este nevoie de un înlocuitor aici pe pământ pentru a-i continua
lucrarea, un înlocuitor care trebuie să-și demonstreze infailibilitatea de care are nevoie
pentru a acționa în locul lui Dumnezeu prin votul mai multor sute de oameni
failibili/nedesăvârșiţi. Dar Dumnezeu nu este departe de niciunul dintre noi, Hristos este
cu biserica Sa până la sfârşitul lumii, oaia Sa recunoaşte vocea Sa şi nu vocea unui
străin. Nimeni nu are dreptul să se interpună între sufletul omului şi El.

Articol apărut în revista „The Present Truth”  din 4 iulie 1895