UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ”SIMION BĂRNUȚIU”

MASTER SPECIALIZAREA ȘTIINȚE PENALE

SEMESTRUL I

DREPT PROCESUAL PENAL COMPARAT

(Conf. univ. dr. Ion POIANĂ)

Arestarea preventivă
în România, respectiv în Franța

Masterand: Cîrstea Dănuț-Petru

-SIBIU 2020-

1
 CUPRINS:

1. Arestarea preventivă în România.................................................................3

1.1. Condițiile și cazurile de aplicare................................................................3

1.2. Procedura şi momentele procesuale ale arestării preventive......................6

1.2.1. Arestarea preventivă în faza de urmărire penală.................................6

1.2.2. Arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară...................9

1.2.3. Arestarea preventivă în cursul judecăţii.............................................10

2. Arestarea preventivă în Franţa...................................................................11

2.1. Condițiile arestării preventive în Franța...................................................12

2.2. Procedura arestării preventive în Franța...................................................12

Bibliografie........................................................................................................19

I. Tratate și lucrări de specialitate....................................................................19

II. Acte normative:...........................................................................................19

III. Resurse electronice....................................................................................19

2
1. Arestarea preventivă în România

1.1. Condițiile și cazurile de aplicare

Apreciată ca fiind cea mai dură dintre măsurile preventive, pentru a se
putea dispune arestarea preventivă este necesară îndeplinirea a două categorii de
condiții strict reglementate, ce trebuie coroborate cu existența unora dintre
cazurile expres stipulate de art. 223 NCPP.
Astfel, prima categorie de condiții și situații, le întâlnim reglementate de
art.223, alineat 1, literele „a- d” NCPP, care nu au legătură cu pericolul pentru
ordinea publică al faptei, iar cea de-a doua categorie - strâns legate de
aprecierea acestui pericol - sunt prevăzute de art.223, alineat 2 NCPP.
A. Condiții sine qua non alternative/cumulative, necondiționate de
pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul, respectiv:
 să existe probe (nu indicii temeinice), din care să rezulte suspiciunea
rezonabilă că inculpatul (nu suspectul) a săvârșit o infracțiune (conform art.
223, alineat 1, teza I NCPP);
 să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale, pentru infracţiunea săvârşită de inculpat, dintre cele
prevăzute de art. 16 NCPP (condiţie general valabilă, pentru oricare dintre
măsurile preventive, conform art. 202, alineat 20, NCPP);
 Faţă de autorul faptei penale să se fi pus în mişcare acţiunea penală,
pentru infracţiunea săvârşită (textul art. 223, alineat 1), NCPP foloseşte
noţiunea de inculpat, nu suspect);
 să existe una dintre următoarele situaţii (prevăzute de art. 223, alineat
1), literele a)-d), NCPP):
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărire penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru
astfel de acte;

3
 b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea
infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori
să sustragă mijloacele materiale de probe sau să determine o altă persoană să
aibă un asemenea comportament;
c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate ori încearcă o
înţelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau
pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;
Condiţiile de mai sus apreciem că au caracter alternativ/cumulativ, având
în vedere exprimarea folosită de legiuitor „şi există una dintre următoarele
situaţii”, ceea ce înseamnă că este suficientă existenţa vreuneia dintre cazurile
enumerate anterior, pentru a se putea dispune arestarea preventivă, neeliminând
posibilitatea întrunirii a două sau a tuturor posibilităţilor stipulate de art. 223,
alineat 1), litera a)-d), NCPP, într-un caz concret, ceea ce permite, cu atât mai
mult, organelor judiciare competente să dispună arestarea preventivă a
inculpatului.1
B. Condiţii imperative, determinate de pericolul pentru ordinea publică a
inculpatului (conform art. 223, alineat 2), NCPP), respectiv:
 să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit:
a) o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a
cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra
securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune
de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism,
spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de

1
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală., Editura Universul Juridic,
București, 2014, p.389;

