IMN PENTRU CRUCEA PURTATÂ 327

aunişti de a trece de partea lor şi a le face legătură cu exteriorul, a refuzat. Ameninţat

i arestarea (în 1948-1949) a fugit în Munţii Retezatului, unde după o reastenţă de unul
tigur, prin 1950, s-a predat Securităţii la capătul unei mcercuiri.
Vasile Socaciu fiisese trădat de propria soţie, câştigată de securitate cu promisiuni
nincinoase, că nu îi vor face nimic. Când Vasile şi-a dat seama de cursa în care
căzuse ) întâlnire cu soţia în pădure) a încercat să fugă peste un pârâiaş, dar o salvă de
gloan-1-a străpuns, un glonte lovindu-1 în cap. Nu a murit. După extragerea
gloanţelor din îâini, picioare şi piept a paralizat de ambele mâini şi ambele picioare, la fafă,
nemaiputând ticula nici un cuvânt şi abia târându-se. Era ajutattottimpul de cineva să
mănânce şi ntru toate celelake nevoi. Pe măsură ce anii treceau, trupul îşi relua
funcţiile. L-am intâlnit în camera în care - după ancheta primă pentru procesul lui
Ţurcanu - fusesem băgat cu mai mulţi studenţi. La o inspecţie a directorului Goiciu, la
comanda miliţianului, :oată lumea a hiat o poziţie reverenţioasă.
Nenea Vasile Socaciu nu avea cum se ridica. Goiciu cunoştea cazul, dar i-a cemt
să se ridice în picioare. Socaciu i-a făcut semne, gesticulând şi bâlbâind, că nu se poate
ndica. Goiciu 1-a înjurat şi nenea Vasile, atât cât a putut articula, i-a strigat: „ Tâlharule.r
Goiciu 1-a lovrt cu cizmele şi cu pumnii şi a dat ondin milipanului să-1 ducă la izolare. Am
incercat să-i explicăm că omul e paralizat, nu poate nici să mănânce şi arc nevoie de un
kisoţitor. Oricare dintre noi ar fi intrat în locul lui la izolare sau cel puţin să-1 msoţească
acolo. Goiciu, în nebunia lui, a continuat să-1 lovească, în timp ce miliţianul îl târa pe
coridor ca pe un buştean, spre camera de izolare unde i s-au pus lanţuri la acele picioare
parali2ate şi a fost lăsat probabil să moară.
După un timp a sosit şi un medic oficial al închisorii, pe nume Sin, căruia alţii îi zi-
ceau Werner, şvab din Banat. Pe cei bolnavi sau suspecţi de icter, ne-a iaolat în camere
mici, pe aripa dinspre curtea interioară, la primul etaj.
Eram cu un moldovean, subofiţer, criminal de război, şi cu un ţăran oltean, acuzat
şi el de crimă de nuixri, ostaş în unitatea primului. Securitatea voise să-1 folosească pe
ostaş ca martor împotriva subofiţerului, dar nu a reuşit şi i-a condamnat pe amândoi.
Am coostatat că-1 cunoaştem pe subofîţer din clasa mtâi a Şcolii Normale din Ploieşti.
Din primul an intrase mtr-o şcoală de maiştri militari. Ne-am întâlnit după 17 ani, în în-
chisoare. Fostul meu coleg, Micea Butunoiu, era de prin partea Bârladului.
După ce ne-am instalat, doctorul mi-a cerut să tund şi să bărbieresc oamenii, fi-
mdcă de aproape o lună de zile nimeni nu se pricepuse la aşa ceva. Nu am vrut, căci
această funcţie era rezervată tumătorilor. La insisteDţele lui, ]~am rugat să tnă lase să
mă gândesc până a doua n. Iată că puteam să aflu astfel care dintre cunoscuţi se află
în Gherla; am pus însă o condiţie: voi bărbieri tot etajul, o singură dată, Sră mâncare m
plus şi numai m prezenţa miliţianului Mă gândeam că aşa voi feri cugetele mai slabe să
nu cadâ m greşeala de a mă socoti «nul administraţiei.
Am avut ocazia să văd pe scaunul frizeriei o muîţime de prietoii şi fraţi de suferinlă,
de care îmi era tare dor. Intre alpi: Traian Trifan, Horia Cosmovici şi mulţi studaiţi,
ţărani şi muncitori cu care txecusem prin suplicule Gherlei. Când am terminat cu dajul,
miliţianul m-a chemat uitr-o cameră, pCTtru că cel de acolo nu putea fi adus la frizerie.
328_____________________________________________V I R G I L MAXIM

