Sunteți pe pagina 1din 22

Universitatea POLITEHNICA din București

Facultatea de CHIMIE APLICATĂ și ȘTIINȚA MATERIALELOR

Tipuri de vopsele utilizate în pictură

Referat Lacuri și Vopsele

Profesor coordonator: Student:


S. l. dr. ing. Cristian Boscornea Chelaru Adela
Cuprins
Acuarela......................................................................................................................................................4
Compoziție..............................................................................................................................................5
Pigmenți..................................................................................................................................................6
Transparență...........................................................................................................................................7
Palete de culori........................................................................................................................................8
Tempera....................................................................................................................................................10
Tempera cu ou.......................................................................................................................................11
Pigmenți................................................................................................................................................12
Aplicare..................................................................................................................................................12
Vopseaua acrilică.......................................................................................................................................13
Proprietăți.............................................................................................................................................15
Varietăți.................................................................................................................................................15
Compoziție............................................................................................................................................17
Vopsele ulei...............................................................................................................................................18
Compoziție............................................................................................................................................19
Caracteristici..........................................................................................................................................19
Pigmenți................................................................................................................................................20
Bibliografie................................................................................................................................................22
Introducere:

Pictura este o ramură a artelor plastice care reprezintă o posibilă realitate în imagini artistice
bidimensionale, create cu ajutorul culorilor aplicate pe o suprafață (pânză, hârtie, lemn, sticlă
etc.). Scopul este de a obține o compoziție cu forme, culori, texturi și desene, care dă naștere
unei opere de artă în conformitate cu principiile estetice.

Mulțumită progreselor chimiei, astăzi varietatea, saturația și rezistența pigmenților este mai
mare ca niciodată. Consumul de culori în scopuri artistice este foarte mic comparativ cu uzul
industrial, motiv pentru care nu se produc pigmenți speciali pentru pictură, se folosesc cei
produși pentru tipografii, industria automobilelor, vopsirea textilelor, a lemnului și a metalelor,
zugrăveli, colorarea betoanelor, a ceramicii, a maselor plastice, precum și coloranți alimentari,
coloranți folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor. Fabricarea culorilor pentru pictură se
reduce de fapt la măcinarea fină a pigmenților, amestecarea cu lianți, aditivi și solvenți și
împachetarea lor.

Puterea de colorare a pigmenților se referă la posibilitatea de a-i dilua sau scoate după aplicare.
Unii pot fi scoși prin umezire și tamponare apoi cu pensula sau cu cârpa, însă rezultatul nu
depinde numai de pigment, ci și de hârtie. Un pigment măcinat mărunt aplicat pe o hârtie puțin
încleiată este mult mai greu de scos. Pentru a reduce timpul de măcinare unii fabricanți adaugă
aditivi de dispersare, care însă măresc puterea de colorare și închid culorile. Granulația se
referă la faptul că particulele de pigment sunt sau nu vizibile în urma aplicării în tușe mari cu
multă apă. Exemple de granulație apar la pigmenții verde veronese, albastru ceruleum și violet
de cobalt. Flocularea se referă la aglomerarea particulelor, efect caracteristic pigmentului
ultramarin. Efectele date de granulație și floculare sunt unice pentru acuarele și pot fi exploatate
de artiști, însă tendința comercială este spre culori fără textură, omogene. [1]
Clasificare vopsele utilizate în pictură:

Acuarela

Acuarela este o tehnică picturală în care vopselele se utilizează diluate cu mai multă sau mai
puțină apă. Caracteristică pentru acuarelă este transparența culorilor. Lumina este dată de albul
hârtiei, care este necesar să fie prezervat în zonele luminoase.[2]

Deoarece materialele necesare sunt ușor de transportat, acuarela este o tehnică care se
pretează bine pentru schițe și studii efectuate în călătorii, un exemplu fiind carnetele de călătorii
ale lui Eugène Delacroix. Ea permite colorarea rapidă a desenelor schițate în creion sau în tuș.
Asta însă nu exclude folosirea ei în lucrări elaborate, cum sunt lucrările lui Dürer, sau Turner.
Tehnica a fost folosită începând cu secolul al XIX-lea la ilustrarea cărților, in special a celor
pentru tineret, iar actual este folosită, alături de guașă, la crearea benzilor desenate și a
desenelor animate tradiționale. Este folosită și pentru realizarea decorurilor în teatru.