4
libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o
infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică; sau.
b) o altă infracţiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5
ani sau mai mare;
Menţionăm că pentru prima categorie de infracţiuni, legiuitorul nu a
condiţionat pedeapsa prevăzută de lege, fiind suficient ca infracţiunea respectivă
să facă parte din acea categorie sau grupă de infracţiuni, însă în cazul celorlalte
infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, condiţia imperativă
este strâns legată de maximul special al pedepsei prevăzute, care trebuie să fie
egal sau mai mare de 5 ani.
 să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 NCPP (condiţie
general valabilă conform art. 202, alineat 2 NCPP);
 pentru infracţiunea comisă să se fi pus în mişcare acţiunea penală;
 privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea
unei stări de pericol pentru ordinea publică (teza finală a art. 223, alineat 2
NCPP), pericol care se apreciază în funcţie de gravitatea faptei, modului şi
circumstanţelor de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine
inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări personale [8];
 măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei
desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la
urmărire penală sau judecată, ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni
(condiţie general valabilă, conform art. 202, alineat 1 NCPP);
 măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse
inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea
acesteia (condiţie general valabilă, conform art. 202, alineat 3 NCPP);
 audierea prealabilă a inculpatului, în prezenţa unui avocat (ales sau
numit din oficiu), conform art. 225, alineatele 5, 7, 8 şi art. 238, alineat 1, teza

5
finală NCPP. Excepţii privind audierea prealabilă: când inculpatul lipseşte
nejustificat, este dispărut, se sustrage, nu se poate sau nu poate fi adus în faţa
judecătorului din cauza stării de sănătate, cauză de forţă majoră sau stare de
necesitate (conform art. 225, alineat 4 NCPP).
De asemenea, conform art 225, alineat 8 NCPP, o altă excepţie de la
obligativitatea audierii prealabile a inculpatului o reprezintă, opţiunea acestuia
pentru dreptul la tăcere. În cazul inculpaţilor minori, arestarea preventivă a
acestora se poate dispune în aceleaşi condiţii ca la reţinerea lor.2

1.2. Procedura şi momentele procesuale ale arestării preventive

Articolul 203, alineat 3 NCPP (cu trimitere la art. 204, alineat 4, litera e),
NCPP), prevede că această măsură preventivă poate fi luată atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în procedura de cameră preliminară sau în faza de
judecată.

1.2.1. Arestarea preventivă în faza de urmărire penală

În acest moment procesual, propunerea de luare a măsurii arestării
preventive incumbă procurorului, care trebuie să întocmească un referat motivat
(cu referire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi necesitatea luării
măsurii) pe care să-l înainteze judecătorului de drepturi şi libertăţi competent
(fie de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă, fie de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă - în a cărei circumscripţie se află
locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul
parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea), împreună
cu dosarul cauzei sau copii numerotate şi certificate de pe actele dosarului, ori
doar de pe actele care au legătură cu propunerea formulată (conform art. 224

2
Nicolae Volonciu, Alexandru Vasiliu, , Radu Gheorghe, Noul Cod de procedură penală adnotat. Partea
generală, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 396;