Pariagiul

Am rămas îhcremenit de tabloul apărut în faţa ochilor. în celulă erau doi oameni.
Unul era nenea Vasile Socaciu, paralizat, ÎQ lanpjri, jos pe duşumea. Pe al doilea, nu
1-am putut recunoaşte din cauza mfipşării sale hidoase. Avea barba crescută foarte
mare, păruJ îi atâma îh laje mundare, ÎQ dezordine. Era şi el în lanjuri, ÎQ plus era legat cu
un lanj: încolăcit pe după calorifer şi avea cătuşe la mâini. Milijianul mi-a dat dispoziţie
să nu-1 tund şi să nu-1 bărbieresc pe acesta, al doilea.
Nu mă puteam desmetici. Omul se uita cu ochi speriaţi la miliplan. Mişcându-mă
ca să-1 pot vedea mai bine, omul m-a observat, a facut nişte ochi cât roata carului şi a
început să plângă. încercând să vorbească, nu a putut; de emople, credeam eu. încercam
să-mi dau seama cine este şi ce se întâmplă în acea cameră. Şi-a scăpat lingura din
mână şi fără să vrea a călcat pe gamela cu mâncare aşezată jos, din care îl hrănea, aşa
cumputea, cumâinileîn cătuşe, penenea Socaciu. M-am cutremurrt şi 1-am rugatpe
miliţian să mă lase să-mi pot reveni. Eram biruit de icoana dragostei dintre doi suferinzi
îh iad. Cât de mare era Dumnezeu în sufletele acestor doi chinuip:. Atât cât lumea a-
ceasta nu era vrednică de El! Am spus milipanului că nu-1 pot bărbieri până ce nu vine
doctorul Sin. Miliţianul m-a băgat în celula mea şi s-a dus după doctor.
- Domnule doctor, acolo sunt doi oameni. Pe unul mi-a interzis să-1 tund. Dar, ştip
mai bine decât mine în ce condiţie sanitară se află.
- Nu pot trece peste dispoziţia lui Goiciu, a spus cu teamă în glas.
- Voi trece eu!
- Nu te sfatuiesc!
- Domnule doctor, convingep-1 pe milifian să mă lase singur cu ei şî dumneavoastră
Jineţi-I de vorbă pe coridor, măcar un sfert de oră.
I-am şoptit şi câteva cuvinte în germană ca să-i câştig încrederea.
- Şi dacă raportează când o vedea ce-ai facut?
- Treaba lui. Dar n-o să raporteze, fiindcă o să i se reproşeze că nu a fost vigilait
Sin a zâmbit îngăduitor. Ne-am întors la uşa celor doi. Am intrat şi doctorul cu mi-
liţianul au rămas afară de vorbă. L-am tuns mtâi pe cel înlănţuit şi încătuşat. Se supunea
ca o oaie la junghiere. Când am sfârşit, un zâmbet i-a mflorit din durerea care-i brăzda
faţa şi fruntea. îl cvmoşteam de la Văcăreşti. Era un bărbat de statură potrivită, puternic
şi cu mişcări sigure. Fusese cxMidamnat la 20 de ani muncă sihucă. De meserie era par-
lagiu (tăietor de vite) la abatorul din cartierul Văcăreşti. Luase o bucăţică de came
pentru cq)iii lui şi fusese prins. Pe vremea aceea, dacă cineva fura doi ştiulep: de po-
rumb şi era prins, era neapărat vinovat de toate furturile din C AP. în timp ce preşedintele
şi activistul furau cu camioanele şi erau nevinovap.
Adus la Sprtalul Văcăreşti paitru cţ>erafie de apendicită, când a fost scos la WC,
de la fereastra zăbrelită, şi-a văzut casa, nevasta şi cqjii în curte. Casa lui era lângâ
închisoare, în cartierui din spatele mânăstirii Văcăreşti. în simplrtatea sufldului lui, du-
rerea a întrecut raţiunea şi a încercat să evadeze. A fost surprins de miliţian după ce
desfăcuse plasa şi încerca să strâmbe zăbrelele. Milipanul care a dat alarma nu 1-a
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 329

