OrheiulVechi Gheorghe Postică

Complex muzeal sub cerul liber

Vatră de civilizaţii străvechi şi istorie milenară

Chişinău, 2007
Orheiul Vechi
Complex muzeal sub cerul liber

Autor: Prof. Dr. hab. Gheorghe Postică

Design şi procesare computerizată:

Alexandru Macovei, Alexandru Ermurache, Vlad Afanasiu
Harta: Gheorghe Postică, Alexandru Ermurache
Desene grafice: Gheorghe Smirnov, Tamara Nesterov,
Gheorghe Postică, Ion Niculiţă, Timur Bobrovschii, Sergius Ciocanu
Fotografii: Gheorghe Postică, Lilia Palii, Gheorghe Smirnov, Nicolae Constantinescu
Lector: Dragoş Vicol, Vasile Malaneţchi

© Gheorghe Postică, 2007

© Complexul muzeal „Orheiul Vechi”, 2007
 Orheiul Vechi este un complex
muzeal sub cerul liber, format
din obiective naturale şi antropice.
Microzona Orheiului Vechi reprezintă o îm-
binare miraculoasă dintre cadrul geografic şi
habitatul uman, landşaftul primar armoni-
zându-se organic cu cel cultural.
Originalitatea peisajului Orheiului Vechi se
datorează defileului fluviului Răut, săpat sub
forma unui canion în straturile calcaroase ale
Complexul muzeal

fostei Mări Sarmatice de circa 13 milioane

ani vechime. În cadrul complexului muzeal,
cursul meandric al Răutului formează două
promontorii fascinante, care s-au constituit
în veritabile cetăţi naturale.
Aceste locuri, denumite de către băştinaşi în
mod tradiţional „Peştera” şi „Butuceni”, au
fost valorificate din cele mai vechi timpuri,
fapt ce a condiţionat perpetuarea unor
aşezări fortificate de durată în zonă, inclusiv
a unor oraşe şi a unor complexe rupestre cu
caracter religios. Drept rezultat, în perimetrul
Orheiului Vechi, concomitent cu prezenţa
singulară a landşaftului natural deosebit,
s‑au conservat vestigii istorico-arheologice
de excepţie, la care se adaugă şi arhitectura
tradiţională ţărănească din actualele sate
Butuceni şi Trebujeni, fapt ce conferă o alură
de unicitate întregului ansamblu.
 Traseul Orheiului Vechi por-
neşte dinspre vest, din direcţia
satului Brăneşti, având o des-
chidere impresionantă spre panorama de-
fileului fluviului Răut.
Vizitatorii pasionaţi vor trăi revelaţia
descoperirii vestigiilor inestimabile ale
Traseul Orheiului Vechi

oraşelor medievale: Şehr al-Cedid (sec. XIV)

şi Orhei (sec. XV-XVI) aflate pe promontoriul
„Peştera”. Urmează, relicvele traco-geto-
dacice (sec. X-II î. Hr.) de pe promontoriul
„Butuceni”, complexele rupestre din stâncă
(sec. XV-XIX) şi obiectivele etnografice din
vatra actualelor sate.
Repartizarea acestor veritabile monumente
de patrimoniu îşi propune conturarea unei
retrospective în trecut, în imemorabil,
de fapt o descindere graduală în istorie,
din prezent la îndepărtatele vremuri
de odinioară, o întâlnire şi reînviere a
civilizaţiilor din evul mediu şi antichitate.
În cadrul expoziţional al complexului, în
rând cu materialele epocilor menţiona-
te, sunt etalate vestigii din epoca pietrei
(cc. 30‑20 mii î. Hr.), eneolitic (mileniile
IV-III î. Hr.), epoca bronzului (mileniul II
î. Hr.) şi perioada medievală timpurie (sec.
V-XIII).
 Oraşul medieval de la Orheiul

Oraşul medieval (sec. XIV-XVI)

