Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucureşti

Facultatea de Arhitectură
Departamentul „Bazele Proiectării”

Activităţi practice
Anul 2
2019-2020

1
 Alte secrete ale vidului şi ale plinului
de Gherasim Luca

vidul vidat de vidul său este plin

le vide vidé de son vide c’est le plein
vidul umplut cu vidul său este vid
le vide rempli de son vide c’est le vide
vidul umplut cu plinul său este vid
le vide rempli de son plein c’est le vide
plinul vidat de plinul său este plin
le plein vidé de son plein c’est le plein
plinul vidat de vidul său este plin
le plein vidé de son vide c’est le plein
vidul vidat de plinul său este vid
le vide vidé de son plein c’est le vide
plinul umplut cu plinul său este plin
le plein rempli de son plein c’est le plein
plinul umplut cu vidul său este vid
le plein rempli de son vide c’est le vide
vidul umplut cu vidul său este plin
le vide rempli de son vide c’est le plein
vidul vidat de plinul său este plin
le vide vidé de son plein c’est le plein
plinul umplut cu vidul său este plin
le plein rempli de son vide c’est le plein
plinul vidat de vidul său este vid
le plein vidé de son vide c’est le vide
vidul umplut cu plinul său este plin
le vide rempli de son plein c’est le plein
plinul vidat de plinul său este vid
le plein vidé de son plein c’est le vide
plinul umplut de plinul său este vid
le plein rempli de son plein c’est le vide
vidul vidat de vidul său este vid
le vide vidé de son vide c’est le vide
este plin vid
c’est le plein vide
plinul vid vidat de vidul său plin
le plein vide vidé de son plein vide
de vidul său vid umplut şi vidat
de son vide vide rempli et vidé
de vidul său vid vidat de plinul său
de son vide vide vidé de son plein
în plin vid
en plein vide

2
Introducere
Unul dintre conceptele centrale ale teoriei contemporane – vidul – pare a descrie o entitate înzestrată în
mod paradoxal cu calităţi ordonatoare, structurante. Aflat în permanent contrapunct cu un plin, tendinţa
naturală este de a prelua massă de la acesta. Adus relativ recent în prim-planul studiilor culturale,
conceptul de vid a fost introdus şi în teoria arhitecturii pentru explicarea unor fenomene cu care omul
interacţionează la nivelul oraşului, teritoriului sau habitatului său. Şi pe aceste planuri, manifestările
vidului sunt diverse: de la aşa-numitele terrains vague, la spaţiile libere, flexibile, din locuinţa
contemporană; de la enclave teritoriale peisagere, la reţele invizibile de spaţii interstiţiale. Toate aceste
forme de manifestare ale vidului au în comun calitatea de promised land, adică un loc ce se cere a fi
ocupat cândva, întocmai ca în principiul transferului de massă enunţat mai devreme.

Date de temă
Anexate la prezenta temă, găsiţi 3 eseuri despre vid, scrise dintr-o perspectivă lirică, personală – extrase
din cartea „Spaţii în text. Eseuri şi alte încercări de înţelegere a arhitecturii", citată în Bibliografie:
1. Străzile pe care intră marea – forme ale vidului la nivel teritorial; vidul ca purtător de
informaţie, de massă, ca un cod genetic – plinul devine un simplu contrapunct la o
massă haotică de vid.
2. Sufletul casei napoletane – secvenţe ordonate de plin | gol în cadrul structurii urbane a
unui cartier italian cu „case a corte”: vidul ca element structurant
3. Piaţa din cărămizi – câmpuri de vid structurant care converg într-un centru vid – străzi şi
Piazza dei Campi, în Sienna

Cerinţe
Pe baza acestor eseuri, şi ajutându-vă şi de orice alte surse de documentare, sunteţi invitaţi să elaboraţi
3 desene (câte unul pentru fiecare eseu), imaginându-vă diferite ipostaze ale spaţiilor descrise sau
sugerate în textul respectiv. Redactarea se va face în orice tehnici, la alegere, pe format A3.
Predarea se va face la distanță (online) la adresa comunicată de îndrumătorii de atelier.

Obiective didactice
1. asimilarea conceptelor de: vid, gol structurant, interstiţiu, tranziţie, ierarhie, spaţiu intermediar;
2. exersarea transpunerii unui concept abstract în configuraţii spaţial-volumetrice;
3. exersarea abilităţilor de exprimare grafică.

3
Criterii de evaluare şi notare
1. relevanţa conceptuală a ipostazelor spaţiale alese şi ilustrate;
2. calitatea grafică a desenelor.