6
NCPP). Dacă inculpatul a fost în prealabil reţinut, sesizarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi trebuie să se facă cu cel puţin 6 ore înaintea expirării duratei
reţinerii - aspect ce trebuie coroborat cu precizările de la reţinere.
Primind propunerea, judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează data şi ora
la care soluţionarea va avea loc, comunicându-le atât procurorului (care este
obligat să asigure prezența inculpatului reţinut), cât şi avocatului (ales sau din
oficiu) al inculpatului - căruia trebuie să-i fie asigurată posibilitatea studierii
dosarului, înaintea începerii şedinţei de judecată. Aceasta are loc în camera de
consiliu.
Soluţionarea propunerii se face numai în prezenţa inculpatului. Excepţii:
când inculpatul lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage, nu se poate sau
nu poate fi adus în faţa judecătorului din cauza stării de sănătate, cauză de forţă
majoră sau stare de necesitate.
Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt
obligatorii. Ascultarea inculpatului şi audierea acestuia, dacă este prezent, sunt
de asemenea obligatorii (exceptând situaţia când uzează de dreptul la tăcere).
Dezbaterea propunerii are ca moment de început cuvântul procurorului, urmat
de cel al avocatului inculpatului şi al inculpatului.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi deliberează şi consemnează soluţia în
minută, putând dispune:3
A) admiterea propunerii, întocmirea mandatului de arestare preventivă şi
încunoştiinţarea inculpatului, în limba pe care o înţelege, despre motivele
arestării, înmânându-i şi un exemplar al mandatului. De asemenea, inculpatului
trebuie să i se comunice, în scris şi sub semnătură (dacă nu poate ori refuză să
semneze se va încheia un proces verbal) drepturile prevăzute la art. 228, alineat
2 NCPP. Obligaţia de încunoştiinţare a unui membru de familie, ori a unei
persoane desemnată de inculpat, despre luarea măsurii şi locul de deţinere, sunt
în sarcina judecătorului de drepturi şi libertăţi. În plus, drepturile persoanei
3
Nicolae Volonciu și colectiv, op.cit.,p.407;

7
reţinute, dacă nu este cetăţean român, sunt valabile şi în cazul arestării
preventive (încunoştiinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular, a unei
organizaţii internaţionale etc.). Schimbarea locului de arest creează obligaţia
încunoştiinţării aceloraşi categorii de persoane/instituţii.Modul de realizare se
consemnează într-un proces-verbal. Când măsura a fost luată faţă de un inculpat
în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană
căreia i s-a instituit tutela sau curatela, ori o persoană care, datorită vârstei, bolii
sau altei cauze, are nevoie de ajutor, o autoritate competentă (de regulă
serviciile/birourile de asistenţă socială) este încunoştiinţată de îndată, în scopul
luării măsurilor legale de ocrotire. Obligaţia revine judecătorului de drepturi şi
libertăţi care a luat măsura arestării preventive, activitatea fiind consemnată
într-un proces-verbal.
B) respingerea propunerii, când nu sunt îndeplinite condiţiile pentru
admiterea acesteia, şi dispunerea punerii în libertate a inculpatului reţinut în
prealabil (conform art. 227, alineat 1 NCPP);
C) respingerea propunerii şi luarea unei alte măsuri preventive (controlul
judiciar, controlul judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu) - conform art.
227, alineat 2 NCPP.
Oricare ar fi vreuna dintre cele trei situaţii, judecătorul de drepturi şi
libertăţi trebuie să întocmească şi o încheiere motivată în legătură cu soluţia
dispusă.
Arestarea preventivă se dispune pe o perioadă de cel mult 30 de zile, fără
posibilitatea deducerii duratei reţinerii din cea a arestării preventive. Mandatul
de arestare emis în lipsă, poate fi executat şi prin pătrunderea în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, ori în sediul unei persoane
juridice fără a avea acordul reprezentantului legal al acesteia (conform art. 231
NCPP care detaliază modul de executare al mandatului emis în lipsă.)
Prelungirea arestării preventive, se face în condiţiile art.234-235 NCPP,
pentru o durată de cel mult 30 de zile şi cu procedură identică.

8
 Durata totală a arestării preventive, în faza de urmărire penală, nu poate
depăşi un termen rezonabil şi niciodată mai mult de 180 de zile (conform art.
236, alineat 4 NCPP, în acord şi cu art. 23, alineat 5 din Constituţia României).
Împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, privind dispunerea
asupra propunerii de arestare preventivă, se poate face contestaţie, în termen de
48 de ore de la pronunţare (pentru cei prezenţi) sau de la comunicare (pentru
procurorul şi inculpatul care au lipsit), cu procedura prevăzută de art. 204
NCPP. Dacă încheierea nu este atacată cu contestaţie, judecătorul de drepturi şi
libertăţi trebuie să restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la
expirarea termenului de contestaţie (cele 48 de ore de la pronunţare). De
asemenea, contestaţia formulată nu este suspensivă de executare, măsura/soluţia
dispusă anterior rămânând valabilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi ierarhic
superior fiind obligat să soluţioneze contestaţia în 5 zile.
Dacă inculpatul a mai fost anterior arestat în aceeaşi cauză, se poate
dispune din nou, în cursul urmăririi penale, arestarea preventivă a acestuia, sub
condiţia existenţei unor temeiuri noi care să facă necesară această măsură