Acuarela poate fi făcută în manieră tradițională, ud pe ud (engleză Wet-in-Wet), în care hârtia


este umezită în prealabil, iar culoarea diluată este așternută în straturi suprapuse, întărind
treptat concentrația colorilor. Această tehnică, de origine anglo-saxonă este încă mult folosită,
însă, datorită faptului că întreaga suprafață este umedă și pigmenții migrează, nu se obțin zone
de alb pure, nici contraste locale dintre alb și zonele colorate, lucruri care impietează asupra
prospețimii și spontaneității atât de apreciate în acuarelă. Tehnica permite obținerea culorilor
intense și o mulțime de efecte de fondu, degradeuri și camaieuri, însă precizia detaliilor este
redusă. Pe o hârtie de calitate pigmentul rămâne pe suprafața hârtiei și, în zona umedă
difuzează, formând aureole cu un contur mai opac. Tehnica necesită o bună înțelegere a teoriei
culorilor și a efectelor amestecului lor și a interacțiunii cu hârtia. Trebuie ținut cont și de faptul că
prin uscare culorile pierd puțin din intensitate.
În tehnica ud pe uscat (engleză Wet-in-Dry) culoarea se aplică în tușe umede pe hârtia uscată.
Se obțin forme clare cu contururi bine delimitate.[3] Această manieră nu permite decât puține
retușuri. În caz de greșeală este greu de redat luminozitatea hârtiei, iar spontaneitatea are de
suferit.

În tehnica „uscat pe uscat” (engleză Dry Brush) culoarea foarte puțin diluată se aplică cu
pensula aproape uscată, pe hârtia uscată.[3] Metoda este folosită pentru evidențierea detaliilor.

Podul capelei, Lucerna, acuarelă de John Ruskin, 1861.

Compoziție

Acuarelele sunt formate din patru componeți principali:

-pigmenți, naturali sau sintetici, minerali sau organici, în general aceiași folosiți și în alte tehnici
de pictură: pastel, guașă, ulei sau acrilic;

-liant, de obicei gumă arabică, fiere de natură animală, miere sau sirop de zahăr pentru a ține
pigmenții în suspensie și a-i fixa pe suprafața pictată;
-aditivi, ca glicerina, care mărește transparența și timpul de uscare, fierea de bou, care mărește
fluiditatea și difuzia, tragacant, amidon sau dextrină pentru îngroșare, respectiv fungicide pentru
evitarea mucegăirii;

-solvenți, în principal apă, dar uneori și alcool sau terebentină, substanțe folosite la subțierea
sau diluarea vopselei în vederea aplicării și care se evaporă la uscarea picturii.

Pigmenți

Mulțumită progreselor chimiei, astăzi varietatea, saturația și rezistența pigmenților este mai
mare ca niciodată. Consumul de culori în scopuri artistice este foarte mic comparativ cu uzul
industrial, motiv pentru care nu se produc pigmenți speciali pentru pictură, se folosesc cei
produși pentru tipografii, industria automobilelor, vopsirea textilelor, a lemnului și a metalelor,
zugrăveli, colorarea betoanelor, a ceramicii, a maselor plastice, precum și coloranți alimentari,
coloranți folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor. Fabricarea culorilor pentru pictură se
reduce de fapt la măcinarea fină a pigmenților, amestecarea cu lianți, aditivi și solvenți și
împachetarea lor.

Puterea de colorare (engleză staining) a pigmenților se referă la posibilitatea de a-i dilua sau
scoate după aplicare. Unii pot fi scoși prin umezire și tamponare apoi cu pensula sau cu cârpa,
însă rezultatul nu depinde numai de pigment, ci și de hârtie. Un pigment măcinat mărunt aplicat
pe o hârtie puțin încleiată este mult mai greu de scos. Pentru a reduce timpul de măcinare unii
fabricanți adaugă aditivi de dispersare, care însă măresc puterea de colorare și închid culorile.
Granulația se referă la faptul că particulele de pigment sunt sau nu vizibile în urma aplicării în
tușe mari cu multă apă. Exemple de granulație apar la pigmenții verde veronese, albastru
ceruleum și violet de cobalt. Flocularea se referă la aglomerarea particulelor, efect caracteristic
pigmentului ultramarin. Efectele date de granulație și floculare sunt unice pentru acuarele și pot
fi exploatate de artiști, însă tendința comercială este spre culori fără textură, omogene.

Numele culorilor

Multe culori sunt cunoscute sub nume perpetuate prin notații comerciale, cum ar fi „roșu indian”,
„verde smarald” sau „umbră arsă”, nume neoficiale. Începând din 1990 industria coloranților a
început să dea nume sistematice, bazate pe componentul principal, cum ar fi „albastru cobalt” și
„roșu cadmiu”.[4] În 1925 a fost publicat pentru prima dată Indexul Internațional al Culorilor,
realizat prin colaborarea dintre Society of Dyers and Colourists din Regatul Unit și American
Association of Textile Chemists and Colorists din SUA, index care a asociat, de exemplu culorii
albastru cobalt codul PB28, respectiv roșului cadmiu codul PR108, ceea ce a eliminat
ambiguitățile, de exemplu în cazul culorii sap green (un verde ca frunza), care avea compoziții
diferite.