Vechi s-a constituit în
jurul anului 1330, în timpul
dominaţiei Hoardei de Aur în acest
ţinut. Aşezarea comporta, în prima
etapă, un caracter tipic oriental, fiind
denumită Şehr al-Cedid, (în traducere
Oraşul Nou). Urbea ocupa întreg
teritoriul de pe promontoriul „Peştera”,
incluzând în componenţa sa şi habitatul
mai vechi al băştinaşilor.
După abandonarea de către mongo-
li, în anul 1369, a regiunii pruto-nistre-
ne, localitatea de pe Răut, denumită de
către autohtoni Orhei, devine cea mai
importantă fortificaţie la hotarul de est
al Ţării Moldovei.
Prosperarea şi înflorirea Orheiului Vechi,
în acea perioadă, corespunde cronolo-
gic cu anii de domnie a marilor voievozi
Alexandru cel Bun (1400-1431) şi Ştefan
cel Mare şi Sfânt (1457-1504).
Istoria oraşului şi, respectiv a cetă-
ţii Orheiul Vechi culminează la mijlo-
cul secolului XVI, finalizându-se cu
transferarea la Orheiul Nou, aşezarea
veche devenind, în consecinţă, un sat
obişnuit, care dispare în zorii secolu-
lui XVIII.
 Orheiul medieval reprezen-
ta un oraş-cetate, protejat din-
spre nord, est şi sud de maluri-
le prăpăstioase ale Răutului, iar dinspre
Fortificaţiile Orheiului Vechi

vest de două valuri imense din pământ,

prevăzute cu palisade din lemn şi şan-
ţuri de apărare.
Primul val [v. harta: obiectivul nr. 1]
are formă de arc, ce se întinde de la mar-
ginea stâncii din faţa satului Butuceni
până la extremitatea prăpăstioasă din
faţa satului Trebujeni, totalizând o lun-
gime de circa 570 m. S-a păstrat seg-
mentul de sud al valului, cu înălţimea
(sec. XIV-XVI)

de 2,5-3,0 m, prevăzut cu şanţ de apă-

rare de 10-12 m în lăţime dinspre vest.
În mantaua valului, în timpul cercetă-
rilor arheologice, au fost atestate urme
carbonizate ale palisadei din lemn.
Cel de-al doilea val [nr. 2] este poziţionat
în cel mai îngust spaţiu de la talpa
promontoriului „Peştera”. Fortificaţia,
parţial deteriorată, cu înălţimea de 6‑10
m, coboară în pantă spre sud până la apa
Răutului, având lungimea de 580 m.
Întăriturile Orheiului Vechi au fost
arse de către tătarii din Crimeea în
anul 1510.
 Citadela de piatră [nr. 3] re­
pre­zenta fortificaţia centrală a
Orheiului Vechi. A fost zidită
la sfârşitul anilor 60 ai secolului XIV, în
calitate de reşedinţă militaro-politică şi
(a doua jum. sec. XIV – mijl. sec. XVI)

administrativă a conducătorului mon-

Citadela Orheiului Vechi

gol. Construcţia, în stil tipic oriental, po-

sedă o formă trapezoidală cu dimensiu-
ni maxime de 127,0 x 92,0 m. Cele patru
turnuri circulare, amplasate la colţuri, ri-
dicate într-o manieră decorativă deose-
bită, împreună cu celelalte cinci întărituri
situate la mijlocul laturilor, serveau drept
contraforturi pentru zidul citadelei.
După abandonarea ţinutului de către
Hoarda de Aur în anul 1369, citade-
la este populată de către moldoveni,
iar în timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
recon­struită şi transformată în reşedin-
ţă a pârcălabilor de Orhei. Pe par­cursul
secolelor XV-XVI, interiorul fortifica-
ţiei adăpostea, concomitent cu palatul
conducătorului local, şi locuinţele unor
orăşeni.
 În partea mediană a citadelei, lângă
zidul de nord, se află ruinele unui
palat monumental [nr. 4], astăzi
acoperit cu pământ, care pe timpuri a
cunoscut o istorie zbuciumată. În prima
(a doua jum. sec. XIV – mijl. sec. XVI)