1.2.2. Arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară

Conform art. 238 NCPP, la propunerea motivată a procurorului
(formulată prin rechizitoriu) sau din oficiu, judecătorul de cameră preliminară
poate dispune arestarea preventivă a inculpatului (în legătură cu această nouă
fază a procesului penal, a se vedea şi art. 342-348 NCPP). Precizăm că
propunerea procurorului, privind luarea măsurii arestării preventive, se poate
face şi ulterior emiterii rechizitoriului, pe tot parcursul celor 60 de zile cât
durează procedura în această nouă fază procesuală.
Judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată, poate dispune
doar una dintre următoarele soluţii (conform art. 238, alineat 1 NCPP):

9
 A) arestarea preventivă pentru o perioadă de maxim 30 de zile, când sunt
îndeplinite condiţiile necesare (precizate la arestarea preventivă în faza de
urmărire penală);
B) respingerea propunerii de arestare preventivă, per a contrario.
Soluţionarea se face în cameră de consiliu, consemnându-se într-o
încheiere motivată.
Precizările de la procedura în faza de urmărire penală, inclusiv
contestaţia, sunt valabile şi în această fază procesuală, cu menţiunea că
soluţionarea contestaţiei este atributul judecătorului de cameră preliminară de la
instanţa superioară. Dacă inculpatul este trimis în judecată în stare de arest
preventiv, iar dosarul se află în cameră preliminară, este aplicabilă procedura de
la art. 207, coroborat cu art.248 NCPP.

1.2.3. Arestarea preventivă în cursul judecăţii

La propunerea motivată a procurorului sau din oficiu, instanţa de judecată
poate dispune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului. Citarea
inculpatului, asistenţa juridică, publicitatea şedinţei de judecată,
încunoştiinţarea, ascultarea şi celelalte activităţi, specifice celorlalte două faze,
sunt identice sub aspect procedural.
Instanţa, asemenea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a celui de
cameră preliminară, se pronunţă tot prin încheiere motivată, soluţiile fiind
identice cu cele de la camera preliminară, respectiv admiterea propunerii şi
arestarea preventivă, ori respingerea propunerii.
Contestaţia se poate face la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48
de ore de la pronunţare (pentru cei prezenţi) sau comunicare (pentru absenţi),
rezultatul comunicându-se în şedinţă publică.
Durata maximă admisă, în ceea ce priveşte arestarea preventivă a
inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă, este prevăzută de art. 239
NCPP, aceasta fiind:

10
 - fie un termen rezonabil, în funcţie de specificul cauzei;
- fie o durată mai mică sau egală cu jumătatea maximului special al
infracţiunii de care esteacuzat inculpatul;
- niciodată mai mult de 5 ani;4
Calculul se face de la data sesizării instanţei (dacă inculpatul se află în
stare de arest preventiv) sau de la data punerii în executare a măsurii (fie în
cameră preliminară, fie pe parcursul judecăţii). Dacă termenele prevăzute mai
sus expiră, instanţa poate dispune luarea altei măsuri preventive (controlul
judiciar, controlul judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu).De asemenea,
timpul cât inculpatul este internat, sub pază permanentă în reţeaua medicală a
Ministerului Sănătăţii, intră în durata arestării preventive, în condiţiile art. 240
NCPP.