Transparență

Spre deosebire de culorile care acoperă, ca guașa, transparența acuarelei permite amestecul
vizual al culorilor și obținerea a diferite nuanțe prin suprapunerea straturilor, fapt foarte apreciat
în secolul al XIX-lea. Nu toți pigmenții sunt la fel, cei de cadmiu oferă mai puțină transparență.
Sporirea transparenței straturilor se obține prin diluarea lor cu mai multă apă. Cu cât
transparența culorilor este mai mare, cu atât se vede mai bine albul hârtiei și lucrarea pare mai
luminoasă. Inițial s-a crezut că saturația culorilor transparente se explică prin faptul că lumina
este filtrată de pigment de două ori, atât la prima trecere, cât și într-a doua, după reflectarea pe
hârtie. De fapt, saturația se datorează lipsei materialului de acoperire (ceruză, caolin), care la
guașă, tempera sau ulei obturează efectul pigmentului.[4]

Albul în acuarelă - soluții de mascare

Caracteristic acuarelelor sunt zonele albe de hârtie care rămân nepictate. Uneori, mai ales în
tehnica ud pe ud, când se dorește păstrarea lor, ele sunt acoperite (mascate) cu o substanță pe
care apa nu aderă, ca parafina, ceara sau gume speciale (Fixogum).[5] Gumele pot fi
îndepărtate după uscarea acuarelei prin răzuire ușoară, sau chiar cu mâna,[4] însă parafina sau
ceara nu, efectul lor fiind permanent. Mascarea se mai poate face și mecanic, cu șabloane (dar
există pericolul ca vopseaua să se scurgă sub marginile măștii) sau cu tampoane de vată, care
produc contururi moi. Există și alb de China, soluție opacă care poate acoperi zone pictate, sau
pot fi amestecată cu culorile pentru a le mări opacitatea.
Palete de culori

Culoarea Paletă pe baza codului de culori Paletă pe baza denumirilor în


limba română

Galben deschis PY35 Galben de cadmiu deschis

Galben inchis PY37 Galben de cadmiu


Rosu deschis PR108 Roșu de cadmiu
Rosu inchis PV19 Lac de garanță
Albastru deschis PB15 Albastru de Prusia
Albastru inchis PB29 Albastru ultramarin

Tabel 1.Exemple de palete clasice[5]

 În loc de galben de cadmiu deschis (PY35) se poate folosi galben de crom lămâie (PY34).

Culoarea Paletă pe baza codului de Paletă pe baza denumirilor în


culori limba română

Galben deschis PY35 Galben de cadmiu deschis


Roșu deschis PR108 Roșu de cadmiu
Roșu închis PV19 Lac de garanță
Verde PG7 Verde smarald
Albastru deschis PB16 Albastru turcoaz
Albastru închis PB29 Albastru ultramarin

Tabel 2.Exemple de palete moderne.[5]


Formula chimică a pigmentului Albastrului Ultramarin[6]:

Al6Na8O24S3Si6

Pigmentul constă în principal dintr-un mineral pe bază de zeolit care conține cantități mici de
polisulfide. Apare în natură ca o componentă apropiată a lapis lazuli care conține un mineral
cubic albastru numit lazurită. În Color Index International, pigmentul ultramarinului este
identificat ca P. Blue 29 77007. Componenta principală a lazuritei este un silicat de sodiu
conținând sulf (Na8-10Al6Si6O24S2–4), ceea ce face ca ultramarinul să fie cel mai complex dintre
toți pigmenții minerali. Unele cloruri sunt deseori prezente și în rețeaua cristalină. Culoarea
albastră a pigmentului se datorează anionului S3-, care conține un electron nepereche. [6]
Tempera

Tempera este un mediu de pictură permanent și cu uscare rapidă format din pigmenți amestecați cu un
liant solubil în apă (de obicei un material vâscos cum ar fi gălbenușul de ou). Tempera se referă și la
picturile realizate prin această tehnică. Picturile tempera au o durată lungă de viață, existând exemple
din secolul I e.n. Tempera cu ou a fost o tehnică principală de pictură până după anul 1500 când a fost
înlocuită cu pictura în ulei dar a început să fie reutilizată în secolul al XX-lea.

Tehnică

În mod tradițional tempera este creată manual prin amestecul pigmenților cu un mediu cum ar fi ou,
lipici, miere, apă sau lapte (sub formă de cazeină).