putut reţine, căci parlagiul, după ce cu un singur pumn 1-a facut grămadă, a vrut să fugă
in curte. Dar uşa fiind încuiată, s-a refugiat în saion. L-a ragat pe cel ce şedea cu patul
în colţul salonului, pe linia ferestrelor, să se mute în locul lui.
Nu ştiam ce se întâmplase. Cu sufletul la gură ne-a relatat întâmplarea. A scos
cercevelele ferestrelor din balamale şi le-a strâns pe patul din colj:. O grupă de 4-5
milifieni au venit să-1 ducă la anchetă. Refuzând să meargă cu ei, milifienii au încercat
să-1 ridice cu sila. Aşa cum ai da nişte bobâmace unor gândaci, i-a facut grămadă unul
peste altul întrepaturi. Miliţienii, buimăciţi, au fugit în uimirea şi satisfacjia bolnavilor.
După 10-15 minute au apărut alţi zece miliţieni în frunte cu Maromet şi Ivănică.
Amândoi fiiseseră avansaţi în grad şi transferap la Văcăreşti. Maromet, împăunat cu
gradul de maior, a comandat dm uşă, asaltul asupra parlagiului. Mihţienii 1-au mconjurat
încercând să-1 lege cu frânghie.
Mişcările parlagiului erau aşa de iuţi şi de hotărâte încât miliţienii nu aveau timp
să-şi dea seama cânderau trântifi între patun; bolnavii, deşi operaţi, îi încurcau. Maromet,
strategul atâtor victorii, admira biruija parlagiului acum. A ordonat să fie împinsepaturile
bolnavilor spre a se degaja spaţiul. Bolnavii mai sănătoşi au ieşit din salon, ceilalţi au
fost îngrămădiţi spre sobă. Dar când Ivănică a dat comanda de atac, parlagiul a apucat
o cercevea şi geamurile s-au spart în capetele lor, rănind milifienii şi umplându-i de sân-
ge. La următorul asalt s-a întâmplat la fel Maromet, în disperare, a strigat bâlbâit:
- To-to-toţi... o-o-dată!
Dar viteza cu care lovea parlagiul cu cercevelele şi cu picioarele, întrecea orice
previziune. Miliţienii - plini de sânge - refuzau să mai execute comenzile. Maromet 1-a
lăsat pe Ivănică cu miliţianul care nu era rănit să-1 piiă pe parlagiu sub ameninţarea
pistoalelor, iar el a plecat cu ceilalfi, ca să-i panseze. Parlagiul le-a spiîs celor doi:
- Poate muream dacă săream pe fereastră, dar dacă mor de mâna voastră, să
ştifi şi să ţineji minte că n-am murit ca un prost şi să spunefi nevestei mele şi copiilor
mei că i-am văzut înainte de a muri.
La pujin timp, Maromet a venit cu alp douăzeci de milifieni, îharmapl cu cârlige de
pompieri şi lan£uri lungi care aveau la capăt bile negre. Am citit pe faţa parlagiului des-
nădejdea înfrângerii. Dar pentru el, on viu, ori mort, era totuna. Lupta a durat mai bine
de o oră. Nu-mi închipuisem vreodată că voi asista la o asemenea luptă. Cu o putere şi
o dexteritate inimaginabilă, cercevelele ferestrelor zburau în capetele miliţienilor, iar
geamurile sparte săreau ţăndări, rănindu-i. De câteva ori, parlagml prinzând câte un
lanfm mâini, culca câtetrei miliţieni, care erau scoşi leşinaţi. Unii bolnavi îşi ascundeau
capetele sub pături. Pe ţăndările de sticlă care umpluseră camera, atacanţii alunecau şi
cădeau umplând-o şi de sânge. Când îi mai rămase numai o cercevea, parlagiul s-a
aruncat lovind cu disperare; atxmci unul dintre milifieni 1-a împuns cu cârligul în pulpa
piciorului, iar altul într-un braţ.
- Acu... pe... pe... el, a strigat Maromet, în disperare.
Ultima linie atac, vreo şapte-opt, s-au aruncat asupra lui. Căzut şi extenuat peste
măsură, parlagiul a reuşit să mai strângă pe unul dintre miliţieni de gât. Era la capătul
puterilor. Nu s-a auzit decât un geamăt înfundat: „A/if'
330 VIRGIL MAXIM

L-au legat fedeleş cu lanţuri şi funii, apoi l-au târât în rezerva folosită uneori şi ca
morgă. Maromet ar fi putut spune ca şi Pyrrus al 11-lea, după victoria de la Ausculum,
(279 î. Hr): „Si alteram talem victoriam reportavero, mea eritpcrnicied' - „Dacă do-
bândesc încă o victorie ca acesta, suntem picrdutir Câteodată auzeam zăvoarele la
rezervă, dar eram oprifi să ne uităm pe fereastră, apoi auzeam lovituri înfiindate şi gemete
N-am ştiut muhă vreme ce i s-a mai întâmplat. lată, că-1 întâlnisem la Gherla!
Lacrimile îi curgeau în şiroaie şi spălau săpunul de bărbierit de pe faţa lui. Am încercat să
vorbesc cu el, dar mi-am dat seama că nu mai aude. Era distrus fizic. Dar sufletul lui
rămăsese întreg: vizavi de suferinţa lui era în stare să-şi hrănească aproapele paralizat
Dumnezeule, ce taină ascunzi în înţelepciunea Ta pe care văzând-o, nu o pricepem
noi, păcătoşii! Cât de groasă este scoarţa păcatului pe care-1 purtăm în fiinţa noastră,
dacă lumina dragostei Tale nu-I străbate şi nu este în stare să-1 ardă cu focul cel sfânt al
Duhului Tău dumnezeiesc? Vai nouă, păcătoşilor! Vai nouă, păcătoşilor! Că ne ucidem
unii pe alţii îhaintea Ta, ca şi cum ni s-ar părea că-ţi aducem slujbe şi jertfe de laudă!
Plângeam împreună cu el şi mi se părea că ating cu mâini spurcate moaştele vii
ale acestui sfant: Dumnezeu îl punea înaintea mea ca să-mi umbrească orice mugur de
îngâmfare care mi-ar fi putut miji vreodată în minte. După ce i-am bărbierit pe amândoi,
i-am sărutat, le-am sărutat mâinile, lanţurile şi cătuşele, şi-am ieşit plângând, închi-
nându-mă.
- Gata? m-a privit doctorul semnificativ.
Am tras uşa şi miliţianul a încuiat-o fară să şe mai uite înăuntru. Doctorul a ple-
cat în grabă, iar miliţianul m-a dus la celula mea. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu cei doi
chinuip, dar Dumnezeu a vrut ca actul meu să nu aibă consecinţe neplăcute pentru
mine. Despre parlagju n-am mai aflat niciodată nimic. In Cartea Dumiiezeului nemuririi,
poate ne vom regăsi numele alături, dacă dragostea Lui se va fî revărsat şi asupra
noastră.
*
Din gura lui Vasile Socaciu aveam să aflu în preziua eliberării, 29 iulie 1964, că-şi
aducea aminte că la două săptămâni după ce i-am tuns şi bărbierit fuseseră despărţiţi
şi n-a mai aflat nici el nimic despre parlagiu. Dânsul a ajuns într-o cameră cu studenţi,
care 1-au îngrijit cu dragoste. La Aiud, a constatat că, pe măsură ce timpul trecea, mâi-
nile şi picioarele începeau să răspundă la comenzi şi limba i se dezlega. Treptat, a reuşit
să folosească mâinile şi să meargă sprijinindu-se de pat sau de perete. Cu 3-4 lnni
înainte de eliberare a simţit într-o dimineafă pe osul capului, sub piele, deasupra cefei,
spre urechea dreaptă, un corp dur ca un sâmbure. După câteva zile s-a sculat aproape
complet degajat de senzaţia de paralizie a braţelor, a picioarelor şi a vorbirii. A constatat
că sâmburele se mişca. Un student la medicină, Ion Munteanu, a intuit despre ce era
vorba şi i-a explicat:
- Glonţul care te-a lovit în cap a venit prea de departe sau a ricoşat, fapt care i-a
încetinit viteza. Nu a avut puterea să străbată osul capului, ci a presat numai asupra
caitrilor nervoşi, fără să spargă meningea, provocând paralizia. Ca orice corp străin a
fost eliminat de organism şi iată-1 sub piele.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 331