2. Arestarea preventivă în Franţa

În cazul Franței, arestarea preventivă (detențiunea preventivă) este

măsura privativă de libertate mai mare de 24 de ore luată de către un magistrat
în ceea ce privește o persoană prezumată nevinovată, dar împotriva cărora există
dovezi serioase că a comis o infracțiune pedepsită cu o închisoare mai mare de
un an.
Arestarea preventivă este deținerea unei persoane înainte de apariția
acesteia în fața instanței de poliție, a instanței penale sau a instanței de judecată.
Prin urmare, nu este o condamnare, ci o ordonanță de reținere în cazul în care
judecătorul consideră absolut necesar să asigure siguranța publică, ca persoana
în cauză să fie privată de libertatea sa în cursul anchetei judiciare..
Mandatul de arestare este inspectat, în principiu, o dată la trei luni de
către instanțele de judecată (camera de consiliu a instanței de primă instanță și,
în apel, camera de rechizitoriu), care verifică dacă se îndeplinesc condițiile
4
Flaviu Ciopec ,Drept procesual penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2016, p. 203;

11
pentru prelungirea detenției. De asemenea, judecătorul de instrucție are puterea
de a emite o decizie de eliberare.

2.1. Condițiile arestării preventive în Franța

Sub rezerva dispozițiilor articolului 137 din Codul de procedura penală
francez,5 arestarea preventivă poate fi dispusă sau prelungită numai într-unul din
următoarele cazuri:
- persoana inculpata are o pedeapsă penală;
- persoana inculpată are o sentință corectivă cu închisoare de trei ani sau
mai mult.
Arestarea preventivă poate fi dispusă sau prelungită în cazul în care se
demonstrează, având în vedere elemente precise și detaliate care rezultă din
procedură, că aceasta este singura modalitate de a realiza una sau mai multe
dintre următoarele obiective acestea neputându-se realiza în cazul plasării sub
supraveghere judiciară sau în arest la domiciliu cu supraveghere electronică:
- să păstreze dovezile sau indiciile materiale care sunt necesare pentru
manifestarea adevărului;
- prevenirea presiunii asupra martorilor sau victimelor și a familiilor
acestora;
- prevenirea unei consultări frauduloase între persoana plătită și
cofăptuitorii sau complicii săi;
- protejați persoana plătită;
- garantarea menținerii persoanei plătite la dispoziția instanțelor;
- terminarea infracțiunii sau împiedicarea reînnoirii acesteia.

2.2. Procedura arestării preventive în Franța

Judecătorul de instrucție sau, în cazul în care acesta este sesizat,
judecătorul de libertate și detenție trebuie să dispună eliberarea imediată a

5
www.googletranslate.com;

12
persoanei plasate în arest preventiv, în modul prevăzut la articolul 147, imediat
ce sunt îndeplinite condițiile.
Judecătorul de libertăți și detenție prin ordinul magistratului care
conduce la reținerea persoanei acuzate face ca persoană să apară în fața lui,
asistat de avocatul său, dacă acesta a fost deja numit, și veniturile în
conformitate cu dispozițiile prezentului articol.
Având în vedere materialul din dosar și după ce a constatat, dacă
consideră util, observațiile persoanei în cauză, acel magistrat informează
persoana cercetată dacă intenționează să o pună în arest preventiv.
În cazul în care nu intenționează să o plaseze în stare de arest,
judecătorul, după ce a dispus plasarea corespunzătoare a persoanei sub control
judiciar, va proceda conform ultimelor două paragrafe ale articolului 116
referitoare la declararea adresei.
Dacă intenționează să dispună detenția preventivă a persoanei, el o
informează că decizia nu poate fi luată decât după o audiere și că are dreptul de
a solicita o limită de timp pentru a-și pregăti apărarea. Dacă persoana nu este
deja asistată de un avocat, judecătorul îl informează că va fi apărată în timpul
dezbaterii de către un avocat la alegerea sa sau, dacă nu alege un avocat, de un
avocat din oficiu. Avocatul ales sau, în cazul celui din oficiu președintele
Baroului este notificat prin orice mijloace și fără întârziere. Dacă avocatul ales
nu se poate mișca, el este înlocuit de un avocat desemnat. Menționarea acestor
formalități se face în procesul-verbal.
Judecătorul de libertăți ia decizia de arestare preventiva, după o dezbatere
în care el audiază observațiile persoanei care face obiectul anchetei și, dacă este
cazul, cele ale avocatului său. În cazul în care persoana acuzată are vârstă
legală, procedurile contradictorii au loc și judecătorul se pronunță în ședință
publică. Cu toate acestea, în faza de urmărire penală, persoana care face
obiectul anchetei se poate opune publicitații în cazul în care ancheta se referă la
faptele menționate la articolele 706-73 și 706-73-1 sau în cazul în care este