Perioada de desfășurare a practicii: 13-17 aprilie 2020

Termen predare: 4 mai 2020
Colocviu: 4 mai 2020, modalitatea de desfășurare (online) va fi stabilită de către fiecare echipa de atelier
Evaluare: 11 mai 2020 - transmiterea notelor în format electronic pe adresa secretariatului.
(Centralizarea și transmiterea notelor către studenți va fi făcută doar de către secretariatul
departamentului).

Bibliografie
AMATO, Francesco – “Dentro ai vuoti”, în La Città Nuova, no. 9 / 1994
van BERKEL, Ben & BOS, Caroline – Move, Goose Press & UN Studio, Amsterdam 1999
CALVINO, Italo – Le città invisibli, Oscar Mondadori Ed., Bologna 1999
DUŢESCU, Mihai – „Spaţii în text. Eseuri şi alte încercări de înţelegere a arhitecturii", Ed. Universitară
Ion Mincu, Bucureşti 2017
HERTZBERGER, Herman – Lessons for Students of Architecture, 010 Publishers, Rotterdam, 1991
IOAN, Augustin – „Spaţiu striat vs Spaţiu vag”, în Khora, Paideea, Bucureşti 1998
LUCA, Gherasim – „Autres secrets du vide et du plein” în „Héros-Limite”, José Corti Ed., Paris 1995
MOLDOVAN, Vlad – „Blank”, Cartea Româneasca, Bucureşti 2008
de SOLÀ-MORALES, Ignasi – „Terrain vague” în Anyplace, MIT Press, Cambridge, USA 1995
STAN, Angelica – „Spaţii intermediare”, Tracus Arte, Bucureşti 2016

https://issuu.com/zahariade.mail/docs/de_la_i_nfundatura_la_intrare
https://www.researchgate.net/publication/311806498_Re-Thinking_the_role_of_Urban_In-
Between_Spaces

Întocmit: Director de Departament:

șef lucrări dr. arh. Mihai Duțescu conf. dr. arh. Melania Dulămea

4
 STRĂZILE PE CARE INTRĂ MAREA

Sulina se naşte din două mătci: pe de o parte, din apa Dunării, prăfoasă şi cu ochii ei mari,
înnămoliţi; pe de altă parte, din apa sărată a mării, vioaie şi nesigură, cu strălucire de scoici. Se
întâlnesc, se amestecă şi zămislesc împreună oraşul, prins la mijloc între dinţii de spumă ai mării şi
malurile de beton ale canalelor Dunării; un teritoriu acvatic fără sfârşit condiţionează întregul cuib terestru
al ţărmurilor înverzite, scăldate de lumină, cu străzi întinse dinspre soare-răsare spre soare-apune – de la
un răsărit cu bobiţe de nisip, până la apusul de mâl rău mirositor al canalelor Dunării.
Ţâncii blonzi – copiii Sulinei – ies în stradă cu undiţele sub braţ, mergând către capăt. Strada îşi
continuă drumul cu un canal, apoi stuf, după care… nimic. Doar apă lâncedă, de Dunăre, sau nisip, nisip
şi încă puţin nisip, până la corpul greoi, cu valuri, al mării. Degeaba i-ai urmărit cu privirea, pentru că n-ai
avea cum să-i pierzi: atât este strada de dreaptă, croită după forţa valurilor marine, şi rar vei putea vedea
ceva dincolo de capăt. Poate peşti sau o altă vietate înaripată, plutind peste-o creastă de val.
Desfundate, străzile se-ntind fără obstacol până la buzele reci ale celor două ape, închinându-li-se şi
primind săruturi pe frunte: mâl subţiat de apa Dunării sau spumă de mare.
Pe străzile astea intră marea, pe străzile astea intră Dunărea: o natură vie a celor două ape dă
naştere naturii urbane, împietrită azi în ziduri, cornişe, stucaturi şi bosaje aduse de departe de marinarii
englezi, italieni, greci, olandezi, ori de brazilienii care lucrau prin port în secolele trecute, protagoniştii
celor mai demente beţii, orgii, încăierări şi potoale, clocotind de uzo şi rom cubanez, laolaltă, docheri,
fochişti, maşinişti, marinari şi comercianţi de pretutindeni, ducând cu ei istorisiri lungi, spuse în graiuri
sonore: toate, despre deşertăciunea apelor ce i-au purtat cu bine în portul Sulina şi despre universul lor
necuprins încă. Ai zice ba un fragment de Stabmul depravat, ba o Veneţie decadentă, subversivă, a
estului colonial românesc. Oraşul astfel clădit a fost pus în slujba apelor pe veci: apele i-au dat viaţă şi tot
ele îl vor omorî vreodată, ca într-o poveste arhaică cu legi sfinte, nescrise.
Cine au fost cei care l-au locuit la începuturi nu putem spune, căci n-au făcut decât să-şi
rânduiască traiul după bunul plac al acestui oraş bastard – pradă la rândul său bunului plac al Dunării şi
al mării. Semnelor lăsate aici de vechii locuitori li s-au adăugat peste timp altele, aduse de ape. Astfel, nu
mică-ţi va fi mirarea când ai să vezi bovindouri englezeşti frumos încrustrate, pictate însă în albastru
lipovenesc, ori străzi largi – pavate în schimb cu cel mai fin nisip, cu pulbere de scoici şi corali – cu bărci
lăsate la smolit peste paturile ţepoase de stuf, şi peşti frecaţi cu sare întinşi la uscat în faţa caselor
fostului consulat norvegian: azi, cherhana. Totul, într-o perfectă logică a celor două ape călătoare, a
haosului şi armoniei acestora.