jumătate a secolului XIV pe acest loc a

fost ridicat un mausoleu musulman ce
includea şi o criptă. Mai târziu (c. 1366),
construcţia se transformă în Palatul
Palatul pârcălabului

conducătorului din ţinut, în secolul XV

devenind reşedinţa
oficială a pârcălabilor
de Orhei.
În timpul domniei
lui Ştefan cel Mare
şi Sfânt în dregăto-
ria de pârcălabi de
Orhei sunt atesta-
ţi cei mai de sea-
mă boieri ai Ţării
Moldovei: Radu
Gangur, Vlaicu, Galeş, Grozea Micotici,
Ivanco şi Alexa. Palatul, construit
din cărămidă, era alcătuit din 26 de
compartimente şi o încăpere subterană
cu pereţii din lespezi de piatră, preluate
dintr-o mai veche construcţie din
perioada Hoardei de Aur.
 În colţul de sud-vest al citadelei se
află o locuinţă din piatră [nr. 5],
amenajată la începutul secolului XV,
care a existat pe parcursul a circa 100 de
Locuinţa din piatră (secolul XV)

ani. Construcţia avea două nivele, păstrân-

du-se catul de jos, săpat în stânca de calcar
la adâncimea de 3,20 m. Spaţiul de la sub-
sol are formă patrulaterală, cu dimensiu-
nile de 10,60 x 6,40 m. Zidurile din piatră
s-au conservat până la înălţimea de 2,0 m.
Acoperişul încăperii şi cel de-al doilea ni-
vel se sprijineau pe 16 piloni din lemn,
amprentele cărora sunt vizibile în lucrările
de piatră şi pe podeaua complexului.
În prima jumătate a secolului XV, acce-
sul se făcea printr-un gârlici special, pă-
strat pe latura de sud, în timp ce, în ce-a
de-a a doua jumătate a secolului, intra-
rea se efectua dinspre nord. Pe podeaua
locuinţei au fost depistate opt vetre de
foc şi un cuptor din cărămidă.
În umplutura complexului au fost desco-
perite două tunuri de bronz din perioada
lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care apă-
rătorii cetăţii Orheiului, în anul 1510, le‑au
ascuns la invazia tătarilor din Crimeea.
Aceste piese, unice pentru Europa de ră-
sărit, pot fi admirate la Muzeul Naţional de
Istorie a Moldovei în municipiul Chişinău.
 Ansamblul monumental al-
cătuit din Moschee [nr. 6] şi
Caravan-sarai [nr. 7] ţine de pe-
rioada Hoardei de Aur. Primul complex re-
Moscheea şi Caravan-saraiul

prezenta o construcţie religioasă musulma-

nă, iar cel de-al doilea slujea pentru stoca-
rea mărfurilor. Zidurile din piatră ale con-
strucţiilor s-au păstrat la o înălţime de ma-
ximum 1,50 m.
Moscheea are o formă pătrată cu dimen-
siunile de 58,0 x 52,0 m, fiind ori-
entată pe axa nord-sud. În cen-
trul laturii de nord se află intra-
rea în moschee, care în secolul
XIV era amenajată sub formă
(secolul XIV)