13
posibil să împiedice investigațiile specifice cerute de instrucțiuni, sau să aducă
atingere prezumției de nevinovăție sau s procedurilor, demnității sau intereselor
unei terțe părți.
În materie de corecție, detenția provizorie nu poate depăși patru luni, în
cazul în care persoana plătită nu a fost deja condamnată pentru o infracțiune sau
o infracțiune comisă fie pentru o pedeapsă penală, fie pentru o pedeapsă cu
închisoarea fără suspendarea executării, pentru care pedeapsa este mai mare de
un an și până la cinci ani.
În alte cazuri, în mod excepțional, judecătorul de libertăți și detenție
poate decide să prelungească detenția preventivă pentru o perioadă care nu
depășește patru luni printr-o ordonanță motivată în conformitate cu dispozițiile
articolului 137-3 și făcută după o dezbatere organizată în conformitate cu al
șaselea paragraf din articolul 145, avocatul care a fost citat în conformitate cu al
doilea paragraf al articolului 114. Această decizie poate fi reînnoită în
conformitate cu aceeași procedură, sub rezerva dispozițiilor Articolul 145-3,
durata totală a detenției neputând să depășească un an. Cu toate acestea, prin
excepție, această perioadă se prelungește la doi ani, atunci când faptele care
constituie infracțiunea au fost săvârșite în afara teritoriului național sau atunci
când persoana este acuzat de trafic de droguri, conspirație, proxenetism, șantaj
sau pentru o infracțiune săvârșită în bande organizate și cu o sentință egală cu
închisoarea de zece ani.
În cazul în care durata detenției provizorii depășește un an în materie
penală sau opt luni în cazul infracțiunilor, deciziile prin care se solicită
extinderea sau respingerea cererilor de liberare trebuie să includă și indicațiile
specifice care justifică, în acest caz, continuarea judecării, alături de informații
și termenul previzibil pentru finalizarea procedurii.
Judecătorul se pronunță asupra acestei opoziții într-o ședință închisă prin
ordin motivat, după ce a primit observațiile procurorului, persoanei învinuite și
avocatului său. Dacă el permite această opoziție sau dacă persoana judecată este

14
minoră, dezbaterea are loc iar judecătorul se pronunță în ședința cabinetului.Cu
toate acestea, judecătorul de libertăți și detenție nu poate ordona detenția
imediat atunci când persoana sau avocatul său solicită o limită de timp pentru a-
și pregăti apărarea.
În acest caz, se poate, printr-o ordonanță motivată, cu referire la
prevederile paragrafului precedent, termenul se poate prelungi cu maxim patru
zile lucrătoare, această măsură nefiind supusă recursului. În această perioadă,
persoana este chemată din nou și, indiferent dacă persoana este sau nu asistată
de un avocat, se procedează așa cum este descris în al șaselea paragraf: persoana
judecată este fie pusă în detenție, fie eliberată.
Pentru a permite magistratului să efectueze verificări cu privire la situația
personală a învinuitului sau acuzațiile împotriva lui, atunci când aceste
controale sunt susceptibile de a permite plasarea reclamantului sub
supraveghere judiciară sau sub arest la domiciliu cu monitorizare electronică,
judecătorul de libertăți și detenție poate deasemenea decide să acționeze pentru
a prescrie prin ordonanță motivată a detenției provizorii în curs de investigare
pentru o perioadă determinată ce nu poate depăși patru zile lucrătoare până la
desfășurarea contradictorialității. Dacă nu există o dezbatere în această
perioadă, persoana este eliberată automat. Ordonanța menționată în acest alineat
poate face obiectul recursului prevăzut la articolul 187-1. Pedeapsa cu
închisoarea provizorie este, după caz, dedusă din perioada de detenție.
În plus, arestul preventiv poate fi dispus atunci când inculpatul nu a
respectat obligațiile de revizuire judiciară impuse, pentru orice infracțiune
pedepsită cu închisoare (L. 143-1).
Detenția provizorie trebuie să fie singura cale:
- să păstreze dovezi și/sau dovezi materiale
- pentru a preveni presiunea asupra martorilor sau victimelor
- să evite consultarea frauduloasă între persoana plătită și complicii săi
- să protejeze persoana învinuită

