PEDAGOGIE I

1. Realizați o paralelă între practici educaționale specifice pedagogiei tradiționale și practici

educaționale specifice pedagogiei moderne.
2. Definiți educația din următoarele perspective:
a. educaţia ca proces
b. educaţia ca acţiune de conducere
c. educaţia ca acţiune socială
d. educaţia ca interrelaţie umană
e. educaţia ca ansamblu de influențe
3. Descrieți funcțiile educației
4. Explicați interacțiunile dintre: educația formală-educația nonformală; educația
nonformală-educața informală; educația formală-educația informală.
5. Prezentați argumente pentru susținerea rolului unuia dintre cei 3 factori ai dezvoltării
psihice: ereditate, mediu sau educație.
6. Explicați relația/interacțiunea dintre: ereditate-mediu; mediu-educație; ereditate-educație
(una la alegere).
7. Elaborați obiective operaționale pentru o temă din specialitatea dvs.
8. Exemplificați nivelurile integrării curriculare utilizând conținuturi specifice disciplinelor
de specialitate.
 REZOLVARE

1. Realizați o paralelă între practici educaționale specifice pedagogiei tradiționale și practici

educaționale specifice pedagogiei moderne.

TRADITIONAL
 Şcoala pregăteşte elevii pentru viaţă. Cadrul didactic pune cunoştinţele la dispoziţia elevilor.
Şcolarizarea este o sarcină de suportat. Educaţia este privită ca rezultat.
 Educatorii sunt transmiţătorii cunoaşterii. Relaţiile pedagogice sunt bazate pe autoritatea
profesorului şi pe dominarea elevului de către cel care se constituie ca sursă unică, veritabilă, de
cunoştere. Elevii sunt consumatori pasivi de informaţie şi autoritate.
 Structurarea monodisciplinară a disciplinelor de învăţământ în planul curricular.
 În demersurile didactice, profesorul este cel care decide cum, cât şi de ce transmite
cunoştinţele. Aceştia sunt singura sursă de informare. Momentele de iniţiativă şi de autonomie
ale elevilor sunt reduse.
 Predarea-învăţarea se desfăşoară de obicei în sala de clasă. Profesorul este cel care domină,
controlează şi ierarhizează elevii. Aceştia sunt responsabili de comportamentul clasei.
 Evaluarea este standardizată. Se folosesc bănci de teste grilă. Profesorul este cel care deţine
controlul asupra modului cum, când şi din ce se realizează evaluarea.

MODERN
 Şcoala face parte din viaţă. Cunoştinţele sunt descoperite de copil. Şcolarizarea este interesantă
şi neconstrângătoare. Educaţia este privită ca proces.
 Educatorii sunt facilitatorii cunoaşterii şi participă la construirea cunoaşterii. Cunoaşterea se
realizează pentru că este utilă. Relaţile educator-elev sunt bazate pe sprijin reciproc, pe dialog
constructiv şi pe cooperare. Elevii sunt implicaţi în soluţionarea problemelor şi participă la
elaborarea proiectelor.
 Favorizarea legăturilor şi abordărilor transdisciplinare şi pluridisciplinare.
 Redimensionează relaţia profesor-elev, punând accent pe dialog, pe procesele de negociere.
Aceştia creează situaţii de învăţare bazate pe experienţa directă, interacţiuni sociale şi
cercetare. Favorizează învăţarea autonomă.
 Activităţile au locaţii variate; învăţarea se realizează nu numai în clasă ci şi în comunitate.
Predarea presupune, interconectarea experienţelor de învăţare prin excursii, prezenţa unor
invitaţi în clasă, vizite la muzee, vizionarea de filme. Cadrele didactice îndrumă şi oferă
informaţii elevilor.
 În evaluare sunt favorizate procesele de negociere care implică conlucrarea decisională dintre
elevi şi profesorul evaluator. Sancţiunile vin din însăşi finalitatea şi calitatea muncii.

2. Definiți educația din următoarele perspective:

a. educaţia ca proces
b. educaţia ca acţiune de conducere
c. educaţia ca acţiune socială
d. educaţia ca interrelaţie umană
e. educaţia ca ansamblu de influențe
Există o multitudine de definiţii date educaţiei generate de perspectivele teoretice diferite
adoptate de autori, pe de o parte, dar şi de complexitatea şi pluridimensionalitatea realităţii
educaţionale, pe de altă parte.

Educaţia:
 este un fenomen social care a însoţit istoria omenirii de la începuturile ei şi va continua să
existe de-a lungul întregii evoluţii a acesteia
 conservă şi transmite experienţa de cunoaştere teoretică şi practică, valorile culturii şi
civilizaţiei de la o generaţie la alta.
 obiectul de studiu al pedagogiei

Educaţia este o activitate socială complexă, realizată printr-un ansamblu de acţiuni exercitate în
mod conştient, sistematic, organizat de către educator (subiect) asupra educaţilor (obiect), în
vederea transformării acestora în personalități corespunzătoare atât cerinţelor sociale prezente şi
de perspectivă, cât şi particularităţilor individuale.