de portal monumental. În colţul

de nord-est al edificiului se află
ruinele unui minaret, din vârful că-
ruia se ţineau predicile musulmane.
Construcţia de cult islamic la Orheiul Vechi
este atestată pe o inscripţie arabă lapidară,
descoperită în cadrul sitului: „această moschee
a fost construită din porunca evlaviosului binefă-
cător Alih...san”.
Caravan-saraiul, de formă dreptunghiulară,
cu dimensiunile 56,0 x 27,0 m, are două in-
trări prevăzute pe laturile de nord şi sud, în
trecut cunoscând forma unor portaluri cu
arabescuri tipice orientale.
 Partea centrală a aşezării Orheiul
Vechi păstrează intacte ruinele
din piatră ale unei biserici creş­
tine [nr. 8]. Aceste vestigii atestă un lo-
caş de cult foarte vechi, construit într-
un stil arhitectural arhaic.
Aşezământul avea o formă dreptunghiu-
(a doua jum. sec. XIV – sec. XVI)

lară, fiind alcătuit din trei compartimen-

te: altar alungit, naos pătrat şi pronaos ex-
tins. Intrarea în biserică se făcea pe latu-
Biserica medievală

ra de sud a pronaosului, unde şi poa-

te fi observată cavitatea respectivă.
Dimensiunile fundaţiilor bisericii
sunt de 16,5 x 6,5 m. Sub podeaua
naosului, arheologii au desco-
perit două morminte, care
aparţineau unui bărbat şi
unei femei, posibil foşti
ctitori ai locaşului sfânt,
înhumaţi în veşminte de
aur. În preajma comple-
xului este atestat un cimi-
tir creştin şi mai multe pie-
tre funerare având inscrip-
ţii chirilice.
Din punct de vedere tipologic, biseri-
ca de piatră de la Orheiul Vechi se în-
scrie printre cele mai timpurii comple-
xe creştine din spaţiul est-carpatic.
 În secolul XIV în oraşul de pe Răut
funcţionau trei băi [nr. 9a, b, c]. Cea
mai importantă construcţie de acest
gen este baia de lângă vadul din faţa satului
Trebujeni [nr. 9a]. Toponimul „feredeu”,
aplicat de către localnici acestui loc, conser-
Baia tătărească (secolul XIV)

vează amintirea vie despre baia medievală.

Aceasta era clădită din piatră, construcţia
avea formă patrulaterală cu dimensiunile
maxime de 37,0 x 21,0 m. Baia a cărei fun-
daţie poate fi observată şi astăzi reprezen-
ta o structură tipic orientală, mult evolua-
tă din anticele terme romane. Intrarea se
făcea dinspre vest, pe porţiunea traversării
drumului central, ce cobora din oraş spre
vadul râului.
Prima încăpere a băii, vestiarul, îndeplinea
funcţia de sală pentru relaxare şi comunica-
re; urmează două spaţii patrulaterale cu ane-
xe laterale destinate igienei; apoi două came-
re cruciforme, cu aer fierbinte pentru ma-
saj, denumite ca în Orient hammam, in-
cluzând patru separeuri pentru trans-
pirare şi, în final, în partea de est,
atestăm încăperea pentru băieş şi
fochist. Încălzirea se producea
prin hypocaust, sistem ce are
la bază circulaţia curenţilor fier-
binţi prin canalele de sub podea.
 Complexul muzeal „Orheiul

Centrul expoziţional Orheiul Vechi

Vechi” dispune de un Centru
Modern de Vizitatori [nr. 10],
în cadrul căruia este amplasată Sala de
Expoziţie. În acest spaţiu sunt prezente
vestigii arheologice preţioase, descoperite
în timpul săpăturilor de teren.
Vernisarea este structurată în funcţie de
epocile istorice şi reflectă toate etapele im-
portante ale civilizaţiei umane din micro­
zona Orheiul Vechi, începând de la pa-
leolitic şi până la evul mediu târziu.
În fondurile complexului muzeal
este depozitată o colecţie impresi-
onantă de obiecte de patrimoniu,
care cuprinde circa 6 mii piese de
inventar (unelte, arme, podoabe
din metal sau sticlă, monede, etc.) şi
peste 100 mii fragmente de ceramică.
Colecţiile muzeale includ, de asemenea, in-
estimabile valori etnografice (ţesături, haine
tradiţionale ţărăneşti etc.), elemente de arhi-
tectură medievală şi modernă, prezente în
cadrul unor variate expoziţii tematice.
 Pe supra-
faţa pro-
monto-
Fortificaţiile traco-geto-dacice