15
 - să înceteze infracțiunea și/sau să evite reînnoirea ei
- pentru a garanta menținerea persoanei la dispoziția justiției, adică pentru
a evita zborul său
- pentru menținerea ordinii publice (motiv valid numai în materie penală).
Pentru aceasta din urmă legiuitorul a clarificat înțelesul astfel:
„infracțiunea trebuie să fi cauzat tulburări excepționale și persistente ale ordinii
publice, iar reținerea este singura modalitate de a pune capăt acestor tulburări.
Acest criteriu, care are de multe ori mai multe dezbateri în rândul judecătorilor
și avocaților, este ambiguu și este un indicator al gravității faptelor: însăși
natura unei infracțiuni este, prin definiție, o tulburare a ordinii publice, motivul
reținerii. Provocarea constă de fapt în stabilirea gravității faptelor invocate în
culpa persoanei și mai departe în individualizarea pedepsei.
În plus, judecătorul de libertăți și detenție, care decide asupra arestării
preventive, trebuie să prezinte motivarea în scris. Ordinele de plasare efectuate
în cursul procesului trebuie să fie motivate de drept și de fapt și să caracterizeze
insuficiența controlului jurisdicțional.
Judecătorul pentru libertăți și detenție (JLD) acordă sau refuză reținerea
în detenție provizorie. Decizia este luată după o cerere din partea magistratului
de examinare către JLD, care răspunde după o audiere a cabinetului în care are
loc o dezbatere contradictorie, compusă din:
- o acuzare a procurorului
- observațiile inculpatului, precum și cele ale reprezentantului său (de
obicei un avocat)
Acuzatul sau avocatul său pot cere timp să își pregătească apărarea, caz în
care audierea este amânată pentru o perioadă de maxim 4 zile lucrătoare, timp în
care învinuitul este menținut în detenție. Ca urmare a acestei întârzieri, persoana
este îndreptățită să se prezinte în fața JLD, iar acesta ia decizia finală: eliberarea
sau reținerea în detenție.