Definirea educaţiei se poate realiza din unghiuri de vedere diferite:

- educaţia ca proces (acţiunea de transformare a fiinţei umane, pe termen lung, în
perspectiva unor finalităţi).
- educaţia ca acţiune de conducere (dirijarea evoluţiei individului spre stadiul de persoană
autonomă şi responsabilă).
- educaţia ca acţiune socială (activitate planificată ce se realizează pe baza unui proiect
social).
- educaţia ca interrelaţie umană (presupune un efort comun din partea educatorului şi
educatului).
- educaţia ca ansamblu de influențe (ansamblu de acţiuni sistematice sau reprezentative,
intenţionate sau neintenţionate, care contribuie la formarea personalităţii individului).

Educaţia ca proces - educaţia ca proces angajat între mai multe fiinţe umane, aflate în diferite
relaţii de comunicare şi de modificare reciprocă, marcand drumul psihologic al personalităţii spre
umanizare, spre (auto)dezvoltarea sa continuă. Acţiunea de transformare în sens pozitiv şi pe
termen lung a fiinţei umane, în perspectiva unor finalităţi explicit formulate;
Educaţia ca proces reflectă o necesitate de natură psihologică, angajată lanivelul numeroaselor
raporturi interindividuale care intervin in activitatea deformare- dezvoltare a personalităţii
umane.Educaţia apare ca un proces specific uman, realizabil pe o traiectorie„ bio-psiho-socială ,,
care urmăreşte valorificarea ,, conştiinţei individuale,,respectiv a resurselor interne ale
personalităţii.
Analiza educaţiei ca proces contribuie la explicarea dimensiunii,,subiective,, a educaţiei care
permite interpretarea evoluţiei personalităţii prinvalorificarea priritară a resurselor sale interne.
Acest reper întreţine unanumit ,,psihologism,, care promoveaza ,,individualismul,, şi ,,
descriptivismul,,pedagogic prin accentuarea importanţei facorului subiectiv (copilul, elevul,
,,educatul,,) care atrage, dupa sine, neglijarea sau chiar eludarea finalitatilor educaţiei.

Educaţia ca acţiune de conducere - dirijarea evolutiei individului spre stadiul de persoana

formata, autonoma si responsabila.
Educaţia ca acţiune socială - activitatea planificata ce se desfasoara pe baza unui proiect social,
care comporta un model de personalitate. Educaţia poate fi concepută ca o acţiune socială
încercată de oameni spre a îmbunătăţi durabil într-un anumit sens (îmbunătăţire, păstrare sau
înlăturare) constituţia predispoziţiilor psihice ale altor oameni. Indicaţia “a încerca” permite să
admitem că acţiunile educaţionale pot avea nu numai succes dar şi insucces.

Educaţia ca interrelaţie umană – presupune un efort comun si constient intre cei doi actori:
educatorul si educatul.

Educaţia ca ansamblu de influențe - actiuni deliberate sau in afara unei vointe deliberate,
explicite sau implicite, sistematice ori neorganizate, care, intr-un fel sau altul contribuie la
formarea personalitatii umane.

3. Descrieți funcțiile educației

Sunt relevate două categorii de funcţii ale educaţiei:

- funcţiile generale
- funcţiile particulare.

Funcţiile generale ale educaţiei: antropologic-culturală, de umanizare a omului (omul devine om

dacă este învăţat să fie om); axiologică (de învăţare a valorilor culturii şi civilizaţiei umanităţii);
funcţia socializării omului (de învăţare şi maturizare umană în vederea adaptării şi integrării
sociale a individului); funcţia instrumentală (de profesionalizare umană). Funcţiile generale
ale educaţiei au un caracter obiectiv, reprezentând consecinţele şi proprietăţile celei mai
importante ale activităţii de educaţie, care se regăsesc la nivelul oricărei acţiuni educaţionale. Ele
au un caracter stabil.

Funcţiile particulare ale educaţiei se referă la scopurile educaţiei, conţinuturile şi mijloacele

educaţiei ca componente ale actului educaţional. Au un caracter instabil, cunoscând anumite
variaţii şi particularizări în raport de contextul în care are loc activitatea de educaţie în cadrul
unui sistem şi proces de învăţământ determinat din punct de vedere social-istoric. Aşa dar,
funcţiile nominalizate ne permit să delimităm mai multe domenii în care acţionează educaţia, ele
cuprinzînd întreaga existenţă umană, ceea ce actualmente se exprimă prin formula “a învăţa să
fii.

4. Explicați interacțiunile dintre: educația formală-educația nonformală; educația

nonformală-educața informală; educația formală-educația informală.

Educaţia formală reprezintă ansamblul acţiunilor (şi al influenţelor) pedagogice proiectate

instituţional prin structuri organizate pe niveluri şi trepte de studii (şcoli, universităţi, centre de
perfecţionare etc.) în cadrul unui proces de instruire, realizat riguros în timp şi spaţiu, având un
plan, programe de studiu, manuale, cursuri, materiale de învăţare etc. Este organizată sub forma
sistemului de învăţământ şi sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate, care asigură
dirijarea raporturilor funcţional-structurale dintre educator şi educat realizate în contextul
predării-învăţării-evaluării, context favorabil reuşitei pedagogice.
Prezintă următoarele obiective :
a) dobândirea cunoştinţelor fundamentale în interdependenţa lor sistemică;
b) exersarea aptitudinilor şi a atitudinilor umane într-un cadru metodic stimulativ, deschis şi
perfectibil;
c) aplicarea instrumentelor de evaluare socială la diferite niveluri şi grade de integrare şcolară-
postşcolară, universitară-postuniversitară, profesională.