Pictura tempera începe prin plasarea unei cantități mici de pastă de pigment pe o paletă, farfurie sau vas
și adăugând un volum aproape egal de liant după care se amestecă. Unii pigmenți necesită o cantitate
mai mare de lianți, alții o cantitate mai mică. Sunt adăugate și câteva picături de apă distilată. Apoi
liantul (emulsia de ou) este adăugată în cantități treptate pentru a obține transparența dorită. Cu cât se
adaugă mai multă emulsie de ou cu atât culoarea este mai transparentă.[7]

Tempera cu ou

A fost extrem de populară printre artiștii Renașterii timpurii (Botticelli, Giotto, Fra Angelico) și apoi a
căzut în uz cu artiștii Renașterii târzii (Leonard da Vinci, Michelangelo) când a fost introdusă vopseaua în
ulei. Pentru a face vopsea cu tempera de ou, pigmenții pulberi s-au extras din pietre, bețe, oase și
pământ, s-au amestecat cu apă și apoi s-au temperat cu un agent de legare, cum ar fi un ou. Și când au
fost temperați cu ouă, au fost numite vopsele temperate cu ou și în cele din urmă au câștigat denumirea
de tempera cu ou.[8]

Exemple de lianți pentru tempera cu ou:

Cromat de Plumb galben:

Pb(NO3)2 + Na2CrO4 →PbCrO4 + 2NaNO3

Hidroxid de zinc alb:

Zn(NO3)2 + NaOH → Zn(OH)2 + 2NaNO3

Carbonat de cupru albastru:

Cu(NO3)2 + Na2CO3 → CuCO3 + 2NaNO3

Amestecul trebuie să fie constant ajustat pentru a păstra un echilibru între consistențele "grase" și
"apoase" prin reglarea cantității de gălbenuș sau apă. Pe măsură ce tempera se usucă artistul va adăuga
mai multă apă pentru a păstra consistența și pentru a echilibra îngroșarea gălbenușului la contactul cu
aerul. Odată preparată vopseaua nu poate fi depozitată. Tempera cu ou este rezistentă la apă dar nu
impermeabilă.[8]
Alte amestecuri folosesc albușul de ou sau oul întreg pentru efecte diferite. Mediul poate fi modificat și
cu ajutorul unor alți aditivi cum ar fi uleiul sau emulsorii de ceară.

Tempera cu ou nu este o vopsea flexibilă și necesită panouri rigide; pictura pe pânză va determina
crăparea iar culoarea va cădea.[8]

Pigmenți

O parte dintre pigmenții utilizați de pictorii medievali, cum ar fi cinabrul (conține mercur), auripigmentul
(conține arsen) sau alb de plumb (conține plumb), sunt foarte toxici. Majoritatea artiștilor de astăzi
utilizează pigmenți sintetici moderni care sunt mai puțin toxici dar au aceleași proprietăți ca și pigmenții
tradiționali. Totuși, mulți (dacă nu majoritatea) dintre pigmenții moderni sunt încă toxici dacă nu se iau
măsuri speciale de siguranță. Acestea includ păstrarea umedă a pigmenților pentru a evita inhalarea
prafului.[8]

Aplicare

Vopseaua tempera se usucă rapid. În general este aplicată în straturi subțiri, transparente sau semi-
opace. Vopseaua tempera permite precizie ridicată când sunt utilizate tehnicile tradiționale. Când se
usucă are un finisaj fin și mat. Deoarece nu poate fi aplicată în straturi groase ca și culorile de ulei,
culorile tempera rareori au saturația adâncă de culoare pe care o ating picturile în ulei. Din acest motiv
culorile unui tablou în tempera nevernisat se aseamănă cu un pastel, deși culorile devin mai închise
după ce se aplică vernisul. Pe de altă parte, culorile tempera nu se modifică în timp[4], spre deosebire de
culorile de ulei care devin mai închise, mai gălbui și mai transparente pe măsură ce se învechesc.[8]
Paul Hübner, Peisaj (1957)

Vopseaua acrilică

Vopseaua acrilică este o vopsea cu uscare rapidă realizată din pigment suspendat în emulsie de polimer
acrilic. Vopselele acrilice sunt solubile în apă, dar devin rezistente la apă atunci când sunt uscate. În
funcție de cât de mult vopseaua este diluată cu apă sau modificată cu geluri, medii sau paste acrilice,
pictura acrilică finită se poate asemăna cu o acuarelă, o guașă sau o pictură în ulei sau poate avea
propriile caracteristici unice care nu pot fi obținute cu alte suporturi.[9]

Pictura cu acrilice

Înainte de secolul al XIX-lea, artiștii și-au amestecat propriile vopsele, ceea ce le-a permis să obțină
culoarea și grosimea dorită și să controleze utilizarea materialelor de umplutura, dacă este cazul. Deși
sunt disponibile medii adecvate și pigmenți bruti pentru producția individuală de vopsea acrilică,
amestecarea manuală poate să nu fie practică din cauza timpului de uscare rapid și a altor probleme
tehnice, cum ar fi necesitatea combinării mai multor polimeri, precum și a agenților tensioactivi,
plastifianți, dispersanți și stabilizatori în cantități și ordine corecte.[9]