16
 Persoana acuzată poate contesta arestarea preventivă în mai multe
moduri: poate să atace mai întâi ordinul de plasare (articolul 186 NCPP) sau să
se adreseze în orice moment în timpul anchetei judecătorului de instrucție, cu o
cerere de eliberare (articolul 138). Judecătorul de instrucție va comunica dosarul
procurorului pentru ca el să primească rechizitele sale, iar acesta va avea dreptul
să aprobe sau nu cererea de eliberare. După comunicarea dosarului
judecătorului pentru libertăți și detenție, acesta va trebui să decidă asupra cererii
în termen de trei zile lucrătoare de la primirea dosarului. El va putea accepta
cererea și, astfel, va elibera persoana urmărită, dacă va fi necesar, punând-o sub
control judiciar. Per a contrario, refuzul trebuie motivat de justificarea detenției
preventive prevăzute la articolul 144. Dacă nu se pronunță în aceste trei zile,
cererea va fi înaintată camerei de investigare care va decide în termen de 20 de
zile lucrătoare. Dezbaterea va fi publică, astfel cum este principiul preventiv,
planul este același ca dezbaterea inițială de investiții care a avut loc în fața
judecătorului de libertăți și detenție.
Eliberarea provizorie trebuie făcută în ziua următoare ordinului de
depunere și răspunsul trebuie făcut și motivat de către președintele Camerei în
termen de trei zile. Cererea de eliberare provizorie trebuie să demonstreze că nu
este absolut necesar să se rețină rechizitoriul în așteptarea recursului (recursul la
decizia privind detenția provizorie). Legea din 1996 consolidează puterile
președintelui în acest domeniu, oferindu-i posibilitatea de a-și califica decizia,
deoarece el poate acum:
- suspenda;
- invalida;
- înlocui cu o ordonanță judiciară;
- confirma detenția.
Franța, după ce a fost condamnată de mai multe ori de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, a făcut mai multe modificări, în special prin
Legea din 1996:

17
 - în materie penală, persoana însărcinată nu poate fi reținută mai mult de
un an, cu excepția cazului în care judecătorul de libertăți și detenție face, după o
audiere contradictorie, o ordonanță motivată de prelungire de șase luni.
- reținerea nu poate fi mai mare de doi ani, în cazul în care pedeapsa este
mai mică de douăzeci de ani și trei ani, dar poate să depășească cei doi ani în
cazul în care pedeapsa depășește 20 de ani. Prin excepție, reținerea se dispune
pentru o perioadă de trei la patru ani, atunci când infracțiunea a fost săvârșită în
afara teritoriului național sau atunci când persoana este acuzată de mai multe
infracțiuni împotriva oamenilor sau împotriva națiunii, ordinii de stat sau
publice, sau pentru trafic de droguri, terorism, proxenetism, extorcare de fonduri
sau pentru o crimă comisă sub formă organizată.
- perioada de arest preventiv nu poate depăși patru luni, în cazul în care
inculpat se confruntă cu o pedeapsă mai mică de cinci ani și nu a fost
condamnată pentru o infracțiune sau mai multe infracțiuni de drept comun la un
termen mai mare de un an, fără suspendare. În toate celelalte cazuri judecătorul
de libertăți și detenție poate emite o ordonanță motivată de a prelungi detenția,
dar de această dată prelungirea se dispune din patru în patru luni și pentru cel
mult un an, în total, respectiv doi ani pentru infracțiuni grave de criminalitate.
Atunci când investigațiile judecătorului de instrucție urmează a fi
continuate și eliberarea persoanei învinuite ar implica un risc deosebit de grav,
camera de instrucție, convocată printr-o decizie motivată a JLD, poate decide o
extindere excepțională de patru luni, care poate fi reînnoită o singură dată în
materie penală. Detenția provizorie poate avea, prin urmare, maximum 28 de
luni pentru contravenții și 56 de luni pentru infracțiuni.

18
 Bibliografie

I. Tratate și lucrări de specialitate

1. CIOPEC, Flaviu, Drept procesual penal. Partea generală., Editura C.H.

Beck, Bucuresti, 2016;

2. NEAGU, Ion, DAMASCHIN, Mircea, Tratat de procedură penală. Partea

generală., Editura Universul Juridic, București, 2014;
3. VOLONCIU, Nicolae, VASILIU, Alexandru, GHEORGHE, Radu, Noul Cod
de procedură penală adnotat. Partea generală, Editura Universul Juridic,
București, 2016;

II. Acte normative:

1. Constituţia României, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie

2003, urmare a modificării şi completării prin Legea de revizuire nr. 429/2003,
publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003;
2. Codul de procedura penală francez (Code de procédure pénale);
3. Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în
Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările
ulterioare;

III. Resurse electronice

1. http://juridica.ugb.ro/
2. https://www.ccr.ro/
3. http://www.googletranslate.com/
4. https://www.ilegis.ro/

19