La spttalul închisorii i s-a facut o incizie şi Dumnezeu a mai facut o minune,

scoţându-l întreg şi trupeşte şi sufleteşte
*
Prin anii 1949-1950 nenea Toader Socaciu, după ce cutreierase toate culmile
muntelui Retezat pentru a nu fi prins, simţea că nu va mai putea rezista. O ploaie
torenfială îl obligase să-şi caute adâpost La lumina fulgerelor a descoperit o mică
peşteră creată de prăbuşirea unor lespea stâncoase. obosit, era gata să adoarmă când
a auzit deasupra lespezilor paşi grei care alunecau pe grohotişul dimprejur. Şi-a dat
seama că fiara îşi căuta adăpost de ploaie
Nu a mai avut timp să iasă şi s-a retras în fundul peşterii şi cu arma în mână (un
ZB). La lumina unui fulger a văzut doi pui de urs mănşori, urmaţi de mama lor. Atras;
cei doi pui au căzut unul după altul în faţa ursoaicei Ursoaica s-a ridicat în două labe
încercând să se prăbuşească asupra lui Glonţul a lovit-o drept în inimă. Fiara s-a
prăbuşit cu răcnet înfricoşător, ajungând cu ghearele până la vârful bocancilor lui nenea
Socaciu. După câteva minute, revenindu-şi din în-cordare 1-a apucat un tremur, ne-
venindu-i să creadă că mai este viu
Detunăturile au făcut să hăuie munfii; de la stânile din vale, lătratul câinilor a ajuns
până la el. în feiul acesta prezenţa sa puiea fi descoperită şi a părăsit chiar atunci acele
culmi rătăcind prin alte locun. La arestarea lui. securiştii i-au arătat fotografiile cu cele
trei victime alături cu cartuşele goale şi cu urmele bocancilor lui.
în 1964 cei doi veri plecau acasă, slăbiţi, nenea Teodor fiind bolnavde piept, dar
amândoi plini de nădejde câ Dumnezeu va lucra pentru binele neamului; ei, în încer-
carea de a-i veni în ajutor, plătiseră cu atita sufennţă.

Lucruri inedite din Munţii Retezat

Nenea Teodor avea amintiri interesante dui Retezat. în aşezările izolate, oamenii
se consideră urmaşi ai dacilor, descendenfi ai famihilor nobile. Pe cei din vale, mai ales
pe olteni, îi considerau colaboratori cu ocupanfii romani. Cei din vale îi numesc momârlani,
şi ei înşişi îşi zic astfel, dar nu în înţelesul peiorativ, ci cu semnificaţie de nobleţe.
Se păstrează încă obiceiuri arhaice Oamenii au credinţa că cei răi se fac după
moarte strigoi şi se întrupează în animale de pradă, în special în lupi. După moartea ae-
lora, e nevoie să li se străpungă inima cu un fier înroşit în foc sau să fie arşi şi cenuşa
să li arunce în patru vânturi sau pe apă.
Legenda spune că norii sunt purtap ca oile la păscut de duhurile ploilor, nişte uriaşi
leneşi care dorm n şi noapte prin peşten şi văgăuni şi constituie un fel de comunităţi de
puturoşi. Când se trezesc, cască, se întind şi întreabă plictisiţi:
- Mă... pe unde mai purtăm astăa norii, ca să plouă?
- Păi... pe unde am fost şi ien, răspunde un alt duh trândav, ca să nu obosească
purtând turmele de nori.
Asta ar fi explicaţia că în Retezat plouă mai mult ca oriunde în {ară.
332 VlRGIL MAXIM

Etnografii şi folcloriştii ar putea aduna multe relicve ale spiritului arhaic, dacă n-o
fi prea târziu, din aceste locuri.