Pictorii acrilici pot modifica aspectul, duritatea, flexibilitatea, textura și alte caracteristici ale suprafeței
de vopsea folosind medii acrilice sau pur și simplu adăugând apă. Pictorii de acuarelă și ulei folosesc de
asemenea diverse medii, dar gama de medii acrilice este mult mai mare. Acrilicele au capacitatea de a se
lipi de multe suprafețe diferite, iar mediile pot fi utilizate pentru a modifica caracteristicile de legare ale
acestora. Acrilice pot fi utilizate pe hârtie, pânză și o serie de alte materiale, cu toate acestea, utilizarea
lor pe lemnul proiectat, cum ar fi fibra de densitate medie poate fi problematică din cauza naturii
poroase a acestor suprafețe. În aceste cazuri, se recomandă ca suprafața să fie sigilată mai întâi cu un
material de etanșare adecvat. Acrilicele pot fi aplicate în straturi subțiri sau suprapuse pentru a crea
efecte care seamănă cu acuarele și alte medii pe bază de apă. De asemenea, pot fi utilizate pentru a
construi straturi groase de vopsea - gelul și pasta de turnare sunt uneori folosite pentru a crea tablouri
cu caracteristici de relief. Vopseaua acrilică umedă este îndepărtată cu ușurință de pe perii de vopsea și
piele cu apă, în timp ce vopselele cu ulei necesită utilizarea unui diluant.[9]

Vopselele acrilice sunt cele mai frecvente vopsele folosite în grattage, o tehnică suprarealistă care a
devenit populară odată cu apariția vopselei acrilice. Acrilicele sunt utilizate în acest scop, deoarece se
răzuiesc sau se cojesc cu ușurință de pe o suprafață. [10]

"In the Lupine Garden", Acrylic Painting- Christina Reiter


Proprietăți

Vopselele acrilice comerciale se impart în două clase:

Acrilice profesionale sunt create și concepute pentru a rezista reacțiilor chimice de la expunerea la apă,
la lumina ultravioletă și la oxigen. Acrilicele de calitate profesională au cea mai mare cantitate de
pigment, ceea ce permite o manipulare medie și limitează schimbarea culorii atunci când este amestecat
cu alte culori sau după uscare.

Acrilicele pentru studenți au caracteristici de lucru similare cu acrilicele artistilor dar cu concentrații mai
mici de pigment, formule mai puțin costisitoare și mai puține culori disponibile. Pigmenții mai scumpi
sunt, în general, replicații de nuanțe. Culorile sunt proiectate să fie amestecate, chiar dacă rezistența
culorii este mai mică. Nuanțele pot să nu aibă exact aceleași caracteristici de amestecare ca și culorile cu
rezistență deplină. [10]

Varietăți

Acrilicele pentru corpuri grele se găsesc, de obicei, în vopselele Artist și Student Grade. „Corpul greu” se
referă la vâscozitatea sau grosimea vopselei. Ele sunt cea mai bună alegere pentru aplicații de vopsea
impasto sau mai grele și vor ține o perie sau un cuțit și chiar un vârf rigid. Mediile cu gel („vopsele care
nu conțin pigmenți”) sunt, de asemenea, disponibile în diferite vâscozități și utilizate pentru îngroșarea
sau vopsirea subțire, precum și pentru a extinde vopselele și a adăuga transparență.

Exemple de acrilice pentru corpuri grele sunt culorile acrilice cu structură Matisse, acrilicele Lukas
Pastos, acrilicele pentru corpuri grele Liquitex și acrilicele aurii pentru corp greu.

Acrilicele cu vâscozitate medie - acrilice fluide, acrilice pentru corp moale sau acrilice cu flux mare - au o
vâscozitate mai mică, dar, în general, aceeași pigmentare ca și acrilicele Heavy Body. Disponibil fie în
calitate de artist, fie în calitate artizanală, costul și calitatea variază în consecință. Aceste vopsele sunt
bune pentru tehnicile de acuarelă, pentru aplicarea aerata sau când se dorește o acoperire lină.
Acrilicele fluide pot fi amestecate cu orice mediu pentru a le îngroșa pentru lucrul impasto sau pentru a
le subția pentru aplicații de geamuri .

Exemple de acrilice fluide includ Lukascryl Liquid, Lukascryl Studio, Liquitex Soft Body și acrilice Golden
Fluid.
Acrilice deschise au fost create pentru a rezolva singura diferență majoră dintre vopselele ulei și acrilice:
timpul scurtat de uscare al acrilicelor. Proiectate de Golden Artist Colors, Inc. cu o rășină acrilică
hidrofilă, aceste vopsele pot dura oriunde de la câteva ore până la câteva zile sau chiar săptămâni,
pentru a se usca complet, în funcție de grosimea vopselei, caracteristicile suportului, temperatura și
umiditate.

