1. Conceptul dezvoltării în contextul transformărilor globale contemporane.

Probleme
sociale globale.
DEZVOLTAREA poate fi definită, în mod clasic, drept expansiunea ansamblului unei economii,
dar şi o repartizare cât mai echitabilă a bogaţiei suplimentare, care antrenează o ameliorare globală a
nivelului de viaţă şi o transformare a structurilor societăţii.
Acestei definiţii, de natură economică, Banca Mondială îi opune, începând cu 1990, noţiunea de
dezvoltare umană punând mai puţin accentul pe creşterea economică a ţării (evoluţia Produsului
Naţional Brut, a balanţei comerciale etc.), dar mai ales asupra lărgirii posibilităţilor umane în ceea ce
priveşte: speranţa de viaţă, de educaţie, de loc de muncă şi de nivel de viaţă. Dezvoltarea umană
încearcă măsurarea gradului de dezvoltare, mai mult decât creşterea economică, integrând indicatori
calitativi.
Dezvoltarea umană , conform P.N.U.D. (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare),
semnifică acele capacităţi şi îndreptăţiri ale oamenilor de a-şi alege şi urma propriile opţiuni în toate
domeniile vieţii. În dimensiunea sa globală, acest concept integrează îngrijirea sănătăţii, educaţia,
religia, un nivel de viaţă decent şi libertatea politică. Totodata, dezvolatarea umană nu se reduce
numai la aceste aspecte ale vieţii. Identităţile culturale ale indivizilor trebuie recunoscute, fiind în
obligaţia statului de a le acorda o atenţie majoră. Indivizii trebuie sa fie liberi în exprimarea propriilor
identităţi, fără a fi victimele discriminării în diferitele domenii ale existenţei lor. În concluzie,
libertatea culturală reprezintă un drept uman şi o parte integrantă importantă a dezvoltării umane.
Situaţia dezvoltării umane în lume este inegală: anumite reguli înregistrează creşteri fabuloase,
întimp ce altele stagnează şi, chiar mai mult, se afundă într-o agravare a sărăciei. Astfel, s-a ajuns la
concluzia că planeta nu va putea ajunge la un echilibru şi la o stabilitate decât numai în momentul în
care toate ţările, bogate sau sărace, se vor angaja pentru punerea în aplicare a unui pact mondial
pentru dezvoltarea, al cărui scop va fi lărgirea sferei oportunităţilor oferite întregii populaţii.În acest
cadru, se recunosc drept cerinţe fundamentale următoarele: o viaţa lungă şi sănătoasă;dobândirea de
cunoştinte; acces la resursele necesare pentru un nivel de trai decent.
Problema socială reprezintă o situaţie indezirabilă care este considerată de un segment important
al societăţii ca fiind extrem de serioasă, care necesită o acţiune colectivă în vederea ameliorării sau
soluţionării ei. După Merton - problema socială este o discrepanţă semnificativă între normele sociale
şi realitatea socială de fapt. După Farley problema socială este o situaţie caracteristică prin 3
elemente:
1. este în mare măsură privită ca o sursă de dificultate,
2. este cauzată de acţiunea sau inacţiunea oamenilor sau a societăţii,
3. afectează sau se presupune că va afecta un număr mare de persoane.
În prezent, se întîlnesc probleme sociale ce:
- Rata ridicată a șomajului, munca la negru și nivelul scăzut de trai care a rezultat în urma
perioadei de tranziție de la o economie centralizată de stat la o economie de piață.
- Probleme de sănătate și educație care au împreună un impact major atît asupra demografiei, cîit
și asupra dezvoltării pe termen mediu și lung prin lipsa identificării nevoilor pieței de muncă;
- Corupția din justiție și din toate sistemele administrației publice, dar și incompetența acestora;
- Scăderea îngrijorătoare a natalității și emigrația în masă, în special a specialiștilor calificați;
- Problemele minorităților cu precădere, minoritatea de etnie romă, care este grav afectată.
1
2. Locul problemelor sociale în cadrul sistemului economic

J.Midgley defineşte dezv.socială ca un proces de schimbare planificată destinată să promoveze

bunăstarea populaţiei ca întreg printr-un proces de transformări economice şi sociale distincte.
Performanţele productive redicate cerute de o dezvoltare de tip intesiv nu sunt posibele de cît în
condiţii unui cadru social în care politicile economice se intercalează cu politicile sociale. În felul
acesta se realizează abordarea integrală a problematici omului din sistemele care îi asigură existenţa,
demnitatea şi personalitatea.

Economic social tensiuni sociale conflicle sociale Conflicte economice

Întreruperea activității Greve de Blocarea unui

Nemulțumiri sociale de muncă de lungă durată
compartim. din
activit. econom
perioadă scurtă perioadă acumulată
Pentru a completa relaţia dintre economic şi social e important de introdus element politic aceste
trei dimensiuni ale manifestări vieţi individului şi ale colectivităţii, formează o treadă: economic-
social-politic.

3. Raportul economic - social - politic

Plasat în centru triadei , individul e supus interferenţei concordanţelor, necorcodanţelor dintre
cele trei sisteme. Identificarea relaţielor existente între economic, social şi politic reflectă în esenţă
schema de funcţionare a societăţii. Aceasta se va reflecta în poziţia individului în interior/ în afara
actului decizional economic-social-politic. Cel mai mare pericol îl prezintă situaţia de extindere a
politicului peste social şi economic. Intrarea peste zona economică va genera centralizarea
decizională, iar peste zona socialului va implementa totala idiologizare. A scăpa de sub control cele
trei dimensiuni care definesc viaţa individului înseamnă a oscila pe muchia arbitrară, iar aceasta va
conduce la:1 mutaţii politice masive, pînă la readiscenţa unor culori politice diferite. 2 fluctuaţii
necontrolate/ necontrolabile ale economiei. 3 marginalizarea materială şi spirituală a omului.
Politic
I

Economic Social

2
4. Conceptul dezvoltării umane

Conceptul dezvoltării umane exprimă preponderent componenţa socială, dezvoltarea umană

este definită ca un proces care conduce la extinderea gamei de posibilităţi ce se oferă fiecărui individ,
la extinderea posibilităţilor de a alege. Din această perspectivă posibilităţile oamenilor se extind în
trei domenii esenţiale: a) durata vieţii. b) nivelul de educaţie. c)accesul la resursele economice
necesare pentru un trai decent. În cadrul dezvoltării umane nu se reduce numărul la aceste trei
domenii evidenţiate, dezvoltarea umană mai înseamnă realizarea drepturilor omului participarea la
viaţa socială, guvernare responsabilă, democratizarea societăţii, dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea
umană este dezvoltarea oamenilor prin oameni.

5. Indicatorii dezvoltării umane

Aprecierea nivelului dezvoltării umane se calculează prinţr-un indicator complex: IDU, acest
indice a servit drept o metodă alternativă de evaluare a dezvoltării completînd indicatorii economici.
IDU evaluează realizările ţării în trei domenii ale dezvoltării umane: -longetivitatea vieţii; -educaţia;
-nivelul de trai. Longetivitatea este evaluată prin speranţa de viaţă la naştere. Educaţia şi cunoştinţele
este evaluată printr-o combinaţie a gradului de alfabetizare a populaţiei adulte cu rata de încadrare a
învăţămîntului primar, terțiar, secundar. Nivelul de trai se evaluează pe baza PIB produs intern brut
pe cap de locuitor, în dolari SUA la paritatea puterii de cumpărare(PPC). Toate acestea servesc la
calcularea unui indice în valoarea de la 0-1.

6. Clasificarea țărilor europene (inclusiv Republica Moldova) după IDU

În urma analizării hărţii Indicelui Dezvoltării Umane, am putut observa faptul ca cele mai
dezvoltate ţări din punct de vedere uman sunt acelea care au şi o economie dezvoltată, cum ar fi
statele Americii de Nord, ale Europei, Australia, doar un stat din Africa şi un număr redus de ţări din
Asia.

Deasemenea, ţările cu dezvoltarea umană cea mai scăzuta sunt cele din Africa, deoarece acolo
gradul de educaţie este foarte mic si deasemenea sunt state sărace din punct de vedere economic, şi
nu pot asigura un PIB/loc. cu valori ridicate.Acest indice nu poate defini singur limitele categoriei
ţărilor. Este necesar să se ia în considerare criteriile istorice, analiza gradului de inegalitate în privinţa
repartiţiei resurselor, existenţa sau amploareaformelor de sărăcie profundă, prezenţa sau absenţa
infrastructurilor sociale.Speranţa de viaţă este foarte importanta, deoarece acest factor poate modifica
foarte mult Indicele Dezvoltării Umane. De exemplu, un japonez are speranţa de viaţă mult mai mare
decât a unui african din Zimbabwe, deoarece intervin neajunsurile din domeniul alimentaţiei şi
îngrijirile medicale.

În ţările industrializate există în medie, un medic la circa 285 de locuitori, în schimb ce în Africa,
unui medic îi revin aproximativ 20.000 de locuitori.De ademenea, în numeroase state din Asia, doar

3
56 % din populaţia adultă ştie să citească şi să scrie, în timp ce rata alfabetizării la aceeaşi categorie
este de aproape 90 % în cea mai mare parte a Americii Latine şi de 86 % în China, fără a aminti cele
mai dezvoltate ţări la nivel mondial, precum S.U.A., Canada, Norvegia etc.

Ceea ce contează foarte mult în analiza dezvoltării umane nu este valoarea în sine, ci rangul țării
în clasamentul mondial. Evident că în fruntea clasamentului, avînd la baza valoarea indicelui
dezvoltării umane, regăsim cea mai mare parte a țărilor dezvoltate.

            La nivel mondial, clasificarea țărilor propusă de Raportul Dezvoltării Umane este urmatoarea:

   ► În funcție de nivelul de dezvoltare umană, țările sunt grupate în 3 categorii:

                        . țări cu o dezvoltare umana ridicată (indice egal sau mai mare de 0,800);

                        . țări cu o dezvoltare umană medie (indice cuprins între 0,500 și 0,799);

                        . țări cu o dezvoltare umană redusă (indice mai mic de 0,500).

   ► În functie de valoarea venitului, Banca Mondială propune 3 categorii de țări (în anul 2001):

                        . cu venit ridicat (P.I.B./loc. egal sau mai mare de 9.206 $ americani);

                        . cu venit mediu (P.I.B./loc. între 746 și 9.205 $ americani);

                        . cu venit redus (P.I.B./loc. mai mic sau egal cu 745 $ americani).

   ► Mari grupuri mondiale:

                        . țări în curs de dezvoltare;

                        . Europa Centrală și de Est;

                        . țări membre O.C.D.E. (Organizatia de Cooperare și Dezvoltare Economică).

Valoarea IDU al Moldovei pentru 2014 constituie 0,693, care plasează ţara în categoria de
dezvoltare umană medie, pe locul 107 din 188 de ţări şi teritorii. În perioada 1990 – 2014, valoarea
IDU al Moldovei a crescut cu 6,3%.Din Europa şi Asia Centrală, ţările care sunt aproape de Moldova
în clasificarea IDU pentru 2014 şi, într-o oarecare măsură, în mărimea populaţiei, sunt Turkmenistan
şi Uzbekistan, care sunt pe locul 109 şi respectiv 114, conform IDU.În perioada 1980 – 2014,
speranţa de viaţă la naştere în Moldova a crescut cu 6,6 ani, durata medie de şcolarizare a crescut cu
4,8 ani, iar durata scontată de şcolarizare au scăzut cu 0,1 ani. Venitul naţional brut pe cap de locuitor
a scăzut cu 20,8% în perioada 1990 – 2014.Acestea sunt datele Raportul Dezvoltării Umane 2015,
efectuat de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Raportul Dezvoltării Umane măsoară şi
datele dezagregate pe sexe pentru a calcula Indicele Dezvoltării Genurilor (IDG). Pentru Moldova,
valoarea feminină din 2014 constituie 0,694 comparativ cu 0,692 pentru masculin, ceea ce rezultă
într-o valoare a IDG de 1,003. Cât priveşte inegalitatea de gen, Moldova este pe locul 50 din 155 de
ţări conform indicelui din 2014. Fiecare al cincilea deputat este femeie iar 93,6% din femeile adulte
au atins cel puţin nivelul secundar de studii. Participarea femeilor pe piaţa forţei de muncă reprezintă
37,6%, comparativ cu 44,2% pentru bărbaţi.