Gheorghe Calciu

Am fost băgat iarăşi într-o camerâ mare, unde erau studenţi care trecuseră prin
Piteşti. Mulţi purtau în suflet tarele supliciilor. Cei din grupul Ţurcanu nu se mai vedeau
nicăieri. Se zicea că sunt ţinuţi cu totul separat.
Câteodată venea cineva la uşă însojit de un miliţian şi întreba dacă sunt bolnavi
sau dacă au nevoie de tratament. Cei cu răni deschise sau cu afecîiuni inteme, în limita
permisiunii milifianului, erau duşi la cabinetul medical. M-am dus şi eu acolo când am
simîit m gură amărăciune, şi cei din jur îmi spuneau că iarăşi mi s-au îngălbenit ochii.
Mai mulţi medicinişti, studenţi în ultimii ani, acordau consultaţii şi tratamente. Unul,
văzându-mi mfăfişarea, s-a adresat unui coleg:
- Măi Calciu, ia vezi ce-i cu dânsul, arătând spre mine.
Ştiind că fusese implicat în reeducare, am avut o refinere. Cunoscând însă că e
excepţional dotat intelectual, am avut un impuls sufletesc să risc tentativa de a opera
asupra conştiinţei lui. Am rămas mai la urmă. Când am pronunţat numele, s-a uitat lung
la mine. M-a examinat, punându-mi mai multe întrebări în legătură cu boala. Nu i-am
răspuns, ci i-am spus scurt:
- Vin de la o anchetă, de la Jilava, în legătură cu reeducarea. Securitatea, printr-un
proces, va lichida grupul Ţurcanu. Nu ştiu în ce măsură eşti implicat în aceastăpro-
blemă, dar mă interesează salvarea ta spirituală. Dacă participarea la acea
acţiune este de natură a-ţi merita răstignirea, singura ta salvare este s-o accepţi.
A facut ochii mari de surpriză, dar n-a răspuns. Mi-a prescris Peptocolin şi ahe
pastile. L-am văzut în anii din urmă la televizor prezentat ca preot român din America.

Cu Liviu Brânzaş şi Dodi Mărăscu

Făcându-se noi aranjamente pe criteriul axidamnărilor, am ajuns în cameră cu

studenţi şi elevi care aveau ccmdamnări la 25 ani muncă silnică. între cei ce fuseseră
elevi la data arestării, erau şi doi băieţi, prieteni din copilărie, colegi de lot: Liviu Brânzaş
şi Dodi Mărăscu. Pentru cei doi ancheta fusese foarte dură şi resimţeau această peri-
oadă, amândoi fîind foarte slăbiţi.
Dodi, nepotul doctorului Borza, profesor universitar din Cluj, îl asistase în cabinetul
medical. Simţind că va fi arestat şi destăinuindu-se unchiului său, profesorul i-a ccai-
fecţionat un act care atesta că Dodi Mărăscu este felcer sanitar. Aşa a fost trimis să
practice meseria prin satele izolate ale munţilor Apus«ii, unde a facut o cperă sanitară
de mare amploare, eradicând sifilisul care facea ravagii în pqDulaţia lipsită de orizcmt
sanrtar.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 333

Dodi Mărăscu reuşea să evadeze din sine, antrenându-se în discuţii cu

ceilalţi, dar Liviu Brânzaş fugea de relaţii exterioare, căutându-şi un aft eu în
fiinja sa nevăzută. Am reuşit să ne apropiem şi să realizăm o corespondenţă
sufletească. Nu ştiam atunci ce ne va rezerva viaţa, ce rânduială este în planul lui
Dumnezeu. Dorinţa de a ne apro-pia mai mult de El, de a-L siinţi viu în fiinţa
noastră, ne dădea prilejul să ne împărtăşim stări sufleteşti şi năzuinţe spre vârfiil
Crucii, către care voiam să ne înălţăm fară să cârtim. Apetitul pe care-1 avea
pentru actul cunoaşterii duhovniceşti îmi dădea prilejul, ca şi la Tâigşor, să scot
din desagă darurile sfînte pe care Patericul, Filocalia şi toate celelake lucrări ale
Sfinţilor Părinţi mi-o umpluseră, şi să pun pe masa sufletului său însetat.
Două sau trei luni s-au scurs repede. Despărţirea aducea, în plan divin,
câştiguri duhovniceşti mai mari şi mai frumoase paitru Liviu Brânzaş:
părintele Dumitru Stăniloaie, părintele Ioan Agrai, părintele Ioan Iovan, de la
Vladimireşti, şi alfi duhovnici ai Ortodoxiei, pe care Dunmezai înadins îi trimisese
în temnijă; aceştia 1-au crescut în duhul ortodoxiei strămoşeşti.
Aveam să aflu cu mare bucurie că mirul preofiei se pogorâse pe capul lui
„Ca roua Hermonului pe munfii Sionului\
 PARTEA a IV-a