Limitari ale educatiei formale:

- centrarea pe performantele inscrise in programe lasa mai putin timp imprevizibilului si studierii
aspectelor cotidiene, cu care se confrunta elevii;
- exista tendinta de transmitere-asimilare a cunostintelor in defavoarea dezvoltarii-exersarii
capacitatilor intelectuale si a abilitatilor practice;
- orientarea predominanta spre informare si evaluare.

Educaţia nonformală completează educaţia formală într-un cadru instituţionalizat situat în afara
sistemului de învăţământ dar şi în interiorul acestuia, activat prin "organisme şcolare conexe",
extradidactice sau extraşcolare. Cuprinde toate organizaţiile nonguvernamentale specializate în
diferite tipuri de educaţie care pot sprijini şcoala în realizarea funcţiilor sale specifice. Ea
constituie o punte de legătură între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate
informal. Sprijină, direct şi indirect, acţiunile şi influenţele sistemului de învăţământ, prin două
tipuri de activităţi:
a) activităţi pedagogice situate în afara clasei: cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri
interdisciplinare, cercuri tematice/ transdisciplinare; ansambluri sportive, artistice, culturale etc.;
întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare/universitare;
b) activităţi pedagogice situate în afara şcolii:
1 - activităţi perişcolare, organizate pentru valorificarea educativă a timpului liber: - cu resurse
tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionări de spectacole (teatru,
cinema etc.) şi de expoziţii etc.; - cu resurse moderne: videotecă, mediatecă, discotecă; radio,
televiziune şcolară; instruire asistată de calculator, etc.;
2 - activităţi paraşcolare, organizate în mediul socioprofesional, ca soluţii alternative de formare
permanentă, prin intermediul presei pedagogice, radio-televiziunii şcolare; cursurilor,
conferinţelor tematice etc.

Obiectivele educaţiei nonformale vizează:

a) ridicarea nivelului general al educaţiei prin "difuzarea programelor în şcoli izolate sau
încadrate necorespunzător";
b) creşterea nivelului de pregătire al cadrelor didactice, prin calitatea modelelor pedagogice
propuse;
c) extinderea proceselor de învăţare sistematică până la nivelul organizării programelor şcolare
prin intermediul televiziunii; completarea cunoştinţelor în domenii precum cel al limbilor străine,
ştiinţelor socioumane, matematicii, biologiei etc.;

Avantajele utilizarii educatiei nonformale

- este centrata pe procesul de invatare nu pe cel de predare, solicitand in mod diferentiat
participantii;
- dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunandu-le participantilor activitati
diverse si atractive, in functie de interesele acestora, de aptitudinile speciale si de aspiratiile lor;
antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinand cont de progresul societatii;
- raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente.

Educaţia informală include ansamblul influenţelor pedagogice exercitate spontan asupra

personalităţii de la nivelul familiei, mediului social (cultural, politic, economic, religios etc.),
(micro)grupurilor sociale, comunităţii (locale, teritoriale, naţionale), mass-mediei (presă scrisă,
radio, televiziune etc.). Ea evoluează în câmpul psihosocial, preluând direct sau indirect
influenţele cu efecte pedagogice rezultate din contextul situaţiilor şi al activităţilor cotidiene care
nu îşi propun în mod deliberat atingerea unor ţeluri de ordin educativ.

Societatea contemporană extinde aria de influenţe a educaţiei informale care este susţinută de o
masă informaţională enormă ca volum dar eterogenă, foarte variată şi inegală de la zi la zi, de la
persoană la persoană. Aspectele cele mai importante în educaţia informală au legătură cu
obiceiurile zilnice ale indivizilor şi cu modelele personale la care au acces în urma interacţiunilor
sociale.

Aceste forme de organizare a educaţiei în plan social prezintă mai multe modalităţi de
interrelaţionare şi interdependenţă. Se asigură astfel, creşterea potenţialului pedagogic al
activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii umane în plan individual şi social, la nivel
didactic şi extradidactic. Putem evidenţia trei modalităţi distincte de realizare a interacţiunii
formelor educaţiei.

Astfel:
 Interpretările tradiţionale evidenţiază rolul prioritar al educaţiei formale care "ghidează,
completează şi corectează achiziţiile obţinute prin intermediul educaţiei informale şi
nonformale ", exercitând "o funcţie integrativă de sinteză a diferitelor experienţe trăite".

 Interpretările moderne evidenţiază posibilitatea preluării unor priorităţi şi pe terenul

educaţiei nonformale care oferă un câmp motivaţional mai larg şi mai deschis procesului
de formare-dezvoltare a personalităţii, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor
influenţelor pedagogice informale, aflate, altfel, într-o expansiune cantitativă greu
controlabilă.

 Interpretările postmoderne – realizabile din perspectiva paradigmei curriculumului –

evidenţiază necesitatea integrării educaţiei informale în activitatea de proiectare a
conţinutului instruirii în vederea valorificării efective a resurselor informaţionale ale
acesteia şi a experienţei de viaţă a individului.