4
 Pe parcursul ultimelor decenii, țările din lume au înregistrat nivele mai înalte de dezvoltare
umană. Toate grupurile și regiunile au atins o îmbunătățire remarcabilă a tuturor componentelor IDU,
iar țările din categoriile statelor cu o dezvoltare umană joasă și medie au înregistrat pogrese rapide. În
acest context, putem afirma că lumea devine mai puțin inegală", se menţionează în raport.Din
regiunea Europei și Asiei Centrale, țările care sunt apropiate de Republica Moldova ca nivel de
dezvoltare umană sunt Turkmenistanul și Uzbekistanul. Primele trei ţări ale lumii, plasate în 2012
conform Indicelui Dezvoltării Umane, sunt Norvegia, Australia şi Olanda, iar clasamentul este
încheiat de Burundi, Niger și Republica Democratică Congo. Belarus a înregistrat cel mai înalt rating
printre statele CSI (locul 65 în clasamentul mondial), Estoniei în revine poziţia 34 a
ratingului,Lituaniei – locul 40, Letoniei – locul 43. Alături de Rusia (care se află pe poziţia 66 în
ratingul mondial) se află state ale fostei URSS precum Kazahstanul (locul 68), Georgia (locul
75), Ucraina (locul 76). Alte state din spaţiul post-sovietic fac parte din grupul cu nivel mediu de
dezvoltare: Turkmenistan (treapta 114 a ratingului), Moldova (locul 113 – cel mai scăzut indice din
Europa). iar România ocupă poziția 50. 1.Norvegia-0,943 ,2.Australia-0,929 3.Olanda-0,910 4.SUA-
0,910 5.Noua Zeelandă-0,908 6. Canada- 0,908 ;7. Irlanda - 0,908 ; 8. Liechtenstein - 0,905, 9.
Germania-  0,905 ;10. Suedia-  0,904 .

7. Conceptul politicii sociale: definiție, obiective

Politica socială definește un set de politici publice, programe, activităţi şi măsuri, ce urmăresc
realizarea protecției sociale și a bunăstării, şi au ca scop adresarea unor nevoi umane
de protecţie socială, educaţie, sănătate, prin intermediul distribuirii unor resurse relevante ca,  bani,
servicii, tip. Politica socială studiază o gamă largă de fenomene sociale și economice legate de
bunăstarea la nivel individual, familial sau la nivelul colectivității. Ariile de interes în studiul
politicii sociale cuprind:
practici administrative și politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii medicale,
asigurări sociale, educație, angajare și formare profesională, servicii comunitare, locuire;
 probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, șomaj, sănătate mintală, bătrânețe;
discriminare și dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie și inegalitate economică.
Conceptul de politică socială se referă la o sferă largă de activităţi ale statului (strategii,
programe, proiecte, legislaţie etc.), care au ca scop promovarea bunăstării individului, familiei sau
comunităţii, precum şi a societăţii în ansamblul ei . Politica socială este cea care poate contribui la
prevenirea sau atenuarea unor probleme sociale cu impact puternic asupra vieţii umane. Prin politică
socială şi programe sociale se poate obţine “corectarea”imperfecţiunilor funcţionării mecanismelor
economice şi a efectelor lor negative în plan social, pot fi evitate noi tensiuni sociale, procese şi
fenomene adverse pentru însăşi dezvoltarea economică. Politica socială poate fi definită şi ca fiind o
disciplină în cadrul ştiinţelor sociale, care are puncte comune cu alte ştiinţe sociale, precum
sociologia, economia, ştiinţele politice, asistenţa socială etc.,fiind totodată şi distinctă de acestea.
Conceptul  politică  socială  are o istorie relativ scurtă, de circa un secol, şi se află într-un proces de
transformare şi completare. Reflecţiile asupra politicilor sociale au explodat concomitent cu marile
schimbări sociale care au avut loc în special după cel de-al doilea război mondial ca efect al creşterii
economice sub forma dezvoltării statului bunăstării.
5
 Obiectivele politicilor sociale, vizează protecţia socială. Protecţia socială este un rezultat al
politicilor sociale, dar ea sepoate realiza pe mai multe căi. Politicile sociale nu sunt decât una
dintrestrategiile ce au ca obiectiv protecţia socială. Sectorul non-guvernamentalreprezintă, de
exemplu, o altă modalitate de adresare a protecţiei sociale
Obiectivele politicii sociale se clasifică în:
a) obiective sociale “globale”, cum sunt: eradicarea sărăciei, o distribuţie echitabilă a bunăstării, a
veniturilor etc.;
 b) realizarea unor obiective pe domenii sociale, cum sunt: sănătatea, învăţământul, locuinţele,
securitatea socială etc.;
c) realizarea unor programe sociale ce vizează categorii defavorizate ale populaţiei: programe de
susţinere pentru bătrâni, tineri, copii, persoane cu dizabilități etc., programe de preocupare şi
protecţie  a şomerilor, programe de protecţie a familiilor etc.

8. Structura politicilor sociale

Politicile sociale sunt elaborate şi promovate de stat prin intermediul instituţiilor centrale şi
locale, cu sprijinul comunităţilor. Parlamentul adoptă legislaţia socială (inclusiv Legea bugetului de
stat şi Legea asigurărilor sociale), iar Guvernul propune legi şi le promovează în practică prin
intermediul ministerelor şi agenţiilor naţionale şi al structurilor din teritoriu. Politicile sociale pot fi
concepute şi realizate cu succes doar în condiţiile cînd există următorii factori importanţi:
 • Legislaţia socială, care stabileşte cadrul politicilor sociale,responsabilităţile privind finanţarea,
implementarea şi evaluarea politicilor sociale;
 •Finanţarea, care asigură resursele necesare pentru programe, proiecte şi beneficii sociale
• Resursele umane, alcătuite din specialişti în politici sociale, asistenţă socială, sociologie, economie
etc., care elaborează şi implementează politicile sociale.
 În calitate de componente structurale politicile sociale includ:
• Securitatea socială, care prevede:
- Asigurările sociale(beneficii contributive – riscurile majore ale populaţiei salariale). De
regulă, aceste forme de sprijin se acordă doar acelor persoane care au adus o anumită contribuţie, fie
şi minimală, la formarea respectivului fond şi nivelul respectivului sprijin e determinat de mărimea
contribuţiei (numărul de ani în care a contribuit, cuantumul respectivei contribuţii în fiecare an).
Acestea sunt:asigurările de bătrâneţe (pensiile), asigurările de boală, asigurările de naştere, asigurările
de şomaj.
-  Asistenţa socială care include beneficiile non-contributive,acestea fiind specificate
în: beneficii categoriale sau universale.În această categorie de beneficii intră o serie de transferuri
care sunt determinate doar de detectarea simplei nevoi, fără condiţia vreo unei contribuţii
oarecare.Aceste transferuri nu sunt în general determinate de situaţia financiară a destinatarului. Cele
mai importante din ele sunt: alocaţiile familiale – alocaţii pentru copii, pentru mamele cu mai mulţi
copii, pentru persoanele cu handicap, pentru invalizii de război etc.; beneficii focalizate pe testarea
mijloacelor.În acest caz sprijinul este acordat doar persoanelor aflate efectiv în nevoie şi este
determinat de nivelul resurselor disponibile ale fiecărei persoane în parte.

6
 •  Serviciile sociale fundamentale, care includ învăţământul, sănătatea, sistemul serviciilor de
asistenţă socială(asistenţa socială propriu-zisă, servicii de îngrijire socială, voluntariat etc.) 
•  Politicile sociale punctuale sau programele sociale prezintă o activitate colectivă orientată spre
obţinerea unei modificări, delimitate în timp, a unei stări sociale (spre exemplu: promovarea egalităţii
între sexe; prevenirea abandonului copiilor; promovarea construcţiei de locuinţe în mediul urban
etc.).
În calitate de componente structurale politicile sociale includ:
•protecţia socială;
•serviciile sociale fundamentale;
• politicile sociale punctuale sau programele sociale.
 Protecţia socială prevede:
• Asigurările sociale(beneficii contributive – riscurile majore ale populaţiei salariale). De regulă
aceste forme de sprijin se acordă doar acelor persoane care au adus o anumită contribuţie, fie şi
minimală, la formarea respectivului fond şi nivelul respectivului sprijin determinat de mărimea
contribuţiei (numărul de ani în care a contribuit, cuantumul respectivei contribuţii în fiecare
an).Acestea sunt:-asigurările de bătrâneţe (pensiile);-asigură rile de boală;-asigurările de naştere;-
asigurările de şomaj;
• Asistenţa socială care include beneficiile non-contributive,acestea fiind specificate în:
- beneficii categoriale, sau universale. În această categorie de beneficii intră o serie de transferuri
care sunt determinate doar de detectarea simplei nevoi, fără condiţia vreo unei contribuţii
oarecare.Aceste transferuri nu sunt în general determinate de situaţia financiară a destinatarului. Cele
mai importante din ele sunt: alocaţiile familiale – alocaţii pentru copii, pentru mamele cu mai mulţi
copii, pentru persoanele cu handicap, pentru invalizii de război etc.
- beneficii focalizate pe testarea mijloacelor.În acest caz sprijinul este acordat doar persoanelor
aflate efectiv în nevoie şi este determinat de nivelul resurselor disponibile ale fiecărei persoane în
parte;
  Serviciile sociale fundamentale includ:
•învăţământul;
•sănătatea;
•sistemul serviciilor de asistenţă socială(asistenţa socială  propriu-zisă, servicii de îngrijire socială,
voluntariat etc.)
 Politicile sociale punctuale sau programele sociale reprezintă o activitate colectivă orientată spre
obţinerea unei modificări, delimitate în timp, a unei stări sociale (spre exemplu: promovarea egalităţii
între sexe; prevenirea abandonului copiilor; promovarea construcţiei de locuinţe în mediul urban etc.)
Sistemul actual de protecţie socială în Republica Moldova este divizat în două categorii - asigurări
sociale de stat şi asistenţa socială,. În ciuda numeroaselor reforme instituţionale, sistemul actual de
protecţie socială este unul centralizat atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere
administrativ, Lipsa resurselor financiare în bugetele unităţilor administrativ teritoriale nu permite
APL să satisfacă cererea pentru serviciile sociale, având drept consecinţă acordarea unor servicii de
îngrijire foarte costisitoare şi cu un grad înalt de instituţionalizare.
7
 Cele mai importante şi costisitoare prestaţii de asigurări sociale sunt pensiile, indemnizaţiile de
şomaj şi maternitate, precum şi alocaţiile pentru îngrijirea copilului. Prestaţiile de asigurări sociale
înregistrează o majorare continuă şi, într-o oarecare măsură, contribuie la evitarea excluziunii sociale.
Cu toate acestea, mărimea medie a prestaţiilor de asigurări sociale este mică în comparaţie cu cea din
ţările membre ale UE.
Schemele de asistenţă socială includ 18 tipuri de prestaţii băneşti şi servicii sociale. Eligibilitatea
pentru prestaţiile băneşti se determină în bază de categorii, prestaţiile având un caracter compensator.
Doar în cazul a trei tipuri de prestaţii se aplică testarea veniturilor pentru a determina gradul de
eligibilitate a solicitanţilor (alocaţiile pentru îngrijirea copilului de la vârsta de un an şi jumătate până
la 16 ani, materiale şi umanitare, şi alocaţia pentru sărăcie – numită “ajutor social”, ). Direcţionarea
ineficientă şi sumele mici ale prestaţiilor de asistenţă socială, nu permit acestora să aibă un impact
semnificativ pentru a asigura incluziunea socială a grupurilor vulnerabile.
În ceea ce priveşte serviciile sociale, cele mai importante tipuri de servicii asigurate de stat sunt
îngrijirea rezidenţială, îngrijirea la domiciliu şi cantinele sociale. Numărul de servicii comunitare a
crescut anual în mod constant. Din punct de vedere al domeniilor de activitate pe grupuri de risc, cele
mai multe dintre serviciile sociale sunt oferite: copiilor orfani – 39%; persoanelor cu dizabilităţi–
44%; victimelor violenţei în familie – 22%; victimelor traficului de fiinţe umane – 17%. Pe lângă
aceste servicii Guvernul oferă servicii de reabilitare şi asigură tratamentul spa şi sanatorial al
persoanelor cu dizabilitate, servicii de protezare şi ortopedice, precum şi dispozitive locomotoare
invalizilor de război şi participanţilor la război. Calitatea serviciilor oferite variază în dependenţă de
prestatori. Lipsa unei evaluări adecvate împiedică dezvoltarea mecanismului de acreditare concentrat
asupra satisfacerii condiţiilor de calitate şi eficienţă.
Cu toate acestea, există anumite grupuri de populaţie cărora Guvernul nu le acordă
suficientă atenţie. Acestea nu conţin măsuri de protecţie a adulţilor care se află în situaţii de risc.
Din aceste grupuri excluse fac parte tinerii care au părăsit instituţiile rezidenţiale. Din alt grup
considerat exclus fac parte persoanele eliberate din locurile de detenţie.