CAPITOLULI

Drum de iad
„Cu Dumnczeu vom biruişiEl va nimicipe vrâjmaşiinoştrf
Psalm 107, 14

în mai 1954 ne-am întâbiit pe culoarul paiterului cu Titi Stoica, Constantin Lupoaie,
Aurel Obreja, Dumitru Neagu, câţiva studenţi, Octavian Tomuţa, Constantin (Cociu)
Barba, Vamanu, teolog, şi câfiva munciton, Pangrate, Teja şi alţii cărora le cer iertare
că le-am uitat numele, vreo 15-20 de inşi. Ni s-a facut o percheziţie sumară în timpul
căreia a apărut Livinschi, iar în urma lui, Mărtinuş. Erau crispafi, dar se sileau să pară
degajafi. Au trecut de la om la om.
- Vedeţi că veţi fi anchetaţi despre cele întâmplate aici. E bine să spunefi adevărul.
Să nu exageraţi nimic, în favoarea voastră, acuzându-ne pe noi. Securitatea ştie tot şi
vă poate implica şi pe voi...
- în ce? am întrebat eu.
- Măi Maxime, a zis el cu un glas care voia să fie convingător, tu... tu puteai să fii
mort la data aceasta... dar eu...
întorcându-mi spatele, a plecat. Mărtinuş a mai rămas puţin, uitându-se atent la mi-
ne, probabil ca să vadă cum reacţionez. N-am schiţat nici un gest. M-am gândit că poate
a spus adevărul: în afară de crimele pe care le fâcuse, putuse să mai facă una, şi cel
sacrificat trebuia să fîu eu. M-am cutremurat la gândul că sunt un om mort printre vii.
Doamne, mare este taina rândulehi Tale. Tu mă păstrezi în viafă împotriva aş-
teptărilor mele şi împotriva vrăjmaşilor mei. Tu, Doamne, faci din mine privelişte înaintea
oamenilor şi a îngerilor, dăruindu-mi mila Ta, dincolo de nevrednicia mea? Dacă este
voia Ta să-ţi arăţi puterea întru neputinţa, răbdarea şi slăbiciunea mea, dă-mi harul Tău
şi întăreşte-mă să nu mă clatin în faţa celor ce mă prigonesc şi a celor ce caută sufletul
meu, să nu tnă ruşinez înaintea lor, ci mă ridică biruitor din moarte, ca să preamăresc
Numele Tău şi să-mi dai mântuirea Ta. Mă rugam în sinea mea şi plângeam; nimeni nu
ştia de ce, doar se uitau la mine îngrijorafi. Mă gândeam la starea sufletească a victimelor
inconştiente, manevrate de securitate.
Şi-or fi dat seama şi ei că procesul care li se pregăteşte avea ca scqj disparifia
probelor acţiunii de genocid fîzic şi moral din închisori şi lagăre de muncă forţată? Du-
pă spusa lui Livinski, se reluau anchetele în vederea procesului „ Ţurcanu et comţj\
336 VIRGIL MAXIM

Am fost scoşi în curtea interioară. La poartă ni s-au pus lanţuri la picioare şi am