Culorile acrilice iridescente, perlate și interferențe combină pigmenții convenționali cu mica pudrată
(silicatul de aluminiu) sau bronzul pudrat pentru a obține efecte vizuale complexe. Culorile au
caracteristici strălucitoare sau reflectante, în funcție de grosimea sau finețea pulberii. Culorile iritante
sunt utilizate în artele plastice și meșteșugurile.

Guașa acrilică este ca guașa tradițională, deoarece se usucă la un finisaj mat, opac. Cu toate acestea,
spre deosebire de guașa tradițională, liantul acrilic îl face rezistent la apă odată ce se usucă. La fel ca
vopseaua artizanală, va respecta o varietate de suprafețe, nu numai pânza și hârtie. Această vopsea este
folosită în mod obișnuit de coloratori de apă, de desene animate sau de ilustratori și pentru aplicații
decorative sau de artă populară.[11]

Exemple de guașă acrilică sunt Lascaux Gouache și Turner Acryl Gouache.

Acrilicele artizanale pot fi utilizate pe suprafețe pe lângă pânză, cum ar fi lemn, metal, țesături și
ceramică. Sunt utilizate în tehnicile de vopsire decorativă și finisaje faux pentru a decora obiecte din
viața obișnuită. Deși culorile pot fi amestecate, adesea nu sunt specificati pigmenții. Fiecare linie de
culori este formulată pentru a realiza o gamă largă de culori premixate. Vopselele artizanale folosesc de
obicei rășini de vinil sau PVA pentru a crește aderența și a reduce costurile.

Acrilicele interactive sunt culorile de folosire a artiștilor acrilici care au caracterul de uscare rapidă dar
sunt formulate pentru a permite artiștilor să întârzie uscarea atunci când au nevoie de mai mult timp de
lucru sau să-și umidifice din nou munca atunci când vor amestec mai umed.

Acrilicele exterioare sunt vopsele care pot rezista în condiții exterioare. La fel ca acrilicele artizanale,
aderă la multe suprafețe. Sunt mai rezistente atât la apă, cât și la lumina ultravioletă. Acest lucru le face
potrivite pentru picturi murale arhitecturale, semne exterioare și multe tehnici de finisare faux.

Pictura finisajului faux este o tehnică care creează textură și nuanță prin replicarea aspectului a altor
suprafețe, cum ar fi tapet cu dungi, piele de căprioară sau marmură.[11]
Compoziție

Pigmenții sunt mai puțin densi decât apa și dacă încercați să le amestecați, nu funcționează de obicei;
pigmentul se așează pe suprafața apei și se poate lipi în bucăți mici. Pentru a începe procesul de
confecționare a vopselei acrilice se adaugă un dispersant acrilic și amestecul este amestecat împreună -
consistența uniformă înseamnă că culoarea este uniformă și mai vibrantă. Odată ce amestecul este
perfect amestecat, la vopsea se adaugă următorii aditivi:

 Inițiatori - o sursă de radicali liberi care inițiază procesul de polimerizare (unirea tuturor
particulelor acrilice din vopsea pentru a realiza o peliculă continuă - cu alte cuvinte uscarea
vopselei), chiar și la temperatura camerei.
 Agenti de tamponare precum amoniacul, care ajută la menținerea unui echilibru de pH între 8-
10, care este esențial pentru stabilitatea vopselei (și, prin urmare, durabilitatea acesteia pe
termen lung).
 Surfactanții și coloidele de protecție asigură stabilizarea și formarea particulelor pe termen lung
(acestea ajută la procesul de uscare).
 Agentii anti-spumanti contrabalansează proprietățile de spumare ale agenților tensioactivi.
 Conservanți pentru a proteja împotriva creșterii microorganismelor (necesare pentru
durabilitatea pe termen lung a vopselei).
 Se adaugă agenți de îngroșare și modificatori de reologie pentru a obține grosimea dorită și
proprietățile de curgere
 Stabilizatori pentru a preveni înghețarea unei vopsele pe apă; dacă vopseaua ar îngheța,
dispersia ei ar fi afectată și structura vopselei ar fi deteriorată.[11]
Vopsele ulei

Pictura în ulei este tehnica de pictură cu pigmenți care sunt legați printr-un liant de ulei care tinde să se
usuce - de regulă ulei de in. De obicei uleiul, cum ar fi uleiul de in, este fiert într-o rășină, cum ar fi rășina
de pin, sau chiar tămâie. Alte uleiuri utilizate ocazional includ uleiul de nucă, mac sau șofrănel. Aceste
uleiuri conferă diferite proprietăți picturii, cum ar fi diminuarea tendinței de îngălbenire sau reducerea
timpului de uscare. Câteva diferențe sunt vizibile în luciul picturii în funcție de uleiul utilizat. Pictorii
utilizează de regulă diferite uleiuri în aceeași pictură în funcție de pigmenții sau efectele urmărite.