11. Modele de politici sociale

Se disting două modele deosebite de politică socială. Primul model se stabileşte în regimurile
liberale din ţările anglo-saxone, iar unul dintre cei mai mari creatori ai acestui model este economistul
britanic W.H. Beveridge (1879-1963). Politicile sociale din această categorie au fost orientate spre
sisteme tradiţionale decombatere a sărăciei şi de încurajare a soluţiilor private de asigurări sociale.
Această abordare a fost conformă cu ideile economiei politice liberale clasice. Politicile sociale
aveau ca principale instrumente sisteme de verificare a mijloacelor de trai şi prestaţii publice orientate
numai spre nevoi care pot fi dovedite în mod real că nu sunt acoperite şi care nu afectează esenţial
bugetul public. Cel de-al doilea model – stabilit în Europa continentală a fost bazat pe asigurarea
socială lansată de Otto von Bismark, cancelarul Germaniei, în anul 1880. Acest model era axat pe
ideea unui rol puternic şi direct al statului, favorizând dezvoltarea de programe de asigurări sociale pe
principii ocupaţionale, cu statut distinct şi administrare autonomă.
În linii generale, diversitatea opiniilor cu privire la clasificarea  politicilor sociale permite a fi
distinse următoarele modele de politici sociale:
1. Ţările care au reformat numai marginal modelul de asistenţă socială de tradiţie liberală,
denumit uneori şi „statul bunăstării reziduale”. Exponentul cel mai tipic al acestui model îl constituie
SUA, unde se urmăreşte cu prioritate combaterea sărăciei, intervenţia statului în domeniul social fiind
mult redusă şi caracterizată care ziduală în comparaţie cu modelul european, în special cu cel nord-
8
european. Modelul SUA se circumscrie, în linii mari, la programe centrate pe asistenţă socială, pe
prestaţii acordate în special săracilor  pe baza unei verificări drastice a veniturilor.
2. Ţările Scandinave, cu exemplul cel mai mult admirat: Suedia. Politicile sociale au evoluat aici
sub influenţa concepţiilor social-democrate şi au tins să se extindă asupra întregii populaţii, indiferent
dacă nevoia era sau nu manifestată. Principalele obiective le-au constituit: eradicarea sărăciei;
realizarea solidarităţii sociale; echitatea prin politică socială. În această concepţie se promovează o
politică de venituri de bază garantate într-o gamă largă de prestaţii sociale, dintre care cele mai
importante sunt: alocaţiile universale pentru copii, pensiile de bază, îngrijirea sănătăţii etc.
Obiectivele politicilor sociale se realizează preponderent pe căi redistributive, prin transferuri şi prin
sistemul de impozite şi taxe.
3. Ţările din zona vest-europeană, ale căror politici sociale sunt de inspiraţie bismarkiană,
reprezentate mai întâi de Germania şi Austria. Acest model de politică socială, situat între cel liberal
şi cel social-democrat, este constituit prin reformarea schemei tradiţionale de asigurări sociale şi prin
stabilirea unui sistem puternic de protecţie pentru grupuri care nu se pot proteja singure. Modelul
german de politică socială este astăzi cunoscut ca fiind bine integrat în cerinţele economiei de
piaţă( „economie socialăde piaţă”). Se urmăreşte ca funcţionarea pieţei să nu fie stânjenită de
dezvoltarea programelor sociale, ceea ce, la rândul său, nu înseamnă nici limitarea dezvoltării
politicilor sociale.
4. Modelul japonez de tip paternalist, deosebit în multe privinţe de modelele vest-europene şi de
cel american, este un model care se bazează pe îmbinarea elementelor tradiţionale de întrajutorare în
mediul familial cu intervenţia statuluişi antrenarea substanţială a patronatului în soluţionarea
problemelor sociale.
5. Catherine Jones(1990, 1993) lansează în discuţie statul bunăstării caracteristic Asiei de Sud-Est
(Hong-Kong, Singapore,Coreea de Sudşi Taiwan), pe care îl numeşte iniţial statul bunăstării
oiconomic (1990), iar apoi statul bunăstării confucianist (1993). Caracteristicile acestui model
(asiatic) al bunăstării au fostdeterminate de tradiția şi cultura comună, având în centru preceptele
gândirii confucianiste, care pentru această parte a Asiei este de multe secole un mod de viaţă.
“Economia gospodăriei (oikos)”, cum o mai numeşte Jones, a creat un model total diferit de cel vest-
european,caracterizat de o influenţăfoarte mare a familiei şi comunităţii, care au lăsat în seama
statului puţine probleme de rezolvat. Familia şi comunitatea îşi asumă şi azi responsabilităţi majore
pentru îngrijirea bătrânilor, persoanelor cu handicap etc. De asemenea, familiile investesc foarte mult
în educaţia copiilor care vor face carieră pentru a ajuta apoi pe ceilalţi membri ai familiei.

12. Politici sociale în fostele țări socialiste

Un model aparte de politici sociale îl constituie fostele ţări socialiste în care politica socială a fost
marcată de ideologia ce a determinat modul de funcţionare a întregului sistem. Politica socială din
această categorie de ţări s-a întrunit într-o componentă inseparabilă de sistemul social, în general, şi
de cel economic, în special, fiind o zonă în care fundamentul său ideologic a avut şi consecinţe
benefice, în următoarele domenii: învăţământ, ocrotirea sănătăţii, locuinţele, sistemul de pensii,
alocaţiile familiale, ajutoarele de boală şi accident.
Economia de tip socialist a permis depăşirea stării de sărăcie de masă care era înainte de război,
realizarea unui sistem de securitate socială de bază, cu elementul său central – asigurările sociale. S-
au creat reţele de învăţământ, de sănătate cu accesul larg la aceste servicii, ceea ce a contribuit
semnificativ la formarea capitalului uman. Deşi în multe domenii politica socială în fostele ţări
socialiste a avut puncte comune cu cea din ţările dezvoltate (cu economie de piaţă), colapsul
sistemului socialist a scos în evidenţă şi numeroasele ei limite. Menţionăm mai întâi că anume
9
amploarea problemelor sociale a constituit o cauză principală ce a condus la prăbuşirea regimului
totalitar. Politica socială promovată de fostele ţări socialiste s-a bazat pe principii egalitariste,
„echitatea socialistă” fiind doar un principiu declarat. Statului i s-a atribuit rolul de superpatron,
singurul deţinător al resurselor pentru politica socială, individul fiind exclus de la responsabilitate în
acest domeniu.
Mai pot fi enumerat şi un şir de alte limite ale politicii sociale din ţările socialiste care au condus
nu la bunăstare, ci la o societate săracă. În cele din urmă, menţionăm că  politica socială în fiecare
ţară socialistă a avut şi trăsăturile sale specifice care în mod inevitabil se vor reflecta asupra realizării
transformărilor din perioadele ulterioare. Această situaţie determină ţările, pornite pe calea tranziţiei
la economia de piaţă, să ţină cont în căutarea modalităţilor de reformare a politicilor sociale de mai
multe realităţi, precum:
a) fiecare tip sau model de politică socială are propria sa memorie cu plusuri şi minusuri relative,
în diferite segmente ale sale; 
b)nu există un model „cel mai bun” care ar putea fi „importat” în condiţii social-economice şi
politice deosebite de cele în care s-a dezvoltat şi funcţionează; rezultatele pozitive, care fac un model
atractiv, trebuie apreciate în legătură cu dezavantajele sau implicaţiile în plan economic, social,
politic etc.
c)alegerea între opţiuni de politică socială depinde de condiţiile din fiecare ţară: dimensiunea şi
structura forţei de muncă, starea demografică, nivelul dezvoltării economice, tradiţii, cultură etc.
O încercare de a caracteriza perspectivele regimurilor politicilor sociale din fostele ţări comuniste
a fost întreprinsă de Bob Deacon (1993). Astfel, pornind de la cele trei tipuri de stat al bunăstării
identificate de Esping-Andersen, dar care ulterior au fost supuse unor “modificări” (scoate câteva din
variabilele acestora, introducând două variabile suplimentare alese “intuitiv”−caracterul
proceselor revoluţionare şi impactul transnaţional apreciat în funcţie de datoria externă), Bob Deacon
ajunge la următoarele concluzii:
-Ungaria, Jugoslavia în special, Slovenia şi Croaţia, în absenţa unor partide muncitoreşti foarte
influente, sub influenţa datoriilor externe şi cu o implicare scăzută a Bisericii, se vor dezvolta
gradual în regimuri liberale ale bunăstării;
-Republica Cehă, datorită caracterului de masă al revoluţiei ei de catifea şi datorită experienţei
democratice trecute, mai îndelungate, este cel mai preferabil să dezvolte, eventual, un regim social-
democrat ; Germania de Est a fost deja potrivită să se alăture regimuluiconservator-corporatist vest-
german;
- în cazul Bulgariei, României, fostei URSS(sau a unor părţi din ea) şi al Serbiei, predicţia este
pentru ceva nou. Aici vechiul limbaj socialist şi egalitarist nu este mort, tradiţia democraţiei este
slabă, măsura în care se aşteaptă de la stat un suport puternic pentru interesele muncitorilor este mare,
aici atracţia directă a capitalismului comunist occidental este mai puţin evidentă.
Încercarea lui B.Deacon de a clasifica regimurile bunăstării din ţările est-europene merită atenţie,
dar ea nu poate fi considerată ca fiind totalmente în corespundere cu realităţile din aceste ţări.
Modelele politicilor sociale din fostele ţări socialiste actualmente nu se încadrează perfect în nici unul
din modelele “clasice” occidentale. Ele includ elemente din diverse regimuri de politici sociale şi este
extrem de complicat de a prognoza cu claritate noile forme pe care le vor întruchipa.