fost urcap în autoduba închisorii. în afară de cei patru miliţieni cunoscufi erau doi
securişti veniţi de la Bucureşti, îmbrăcaţi civil.
Duba, prea mică, era oblonită; ferestrele erau zugrăvite numai pe exterior, iar pe
ea scria pâine. Duba căra „pâinea morţii"; moartea cerea neamului ca plată jertfe
facute cu conştiinja participării trupeşti la jertfa trupului lui Hristos, pentru a-i imprima
stigmatele Lui. Miliţienii s-au urcat în anticamera dubei, iar securiştii lângă şofer, nu
înainte de a ne preveni că vom fi executaţi dacă vom încerca să evadăm. Era o măsură
de intimidare sau o acoperire a propriilor conştiinţe. Ne-am zis „Doamne, ai grijă de
noi', şi duba a pornit.
Maşina alerga cu viteză, deci ieşisem din oraş. Ne rânduisem în schimburi, să
putem sta pe scăunelele montate pe laturile dubei şi ne înarmam răbdarea pentru un
drum lung.
După un timp, fumul îhecăcios provenit de la gazele de eşapament, pătrundea prin
podeaua dubei din ce în ce mai intens. Pardoseala dubei era mlocuită cu grătar aşa că
puteam fî gazaţi. Câţi nenorociţi nu şi-or fi dat sfarşitul aici? Vom fi şi noi victime?
Gândul nu şi-a urmat cursuL, căci oamenii începuseră tuşească şi să vomite, apoi crampele
şi înecăciunea ne cuprinseră pe toţi. Doi-trei rezistau cu greu; am început să batem în
uşă şi să strigăm cu toate puterile: „Deschideţi, deschideţir N-a răspuns nimeni. Bă-
team şi cu capacul tinetei şi strigam toţi cei care mai puteam.
Duba a tras pe dreapta. Miliţienii au deschis vizeta şi le-am explicat ce se întâm-
plase. Unul s-a dus la securişti. S-a întors cu răspunsul că situafia se va rezolva la
prima haltă. A închis vizeta şi duba a pornit iarăşi în viteză.
Neagu şi Vămanu aveau plămânii foarte slăbiţi. Dacă nu astupam orificiul din
podea puteam muri gazaţi. Am bătut iarăşi în uşă şi în perefii dubei şi-am strigat din
răsputeri. Perefii erau dubfi, ca zgomotele să nu se audă afară. Totuşi milipenii au
deschis vizieta. Noi am vârât un capăt de scândură din capacul tinetei, blocând îndiiderea
ei şi am cerut cu disperare să stăm de vorbă cu securiştii. Unul a apăsat pe un buton şi
duba a tras iarăşi pe dreapta. Ne aflam în câmp. Ofiţerului i s-a raportat că nu se mai
poate suporta fumul şi că cei mai mulţi sunt aproape leşinafi.
Dacâ nu se va astupa orificiul din podea, să se îndiidă doar grila metalică nu şi
uşa. Iar dacă nici acest lucru nu se poate, vom sparge duba, dându-le prilejul să ne exe-
cute. A zâmbit sadic. S-a consultat cu însoptorul său şi a spus miliţienilor să lase vizeta
deschisă. în timpul discupei ne-am înviorat puţin.
Am pomit iarăşi; gazele ieşeau şi în anticameră aşa că miliţienii suportau şi ei
După câteva minute au încuiat vizeta cu zăvorul. Am bătut cu disperare timp de o oră
în vizetă, în pereţii dubei, în podea. Ne-am zbătut să spaigem, să rupem sau să smulgem
grila prinsă în duşumea, ca să astupăm ştuţul, darnu aveam ia îndemână decât bocancn
şi unghiile mâinilor. Vomam şi tuşeam cu sughiţuri, iar câţiva erau sfârşip.
Cred că trecusem de Apahida, unde se bifiirca şoseaua Clujului spre Gherla,
când autoduba s-a oprit. Ofiţerii au venit şi ne-au ameninţat că dacă nu încetăm, ne vor
executa. Le-am rqjlicat că nu vor mai avea ce, doar cadavrele noastre asfixiate.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 337
 Au deschis apoi uşa dubei, iar miliţienii aşteptau cu armele în pozdţie de tragere. în
10-15 minute duba s-a aerisit. Ni s-a dat apă, dar o vomam. Fără explicaţie, am pomit
arăşi la drum. în dubă nu se mai degajau gaze şi fum. Deci orificiul era reglat de
txinăvoinţa stăpânilor. Se jucau cu viaţa noastră după bunul lor plac, cu scopul de a fi
aoi obsedaţi de gândul supliciului şi nu al salvării, fie chiar prin moarte. Nu-şi murdăreau
mâinile, numai cugetul. Aceştia erau pilaţii modemi.
Câteva ore drumul a fost acceptabil. Socoteam că ar fi orele 16-17, când gazarea
p fumegarea a isbucnit cu intensitate. Bătăilor disperate în pereţi nu li s-a răspuns.
După cum circula duba ne-am dat seama că suntem fie pe un traseu aglomerat, fie
iitr-un oraş. După timpul parcurs trebuia să fim la Alba lulia sau la Sibiu. Atunci
rse-am gândit să recurgem la un act lunită pentru a-i convinge să accepte oprirea gazării:
sâ cântâm un cântec legionar cât vom putea de tare rncât să flm auzifi din stradă. Am
"nceput Sfantă tinereţe legionară. Faptul a avut efect. Unul din securişti ne-a spus că
au vor mai da drumul la gaze dacă nu vom mai cânta. Le-am răspuns că nu vom
mai :ânta, dacă se aeriseşte duba, iar pe drum să ni se lase vizeta permanent deschisă
şi ni se dă capacul tinetei.
Mulţime de oameni se adunase în jurul dubei; milipenii îi ţineau la distanjă cu
armele şi unul dintre ofiţeri încerca să le explice că în dubă sunt criminali periculoşi.
Oamenii clătinau din cap, dar în faţa armelor se retrăgeau cu paşi înceţi. Din oraş au
venit şi alţi miliţieni care au împrăştiat mulpmea.
Nu pricepeam de ce faceau scandal în juruHransportului unor oameni aşa de
docili. Voiau să ne impresioneze cu privire la cele ce vor urma? Criminalii, n-au mai
deschis orificiul de gazare până la Bucureşti.
Infelegeam din atitudinea lui Livinski şi a lui Mărtinuş, că securitatea voia să se
spele pe mâini de răspunderea ce-i revenea în acţiunea de reeducare şi va face din ei
ppi ispăşitori. Pe noi vor să ne folosească ca martori ai acuzării, speculând posibila
noastră naivitate. Ne întrebam cum vor măslui depoziţiile noastre, ca să le fie favorabile?
Vor încerca şantaje: promisiuni de eliberare, uşurarea condipilor de detenţie sau metode
dure.
Ne convingeam reciproc, deşi nu era nevoie, că singura modalitate de a deconspira
adversarul este să nu creăm fisun în depoziţiile noastre şi să susfinem unanim că
reeducarea, ijidiferent de mijloacele ce le-a folosit, a fost iniţiată şi dirijată de securitate
şi de partid; deţinuţii înşelaţi iniţial şi prostiţi cu promisiuni de eliberare şi promovare în
funcţii superioare (Ţurcanu se visa diplomat în Elveţia) s-au transformat în uneltele
celor ce atentau la fiinţa spirituală şi biologică a neamului românesc.
Odată precizate aceste gândun, ne-am liniştit sufleteşte şi ne-am rugat lui
Dumnezeu să nu îngăduie celui rău ca să fim înşelaţi cu vicleniile slujitorilor lui. Spre
miezul nopţii am ajuns la Bucureşti şi am fost debarcaţi la Văcăreşti. Drumul iadului
luase sfarşit.
338 VIRGIL MAXIM

CAPITOLULII

La Văcăreşti

De câte ori pronunf Văcăreşti, testamentul Iui Enăchiţă Văcărescu mi se derulează