Deși pictura în ulei a fost folosită în picturile budiste ale pictorilor chinezi și indieni undeva între secolele
al V-lea și al VIII-lea, tehnica a devenit populară abia în secolul al XV-lea. Este posibil ca această tehnică
să fi pătruns în Europa în perioada Evului Mediu. Pictura în ulei a devenit ulterior principala tehnică de
realizare a operelor pe măsură ce avantajele sale deveneau cunoscute. Tranziția a început în pictura
olandeză timpurie din nordul Europei iar la apogeul perioadei renascentiste a înlocuit aproape total
culorile tempera în cea mai mare parte a Europei.

În ultimii ani au început să iasă în evidență culorile de ulei miscibile în apă, înlocuind într-o oarecare
măsură uleiurile tradiționale. Acestea conțin un emulsificator care le permite să fie diluate în apă (spre
deosebire de diluantul de vopsea) și permit un timp de uscare mult mai rapid (1-3 zile) față de uleiurile
tradiționale (1-3 săptămâni).[12]

Mona Lisa, Leonardo da Vinci, c. 1503–06[12] La donna velata, Raphael, 1516[12]


Compoziție

Uleiul de in provine de la semințele de in, o cultură comună de fibre. Uleiul de șofran sau uleiul de nucă
sau de mac sunt uneori utilizate în formularea unor culori mai deschise precum albul, deoarece
„îngălbenesc” mai puțin la uscare decât uleiul de in, dar au un ușor dezavantaj al uscării mai lent și s-ar
putea să nu ofere cea mai puternică peliculă de vopsea. Uleiul de in are tendința să se usuce galben și
poate schimba nuanța culorii.

Progresele recente în chimie au produs vopsele moderne de ulei miscibile cu apă, care pot fi utilizate și
curățate cu apă. Micile modificări ale structurii moleculare a uleiului creează această proprietate
miscibilă a apei.[13]

Caracteristici

Vopselele tradiționale cu ulei necesită un ulei care se întărește permanent, formând o peliculă stabilă și
impermeabilă. Astfel de uleiuri se numesc uleiuri sicative sau de uscare și se caracterizează prin niveluri
ridicate de acizi grași polinesaturați. O măsură comună a proprietății sicative a uleiurilor este numărul de
iod, numărul de grame de iod l a o sută de grame de ulei ce se pot absorbi. Uleiurile cu un număr de iod
mai mare de 130 sunt considerate sicative, cele cu un număr de iod de 115-130 sunt semisecative, iar
cele cu un număr de iod mai mic de 115 sunt care nu se usucă. Uleiul de in, cel mai răspândit pentru
vopselele în ulei ale artiștilor, este un ulei de uscare.[13]

Atunci când sunt expuse la aer, uleiurile nu suferă același proces de evaporare pe care îl face apa. În
schimb, se polimerizează într-un semisolid uscat. Această rată a procesului poate fi foarte lentă, în
funcție de ulei.

Avantajul calității de uscare lentă a vopselei este că un artist poate dezvolta un tablou treptat. Mediile
anterioare, cum ar fi tempera ouă, s-au uscat rapid, ceea ce a împiedicat artistul să facă modificări sau
corecții. Cu vopselele pe bază de ulei, revizuirea a fost relativ ușoară. Dezavantajul este că o pictură
poate dura luni sau ani până se termină. Vopselele în ulei se amestecă bine între ele, făcând variante
subtile de culoare, precum și creând multe detalii de lumină și umbră. Vopselele cu ulei pot fi diluate cu
terebentină sau cu alți agenți de subțiere, pe care artiștii le folosesc pentru a picta în straturi.
Există, de asemenea, un alt fel de vopsea în ulei, care poate fi amestecată cu apă, făcând procesul de
curățare și utilizare mai ușor și mai puțin toxic.