10
13. Importanța studierii politicilor socialepentru specislistul în asistență socială

În legea asistentului social este stipulat că asistentul social participa activ la elaborarea si
aplicarea politicilor sociale în domeniu, strategiilor si planurilor de actiune la nivel local, judetean,
national si international, promovând bunastarea sociala. Asistentul social face parte din resursele
umane, el este unul din elementele cheie a politicilor sociale. Datorită faptului că asistentul social
comunitar cunoaște cel mai bine problemele cu care se confruntă beneficiarii el informează asistenții
sociali raionali care la rîndul lor relatează problemele care apar organelor de conducere statală aceștea
la trebuie să întreprindă niște măsuri pentru a preîntîmpina , deminua consecințele unor probelme
sociale.Asistenta sociala ofera celor in nevoie posibilitati de cunoastere si de acces la serviciile
specializate de protectie sociala, îi orienteaza catre intelegerea si utilizarea cadrului legislativ de
protectie sociala, mobilizeaza comunitatea, persoanele si grupurile in dificultate de a influenta activ
politicile sociale

14. Conceptul de bunăstare și calitate a vieții

Conceptul de bunăstare implică un standard de viaţă decent (nivel de trai), normal atât la nivel
individual cât şi la nivelul întregii societăţi. Asigurarea unui nivel de trai decent presupune atingerea
unui standard de viaţă compatibil cu demnitatea umană, care se măsoară prin bunurile si serviciile de
care populaţia dispune şi condiţiile în care trăiesc oamenii. Bunăstarea depinde de o multitudine de
factori sau coordonate: de venituri, de mediu de lucru, de mediul înconjurător, de gradul de uşurinţă
al accesului la cultură, învăţământ, de gradul de dezvoltare al ţării în cauză, etc., iar datorită acestora,
bunăstarea poate fi percepută diferit de la o societate la alta, de la o clasă socială la alta, de la o
persoană la alta etc. Bunăstarea este o componentă esenţială a situaţiei umane, ea reflectă un sistem
de nevoi, corelat cu contextul economico-social în care se integrează fiecare om, din perspectiva
proprietăţii, nivelului de consum, stării material-financiare, ierarhiei sociale şi culturale. Astfel,
bunăstarea apare ca o stare optimă la care aspiră individul, prin modul lui de a produce, economisi şi
consuma. Bunăstarea socială începând cu secolul XX a devenit criteriul fundamental de apreciere a
eficienţei funcţionalităţii oricărui sistem social şi este nucleul dur al economiei sociale de piaţă.
Crearea bunăstării sociale este un scop important al economiei sociale de piaţă, deoarece aceasta
reprezintă premisa existenţei unei ordini economico-sociale echitabile şi durabile.
Bunăstarea este suma satisfacţiilor individuale produse de un anumit sistem economic, iar
sporirea ei se face prin maximizarea acestei sume. Aceasta presupune, în primul rând, că satisfacţiile
individuale pot fi comparate şi în al doilea rând că aceeaşi sumă de bani are o valoare mai mare
pentru un sărac decât pentru o persoană înstărită (utilitatea marginală a banilor scade o dată cu
averea). Fiecare individ din societate îşi vede într-un anume fel bunăstarea, care presupune nu numai
condiţii materiale, respectiv acumularea de bunuri şi servicii, dar şi o dreptate socială, o siguranţă
pentru toate alternativele fiinţei umane. Prin aprecierea bunăstării se creează o imagine a raportului
dintre nevoile oamenilor şi gradul de satisfacere a acestora având în vedere constrângerea bugetară,
resursele limitate de care dispun, modul raţional de alocare a resurselor în vederea satisfacerii cât mai
bine a nevoilor, nivelul de aspiraţii, dorinţe, nivel de educaţie, pregătire profesională, etc.
Calitatea vieţii este definită ca „percepţiile indivizilor asupra situaţilor lor sociale, în contextul
sistemelor de valori culturale în care trăiesc şi în dependenţă de propriile necesităţi, standarde şi
aspiraţii”.Calitatea vieţii este un concept evaluativ, fiind rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a

11
activităţilor care compun viaţa umană, la necesităţile, valorile, aspiraţiile umane. Se referă atît la
evaluarea globală a vieţii (cît de bună, satisfăcătoare este viaţa pe care diferitele persoane, grupuri
sociale, colectivităţi), cît şi la evaluarea diferitelor condiţii sau sfere ale vieţii: mediul ambiant, munca
(vieţii de muncă), relaţiilor interpersonale, vieţii de familie.

17. Producerea bunăstării în cadrul economiei de piață

Bunăstarea colectivă este produsă în societăţile capitaliste printr-un complex de mecanisme .

Deosebim 2 mecanisme de producere a bunăstării unul primar prin intermediul economiei de piaţă şi
altul secundar prin mecanismele politicii sociale.
Distribuţia primară a bunăstării se realizează în cadrul şi prin piaţa economică, care reprezintă
producătorul principal al bunăstării.În cea mai mare parte a lor, veniturile sunt obţinute prin eforturi
personale salariale.În cadrul economiei de piaţă se obţin şi venituri din proprietate :Profituri-
proprietarii de capital prin investire obţin profituri. Dobînda - pentru capitalurile împrumutate
reprezintă o parte a profitului. Alte forme de venituri din proprietate sunt de exemplu chiriile sau
arenda.
Mecanismul secundar - redistribuirea bunăstării se realizează prin acţiunile social corective care
iau în principal două forme:
- politica socială propriu-zisă, sau mecanismele statale (la nivel naţional sau local) cu caracter
social;
- activităţi voluntare (non-guvernamentale) care pot fi organizate la nivel naţional sau local.
1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a bunurilor publice
sau de interes public: cheltuielile urbanistice, de protecţie a naturii (depoluare).
Consumul individual de bunuri de interes social este sprijinit pe diferite căi de către colectivitate:
- gratuitatea, bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit – educaţie, sănătate.
- subvenţia – statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri.
Alte forme de susţinere a consumului:
1. Reducerea de taxe/impozite pentru consumul respectivului bun (cazul construirii de locuinţe
sau cumpărarea de asigurări private de bătrâneţe)
2. Transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe şi mai mari la cei cu resurese mai puţine
(aflaţi în nevoie)
Există 3 mecanisme distincte de transfer financiar: asigurările sociale, transfer financiar
contributoriu; transferuri universale (categoriale) non-contributorii; asistenţa socială financiară:
transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor financiare.

18. Limitele economiei de piață

12
 Pot fi desprinse două mari tipuri de limite în cadrul economiei de piaţă:
1) în sfera producţiei şi consumului
2) în sfera distribuţiei resurselor economice
 În sfera producţiei  şi consumului  piaţa nu asigură producţia optimă a tuturor bunurilor, ci doar a
unora dintre ele. Drept urmare, piaţa liberă nu asigură o distribuţie optimală a resurselor colectivităţii.
 În sfera distribuţiei sistemul economic al pieţei generează prin el însuşi o distribuţie inegală a
resurselor. Astfel, o parte însemnată a colectivităţii câştigă prea puţin sau chiar deloc, plasându-se sub
nivelul minim de viaţă considerat a fi acceptabil în contextul respectivei colectivităţi.
O altă parte câştigă foarte mult, ceea ce, în raport cu lipsa de venituri sau cu veniturile
nesatisfăcătoare ale celorlalţi, colectivitatea este tentată să considere a fi prea mult. Pot fi desprinse
mai multe surse de dezechilibre mari în distribuţia primară realizată prin intermediul pieţei:
1)Limitări ale capacităţii individuale de obţinere a veniturilor.Nu din vina lor (sau din propria
opţiune) unele segmente ale populaţiei nu au deloc capacitatea de a câştiga sau au o posibilitate
redusă de a o face. Drept exemplu pot servi bătrânii, copiii, handicapaţii, persoanelecu boli cronice
etc.
2) Inegalităţi în şansa de câştig datorită unor factori sociali structurali, dar nu individuali.
Este vorba, în primul rând, de ocuparea parţială a forţei de muncă, de şomaj. În al doilea rând,
veniturile obţinute din proprietate şi capital sunt, de regulă, mai ridicate decât veniturile salariale; de
asemenea, posturile de muncă calificată presupun venituri substanţial mai mari decât cele slab
calificate.
3)Dezechilibrul dintre nevoi şi posibilităţile de câştig.
 În sfera producţiei  şi consumului  piaţa asigură populaţia cu toate tipurile de produsă însă în
sfera distribuţiei sistemul economic al pieţei generează prin el însuşi o distribuţie inegală a resurselor.
Astfel, o parte însemnată a colectivităţii câştigă prea puţin sau chiar deloc, plasându-se sub nivelul
minim de viaţă considerat a fi acceptabil în contextul respectivei colectivităţi. O altă parte câştigă
foarte mult, ceea ce, în raport cu lipsa de venituri sau cu veniturile nesatisfăcătoare ale celorlalţi,
colectivitatea este tentată să considere a fi prea mult.Acest tip de limită este caracteristic şi pentru
societatea moldavă.Pot fi desprinse mai multe surse de dezechilibre mari în distribuţia primară
realizată prin intermediul pieţei care sunt prezente şi în societatea moldavă:
1)Limitări ale capacităţii individuale de obţinere a veniturilor.Nu din vina lor (sau din propria
opţiune) unele segmente ale populaţiei nu au deloc capacitatea de a câştiga sau au o posibilitate
redusă de a o face. Drept exemplu pot servi bătrânii, copiii, handicapaţii, persoanelecu boli cronice
etc.
2) Inegalităţi în şansa de câştig datorită unor factori sociali structurali, dar nu individuali.
Este vorba, în primul rând, de ocuparea parţială a forţei de muncă, de şomaj. În al doilea rând,
veniturile obţinute din proprietate şi capital sunt, de regulă, mai ridicate decât veniturile salariale; de
asemenea, posturile de muncă calificată presupun venituri substanţial mai mari decât cele slab
calificate.
3)Dezechilibrul dintre nevoi şi posibilităţile de câştig.
Distribuţia realizată prin mecanismele pieţei economice este legată doar de capacităţile şi
proprietăţile individuale,şi nicidecum de necesităţile reale ale unei persoane sau familii. Anumite
13
împrejurări pot crea însă necesităţi mult mai mari în raport cu capacităţile efective de câştig
ale persoanelor: este cazul, în mod special, al familiilor cu copii.
Ţinând cont de toate aceste limite esenţiale ale economiei de piaţă, politicile sociale urmăresc
drept scop ultim să“corecteze” producerea bunăstării colective, generată de mecanismele
pur economice.

20. Statul bunăstării: caracteristici definitorii

«Statul bunăstării» se referea la procesul început încă de la sfârşitul secolului XIX, prin
care statul îşi asuma funcţii în asigurarea bunăstării colective. Practic, se poate spune că este vorba
despre etatizarea protecţiei sociale În acelaşi timp, se poate spune că acest concept are mai multe
faţete, cu diferite componente. Astfel, se poate identifica o componentă politică (ca o manifestare a
unei comunităţi politice), una socială (ca expresie a solidarităţii sociale) şi una economică
(promovând creşterea economică, securitatea şi bunăstarea economică şi eliminând sărăcia).În sens
îngust statul bunăstării se referă la măsurile de acordare a serviciilor sociale cheie.
În sens larg statul bunăstării defineşte:
- o formă particulară de stat;
- o formă distinctă de politică;
- un tip specific de societate.

23. Tipuri și modele ale statului bunăstării

Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării:

-statul capitalist (statul bunăstării bazat pe economia de piaţă);
-statul socialist.
Cele două tipuri de state ale bunăstării au funcţionat, s-au confruntat şi s-au stimulat reciproc. Ele
prezintă atât trăsături distincte, cât şi comune. Aceste diferenţe şi asemănări provin din diferenţele şi
asemănările tipurilor de economie.
Există opinia că între cele două state ale bunăstării nu există multe diferenţe de structură. Multe
dintre elementele fundamentale enumerate în cazul statului bunăstării bazat pe economia de piaţă pot
fi găsite şi în cazul statului socialist al bunăstării, cu unele modificări însă. Această similitudine
provine din faptul că, cele două economii au unele caracteristici apropiate, mai puţin din punct de
vedere al organizării producţiei şi mai mult din cel al veniturilor şi consumului.
Din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială, schimbările ce au avut loc în fostele ţări
socialiste nu au fost atât de dramatice ca în domeniul organizării economiei .În momentul de faţă, cu
câteva excepţii (Cuba şi Coreea de Nord), statul socialist al bunăstării a dispărut istoric. Acest fapt
prezintă interes pentru analiză, deoarece reprezintă moştenirea de la care se porneşte în reforma
sistemului de protecţie socială.
care este întruchipată în trei regimuri ale statului bunăstării:
14
a) statul bunăstării liberal  ,puternic axat pe mecanismele de piaţă(SUA, Canada, Australia);Statul
intervine în situaţii excepţionale, în aşa fel ca să nu sufere economia statului.
b)statul bunăstării conservativ-corporatist ,prevede îmbinarea mecanismelor de piaţă cu intervenţia
statului doar pentru prestarea acelor servicii pe care instituţiile “intermediare” (piaţa, familia,
Biserica) sunt incapabile să le asigure(Austria, Franţa, Germania, Italia);
c)statul bunăstării social-democrat cu principala sa caracteristică−universalismul serviciilor sociale;
statul este principalul“furnizor” de bunăstare socială şi este preocupat de menţinerea ocupării “totale”
a forţei de muncă, pentru a limita dependenţa totală de serviciile sociale (Suedia, Norvegia).