automatînminte:
Urmaşilor mei Văcăreşti,
Las vouă moştenire,
Creşterea limbii româneşti
Şi-a patriei cinstire!
Ideea creşterii limbii româneşti şi cinstirea patriei erau într-un contrast dureros cu
realitatea, încât simjeam că-mi joacă lanţul pe glezne. M-a trezit din gândurile şi starea
mea, firescul situajiei. Ofiţerii ne-au dat în primire „localnicilor" cu dosare cu tot şi-au
plecat.
Aşteptam să fim pedepsiţi, dar pentru comportamentul de pe drum nu s-a luat nici
o măsură. Pentru Vamanu am solicitat un medic. Doctorul Blidaru, fiu de preot din
Argeş, msoţit de una din asistentele pe care le avea, (două surori, fiice de chiaburi, date
afară din facultatea de medicină în anul III), s-au arătat binevoitori. Ne-au consultat cu
atenţie; nu erau străini de cele întâmplate la Piteşti şi Gherla. Doctorul Blidani, care
mă operase de apendicită, văzând starea mea de slăbiciune, m-a intemat în spital, unde
hrana era mai bună, cu mai multe dulciuri, necesare ficatului meu.
Acolo am devenit sanrtar de noapte; după apelul de seară uşile se îhchideau şi
puteai să mori liniştit, nimeni nu intervenea la strigătele bohavilorpână a doua zi dimineaţa
la deschidere. Erau foarte mulţi grav bolnavi, unii aveau operaţii deschise. Saloanele
corespondau unele cu altele şi astfel puteam circula prin fiecare.
Aici 1-am cunoscut pe Vladimir Dumitrescu, elev şi urmaş al lui Pârvan. Asupra
lui se încerca un şantaj, i se oferea tratament numai dacă accepta să introducă în lucră-
rile lui de arfieologie ideea că descoperirile facute atestă apartenenţa românilor la gru-
pul popoarelor slave şi nu la cel daco-roman, în perioada când se punea la cale dez-
membrarea statului român. Dar el îşi susţinea tezele cu competailă şi ardoare, aşa câ
era lăsat să se chinuie între viafă şi moarte. M-am bucurat de condijia sa ^irituală,
pentru demnitatea şi probitatea ştiinţifică, fiind exexnplu de modestie, sobrietate şi înal-
tă amştiinţă românească.
L-am cunoscut şi pe generalul Arbore, descendent din familia hatmanului Arbore
Acuzat de crimă de război, îşi ispăşea pedeapsa, deşi era grav bolnav, hipertaisiv. Fu-
sese adus nu paitru a fî tratat,xi pentxu a fi la dispoziţia securităţii, în vederea şantajului,
p«sttu ob^neîea imot dec\araţi\ compTOTm^toate m schimbu\ tratamsatuVui meâica\
Era vtn băîbat înimos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înattă ţinutâ
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 339

şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să
predea nepojilor ultimele lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, neam şi ţară.
Ak martir pe care 1-am întâlnit aici a fost Viigil Ionescu; trecuse prin Piteşti şi cu
ajutorul lui Dumnezeu ajunsese la spital. Avea crize de schizofrenie, provocate de su-
pliciile prin care trecuse. Ne-am împrietenit şi îi ajutam împreună pe cei bătrâni.
într-o sâmbătă, noi, cei mai tineri şi mai în putere, facuserăm curăţenie prin toate
saloanele şi spre seară ajnnseserăm la cel mai mic, de vreo opt paturi, ui care se afla şi
generalul Arbore; a vrut să-şi spele singur noptiera. Am insistat să o lase pe seama
noastră, dar n-a cedat. Apoi, obosit, s-a întins în pat. După zece minute, în timp ce
vorbea cu noi, şi-a dus mâna la tâmplă:
- Ah, ce durere de cap!
Când am voit să-i punem o compresă, capul i-a alunecat pe pemă. Avea peste
şaptezeci de ani. Am aprins o lumânare (aveam întotdeauna la noi un căpătâi de lumâ-
nare, de la infirmerie) şi-am plâns cu toţii. Am anunţat miliţianul de pe secţie şi el a îh-
ştiinţat administraţia. Dupâ o orâ au sosit zece ofiţeri şi doi medici care au confirmat
decesul. Ofiţerii au ordcmat să se facă autopsia cadavrului.
Dimineaţa spălam coridorul de la intrare ui saloane. Auzind buşituri am coborât
treptele în curte, mimând că mă duc la cişmea. Prin uşa întredeschisă, un milijian care
flcea serviciul de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor.
- Ce aţi constatat, de ce a murit?
- Parcă mai contează. Bine c-a murit! Eu am ordin să-1 tai!
Dar trezindu-se la realitate, s-a uitat spre mine speriat, văzând că cel ce îl întrebase
era un deţinut. Se răsti:
- Da' cu tine ce-i? Afară, mă!
Mi s-a pămt că se uită la topor. Am fiigit urmărit de imaginea pe care o văzusera:
capul generalului, despicat în patru, cu creierii pe un colţ de masă, stâlciţi de lama to-
porului. Dumnezeu i-a facut ahă primire în „salonul" Ospăţului împărătesc.

Meditaţie asupra morţii

Mulţi oameni mi-au murit pe braţe la Văcăreşti. Porunca milei dată de Biserică
-şi sub îndemnul „Să îngropipe cei morţT - se înţelege uşor în situaţiile când eşti sin-
gurul de faţă la despărţirea sufletuhu de trup, în faja lui Dunmezeu. De puţine ori şi în
puţine cazuri muribundul mai poate recqDţioia sau mai poate spune ceva. Starea de
comă paralizează toate manifestările conştiente. Sufletul nu mai poate ordona trupului.
Trupul nu mai răspunde prin organele lui, intoiţiei sufletului.
în rău sau în bine, unitatea matene-spirit avea o singură identitate. Acum are lcx:
o tragedie. Unicitatea om se divide. Forma şi formula materială s-a degradat. Funcţia
ei a încetat. Descompunerea şi reîntx>arcerea în elementele firii e evidaită. Nimaii şi
nimic nu mai poate opri acest proces. Limitarea în timp şi spaţiu a existenţei materie-spirit,
presupune raţiaial, un caitxol. O verificare. Mai esteposibilă continuarea şi continuitatea