Trasaturi caracteristice:
- spontaneitatea contextului in care se realizeaza, generand un efect discontinuu si nesistematic;
- atractivitatea si diversitatea stimulilor care fac impactul relevant si semnificativ pentru subiect;
- absenta restrictiilor sau standardelor, care stimuleaza nevoia de cunoastere autonoma;
- varietatea;
- caracterul dominant al valorilor promovate.
Educaţie formală: La curs, profesorul expune anumite aspecte asupra evoluţiei timpului;

Educaţie nonformală: organizarea unui cerc de fizică în cadrul căruia, profesori universitari şi
studenţi realizează dezbateri şi expuneri de proiecte, postere, privind aspectul ştiinţific,
psihologic şi filosofic al timpului;

Educaţie informală: Profesorul recomandă studenţilor materiale audio-vizuale şi scrise pentru

cercetări.

Cele trei forme ale educaţiei se află în strânsă interdependenţă. Aceasta prezintă multiple
aspecte; educaţia formală trebuie să valorifice efectele educaţiei nonformale şi informale. Cu
resursele de care dispune, şcoala trebuie în mai mare măsură să se deschidă faţă de acumulările
realizate de elevi în afara activităţilor didactice, chiar dacă acestea sunt variate, diferite de la elev
la elev, diferit prelucrate şi uneori contradictorii sub aspectul semnificaţiilor axiologice. În
acelaşi timp, educaţia formală are menirea de a completa, corecta, sistematiza achiziţiile
dobândite prin educaţia nonformală şi informală, exercitând o funcţie de integrare şi sinteză a
diferitelor experienţe ale elevilor.

În concluzie, cele trei forme ale educaţiei, chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi finalităţi
diferite, asigură extensiuni şi întrepătrunderi benefice, ceea ce face posibilă întărirea lor
reciprocă şi eficientizarea demersului educativ. Ele se sprijină şi se condiţionează reciproc.

Totuşi, sub aspectul succesiunii în timp şi al efectelor, educaţia formală ocupă un rol privilegiat,
având putere integrativă şi de sinteză, chiar dacă la un anumit moment ponderea educaţiei se
poate deplasa în favoarea nonformalului sau a informalului.

5. Prezentați argumente pentru susținerea rolului unuia dintre cei 3 factori ai dezvoltării
psihice: ereditate, mediu sau educație.

Educaţia porneşte de la ideea că ereditatea nu este nici specifică nici determinată. Premizele
naturale condiţionează dezvoltarea psihică şi fizică dar nu reprezintă însuşiri gata formate ci se
constituie în disponibilităţi ce pregătesc apariţia şi dezvoltarea unor însuşiri. Acestea apar ca
rezultat al acţiunii mediului de viaţă şi se pot dezvolta atunci când beneficiază de condiţii
favorabile. Ereditatea este însusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie
la alta mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului
genetic. Premizele ereditare au un caracter polivalent şi nediferenţiat ceea ce face ca un acelaşi
fond înnăscut să poată realiza profiluri psihice diferite.

În ceea ce priveste influenta factorului ereditar aspra dezvoltarii psihice trebuie remarcate
urmatoarele:
- Ereditatea ofera unicitatea biologica, premisa a unicitatii psihice;
- Mostenirea ereditara este un complex de predispozitii si potentialitati;
- Ereditatea caracteristicilor morfologice si biochimice este mai bine cunoscuta decât
ereditatea însusirilor psihice;
- Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (la nivel
congenital fiind vorba de trasaturi dobândite în urma influentelor mediului exercitate înaintea
nasterii);
- Ceea ce tine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârsta sau poate ramâne
în stare de latenta pe tot parcursul vietii, daca nu apare un factor activator;
- Din perspectiva filogenetica, ereditatea umana confera cea mai mica "încarcatura" de
comportamente instinctive;
- Ereditatea ofera un "orar" al proceselor de crestere si maturizare , creând premisele unor
momente de optima interventie din partea mediului si educatiei - asa numitele "perioade
sensibile" sau "critice". (ex: achizitia mersului, a limbajului);
- Unele aspecte ale vietii psihice poarta mai puternic amprenta ereditatii (temperament,
aptitudini, emotivitate), iar altele mai putin (atitudini, vointa, caracter);
- Aceeasi trasatura psihica poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiti. Pentru
anumite persoane, hotarâtoare este ereditatea, în timp ce pentru altele hotarâtor poate contribui
mediul sau educatia.
Tip de actiune a ereditatii: probabilist (+/-) - nu putem sti cu exactitate daca prezenta unui anumit
factor ereditar înseamna un plus sau un minus pentru dezvoltarea individului

Rolul ereditatii: premisa naturala (fundamentul, baza naturala a dezvoltarii)

Mediul este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interactioneaza, direct sau
indirect, pe parcursul dezvoltarii sale.

Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor naturale şi sociale, materiale şi culturale, al influenţelor

organizate sau spontane care se exercită asupra individului pe tot parcursul vieţii acestuia. El
devine o sursă a formării şi dezvoltării personalităţii prin faptul că oferă circumstanţe şi condiţii
concrete de viaţă, informaţii şi modele de conduită, oportunităţi de comunicare şi schimburi
afective.