24. Criza statului bunăstării: definire și manifestări ale crizei

Pe la sfîrșitul anilor 70, după aproape două decade de entuziasm pentru dezvoltarea rapidă a
statului bunăstării,a început tot mai insistent să se vorbească despre criza acestuia. În acest caz,
termenul de criză are în vedere 2 componente distincte pe care le găsimi fie separat, fie împreună, dar
cu accente diferite, în diferitele abordări: a)criza în sensul de imposibilitate de continuare a finanţării
statului bunăstării; b)criză in sensul de evidenţiere a ineficienţei statului bunăstării. Este vorba de
criza statului bunăstării universalist. Statul bunăstării universalist nu este eficient, el generează
dependenţă şi duce la apariţia a noi grupuri de dependenţi . în anii 50-60 sa observat o dezvoltare
extrem de rapidă a economiilor occidentale. Resursele economice ale statului erau considerabile. În
perioada de construire a noului sistem resursele economice utilizate au crescut anual mult mai mult
decît PIB. O astfel de creștere nu putea fi menținută. Totodată probleme sociale creşteau şi cereau
resurse şi mai mari pentru soluţionarea lor. Criza petrolului de la începutul an.70 a avut un impact
negativ durabil asupra economiilor acestor ţări. Aceasta a dus la imposibilitatea continuării finanţării
statului bunăstării .
Statul bunăstării pare să conţină o serie de componente care îl fac de nesusţinut financiar în mod
special cîţiva factori au creat dificultăţi speciale. a) cresterea şomajului. Odată cu izbucnirea crizei
petrolului la jumătatea. a. 70, somajul în ţările occidentale creşte spectaculos, stabilizîndu-se între 10-
14%. Un asemenea procent de şomeri, care nu pare să scadă substanţial în viitorul previzibil, dacă
este menținută aceiaș politică social-economică ,acest fapt supune statul bunăstării unei presiuni
extrem de ridicate în mod special influențază sistemul de asigurări sociale.b) Procesele demografice.
În societăţile dezvoltate se produce o schimbare esenţială a structurii demografice. Pe de o parte
scade natalitatea, astfel ponderea populaţiei active fiind în proces continuu de diminuare. Pe de altă
parte creşte durata vieţii, iar drept urmare are loc procesul de îmbătrinire a populaţiei. Aceste
fenomene la rîndul lor conduc la noi cheltuieli sociale. Se cer cheltuieli noi pentru pensii asist. soc. si
asist. medicală.
c) Creşterea sărăciei relative şi absolute în societăţile dezvoltate.. Acest proces se datorează în mare
măsura şi segmentării și crearea unei pieţi duale.1-sectorul primar al pieţii muncii care cuprinde
sectoarele economice de vîrf, înalt competitive oferă salarii ridicate , condiţii bune de muncă,
securitate socială ridicată. Acest sector produce un nivel ridicat de bunăstare.
2-sectorul secundar al pieţii muncii include muncile slab plătite, cel mai adesea cu contracte pe
perioade limitate , cu un risc ridicat de şomaj. Nivelul bunăstării produs de acest sector este
redus.Creşterea segmentării economieie duce la polarizarea societăţii occidental şi ca rezultat la o
creştere a sărăciei absolute şi relative.
d) Creşterea deficitului bugetar generează presiuni puternice de reducere a cheltuielilor publice şi în
primul rînd a celor sociale.
15
e)O sursă a crizei statului bunăstării a constiuit-o și deziluzia în legătură cu destrămarea speranțelor
puse în anii 60 în ingineria socială care avea menirea să rezolve o mare parte a problemelor societății
actuale.
25. Perspective de depășire a stării de criză:

Principalele programe propuse pentru ieşirea din criză a statului bunăstării.

1. Programul neoconservator. Statul minimal al bunăstării:Retragerea statului din
economie,Retragerea statului din funcție de producerea bunăstării.Eliberarea economiei de povara
statului bunăstării. Politica socială focalizată.. Rezultatele așteptate:
1.Înviorarea economiei
2.Cre
șterea bunăstării ca efect direct al înviorării economiei
3.creșterea responsabilității față de propria bunăstare
4.creșterea calității serviciilor
În fața crizei multe țări (precum Suedia, Olanda, Franța) au adoptat o strategie diferită de cea
neo-conservatoare, programul social-democrat. În locul constrângerii statului bunăstării s-a propus
menținerea și consolidarea componențelor de bunăstare ale statului. Susținătorii acestui program
consideră că în condițiile economice dificile ale anilor ’80 un șir de state precum Suedia, Austria au
dovedit abilitate de a menține un nivel înalt de bunăstare colectivă și simultan cu o formă eficientă de
economie. Programul social-democrat al statului bunăstării se axează pe 3 obiective fundamentale:
1-Folosirea completă a forței de muncă
2-Servicii sociale universale
3-Menținerea unui standard minim de viață pentru întreaga comunitate.

Programul neoconservator
Statul minimal al bunăstării:
Principii:
Retragerea statului din economie
Retragerea statului din funcție de producerea bunăstării.
Eliberarea economiei de povara statului bunăstării.
Politica socială focalizată.
Direcțiile de acțiune
Scăderea substanțială a impozitelor a avut următoarele obiective:
-pe de o parte stimularea motivației producătorilor și a angajaților

16
-pe de altă parte sporirea libertății de alegere de pe piața privată a serviciilor necesare.Reducerea ratei
impozitelor:
1-Șomajul devine o parte a soluției și nu o problemă. Șomajul este inevitabil fiind în combaterea
inflației și în disciplinarea forței de muncă asigurîndu-se competitivitatea.
2-Diciplinarea sindicatelor. M. Tacher a introdus reglementări care au redus substanțial activităților
sindicatelor, care sînt considerate că impun artificial salarii ridicate.
3-Reducerea substanțială a beneficiilor sociale universale până la înlocuirea lor totală cu AS pentru
cei mai săraci pe baza testării mijloacelor.
4-Schimbarea caracterului unor activități de securitate socială din asiguratorii în asistență socială. De
ex. În Marea Britanie în 80 ajutorul de boală și de șomaj au fost modificate fundamental au încetat să
mai fie acordate proporțional cu veniturile anterioare fiind acordate la un nivel fix, unic pentru toți
beneficiarii.
5-Retragerea statului din rolul de furnizor universal al serviciilor sociale.
Promisiunile neoconservatorilor de însănătoșire rapidă a economiei nu s-au realizat. Deficitile
bugetare nu au fost reduse semnificativ, șomajul nu a scăzut așa cum s-a prevăzut, dar s-a menținut la
niveluri ridicate.
Retragerea statului bunăstării din furnizarea serviciilor a fost însoțită de creșterea sărăciei, a
delicvenței, a violenței sociale, de aprofundare a sentimentului de înstrăinare a unui segemnt al
societății de valorile ei.
1.3 Argumentaţi în ce constau punctele forte ale programului social-democrat.
Programul social-democrat din punct de vedere teoretic se bazează pe presupoziții teoretice deosebite
de cele ale programului statului minimal. Statul universalist al bunăstării a urmărit realizarea unei
societăți a bunăstării generos distribuite complementară cu economie de piață de tip liberal. Această
programă se bazează pe sentimentul unei solidarități sociale care poate fi realizată printr-un
parteneriat social. Este caracterizat prin universalism şi subminarea pieţei. Este considerat un stat al
bunăstării care ar putea promova o egalitate a celor mai înalte standarde, mai degrabă decât o
egalitate a nevoilor minime. Beneficiile sunt divizate în raport cu câştigurile, însă aceasta este o cale
de garantare a suportului universal de participare printr-un sistem de asigurare universal. Spre
deosebire de alte regimuri, statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un mijloc principal
de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Acesta este ataşat principiului ocupării
depline, de vreme ce costurile enorme ale menţinerii unui stat al bunăstării solidar, universalist, pot fi
optimizate numai prin implicarea în muncă a majorităţii populaţiei, existând cât mai puţine
posibilităţi de trai în afara transferurilor sociale. În consecinţă, acest regim promovează un înalt grad
de egalitate socială. Acest tip de stat este caracterizat printr-o mobilizare importantă a salariaţilor şi
prin implicarea activă a partidelor social-democratice în guvernare, pe baza unei largi coaliţii.
Exemple: Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda.

17
26. Specificul sectorului nonprofit ca sursă de creare a bunăstării: domeniile sectorului
nonprofit

Sectorul non-profit acoperă un spectru larg de valori politice şi valori religioase. Astfel
organizaţiile non-profit dezvoltă spiritul cetăţeanului activ, dezvoltă deasemenea solidaritatea socială.
Acoperă necesităţile populaţiei acolo unde statul intervine insuficient. (de ex: un ONG pentru
persoanele cu dizabilităţi oferă atenţie şi prestează servicii pe care statul nu reuşeşte să le presteze).
La nivel local ONG poate soluţiona unele probleme (crearea centrelor pentru tineri, batrini). ONG
oferă încredere reciprocă, sunt centrate pe nevoile comunităţii, dezvoltă deasemenea la cetăţeni
asumarea responsabilităţii.
Identificaţi conţinutul sectorului nonprofit. Important pentru organizaţiile non-profit este caracterul
non- guvernamenta, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea riguroasă a
restricţiei nondistribuităţii profitului între proprii membrii sau conducători. Sectorul non-profit a
devenit o sursă de creare a bunăstării în special pe la mijlocul anilor 70 cînd statul bunăstării intra
într-o perioadă de criză cînd el a fost prins în capcana cerinţelor pentru ajutoare şi servicii pe de o
parte şi descreşterea resurselor pe de altă parte. În aceste condiţii politicile sociale au devenit mai
injuste social şi lipsite de ineficienţa economică. În acest context devine necesară căutarea unor forme
mai eficiente de furnizare a serviciilor, ceea ce implică o anumită distanţare a deciziilor politice luate
la nivel naţional şi cel local. Se tinde astfel să se limiteze monopolizmul statal în furnizare de servicii
sociale prin multiplicarea agenţiilor private si non-profit şi prin accentuarea gradului de implicare a
beneficiilor lor de servicii. Sectorul non-profit include :spitale, clinici de ocrotire a sănătăţii,
universitati, şcoli, centre de instruire a adolescenţilor şi adulţilor, muzee, case de cultură, instituţii
ofertante de asistenţă si protecţie socială pentru.persoanele aflate în dificultate
1.2 Analizaţi prin ce funcţii sectorul nonprofit se prezintă ca o nouă lume a bunăstării. A fost nevoie
să se caute noi surse , noi căi de creare a bunăstării în special la mijlocul anilor 70 cînd statul
bunăstării intră într-o perioadă de criză care a condus la o serioasă reconsiderare a politicilor sociale
practicate de statele occidentale. Statele bunăstării din aceste ţări sunt prinse în capcana creşterii pe
de o parte a cerinţelor pentru ajutoare şi servicii iar pe de altă parte sunt afectate de descreşterea
resurselor. În această situaţie politicile sociale au devenit mai injuste social şi lipsite de eficienţă
economică, iar rolul statului în asigurarea bunăstării, furnizarea directă a serviciilor sociale este tot
mai des pusă sub semnul îndoielii. Toate acestea au condus la necesitatea explorării unei noi lumi a
bunăstării- organizaţiile neguvernamentale. Această lume a bunăstării se caracterizează prin cîteva
aspecte:
1 -o reconsiderare a potenţialului pieţii prin :creşterea ofertelor competitive, contractualizarea,
teritorializarea, construirea pieţelor interne(cu producători, furnizori şi alternative).
-schimbarea culturală ce implică considerearea bineficiarilor serviciilor ca cetăţeni-consumatori
şi clienţi ale căror drepturi sunt asigurate prin aşa zisele „statute ale cetăţenilor”.
2 -apariţia unor forme ale pluralismului bunăstării sau economiilor mixte de finanţare şi furnizare
ale serviciilor . apariţia unor forme de parteneriat între diferite sectoare ale statului remodelat pe de o
parte şi agenţiile independente, furnizori privaţi, agenţii nonprofit pe de altă parte.
3 -căutarea unor forme mai eficiente şi mai sensibile uman de furnizare a serviciilor, limitarea
monopolismului statal prin multiplicarea agenţiilor nonprivate şi private, accentuarea gradului de
implicare a beneficiarilor de servicii.

