Baltagul

de Mihail Sadoveanu
. Roman mitic şi tradiţional

Cea mai cunoscută operă sadoveniană a fost publicată în anul 1930, având ca punct de
plecare balada Mioriţa, aşa cum sugerează autorul chiar din motto “Stăpâne, stăpâne,/ Mai
cheamă ş-un câne!”. Pe schema epică a baladei, un cioban este ucis de alţi doi pentru a i se lua
turmele, romanul Baltagul dezvoltă la nivel tematic o filosofie profundă asupra vieţii şi a morţii,
a iubirii şi a datoriei, a devotamentului şi a onoarei.
Construcţia epică adoptă formula tradiţională a romanului bazat pe naraţiunea la persoana
a III-a, făcută de un narator omniscient, putând fi delimitate trei părţi: de la început până la
plecarea în căutarea lui Nechifor Lipan (expoziţiunea şi intriga), de aici până la găsirea
osemintelor (desfăşurarea acţiunii şi punctul culminant), înmormântarea şi mărturisirea
criminalilor (deznodământul).
Titlul romanului face aluzie la securea cu două tăişuri, arma ce va restabili dreptatea,
Gheorghiţă lovindu-l în frunte pe ucigaşul tatălui său. Arma este sfinţită de preotul Daniil Milieş,
devenind simbolul maturizării lui Gheorghiţă, după ce va învăţa să o mânuiască cu pricepere şi
responsabilitate. De asemenea, baltagul este şi arma cu care s-a săvârşit crima “pe baltag este
scris sânge şi acesta-i omul care la omorât pe tată-tău”, dar şi unealta cu care munteanul îşi
câştiga pâinea cea de toate zilele „cu toporul ori cu caţa”.
Acţiunea romanului este simplă, urmărind un singur fir narativ: drumul Vitoriei Lipan în
căutarea osemintelor soţului. Criticul Alexandru Paleologu considera că, “călătoria Vitoriei
Lipan în căutarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor este povestea lui Isis în căutarea
trupului dezmembrat al lui Osiris”. Eroina îşi concentrează energia în forma morală a datoriei de
a elucida ce i s-a întâmplat soţului ei, în acest sens, ea poate fi comparată cu eroinele tragice ale
lui Sofocle şi Euripide.
Structurat în 16 capitole, romanul are o acţiune clară cu repere temporale (din toamnă
până în primăvară, Sâmedru, Sfântul Andrei, Sfântul Gheorghe) şi repere spaţiale reale
(Călugăreni, Farcaşa, Bistriţa, Broşteni, Borca, Cruci, Vatra Dornei), dar şi fictive (râul Neagra,
Doi Meri). Plecarea la drum într-o zi de primăvară (vineri, 10 martie) sugerează un nou început
atât pentru Vitoria Lipan, cât şi pentru Gheorghiţă, care se maturizează, drumul parcurs de acesta
nefiind unul fizic, geografic “pentru tine aici începe a răsări soarele”.
Baltagul este un roman al iniţierii (bildungsroman), deoarece Gheorghiţă porneşte pentru
prima dată într-o călătorie mai lungă şi decisivă. Procesul iniţiatic presupune o moarte simbolică,
adică o coborâre în prăpastia infernală, acolo unde neofitul va fi supus unor încercări limită. La
finalul romanului, el intră într-un alt fel de existenţă, cu alte responsabilităţi.
Incipitul romanului este marcat de schiţarea unei sociogonii mitice, cu punctul de plecare
în mitologia biblică “Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn
fiecărui neam...”. Povestea spusă de Lipan “la cumetrii şi nunţi” încadrează opera în seria
operelor mitice, concepţia despre facerea lumii seamănă mai mult cu o “rânduială
gospădărească” decât cu facerea biblică a lumii, afirmă Nicolae Manolescu în Arca lui Noe.
Muntenii au o viaţă grea, dar Dumnezeu le-a hărăzit “o inimă uşoară” , “muieri frumoase şi
iubeţe”. Povestea este inclusă în amplul portret pe care Sadoveanu îl face, direct sau indirect,
munteanului, care trăieşte într-un mediu închis cu legi proprii, majortatea nescrise. Este o lume
patriarhală, descrisă în toate aspectele ei. Bărbaţii sunt plecaţi cu oile în cea mai mare parte a
timpului, iar grija gospodăriei şi a copiilor o are nevasta care trebuia să facă faţă singură
greutăţilor. Existenţa lor este guvernată de datină şi de natură, cine încalcă obiceiul e împotriva
firii, aşa cum îi explică Vitoria Minodorei, certând-o că este preocupată de “coc, valţ şi bluză,
ardă-te para focului să te ardă!”
Vitoria Lipan are “un suflet tenace şi aspru de munteancă”, “un aspru caracter, o voinţă
aproape sălbatică, aproape neomenească” (Perpessicius) şi se hotărăşte să plece în căutarea
soţului la Dorna “N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului păn΄ ce l-oi găsi pe
Nechifor Lipan” .