riului „Butuceni”
atestăm urmele ce­
tăţii traco-geto-da­
ci­ce, fiind eviden-
ţiate şase valuri de
pământ [nr. 11a, b, c, d] şi amprente-
le unei citadele [nr. 13]. Cel mai vechi
(sec. X‑IX î. Hr.) este considerat valul de
la extremitatea de nord-est a promonto-
riului [nr. 11d], cu o lungime de 364,0 m.
(secolele X-II î. Hr.)

Dintr-o perioadă posterioară datează va-

lul de pământ [nr. 11a] de la extremitatea
de vest a promontoriului, care închidea
accesul în cetate dinspre nord‑vest.
În secolele VII-V î. Hr., în partea media-
nă a promontoriului, au fost ridicate va-
luri de pământ [nr. 11b], care protejau o
citadelă de circa 70,0 x 60,0 m, aflată la
vest de actuala biserică „Sf. Maria”. În se-
colele IV-III î. Hr. fortăreaţa a fost extin-
să şi întărită din toate părţile cu o palisa-
dă de lemn. Tot atunci, în sud-estul pro-
montoriului, a apărut un alt val din pă-
mânt [nr. 11c] de circa 1,5 km lungime,
care ocrotea spaţiul economic al aşezării.
 Mănăstirea „Peştera” [nr. 12]
se compune din: biserică şi
11 chilii monahale, săpate
în malul priporos al Răutului la circa
50 m altitudine. Locaşul cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, este
prevăzut cu altar, naos, pronaos şi
Mănăstirea Peştera

pridvor. Bolta altarului şi a naosului

este semisferică, iar a pronaosului
plată. Pridvorul, în formă de balcon,
este amenajat deasupra apei Răutului,
la vest de pronaos aflându-se chiliile
monahale şi scările de acces spre râu.
(secolele XV-XIX)

Intrările mai vechi, înşirate dinspre

fluviu, s-au prăbuşit în vechime, cea
actuală, sub formă de subterană datând
din anul 1820, când biserica rupestră
devenise parohie a satului.
Deasupra intăriii, în anul 1890, a fost
ridicată o clopotniţă ce se înscrie organic
în peisajul istoric al Orheiului Vechi şi
reprezentând, în acelaşi timp, un simbol
inalienabil al locaşului rupestru.
Lângă clopotniţă, se află o cruce masivă
din piatră din secolul XVIII, conform
legendei, aceasta fiind tămăduitoare
pentru suflet, iar atingerea şi înconjorul
ei conducând la împlinirea dorinţelor.
 În secolele IV-III î. Hr. pe suprafaţa
centrală a promontoriului Butuceni
Citadela geto-dacică (secolele IV-III î. Hr.)
era amplasată citadela geto-
dacică [nr. 13]. Fortificaţia
avea forma oval-alun-
gită, cu dimensiunile
215,0 x 30,0/60,0 m,
fiind împrejmuită
de o palisadă de
lemn. Respectivele
amprente au forma
unor şiruri de gropi de
pari săpate în stâncă şi s-au
păstrat până în prezent.
În interiorul fortăreţei sunt atestate
construcţii din piatră, amenajate conform
tehnologiilor greceşti, şi locuinţe
tradiţionale din carcasă de nuiele şi lut.
Citadela se remarcă prin numeroasele
artefacte descoperite, de factură elenă,
care, în comparaţie cu alte aşezări geto-
dacice, denotă intense relaţii comerciale
cu lumea antică.
În anul 1904, în perimetrul central al
întăriturii, a fost zidită biserica „Naşterea
Maicii Domnului”, care se impune
pregnant în peisajul istorico-cultural al
Orheiului Vechi.
 Sanctuarul geto-dacic din pe-
rioada secolelor IV-III î. Hr.
a fost descoperit la nivelul ro-
cii de calcar, în prezent fiind acoperit cu
pământ [nr. 14]. Complexul se compu-
ne dintr-un altar din piatră cu diametrul
de 1,3 x 2,0 m, aflat în partea centrală, şi
21 de pari de lemn plasaţi în trei cercuri