Este foarte important de subliniat faptul ca pentru a fi considerat mediu al dezvoltarii, un element
nu trebuie sa constituie o simpla prezenta, ci sa fie sursa unei reactii din partea celui influentat de
acel element. El trebuie sa poata avea o rezonanta în psihicul celui influentat, sa genereze o
interactiune. Factorul de mediu neutru sau indiferent subiectului dezvoltarii este inert din
perspectiva dezvoltarii (lumea sunetelor, oricât de complexa si stimulativa ar fi ea, nu reprezinta
factor de dezvoltare pentru o persoana surda întrucât nu genereaza o reactie cu semnificatie în
planul dezvoltarii psihice). Prezentele neutre, indiferente (atât obiecte cât si membri ai familiei,
profesori, relatii sociale) nu stimuleaza dezvoltarea psihica a persoanei.

Tipuri de mediu
- dupa continut: mediu natural geografic sau mediu social sau informational;
- dupa actiune: mediu cu actiune directa (alimentatie, clima) sau indirecta (nivel de trai,
grad de civilizatie);
- dupa apropierea influentei: mediu proximal (obiecte, persoane, situatii zilnice) sau distal
(razboiul din Irak, prabusirea turnurilor gemene).

Întrucât modul de actiune al mediului este foarte diferit de la o cultura la alta si de la o vârsta la
alta, s-a considerat necesara o operationalizare a conceptului de mediu. Aceasta a fost realizata
de cercetatorii Super si Harkeness în 1986 prin conceptul de nisa de dezvoltare. Nisa de
dezvoltare reprezinta totalitatea elementelor cu care un copil intra în relatie la o vârsta data.

Structura unei nise de dezvoltare vizeaza:

a) obiectele si locurile accesibile copilului la vârste diferite;
b) reactiile anturajului fata de copil;
c) cerintele adultului fata de copil (competente cerute, vârsta la care sunt solicitate, nivel de
performanta);
d) activitatile propuse, impuse sau acceptate de copil.

Educaţia reprezintă operatorul care mijloceşte interacţiunea factorului intern-ereditar şi a celuzi

extern-mediul, şi presupune raportarea atât la exigenţele sociale cât şi la particularităţile
individuale. Se manifestă ca modalitate concretă de utilizare a premizelor naturale şi a resurselor
mediului prin structurarea, organizarea şi valorificarea mediului în direcţia favorizării formării şi
dezvoltării personalităţii.
Educatia reprezinta activitatea constienta, organizata, specializata exercitata asupra unei generatii
cu scopul dezvoltarii potentialului individual în sensul unei adaptari cât mai eficiente la realitate.

Educatia reprezinta un factor cu actiune constienta, deliberata care îsi propune sa realizeze un
echilibru între ceea ce poate un individ la un moment dat, ceea ce doreste si ceea ce i se cere. În
acest sens educatia emite în mod sistematic acele cereri care sa solicite dezvoltarea individului.
Cererile emise se caracterizeaza prin raportarea dificultatii lor atât la premisele interne create de
ereditate, cât si la solicitarile mediului astfel încât dezvoltarea individului sa poata fi optima. În
acest sens, pentru a fi stimulativa pentru dezvoltare, orice cerere educativa va depasi într-o
oarecare masura ceea ce poate, vrea sau stie deja individul respectiv.

Fiind totusi o activitate care depinde de ceilalti doi factori, educatia nu poate compensa o
ereditate profund afectata si nici nu poate suplini sau reorienta un mediu prea putin prielnic
dezvoltarii. Însa actiunea ei se orienteaza clar spre dezvoltarea psihica a persoanei.
Tip de actiune: determinant (+)
Rol în dezvoltare: factorul conducator al dezvoltarii.

Este cunoscuta disputa care a avut loc intre diferite curente teoretice cu privire la dominanta
influentei în dezvoltare a celor trei factori.

Teoriile psihologice ale dezvoltarii s-au grupat de-a lungul timpului formând trei modele
explicative.

6. Explicați relația/interacțiunea dintre: ereditate-mediu; mediu-educație; ereditate-educație

(una la alegere).

Dintre aceste trei componente ale formării şi dezvoltării personalităţii în interacţiune permanentă
şi interdependenţă ereditatea, mediul şi educaţia factorul cel mai dinamic este educaţia. Aceasta
are rolul determinant în actualizarea unor potenţe ereditare sau în inhibarea altora, în selectarea
condiţiilor favorizante ale mediului pentru dezvoltarea benefică a personalităţii, în stimularea
creativităţii individuale şi de grup, în integrarea socio-profesională şi în dezvoltarea societăţii
însăşi.

Interacţiunea dintre ereditate,mediu şi educaţie este indisolubilă, în aşa fel încât întrebarea care
dintre cele trei componente este principală este o întrebare rău formulată. Relaţia de
interdependenţă dintre ereditate, mediu şi educaţie este permanentă accentul deplasându-se
diferit pe una dintre componente în anumite etape de dezvoltare a personalităţii. Pe măsură ce
copilul creşte, el iese tot mai mult de sub dominaţia eredităţii şi de sub influenţa mediului,
educaţia devenind hotărâtoare.

Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor externi si interni. Cei externi sunt
constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra formarii si
dezvoltarii personalitatii umane. Acestia sunt mediul si educatia. Factorii interni sunt constituiti
din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica, conditii care pot fi de
natura biologica, ereditara si psihosociala. Toate aceste influente exercitate asupra personalitatii
umane pot fi grupate prin raportare la trei notiuni de baza: ereditatea, mediul si educatia.

Pentru a evidentia ponderea relativa a celor doi factori, educatia si mediul în dezvoltarea psihica,
s-au întreprins o serie întreaga de cercetari. Mediul, ca factor al dezvoltarii psihice, este si mai
profund implicat în devenirea psihica umana, oferind materialul de constructie.

În sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne înconjoara
si cu care omul este în interactiune permanenta, pe tot parcursul vietii sale. Factorii de mediu
actioneaza în anumite contexte sau cadre sociale - grupurile familiale, de joc, de învatatura - care
constituie si ele tot atâtea medii. Influenta factorilor de mediu se exercita nu numai asupra
constituirii psihicului în ontogeneza, dar si asupra proceselor fizice - osificarea, dentitia,
greutatea - prin conditiile alimentare, igienice si de protectie pe care le ofera.

Se distinge existenta a doua planuri majore în care factorii de mediu actioneaza asupra
individului: planul factorilor natural-geografici ( sau mediul fizic ) si planul factorilor de ordin
social ( sau mediul social ). În rândul factorilor natural-geografici includem relieful, clima,
temperatura, de fapt totalitatea conditiilor bioclimatice în care traieste omul, iar în factorii de
ordin social includem, alaturi de educatie, familia, grupul de prieteni, contextul cultural al
existentei individului si sistemul relatiilor sociale în general.

Actiunea mediului fizic este mereu corelata cu cea a mediului social care directioneaza
valorificarea posibilitatilor oferite de mediul fizic si modifica actiunea acestuia în concordanta cu
nevoile organismului.

Din punctul de vedere al tipului de influente exercitate din partea factorilor de mediu distingem
influente ale mediului proximal ( persoane si situatii cotidiene ) si influente ale mediului distal
( mass-media, Internetul ). Factorii de mediu nu trebuie redusi însa la nivelul realitatii lor fizice,
fiind necesara luarea în calcul a semnificatiei acordate de catre subiectul uman acestora, stiut
fiind faptul ca omul nu reactioneaza la evenimente, ci la modul în care acesta semnifica si
interpreteaza evenimentele. Accentul se pune astfel nu pe simpla prezenta sau absenta a
factorilor de mediu, ci pe masura si modul de interactiune al individului cu acestia, în sensul ca
un factor de mediu prezent dar indiferent subiectului cu care vine în contact, este inert din
perspectiva dezvoltarii acestuia. Altfel spus, conditia dezvoltarii este ca factorii de mediu sa
actioneze asupra individului, iar acesta sa reactioneze prin intermediul unei activitati proprii
specifice. Actiunea factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditatii, este una de factura aleatorie,
probabilistica, putând fi în egala masura o sansa a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia.

7. Elaborați obiective operaționale pentru o temă din specialitatea dvs.

Obiective operationale specifice temei mele de specialitate – Comunicare - sunt:

a) Cognitive:
• Să defineasca comunicarea;
• Să ilustreze caracteristicile fundamentale ale fiecarei forme de comunicare;
• Să ilustreze structura de bază a fiecarei forme de comunicare;
• Să ilustreze factorii principali a fiecarei forme de comunicare;
• Să evidenţieze care forma de comunicare este cea mai eficienta
• Să participe activ şi conştient la desfăşurarea lecţiei ;

b) Afective:
• Să identifice de forma de comunicare foloseste cel mai des;
• Să analizeze ce forma de comunicare trebuie folosita in profesia de asistent medical;

8. Exemplificați nivelurile integrării curriculare utilizând conținuturi specifice disciplinelor

de specialitate.

In organizarea curriculumului invatamantului sunt cunoscute mai multe practici, fiecare avand
anumite avantje, dar si limite. Organizarea logica – se pleaca de la logica stiintei care este
transpusa intr-o disciplina scolara. Nu in toate situatiile logica unei stiinte se poate adecva
corespunzator la nivel didactic
Conexiunile dintre discipline se manifesta la 4 niveluri:
 Multidisciplinaritatea – primul nivel de conexiune – inseamna juxtapunerea, combinarea
unor elemente ale diverselor discipline, fara evidentierea elementelor comune;
 Pluridisciplinaritatea – nivel superior de integrare disciplinara, bazat pe o comunicare
simetrica, ca modalitati explicative;
 Interdisciplinaritatea – o forma de cooperare, duce la convergenta intre discipline, cu
referire la o problematica care nu poate fi rezolvata de nici una dintre disciplinele
respective;
 Transdisciplinaritatea – nivelul cel mai inalt de conexiune - intrepatrunderea mai multor
discipline, din care pot rezulta in timp noi discipline sau domenii de cunoastere; trebuie
sa existe axiome si concepte comune.