18
29. Sistemul asigurărilor sociale: asigurări sociale de stat și private

Asigurările sociale sunt un sistem de beneficii contributive, un sistem de îndemnizaţii băneşti,

care permit compensarea principalelor tipuri de pierdere a capacităţii de muncă şi, în consecinţă, a
venitului din motive obiective (boală, şomaj, vârsta înaintată, naşterea copilului, accidente la locul de
muncă) şi alte prestaţii prevăzute de legislaţie. Asigurările sociale se bazează pe principiul
participării, adică pe contribuţii personale ale asiguraţilor (asigurări de bătrâneţe = pensii; asigurări de
boală, traume de producţie etc.; asigurări de naştere; asigurări de şomaj).
Asigurarea socială este un contract ce intervine între 2 părţi. Una dintre aceste părţi urmăreşte să
obţină certitudinea despăgubirii, compensaţiei în cazul eşecul unei activităţi pe care o întreprinde sau
a apariţiei unor evenimente cauzatoare de daune. Organizarea asigurării sociale se poate realiza prin
sistemul privat (asigurarea obligatorie de asistenţă medicală) sau public. Există 2 modalităţi
principale de organizare a asigurărilor soc.: a) asigurări prin transferuri în flux (prin analogie cu
sistemul general de impozite, adică plăteşti pe măsură ce cîştigi), în care plata prestaţiilor se
realizează cînd apare situaţia. Avantajul: oferă posibilitatea adaptării la nevoile ce apar (boală, şomaj,
vârsta înaintată, naşterea copilului, accidente la locul de muncă). b) acumularea contribuţiilor în
fonduri sociale sau asigurări sociale pe bază de fond. Plata prestaţiilor în acest caz demarează după
maturizarea fondurilor respective, mai exact, după expirarea perioadei de contract, de acumulare (de
regulă, nu mai puţin de 10 ani şi nu mai mult de 30 ani). Avantajul: mobilizarea resurselor financiare
de la populaţie pentru constituirea capitalului de investiţie.

30. Modalități de organizare a asigurărilor publice/sociale

Argumentaţi care sunt cele mai eficiente modalităţi de organizare a asigurărilor sociale în
Republica Moldova. Ca modalitatea de organizare şi finanţare, asigurările sociale pot fi:
1-În flux sau se plăteşte pe măsură ce situaţia apare. Se bazează pe o dublă solidaritate: şi intra şi
inter-generalţională. Ex: cazul sistemelor de pensii – cei care sunt acum pensionari au contribuit în
trecut pentru pensionarii de atunci, etc. Sistemele de pensii se pot constitui în flux întrucât riscul de a
ieşi la pensie e oarecum egal distribuit, pot varia doar vârsta sau circumstanţele în care un om se
pensionează. Avantaje: beneficiile sunt susţinute concomitent cu constituirea sistemului, nu depind
de inflaţie, criteriile de acordare se pot ajusta “din mers” astfel încât beneficiul să poată fi adaptat
evoluţiei economice (de exemplu, dacă e creştere economică, şi beneficiile vor creşte în termeni
reali). Dezavantaj: dependenţa (demografică). Ca soluţie se stimulează participarea în paralel la
sisteme private.
Pe bază de fond:plata prestațiilor demarează după maturizarea fondurilor ,după ce sa atins un
anumit prag al veniturilor acumulate, contribuţiile sunt investite în diferite activităţi economice
aducătoare de profir. Se întâlnesc mai ales în sistem privat – asigurări de bunuri, de accidente, de
viaţă, etc.
Avantaj: nu depind , de evoluţia demografiei
Dezavantaj: nu pot face faţă în cazul unei inflaţii mari, neanticipate, veniturile reale de care
beneficiază individul pot fi mai mici.

Aşa cum se poate vedea, ambele sisteme au şi avantaje şi dezavantaje, în fapt avantajele unuia sunt
dezavantajele celuilalt
19
31. Sistemul asigurărilor sociale în Republica Moldova

Sistemul public de asigurări sociale de stat este o parte integrantă a sistemului de protecţie
socială, avînd ca obiectiv principal acordarea unor prestaţii în bani persoanelor asigurate aflate în
imposibilitatea obţinerii veniturilor salariale în urma anumitor situaţii de risc (incapacitate temporară
sau permanentă de muncă, maternitate, bătrîneţe, şomaj, etc.). Sistemul public de asigurări sociale
acoperă, de regulă, toţi rezidenţii Republicii Moldova, din care o parte (cei încadraţi în cîmpul
muncii) plătesc contribuţii de asigurare, iar alţii beneficiază de prestaţiile sistemului (pensii,
indemnizaţii, etc.). Rolul principal al sistemului de asigurări constă în garantarea unui venit
asiguratului în caz de pierdere a acestuia, ca urmare a îmbolnăvirii, şomajului, vîrstei înaintate, etc.
Mărimea prestaţiei acordate este condiţionată de durata stagiului de cotizare (muncă), mărimea
salariului, gradul de pierdere a capacităţii de muncă, precum şi de alţi factori care sînt stipulaţi în
cadrul juridic respectiv.

Sistemul public de asigurări sociale din Republica Moldova funcţionează în baza Legii nr. 489-
XIV din 08.07.1999 privind sistemul public de asigurări sociale, Legii nr.156-XIV din 14.10.1998
privind pensiile de asigurări sociale de stat, Legii Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat pentru anul
respectiv, precum şi a altor acte legislative şi normative care reglementează activitatea în domeniul
asigurărilor sociale. Organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale este bazată pe
următoarele principii fundamentale:

• principiul unicităţii, conform căruia statul organizează şi garantează activitatea sistemului public
de asigurări în corespundere cu normele de drept unice;

• principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public - contribuabili şi

beneficiari - tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor prevăzute de legislaţie;

• principiul solidarităţii sociale a generaţiilor, conform căruia participanţii la sistemul public îşi
asumă conştient şi reciproc obligaţii şi beneficiază de dreptul pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;

• principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au obligaţia de a participa la

sistemul public;

• principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se formează în baza

contribuţiilor datorate de către persoanele fizice şi juridice - participanţi ai sistemului public de
asigurări sociale.

Sistemul public de asigurări sociale se bazează pe colectarea contribuţiilor de asigurări sociale de

stat de la angajatori şi persoanele asigurate şi pe distribuirea prestaţiilor către beneficiari.

În anul 2014 veniturile Bugetului de Asigurări Sociale de Stat au constituit 10,8% din PIB. În
perioada anului 2014 la bugetul asigurărilor sociale de stat au fost acumulate venituri în sumă totală
20
de 12028789,0 mii lei, cu o executare a prevederilor anuale precizate la nivel de 98,7%, Comparativ
cu anul 2013, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat au crescut cu 1438887,5 mii lei sau cu
13,6 la sută. Veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se formează din: contribuțiile de
asigurări sociale de stat obligatorii, transferuri de la bugetul de stat, dobînzi şi alte venituri. O
componentă importantă a veniturilor bugetului asigurărilor sociale de stat o constituie transferurile de
la bugetul de stat, care în anul 2014 au constituit 30,43% din suma totală de venituri. Astfel, în anul
2014 din bugetul de stat s-au transferat 3660143,0 mii lei, ceea ce constituie 95,7% la sută faţă de
indicele planificat. Comparativ cu anul 2013, suma transferurilor bugetului de stat la bugetul
asigurărilor sociale de stat a fost cu 832046,9 mii lei sau 29,4% mai mare. În condițiile nivelului
redus de acoperire din surse proprii a necesarului de achitare a pensiilor, sistemul înregistrează an de
an deficit bugetar, finanțarea acestuia fiind acoperită din contul bugetului de stat, situație redată în
figura de mai jos.

36. Măsuri de intervenii în domeniul politicii privind populația și familia: măsuri de control a
comportamentelor demografice; măsuri de reglementare juridică a comportamentelor
demografice; măsuri economice și sociale

Cercetând măsurile adoptate în contextul unei sau altei politici ce vizează populaţia şi familia,
vom descoperi o multitudine de factori obiectivi şi subiectivi, endogeni şi exogeni, de care aceste
măsuri sunt influenţate şi care le atribuie o diversificare extrem de variată. Cu toateacestea, măsurile
şi intervenţiile din cadrul diverselor politici privind populaţia şi familia pot fi clasificate în câteva
grupe principale:
1)măsuri de control al comportamentelor demografice;
2)măsuri de reglementare a comportamentelor demografice şi familiale;
3)măsuri privind comportamentele sexuale deviante;
4)măsuri economice şi sociale.
Controlul comportamentelor demografice se bazează pe planningul familial, care constituie
principalul mijloc guvernamental de influenţare a fertilităţii atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în
curs de dezvoltare. Acest mijloc a cunoscut o r ăspândire rapidă în ultimii 30 de ani. Dacă în 1965
planningul familial era susţinut de numai 21 de ţări, apoi în 1973 numărul acestora a crescut la 102,
în 1983 la 127, în 1993 la peste 150, iar la sfârşitul sec. al XX-lea − aproape 200 de ţări utilizau
mijloace de planning familial. În unele ţări planningul familial este asigurat prin servicii
guvernamentale, iar în altele−prin agenţii private sau prin ambele categorii de servicii. Mijloace de
planning familial cel mai des utilizate sunt contraceptivele şi sterilizarea voluntară.
Organismele specializate ale ONU apreciază că, la nivel mondial, peste 250 milioane de cupluri
apelează la una dintre metodele de control al fertilităţii. Guvernele din majoritatea ţărilor lumii au
favorizat în ultimele decenii utilizarea pe larg a contraceptivelor pe diferite căi: legalizarea distribuirii
contraceptivelor, extinderea categoriilor de lucrători autorizaţi să distribuie contraceptive,
îmbunătăţirea informării publice asupra posibilităţilor contraceptivelor  şi asupra riscurilor pe care le
prezintă,dezvoltarea serviciilor de educare a tinerilor în acest domeniu etc. Mijloacele contraceptive
au o r ăspândire inegală în ţările dezvoltate. Cu excepţia Vaticanului, în toate ţările dezvoltate
utilizarea contraceptivelor nu este interzisă. Dar şi între aceste ţări există deosebiri. Spre exemplu,
în Japonia, Grecia, Irlanda planningul familial nu intră în preocupările guvernului; utilizarea
21
mijloacelor contraceptive nu este interzisă, dar majoritatea dintre ele sunt distribuite prin sectorul
privat. În celelalte ţări dezvoltate, precum Franţa, Spania, Regatul Unit, Elveţia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Australia, Noua Zeelandă, Germania,  planningul familial este sprijinit în mod
indirect, iar în mod direct−înţările din Europa de Nord, în Italia, Portugalia, Austria şi în
majoritatea ţărilor din Europa Centrală şi cea de Est.
Din totalul populaţiei ţărilor  dezvoltate doar 9% beneficiază de ajutor guvernamental în
planningul familial. Utilizarea mijloacelor contraceptive nu este legată în mod rigid denivelul
fertilităţii dintr-o ţară. Sunt ţări cu o rată scăzută a fertilităţii în care planningul familial este
sprijinit şi reglementat de către guverne, după cum sunt ţări cu o rată ridicata fertilităţii în care
planningul familial nu este sprijinit de către guverne.
După1980, frecvenţa folosirii mijloacelor contraceptive a început să scadă în ţările din Europa
de Vest datorită posibilelor consecinţe negative asupra sănătăţii utilizatorilor. În schimb, a început
să crească frecvenţa sterilizărilor voluntare şi a avorturilor. Această situaţie se poate explica şi prin
faptul că la sfârşitul anilor ‘70 avortul a fost liberalizat în multe ţări dezvoltate.
Cercetările efectuate în multe ţări arată că utilizarea mijloacelor contraceptive moderne are o
influenţă redusă asupra scăderii fertilităţii. În anumite ţări, utilizarea acestor mijloace a avut efecte
pozitive: a înlăturat consecinţele grave ale utilizării unor mijloace chimice vechi sau ale abuzului de
avorturi .
Un alt mijloc de control al fertilităţii în cadrul planningului familial îl constituie sterilizarea
voluntară . Sterilizarea voluntară a ajuns să fie în prezent unul dintre cele mai răspândite mijloace de
control al fertilităţii. S-a estimat că în întreaga lume peste 120 de milioane cupluri au apelat la această
metodă de prevenire a sarcinii. Îndependenţă de statutul sterilizării voluntare, ţările se împart în patru
categorii:
-ţări în care sterilizarea voluntar ă este expres permisă prin reglementări legale speciale (Austria,
Cehia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Spania, Suedia);
-ţări în care sterilizarea voluntară este legală, întrucât nu există legi care să fie interpretate ca
interzicând-o ( SUA, Canada, Germania,Regatul Unit);
-țări care nu au clarificat legalitatea sterilizării voluntare;
-ţări în care sterilizarea voluntară în scopul prevenirii sarcinii este considerată nelegală prin statute,
legi, decrete.