Sanctuarul geto-dacic
consecutive, diametrul ultimului consti-
tuind 9,0 m.
Gropile descoperite au condus la ipoteza
că primul cerc, compus din trei pari, sim-

(secolele IV-III î. Hr.)

boliza săptămânile mari a câte 10 zile; al
doilea cerc, format din şase pari, semnifi-
ca săptămânile mici a câte 5 zile; în sfâr-
şit, cel de-al treilea, alcătuit din 12 pari, in-
dica lunile anului, fiecare a câte 30 de zile.
Astfel, conform sanctuarului-calendar,
geţii din cetatea de lângă Butuceni utili-
zau un calendar solar, potrivit căruia anul
avea 360 zile, adăugân-
du-se suplimentar 5 zile
„spirituale”.
Sanctuarul de la Butuceni
este cel mai vechi dintre
construcţiile de acest gen
atestate până acum al
civilizaţiei geto-dacice.
 Gospodăriile ţărăneşti ale satului
Gospodăria tradiţională ţărănească
Butuceni [nr. 15] păstrează intact
formele arhitecturale arhaice, spe-
cifice secolelor XIX-XX. Elementul durabil
şi definitoriu al gospodăriei respective revine
zidului de piatră, care delimitează „universul
ţăranului” de restul lumii.
Interiorul gospodăriei rurale cuprinde: casa,
başca, beciul, lozniţa, râşniţa, alte elemente
adiacente. Arhitectura specifică include pre-
zenţa obligatorie a prispei cu stâlpi sculptaţi
din piatră, a tindei, dormitorului şi a casei mari
– camera pentru oaspeţi. Interiorul aşezării, în
mod tradiţional, este împodobit cu ţesături,
broderii, alte accesorii, lucrate manual din ma-
(sec. XIX-XX)

teriale locale cu folosirea coloranţilor naturali.

Başca, adică locuinţa de vară, este adâncită
în stâncă, fiind utilată cu plită, sobă şi cup-
tor. Beciul reprezintă locul de depozitare a
vinului şi a produselor alimentare. Lozniţa
reprezintă un cuptor special amenajat pen-
tru uscarea fructe-
lor, iar râşniţa
servea la mă-
cinarea grâ-
nelor şi ob-
ţinerea cru-
pelor.
 Nota specifică a zonei Orheiul
Vechi se conturează cel mai
pregnant în arhitectura stâl-
Porţile tradiţionale (sec. XIX-XX)

pilor de poartă [nr. 16]. Tradiţional,

poarta este confecţionată din scându-
ră sau nuiele. De obicei, conţine două
secţiuni: poarta mare şi poarta mică
(portiţa), delimitate de trei stâlpi din
piatră fasonată.
Stâlpii sunt masivi, având cele patru la-
turi acoperite cu o vopsea specială, al-
bastru de Orhei. În vârful lor sunt pla-
sate compoziţii sculptate. Faţa stâlpilor,
în mod obişnuit, este ornată cu simbo-
luri astrale sau cu figuri geometrice. Un
exemplu remarcabil
este ornamentul
al­­că­tuit din ar-
cada cerului, ro-
zetele stelare şi
discul solar cu
razele coborâ-
te pe rombul
fertilităţii.
 În perimetrul oraşului medieval,
stânca Răutului adăposteşte circa
Schiturile mănăstirii Peştera