Monodisciplinaritatea
Organizarea monodisciplinara are la baza criteriul de diviziune clasica a cunoasterii in: discipline
cu caracter stiintific (matematica, fizica, chimica, biologie etc.)si disciplinele cu caracter tehnic.
O asemenea organizare centreaza activitatea profesorului mai mult pe disciplina ce o preda si
mai mult pe disciplina ce o preda si mai putin pe activitatea si dezvoltarea intelectuala a elevului
si transferul continuturilor pe o axa verticala in cadrul disciplinei respective.

Monodisciplinaritatea  este centrata pe obiectele de studiu independente, pe specialitatea cestora,

promovand suprematia disciplinelor formale. Elementele de integrare pot sa apara inca de la
acest nivel intradisciplinar, in cel putin doua moduri:
- insertie a unui fragment in structura unei discipline (in continutul unui obiect de studiu este
inserat un fragment care are rolul de ajuta la clarificarea unei teme sau care aduce informatii noi
despre problema investigata). Un exemplu il poate constitui introducerea, la literatura romana, a
unui fragment din proza lui George Toparceanu, pentru o cat mai buna clarificare a problematicii
stilului la autorul mentionat.
- armonizare a unor fragment independente (aparent) din cadrul unui obiect de studiu pentru a
permite mai buna rezolvare a unor probleme,pentru intelegerea cat mai completa a unui subiect
sau pentru dezvoltarea anumitor capacitati si atitudini.

Pluridisciplinaritatea
Nevoia stringenta de punti  intre diferitele discipline s-a concretizat prin aparitia, catre mijlocul
secolului al XX-lea, a pluridisciplinaritatii si a interdisciplinaritatii. Pluridisciplinaritatea se
refera la studierea unui obiect dintr-una si aceeasi disciplina prin intermediul mai multor
discipline deodata. De exemplu, un tablou  poate fi studiat din perspectiva istoriei artei
intersectata de aceea a fizicii, chimiei, istoriei religiilor, istoriei si geometriei. Obiectul va iesi
astfel mai imbogatit in urma incrucisarii mai multor discipline. Cercetarea pluridisciplinara
aduce un plus disciplinei in cauza dar acest 'plus' se aflain slujba exclusivaa disciplinei
respective. Cu alte cuvinte, demersul pluridisciplinar se revarsapeste limitele disciplinelor dar
finalitatea sa ramane inscrisa in cadrul cercetarii disciplinare. Pluridisciplinaritatea presupune
organizarea continutului in jurul unor probleme cum ar fi energia, locuinta, alimentatia, pentru
rezolvarea caror se folosesc cunostinte de fizica,chimie, biologie, deci mai multe discipline.

Pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea)se refera la situatia in care o tema apartinand unui

anumit domeniu este supusa analizei din perspectiva mai multor discipline,acestea din urma
mentinandu-si nealterata structura si ramanand independente unele in raport cu celelalte.

Obiectele de studiu contribuie, fiecare in functie de propriul specific, la clarificarea temei

investigate.La acest nivel vorbim de o corelare a demersurilor mai multor discipline in vederea
clari ficarii unei probleme din mai multe un- ghiuri de vedere.Un bun exemplu in acest sens il
constituie problematica clonarii,tratata de regula in studiile de genetica dar la fel de relevanta de
studiat in perspectiva eticii, psihologiei, politologiei, chimiei etc.

Interdisciplinaritatea
Organizarea interdisciplinara raspunde mai bine atat progresului stiintific, tehnologic si al
disciplinelor umaniste, cat si cerintelor socio – economice, privind formarea personalitatii
omului contemporan. In acelasi timp, interdisciplinaritatea are un caracter deschis restructurarilor
si invoirii continuturilor, permitand transferul acestora pe o axa orizontala si intrepatrunderea
disciplinelor:
- transferul intre mai multe domenii invecinate (matematica, fizica, chimie);
- transferul intre mai multe teme sau probleme studiate;
- transferul de metode si categorii de cercetare stiintifica;
- transferul de concepte intre disciplinele.

Interdisciplinaritatea are mai multe avantaje,dintre care doua sunt esentiale:

- asigura “un anumit grad de integrare intre diferite domenii de cunoastere”;
- permite schimburi de ordin conceptual si metodologic, precum si utilizarea uni limbaj comun
- a devenit o necesitate a lumii contemporane fiind o consecinta logica a inegrarii tuturor
tipurilor de continuturi in perspectiva educatiei permanente;
- vine ca o solutie la situatia de organizare pe discipline, situatie ce risca la o ruptura intre
acestea;
- satisface nevoia de globalitate in stiinta.

Principala modalitate de introducere a interdisciplinaritatii in invatamant o reprezinta regandirea

continuturilor si colaborarea planurilor, programelor si manualelor scolare in perspectiva
conexiunilor posibile si necesare sub raport epistemologic (cunoasterea stiintelor) si pedagogic.

Interdisciplinaritatea are o alta ambitie, diferita de aceea a pluridisciplinaritatii. Ea se refera la

transferul metodelor dintr-o disciplina intr-alta. Se pot distinge trei grade de interdisciplinaritate:
a) un grad aplicativ. De pilda, metodele fizicii nucleare transferate in medicina duc la aparitia
unor noi tratamente contra cancerului;
b) un grad epistemologic. De exemplu, transferul metodelor logicii formale in domeniul
dreptului genereaza analize interesante in epistemologia dreptului;
c) un grad generator de noi discipline. De exemplu, transferul metodelor matematicii in domeniul
fizicii a generat fizica matematica, al metodelor din fizica particulelor in astrofizica a dat nastere
cosmologiei cuantice, al matematicii in studierea fenomenelor meterologice sau de bursa a
generat teoria haosului, al informaticii in arta a dus la arta informatica.