  Sterilizarea coercitivă este penalizată în toate ţările. Unele reglementări naţionale introduc restricţii
în ce priveşte vârsta minimă la care se poate practica sterilizarea şi numărul minim de copii în familie
necesar în acest caz. În Republica Moldova planificarea familială îşi are un istoric de circa 25 de ani,
dar rezultatele nu sunt deloc satisfăcătoare. Astfel, în decursul acestor ani planificarea familială, în
majoritatea cazurilor, se caracteriza prin următoarele:
-era înţeleasă într-o formă denaturată, fiind redusă doar la practicarea avortului. Metodele de
contracepţie hormonală erau aplicate de mai puţin de 1% de femei de vârstă fertilă;
-era considerată doar o problemă medicală;
-nu dispunea de cadre pregătite după un program special;
-avea un nivel foarte redus de informare a populaţiei în protejarea sănătăţii reproductive;

22
 -era lipsită de un program de educaţie sexuală, aceasta fiind considerată mult timp ca imorală şi
astfel interzisă în şcoală. Drept urmare a acestei stări de lucruri conjugate, desigur, cu decăderea
economică, indicii mortalităţii şi morbidităţii materne şi infantile au devenit la începutul anilor ‘90 de
5-10 ori mai mari decât în ţările dezvoltate, iar rata avortului, conform datelor statistice, a atins în
1991 cifra de 64,7 la 1000 femei de vârstă fertilă.
Criza social-economică din ţară a înrăutăţit şi mai mult situaţia dată, ea fiind urmată de:
- scăderea în continuare a natalităţii (de la 17,7 în 1990 pânăla10,0 nou-născuţi la 1000 de
locuitori în 2001);
- sporirea mortalităţii generale, a mortalităţii materne, a mortalităţii şi a morbidităţii perinatale şi
infantile;
- creşterea incidenţei maladiilor sexualtransmisibile în rânduriletineretului;
-reducerea accesului populaţiei, în special al grupurilor vulnerabile, la metodele moderne de
planificare familială; nivelul înalt al sterilităţii (15-20% din cuplurile căsătorite),determinat în mare
măsură de practicarea avorturilor.
Ţinând cont de importanţa planificării familiale în ameliorarea sănătăţii reproductive, Ministerul
Sănătăţii al Republicii Moldova a stabilit, prin Ordinul nr. 89 din 17.05.1994, formarea Centrului
Republican de Sănătate Reproductivă şi Planificare Familială, deschiderea cabinetelor de planificare
familială în cadrul consultaţiilor de sector şi orăşeneşti pentru femei. La 15 decembrie 1998,
Ministerul Sănătăţii al Republicii Moldova a aprobat Programul naţional de ameliorare a asistenţei în
planificarea familială şi sănătatea reproductivă pentru anii 1999−2003, care include un complex de
măsuri orientat spre formarea unei atitudini responsabile faţă de comportamentul sexual, pre
întâmpinarea apariţiei unei sarcini nedorite sau cu un grad înalt de risc, protejarea de maladiile sexual
transmisibile.
Reglementarea comportamentelor demograficeşi familiale  se referă la cadrul juridic.
Reglementările juridice pot avea un rol dublu:
-activ, de promovare sau chiar de inducere a unor comportamente dezirabile din punct de vedere
social;
- pasiv, de recunoaştere, inclusiv în plan juridic, a unor comportamente noi în cadrul societăţii.
 Normele juridiceşi-au diminuat caracterul lor imperativ şi constituie tot mai frecvent rezultatul
unor negocieri sociale.Tendinţa înregistratăîn ultimii 15-20 de ani în ţările dezvoltate este cea de
creştere a corespondenţei dintre normele sociale şi cele juridice, de creştere a flexibilităţii normelor
juridice în raport cu dinamica comportamentelor sociale sau chiar de normativitate  juridică
anticipativă. Preocupările recente ale statelor dezvoltate constau într-o mai mică măsură în
intervenţia la nivelul comportamentelor individuale şi într-o mai mare măsură la nivelul efectelor
sociale sau al situaţiilor sociale care rezultă din anumitecomportamente. Această tendinţă se poate
uşor constata la nivelul reglementărilor privind cuplurile consensuale şi copiii din afara căsătoriilor.
Creşterea ponderii convieţuirii consensuale a determinat o schimbare de atitudine la nivelul puterilor
publice, ajungându-se în multe ţări la o asimilare a concubinajului cu căsătoria. În majoritatea ţărilor
dezvoltate legea nu mai face nici o diferenţiere între copiii născuţi în cadrul unei căsătorii legale şi cei
consideraţi anterior “ilegitimi”.
Reducerea caracterului imperativ al normelor juridice în orientarea comportamentelor
demografice şi familiale nu semnifică dispariţia normativităţii juridice în acest domeniu. O
parteimportantă a comportamentelor demografice şi familiale continuă  să fie reglementată.

23
 Reglementarea divor ţurilor  reprezintă un alt tip de măsuri juridice  privind comportamentele
demografice, având efecte pozitive asupra cuplurilor ce intenţionează să divorţeze din motive
minore şi unde reconcilierea soţilor este posibilă. Neacordarea divor ţului în cazurile în care
solidaritatea cuplului familial este iremediabil compromisă nu face decât să agraveze situaţia şi
să împiedice constituirea unor cupluri normale din punct de vedere funcţional.
Limitarea divor ţurilor are un efect scăzut asupra creşterii natalităţii, căci neacordarea
divor ţului în cadrul unor familii disfuncţionale ar  împiedica fertilitatea, care ar putea fi
realizată în cadrul unor cupluri noi. Or, caracterul restrictiv al divor ţului vizează mai mult
aspectele cantitative, stabilitatea căsătoriilor  şi mai puţin comportamentul natalist.
Politicile sociale în acest domeniu sunt orientate spre prevenirea divorţului şi acordarea de
asistenţă persoanelor divoţate şi copiilor din familiile divor ţate. În acelaşi context, un mijloc de
prevenire a divor ţurilor îl constituie limitarea căsătoriilor precoce, care, de regulă, este
realizată atât prin intervenția părinţilor, serviciilor de consiliere familială, cît şi printr-o măsură
legislativă relativ veche precum este cea de stabilire a unei vârste minime la căsătorie. Cercetările
întreprinse în mai multe ţări confirmă că familiile rezultate din căsătorii precoce sunt relativ instabile.
Această situaţie poate fi explicată prin mai mulţi factori,dintre care menţionăm:
- nivelul social-economic scăzut; imaturitatea emoţionalăa partenerilor;
-căsătoria ca rezultat al unei fertilităţi precoce etc.
O altă măsură cu caracter juridic – nerecunoaşterea legală a unor  forme de convieţuire (menaje
de o singură persoană, cupluri consensuale) – reprezintă un mijloc de protecţie şi de promovare a
familiei nucleare bazate pe căsătorie. În ţările dezvoltate din Europade Vest ea nu s-a dovedit însă a
fi un mijloc suficient de puternic pentru a frâna extinderea noilor forme de convieţuire. Unele ţări au
renunţat la anumite măsuri restrictive (marginalizarea cuplurilor consensuale, etichetarea drept
imorale a persoanelor care trăiesc în asemenea cupluri etc.), modificându-şi legislaţia pentru a putea
normaliza statutul unor forme de convieţuire, ajunse să ţină o mare pondere în cadrul societăţii. În
ţările din Europa de Est, în care fenomenul cuplurilor consensuale este mult mai puţin important
decât în ţările din Europa de Vest, guvernele nu şi-au formulat clar atitudinea faţă de ele.
 Alte reglementări  prevăzute în politica demografică (impozite plătite de celibatari şi de familiile
fără copii) au mai curând un efect economic decât demografic. Ele permit o redistribuire a veniturilor
de la persoanele fără copii la cele cu copii şi permit statului să acopere o parte din cheltuielile pentru
alocaţii familiale.
Anumite implicaţii demografice conţin şi măsurile privind comportamentele sexuale deviante.
Actualmente, în toate societăţile se constată o creştere a permisivităţii sociale faţă de
comportamentele sexuale: homosexualism, prostituţie, viol, supuse reprimării formale în perioadele
anterioare. Violul este puternic reprimat în toate societăţile dezvoltate, în unele societăţi ajungându-se
până la pedeapsa capitală. Prostituţia este un fenomen tolerat tacit sau de cele mai multe ori ignorat.
Toleranţa cea mai ridicată se manifestă faţă de comportamentele homosexuale care au şi frecvenţa
cea mairidicată comparativ cu toate tipurile de devianţă sexuală. Homosexualitatea nu este un
fenomen modern. În unele societăţi europene precreştine (Grecia, Roma) homosexualismul era
considerat ca o alternativă posibilă la heterosexualism. Statele creştine au reprimat
homosexualismul, dar nu l-au eliminat. Pe măsura laicizării societăţilor, comportamentele
homosexuale au devenit, dacă nu mai frecvente, cel puţin mai evidente, pentru ca la sfârşitul
secolului al XX-lea să devină o adevărată problemă socială şi politică. Cauzele homosexualităţii sunt
diferite şi foarte complexe−fizice, sociale, psihice etc. Homosexualitatea este r ăspândită în toate
categoriile socioprofesionale. Homosexualitatea constituie una dintre cele mai
controversate probleme sociale, fapt care face ca măsurile de politică socială în acest domeniu să fie
foarte greu de elaborat.
24
 Politicile în domeniul populaţiei şi familiei sunt realizate şi prin măsuri economice şi sociale. În
ţările în curs de dezvoltare, aceste măsuri au ca obiectiv controlul creşterii populaţiei, constituind o
anumită prelungire, cu mijloace economice şi sociale, a politicilor de control demografic. Ele
urmăresc în principal scăderea ratei fertilităţii şi rezolvarea unor  probleme sociale grave rezultate
din practicarea anumitor comportamente demografice şi familiale (abandon familial, “copiii
străzii”, morbiditate şi mortalitate infantilă de mari proporţii etc.) şi includ următoarele categorii de
intervenţii :
-asistenţa socială a familiilor;
- plăţi pentru personalul sanitar care lucrează în serviciile de planning familial;
- compensaţii în bani sau în natură pentru cei care acceptă metodele de planning familial
promovate de guverne;
- beneficii economice şi sociale pe termen lung pentru familiile care au un anumit număr de copii;
- reducerea beneficiilor sau penalizări pentru cei care nu se încadrează în modelele familiale
promovate de guverne.
Măsurile enumerate pot conduce la rezultate dorite numai dacă se bucură de o largă acceptare
publică. În ţările dezvoltate măsurile economice şi sociale urmăresc indirect creşterea ratei fertilităţii
şi în mod direct ameliorarea condiţiilor de viaţă ale indivizilor şi familiilor  şi asistarea socială a
acestora în soluţionarea unor probleme. Dintre măsurile economice şi sociale practicate în ţările
dezvoltate un rol mai mare îl au alocaţiile pentru copii, sprijinul  acordat tinerelor familii,
ameliorarea condiţiilor de muncă  şi de viaţă  ale femeii, dezvoltarea serviciilor sociale pentru
familie. Din cele menţionate observăm că atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în ţările dezvoltate
măsurile economice şi sociale sunt orientate preponderent spre familie şi copil, chiar dacă există o
diferenţiere de accente în abordarea problemei date. Aceasta se datorează faptului că în orice
societate familia şi copilul a fost şi va rămâne o valoare supremă. Familia este, în primul rând, cea
care îi poate oferi copilului un mediu  pozitiv, suportiv de viaţă, care poate răspunde la toate cerinţele
sale de tip integrativ: educaţie, asistenţă medicală, asistenţă socială, prevenirea abandonului,
eliminarea oricărui tratament inadecvat, a abuzului etc.
În majoritatea ţărilor dezvoltate, pentru a încuraja fertilitatea în calitate de mijloc incitativ este
folosită alocația pentru copii. Alocaţia trebuie sa fie suficient de consistentă, încât să compenseze
parţial diminuarea veniturilor medii pe membru de familie provocată de apariţia unui nou copil.
Sistemul de alocaţii familiale diferă de la o ţară la alta. Pe lângă alocaţiile pentru copii în multe ţări se
acordă şi alte ajutoare financiare: alocaţii prenatale, alocaţii postnatale, prime la naştere, împrumuturi
în condiţii avantajoase în raport cu numărul copiilor crescuţi, dispoziţii fiscale familiilor cu mai
mulţi copii, ajutoare materiale şi financiare acordate familiei de către instituţii sau organizaţii
(municipalităţi, spitale, organizaţii ale femeilor, organizaţii de tineret, organizaţii religioase, bănci
etc. Dintre ţările Uniunii Europene, Belgia, Franţa şi Luxemburgul sunt cele mai generoase în
materie de alocaţii şi ajutoare familiale. Italia şi Irlanda lasă aproape în întregime costurile întreţinerii
copilului în sarcina părinţilor. În mod direct creşterea fertilităţii poate fi favorizată
de sprijinul acordat tinerelor familii în ameliorarea condiţiilor de locuit . Este important ca accesul
tinerelor familii la locuinţe spaţioase să fie asigurat încă din perioada de început a fertilităţii−măsură
destul de costisitoare şi care, desigur, nu poate fi practicată de toate ţările.
Guvernele ţărilor dezvoltate urmăresc să influenţeze direct fertilitatea prin ameliorarea
statutului femeii. Măsurile aplicate în acest domeniu vizează preponderent:
- asigurarea cu locuri de muncă şi a drepturilor egale în muncă, garanţii constituţionale privind
egalitatea şanselor bărbaţilor şi ale femeilor; ameliorarea accesului femeii la beneficiile educaţiei;