Componenta reprezentativă a unui ulei de uscare, acest triester particular este derivat din trei acizi grași
nesaturați, acizi linoleici (de sus), alfa-linolenic (mijloc) și acizi oleici (de jos). Ordinea ratei de uscare este
linolenică> linoleică> acid oleic, reflectând gradul lor de nesaturare.[12]

Pigmenți

Culoarea vopselei de ulei este derivată din particule mici de pigmenți colorați amestecate cu uleiul.
Tipurile de pigmenți obișnuiți includ săruri minerale, cum ar fi oxizii albi: oxid de zinc, dioxid de titan și
pigmenții de cadmiu roșu până la galben. O altă clasă este formată din tipuri de pământ, cum ar fi Siena
sau umber. Un alt grup de pigmenți provine de la organismele vii, cum ar fi rădăcina de Roibă. De
asemenea, acum sunt disponibili pigmenți organici sintetici. Pigmenții naturali au avantajul de a fi bine
înțeleși prin secole de utilizare, dar cei sintetici au crescut mult spectrul de culori disponibile, iar mulți au
atins un nivel ridicat de rezistență la lumină.[14]

Când vopseaua în ulei a fost introdusă pentru prima dată în arte, practic s-a folosit aceeași gamă limitată
de pigmenți disponibili, care au fost deja aplicați în tempera: galben ocru, umber, plumb-staniu-galben,
vermilion, kermes, azurit, ultramarin, verdigris, negru și alb plumb. Acești pigmenți au variat puternic ca
preț, transparență și ușurință. Au inclus atât substanțe anorganice, cât și organice, acestea din urmă
fiind adesea mult mai puțin permanente. Pictorul le-a cumpărat de la comercianți specializați și a lăsat
ucenicii săi să le macine cu ulei în atelierul său pentru a obține vopsea cu vâscozitatea dorită.

În epoca descoperirii, noi pigmenți au devenit cunoscuți în Europa, în cea mai mare parte de tip organic,
cum ar fi cremul și galbenul indian. În secolul al XVIII-lea, știința în curs de dezvoltare a chimiei a încercat
în mod deliberat să extindă gama de pigmenți, ceea ce a dus la descoperirea albastru prusian și albastru
de cobalt.

Pigmenți de vânzare la un stand de piață din Goa, India.[12]

Toxicitate

Mulți dintre pigmenții istorici erau periculoși, iar mulți pigmenți încă în uz popular astăzi sunt foarte
toxici. Unii dintre cei mai otrăvitori pigmenți, cum ar fi acetoarsenitul verde (cupru (II)) și orpimentul
(sulfura de arsen), au iesit din uz.

Mulți pigmenți încă folosiți sunt toxici într-un anumit grad. Pigmentii rosii si galbeni sunt produsi cu
cadmiu, iar vermilion roșu folosește sulfură mercurică naturală sau sintetică sau cinabru. Albul fulger și
albul Cremnitz sunt fabricate cu carbonat pe bază de plumb. Unele culori albastre intense, inclusiv
albastru cobalt și albastru cerulean, sunt realizate cu compuși de cobalt. Unele soiuri de cobalt violet
sunt făcute cu arsenat de cobalt.[14]
Bibliografie

[1]  Ilieș Câmpeanu, Enciclopedia Universală Britannica, București: Editura Litera, 2010, Vol. 1 ISBN 978-973-
675-769-3 p. 38

[2] Jean Clottes, Chauvet Cave: The Art of Earliest Times, University of Utah Press. 

[3] D. Kraaijpoel, C. Herenius, Het kunstschilderboek — handboek voor materialen en technieken, Tirion Art,
2007, ISBN 978-90-439-1107-8, p. 183

[4] Ion Frunzetti ș.a. Pictura chineză clasică, București: Editura Meridiane, 1973, pp. 17-18

[5]  La rétrospective de l’oeuvre de Vassily Kandinsky présente aussi... des aquarelles, paperblog.fr, accesat
2010-09-17

[6] https://pubchem.ncbi.nlm.nih.gov/compound/Ultramarine-Blue accesat la 01.04.2020

[7] Ravan Chhaya rock shelter near Sitabinji, Wondermondo, 23 mai 2010. Wondermondo.com. 23 mai
2010. Accesat în martie 2020.

[8] Diane Savino- Egg tempera. Accesat in martie 2020.

[9] Terry Fenton online essay about Kenneth Noland, and acrylic paint. Accesat in aprilie 2020.

[10] Medaris Culea, Patti (2005). Creative Cloth Doll Faces: Using Paints, Pastels, Fibers, Beading, Collage.
Quarry Books. p. 64. ISBN 159253144X.

[11] Glover, David Lloyd (August 2014). Color Mixing in Acrylic: Learn to Mix Fresh, Vibrant Colors for Still
Lifes. Walter Foster Publishing. p. 10. ISBN 1600583881.

[12] Coremans, La technique des Primitifs flamands, Studies in Conservation 1 (1952)

[13] H. Gluck, "The Impermanences of Painting in Relation to Artists' Materials", Journal of the Royal
Society of Arts, Volume CXII 1964

[14] Emily Rodriguez, The Metropolitan Museum of Art - Painting in Oil in the Low Countries and Its
Spread to Southern Europe. https://www.britannica.com/art/oil-painting Accesat mai 2020.