150 cavităţi rupestre care, în secole-

le XV-XVIII, reprezentau schiturile mă-
năstirii „Peştera” [nr. 17]. Aşezămintele
monahale sunt amplasate în 10 nivele,
la altitudinea de 10-70 m deasupra flu-
viului, înşiruite consecutiv pe o suprafa-
ţă echivalentă cu circa 400 m spre est de
mănăstire.
Se evidenţiază grotele izolate ale călugă-
rilor sihaştri, situate în locuri puţin acce-
(secolele XV-XVIII)

sibile. În alte cazuri, complexele rupestre

cuprind de la 2 la 15 încăperi, reprezen-
tând chiliile unor frăţii monahale. Se dis-
ting spaţiile circulare, cu o sală centrală şi
cu alte încăperi dispuse în anfiladă.
În două cazuri sunt atestate paraclise,
în care s-au conservat, pe pereţi, diver-
se simboluri creştine, cruci şi inscripţii
chirilice.
 Mănăstirea pârcălabului Bosie
reprezintă un complex monahal
rupestru amplasat la altitudinea
de circa 25 m deasupra apei Răutului [nr. 18].
Mănăstirea pârcălabului Bosie

Aşezământul sacru este alcătuit din biserică şi

chilii monahale în anfiladă. Biserica cu hramul
Sf. Nicolae, săpată într-o peşteră, se constituie
din altar şi naos. În partea de nord există
două intrări, în faţa cărora se află pridvorul
constituit în baza unei platforme din calcar.
Pe faţada bisericii este gravată o Pisanie în
limba slavonă: СЕЙ МАНАСТИР РАБЪ БЖIЙ
БОСIЙ ПЫРКАЛАБ ОРХЕОВ СЪВРЪШИ СЪ
(secolele XV-XVIII)

ПОДРУЖIЕМ И ЧАДИ СВОИМИ В ЧЕС

ГУ БУ ЗА ОТПУЩЕНIЕ ГРЕХОВ СВОИХ
СЕЛЕВЯСТР У ЛТ 7173 (1665).
În partea opusă s-a pă-
strat o inscripţie în lim-
ba română: АЧЕСТУ
ЗАПИС ЛАУ ФЪКУТЪ
ВАСИЛЕ АНДЕЕСКУЛ
ШИ КУ РЬЗМИРИЦЪ
ЛЕКА I(Н) ЗИЛЕЛЕ
ЛУI КОСТАТИН ВОД(А)
КЪНДУ А(У) ЕРЬНАТ
УКРАИНА I(Н) ИВАНЧЕ ШИ АУ
ФОСТЬ СТЕЦЪ ХАТМАН ЛА УКРАИНА
ШИ НОИ А(МЕ)РНАТУ АТУНЧЕ АИЧЕ
ЛТО 7198 НОЕ (М) 20 (1689).
 Schitul pârcălabului Albu
prezintă în sine un complex
rupestru amplasat la sud de
promontoriul „Butuceni” [nr. 19],
vis-a-vis de biserica „Naşterea Maicii
Domnului”, în malul opus Răutului.
Schitul pârcălabului Albu

Sfântul aşezământ este parte integrantă

dintr-un ansamblu monahal vechi,
cunoscut în documente scrise sub
denumirea de „Schitul pârcălabului
Albu” sau „Schitul Maşcăuţi”.
Locaşul monahal a fost distrus
(secolele XV-XVIII)

aproape în totalitate din cauza cu-

tremurelor de pământ, dar mai ales
de efectele dezastruoase ale unei ex-
plozii produse în secolul XX. În pre-
zent, sunt identificate circa 20 spaţii
ale schitului, structurate în 4-5 nivele,
la o altitudine de 70-80 m deasupra
apei. În interiorul grotelor sunt gra-
vate o multitudine de însemne creşti-
ne şi inscripţii ancestrale.
Accesul turiştilor în această zonă este
limitat.