25
 - asigurarea drepturilor politice şi civile;
- egalizarea statusurilor bărbaţilor şi ale femeilor în formarea familiilor, privind drepturile
şi în cazul căsătoriei şi al divorţului.
În favoarea ameliorării condiţiilor de activitate şi de viaţă ale femeilor, îndeosebi ale mamelor, în
multe ţări dezvoltate au fost adoptate măsuri vizând prelungirea concediilor pre şi postnatale  plătite,
garantarea locurilor de muncă pe perioada în care mama se află în concediu de îngrijire a copiilor,
extinderea unor activităţi  la domiciliu pentru femeile care doresc să se ocupe în acelaşi timp de
îngrijirea copiilor  şi să-şi continue activitatea, extinderea orarului glisant (femeile îşi aleg orele de
lucru când pot desfăşura activităţi profesionale), preluarea unor activităţi ale soţiei de către soţ sau
servicii sociale specializate, renunţarea la lucrul în schimburi de noapte în cazul mamelor cu mai
mulţi copii, oferirea locurilor de muncă cu program redus.
Din categoria intervenţiilor economice şi sociale fac parte şi măsurile de asistenţă socială prin
servicii specializate. Pentru a veni în sprijinul indivizilor aflaţi în nevoie, în sprijinul familiilor şi,
maiales, al mamelor, în multe ţări dezvoltate a fost extins sistemul serviciilor publice pentru familie,
în care se înscriu:
1.  Serviciile publice pentru menaj:
-servicii de alimentaţie;
-servicii de asistenţă pentru îngrijirea locuinţei;
-servicii pentru prestarea de activităţi menajere la domiciliu(pregătirea hranei, curăţenia, spălatul
etc.).
2. Asistenţa pentru familiile numeroase:
- asistenţăcomunitară;
-reglementări privind regimul de muncă al mamelor;
-facilităţi fiscale.
3. Asistenţa familiilor cu copii şcolari:
-transport şcolar gratuit sau la preţuri modeste,
- tabere de vacanţă(îndeosebi pentru copiii provenind din familii cu venituri modeste);
-cantine şcolare şi şcoli cu orar prelungit (îndeosebi în ţările din Europa Centrală şi cea de Vest).
4. Asistenţa pentru îngrijirea copiilor şi a persoanelor dependente:
- servicii de îngrijire diurnă a copiilor, la domiciliu sau în locuri special organizate;
-servicii de îngrijire temporară a copiilor, îngrijire în perioadelede criză din viaţa unei familii
(îmbolnăviri ale mamei, absenţe fortuite etc.);
-servicii pentru îngrijirea vârstnicilor (la domiciliu sauinstituţionalizat);
-servicii pentru asistenţa şi îngrijirea altor persoane dependente(persoane handicapate);
- servicii pentru familiile cu dificultăţi de socializare.

26
 5. Serviciile de consiliere familială care pot fi orientate spre problemele cuplului, ale copiilor sau
spre ambele aspecte.
6. Centrele de informare pentru familii:
- informarea asupra şcolilor, serviciilor oferite menajelor şi familiilor;
-testarea copiilor;
- programe educaţionale pentru părinţi;
-consultanţăprivind drepturile copiilor, părinţilor şi ale familiilor;informaţii privind locuinţele;
- informaţii privind procedurile de adopţiune sau plasament familial; organizarea primirii noilor
vecini;
- informaţii privind posibilităţile de petrecere a timpului liber;
-informaţii pentru prevenirea relelor tratamente aplicate copiilor etc.

38. Politica de protecție a familiei și copililui în Republica Moldova:domenii principale care necesită
regîndite

Copil in dificultate-concept utilizat pentru definirea categoriilor de copil care necesită protecţie
şi asistenţă socială. În accepţiunea dată de Convenţia ONU defineşte categoria copiilor care necesită
o protecţie deosebită prin „copil care trăieşte în situaţii deosebit de dificile” din perspectivele
copilului ambele abordări se referă la limitarea sau inexistenţa resurselor şi condiţiilor ca un copil să
se dezvolte din punct de vedere fizic, intelectual, spiritual sau moral corespunzător vîrstei pe care o
are.

Protecţia copilului şi familiei implică cîteva domenii esenţiale ce trebuie regîndite în contextul
reformei protecţiei sociale în periosda actuală, cum ar fi:
1. hrana şi calitatea nutriţiei – impactul major al nutriţiei asupra stării de sănătate a individului este
resimţit în special în primii ani de viaţă, consecinţele fiind atît imediate cît şi pe termen lung.
Malnutriţia limitează posibilitatea unei dezvoltări armonioase a copilului.
2. politica locuirii şi poluarea - modul în care se efectuiază rapitd urbanizarea duce la raritatea
spaţiilor de joacă pentru copii, poluarea prin amplasarea locuinţelor în apropierea de zonele de trafic
rutier, dotări socio-educative şi sportive insuficiente.
3. învăţămîntul şi participarea şcolară a copiilor – odată cu perioada de tranziţie şcoala care anterior
era mijloc principal în transmiterea tradiţiilor cu efecte în performanţe profesionale în multe domenii
actualmente înfruntă numeroase presiuni. Dificultatea de a obţine rechizite şcolare, nevoia de a avea
îmbrăcăminte decentă, dezorganizarea produsă de sărăcie fac ca copiii din famişii sărace să nu
meargă la şcoală, deşi dinamica instituţiilor de învăţămînt indică o creştere în ultimii 10 ani.
4. starea de sănătate şi mortalitatea infantilă – sistemul de sănătate actual face eforturi de a utiliza
resursele reduse de care dispune pentru a promova unele măsuri de bază pentru asigurarea sănătăţii
27
tuturor copiilor. Însă dezagregarea familiei sub presiunea sărăciei, hrana calitativ deficientă duce la o
situaţie precară a sănătăţii copilului.
5. instituţionalizarea copilului – apare ca o intervenţie marginală în sistemul de protecţie a copilului
centrat pe instituţie.
3 Formulaţi măsuri de ocrotire a copilului în dificultate (abandonaţi, abuzaţi, în conflict cu legea etc.)
necesar a fi întreprinse în Republica Moldova. Ţinînd seama de standardele de viaţă ale marei mase
de populaţii atît în prezent cît şi într-un viitor previzibil, cei mai mulţi copii trăiesc şi vor trăi în
familiile care le pot oferi cu dificultate condiţiile minimale pentru dezvoltarea lor normală. Este o
perioadă excepţională şi în consecinţă colectivitatea va trebui să facă un efort special pentru a investi
în copil. Politicile de suport pentru copiii din RM cred că trebuie să constituie o prioritate absolută în
cadrul unei strategii de dezvoltare socială. Ar trebui luate în considerare următoarele opţiuni
minimale în scopul ocrotirii copilului: servicii de sănătate de calitate complet gratuite pentru mame şi
copii; învăţămîntul de calitate care să cuprindă totalitatea copiilor la nivel obligatoriu şi să ofere şanse
largi marei majorităţi a copiilor în învăţămîntul postobligatoriu; suport economic pentru familiile cu
copii utilizînd o combinaţie de 2 instrumente: alocaţii pentru copii menţinute la nivel de 10% din
salariul mediu pe întreaga perioadă de dificultate economică a ţării şi reducerii de impozit pentru
familiile cu 2 sau mai mulţi copii; sprijin special pentru familiile sărace cu mulţi copii inclusiv în
privinţa locuinţei; modalităţi de corectare a carenţelor alimentare acolo unde este cazul; forme active
de responsabilizare a părinţilor pentru îngrijirea copiilor; servicii profesioniste de asistenţă socială
care să ofere un suport multiplu familiei şi copiilor aflaţi în dificultate; programe naţionale structurate
de eradicarea cazurilor în care copiii trăiesc în condiţii nefavorabile: copiii străzii, copii abandonaţi,
abuzaţi, neglijaţi; o legislaţie unitară cu privire la copilul cu stimulente social-sănătoase pentru
creşterea natalităţii. În acest pachet de măsuri în favoarea copilului politica demografică ar trebui
inclusă sub forma a 2 principii: 1. încurajarea clasei mijlocii de a ajunce la o fertilitate rezonabilă de
la 2 la 4 copii. 2. crearea facilităţii de planificare familială. În concluzii am putea spune că deşi ţara
noastră se confruntă cu o scădere a natalităţii o politică demografică centrată pe măsuri de stimulare a
natalităţii nu este nici dezirabilă şi nici susţinută în momentul de faţă. Este însă de urgenţă maximă
promovarea politici sociale accentuată de suport pentru copii şi familii cu copii.

28