Daca in cazul pluridisciplinaritatii vorbim de o „corelare” a eforturilor si potentialitatilor

diferitelor discipline pentru a oferi o perspectiva cat mai completa asupra obiectului investigat,
interdisciplinaritatea presupune o  intersectare a diferitelor arii disciplinare, in urma acestei
intersectari putand lua nastere noi obiecte de studiu. De cele mai multe ori, nucleul acestor
„hibrizi”-care pot capata un caracter institutionalizat-se afla intre discipli- nele formale; noile
obiecte de studiu vin sa acopere asa-numitele “pete albe” de pe harta cunoasterii- exemplu: fizica
+ chimie = chimia fizica; psihologie + drept = psihologie juridica.

In abordarea interdisciplinara incep sa fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, cautandu-se
teme comune diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea obiectivelor de invatare de
grad mai inalt; intre aceste se numara si capacitatile metacognitive, cum ar fi luarea de decizii,
rezolvarea de probleme, insusirea metodelor si tehnicilor de invatare eficienta etc.
Ca si pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea debordeaza limitele disciplinei insa finalitatea sa
ramine de asemenea inscrisa in cercetarea interdisciplinara.

Transdisciplinaritatea
Transdisciplinaritatea priveste - asa cum indica prefixul 'trans' - ceea ce se afla in acelasi timp si
intre discipline, si inauntrul diverselor discipline. Din confruntarea intre discipline, a
fenomenelor si proceselor complexe, transdisciplinaritatea face sa apara noi puncte de intersectie
intre discipline. Finalitatea ei este intelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind
unitatea cunoasterii. Transdisciplinaritatea  se deosebeste de pluri si interdisciplinaritate prin
finalitatea sa - intelegerea lumii prezente. 

Transdisciplinaritatea – reprezinta gradul cel mai elevat de integrare a curriculum-ului, mergand

adesea pana la fuziune. Fuziunea este, asadar, faza cea mai complexa si mai radicala a
integrarii.Abordarea de tip transdisciplinar tinde catre o „decompartimentare” completa a
obiectelor de studiu implicate. Fuziunea cunostintelor („cunoasterilor”) speci- fice diferitelor
conduce la emergenta unor campuri de investigatie , la dezvoltarea unor proiecte integrate sau
chiar la conceperea unor programe de cercetare conforme noii paradigme.

Transdisciplinaritatea reprezinta „punerea in act” a unei axiomatici comune pentru ansamblu de

discipline. Prin gradul sau de complexitate, abordarea transdisciplinara le inglobeaza pe cele
anterioare, propunand un demers bazat pe dinamica si interactiunea a patru niveluri de
interventie educativa: disciplinar, pluridisciplinar, interdisciplinar si transdisciplinar. Trebuie
subliniat faptul ca recunoasterea caracterului distinct al abordarilor mentionate nu implica
ignorarea caracterului lor profund complementar. Pentru a folosi o metafora a unui autor
cunoscut in domeniu, vom spune ca „disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea
si transdisciplinaritaatea sunt cele patru sageti ale unuia si aceluiasi arc: al cunoasterii”.(B.
Nicolescu, 1997).

Louis D’ Hainaut distinge, in plan curricular, intre transdisciplinaritatea instrumentala si cea

comportamentala:
+transdisciplinaritatea instrumentala urmareste sa-i furnizeze elevului metode de munca
intelectuala transferabile la situatii noi cu care acesta se confrunta; ea este orientata mai mult
catre rezolvarea anumitor probleme, decat pe achizitia de cunoastere „de dragul cunoasterii”.
+transdisciplinaritatea comportamentala intentioneaza, dupa cum sublinia D’ Hainaut, sa ajute
elevul „sa-si organizeze fiecare dintre demersurile sale in situatii diverse”. 

Acest tip de abordare se focalizeaza pe activitatea subiectului care invata; tinand seama de
psihologia procesului de invatare, transdisciplinaritatea comportamentala se situeaza permanent
intr-o stransa legatura cu situatiile de viata semnificative (care au sens) pentru cel ce invata.

Considerandu-se ca deschide calea catre atingerea unui nivel epistemologic superior,

transidisciplinaritatea a fost ridicata la rangul de „noua viziune asupra lumii”. Aceasta
„etichetare” isi are sursa in convingerea ca domeniul de pertinenta al  transdisciplinaritatii este
singurul capabil sa conduca la intelegerea si solutionarea multiplelor si complexelor provocari
ale lumii prezente.

Problematica transdisciplinaritatii are cel putin doua laturi esentiale:

-latura filosofica, care tine de promovarea unei viziuni si a unei noi intelegeri a realitatii in
general si a realitatii educationale in special- atitudinea transdisciplinara.
-latura metodologica, care tine de dezvoltarea unor modalitatii concrete de utilizare a diverselor
trepte ale integrarii in procesul educational- competenta transdisciplinara.