Primind mai multe semne, îl vede pe Nechifor călare, cu spatele întors către ea, trecând
spre asfinţit o revărsare de ape, cocoşul cel mare porumbac care se întoarse cu secera cozii spre
focul din horn şi cu pliscul spre poartă. Fiind o femeie credincioasă, Vitoria merge la părintele
Dănilă să-i ceară sfatul, hotărăşte să plătească slujbe şă să ţină post negru 12 vineri, se sfătuieşte
şi cu baba Maranda, care îi spune că soţul ei şi-a găsit “pe alta”, “una cu ochii verzi, care s-a pus
prag şi nu-l lasă să treacă”.
Până la găsirea osemintelor lui Nechifor, Vitoria trăieşte într-un fel de “văduvie
interioară”, dovedind o luciditate excesivă. Nesprijinită nici de autorităţi, femeia reconstituie
singură drumul parcurs de Nechifor şi scena crimei, din acţiunile ei reiese că are o inteligenţă
discretă, este tenace, cinstită şi subtilă. Critica literară a asociat-o pe Vitoria cu Antigona lui
Sofocle, la fel de neînduplecată, acţionând pe plaiurile Moldovei, care aplică tenace “un mandat
etic” (Perpessicius). G. Călinescu o aseamănă cu Hamlet din tragedia lui Shakespeare, care
“bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulare, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când
dovada s-a făcut, dă drum răzbunării”. Eroina se autoconstruieşte permanent, este un persoanj
complex, imprevizibil, iar în căutarea bărbatului ei, Vitoria “pune spirit de vendetta şi aplicaţie
de detectiv” (G. Călinescu).
Vitoria Lipan întruneşte calităţile fundamentale ale omului de la ţară, un persoanj
construit prin tehnica basoreliefului, un persoanj simbol, un persoanj mitic, “un exponent al
speţei” (G. Călinescu).
Când găseşte osemintele lui Nechifor în râpa adâncă (Crucea Talienilor), nu plânge,
copleşită de imaginea cutremurătoare, dar este uşurată sufleteşte: este mort, dar nu infidel şi nici
un om mediocru, care să o fi decepţionat după convieţuirea îndelungată şi care să nu fi meritat
afecţiunea ei totală “Mai bine astfel, într-o privinţă, să-l ştie mort, decât părăsit de casa lui, în
braţele alteia şi-n aşternut străin”. Fidelitatea dovedită a lui Nechifor o ajută pe Vitoria să
înfrunte tragedia şi astfel îi face cea mai frumoasă şi mai bogată slujbă de înmormântare
pomenită vreodată în Sabasa. Numai când are loc înmormântarea şi coşciugul urmează să fie
închis, îşi pierde cumpătul aparent, strigănd din toate puterile sufletului ei revoltat şi
deznădăjduit “Gheorghiţă! De ce m-ai lăsat! Cu aşa glas a stigat, încât prin toţi cei de faţă a
trecut un cutremur.”
 La praznicul organizat, munteanca îi demască pe cei doi criminali, Perpessicius
considerând momentul “un act justiţiar, încărcat de semnificaţii moral-religioase”. Vitoria îşi
cheamă protagonişti la spectacol pentru a smulge măştile vinovaţilor. Vitoria este regizor şi
actor, nu are nicio ezitare în reprezentarea faptelor, obţinând mărturisirea celor doi criminali,
Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Îndeplinind ritualul funerar, Vitoria îi salvează sufletul lui Nechifor
şi-i redă liniştea pe care altfel nu o poate dobândi. În descoperirea adevărului, Vitoria este ajutată
nu numai de oameni, ci şi de natură, care la Sadoveanu devine un persoanj “Să ştii, dumneata, că
eu am pornit după semne şi porunci”.
Numele personajelor – Vitoria, Gheorghiţă, Nechifor – trimit spre aceeaşi semnificaţie:
biruinţă, victorie asupra morţii, asupra destinului nemilos. Vitoria înfruntă tragedia nu cu
seninătate, dar cu mulţumirea că nimic în afara morţii nu ar fi putut-o despărţi de Nechifor,
“dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”. Vitoria şi Nechifor (personaj “in absenţia”)
alcătuiesc un cuplu ce simbolizează triumful iubirii asupra tragicului existenţial şi asupra răului
din oameni, căci “Lumea asta-i mare şi plină de răutate”.
În concluzie, Baltagul rămâne o experienţă romanescă valoroasă în contextul prozei
româneşti interbelice şi una dintre cele mai bune scrieri ale lui Mihail Sadoveanu. Romanul
Baltagul este o capodoperă şi “un fragment de epopee a poporului român, un excepţional poem al
naturii şi al sufletului omului simplu“ (Ion Dodu Bălan).