5
 Astfel, în-semne de pretutindeni sunt aduse şi organizate aici de puterea oarbă a celor două ape,
ca două femele născătoare de ordine – o ordine stranie, cu chip şi nume de oraş. Aglomerate şi
sedimentate unele într-altele, semnele acestei naturi ciudate construiesc micul univers al Sulinei, supus
din toate cele patru părţi întinderilor pustii de ape dulci şi sărate, fără timp şi fără mărime.

6
 SUFLETUL CASEI NAPOLETANE

Lemitone di Aversa datează din vremea lui Carlo de Aragon şi a lui Federico Secondo – principii
spanioli care au îngenuncheat Italia meridională, făcând din Napoli un oraş cum nu vei mai fi găsit
nicăieri. Au creat cartierele spaniole din străzi, parcele, portaluri de lemn, curţi şi ferestre egale, ridicând
totul la unghi drept, după o ştiinţă moştenită mai apoi de Cerdà, când a creat Eixample de Barcelona. Ca
şi Eixample, şi Lemitone e tăiat de o diagonală, dar se întinde pe o arie de numai 1 km², în partea de vest
faţă de Via Bersaglieri.
Azi, intrările în acest cartier sunt flancate de adevăraţi străjeri indieni, pakistanezi, sri-lankezi în
fuste, care vând beţişoare aromate, dar şi castane coapte ori nocciole în caramel. Te izbeşte mirosul
halucinant al fumului, iar ei îţi zâmbesc cu toţi dinţii; sunt veniţi de departe, în burta vreunui vapor plin cu
mirodenii. Cu banii agonisiţi din prăjitul castanelor – în oraşele din câmpia napoletană, ca şi altundeva –
îşi vor face casă mare şi-şi
vor împodobi frumoasele lor neveste cu fel de fel de gablonţuri: „See, my friend, I come from Punjab…”
Mă strecor prin mulţime, sunt pentru prima oară aici şi cu siguranţă mai străin decât veselii
vânzători indieni. Eu: în căutarea unor case. Ei: integraţi în viaţa oraşului, în haosul său – neînchipuit de
viu şi, paradoxal, mai aproape de Mumbai, Calcutta, Delhi. Mă transpun alături de ei într-un lanţ al
amintirilor savuros, alături de o soră sau o soţie iubită, care întinde rufe, plângând, în curtea de lut a unei
case indiene: sari şi kurta pajama galbene. Tot aşa, în Lemitone di Aversa vei găsi cearşafurişi cămăşi
întinse pe sfoară, uscate instantaneu de aerul încins – acelaşi, ca şi în curţile de lut crăpat din Punjab.
E duminică dimineaţa, iar vânzătorii ambulanţi de peşte strigă prelung, într-o napoletană
indefinită, la întrecere cu muzica ce se aude de la vreun balcon, ori cu vreo localnică mai
temperamentală ce-şi ceartă copilul, cu vânzătorii de îngheţată, de anghinare sau limoncello. Mulţi
oameni sunt la biserică, căci e bineştiut că Fecioara îi veghează; razele de soare, miresmele beţişoarelor
indiene, fumul dulceag al caramelului ars, ţipetele vânzătorului de peşte şi-ale copiilor: toate se răsucesc
de-a valma dincolo de Via Bersaglieri, furişându-se până în curţile însorite ale caselor napoletane. Ajunse
aici, fac câteva rotocoale, pentru a intra apoi înăuntru, în case, şi tot aşa, până la oamenii ăştia pregătiţi
parcă pentru o duminică perpetuă.
Cotesc de pe zgomotoasa Via Francesco Serao şi intru într-o curte, unde logica vieţii în aer liber,
a soarelui şi-a divinităţilor protectoare se traduce pur şi simplu în linişte. Lămâii au înflorit, pentru
mandarini mai aşteptăm câteva săptămâni. Pavajul de teracotă se udă de la o pompă de apă, încercând
să ţină piept arşiţei; miroase a ragù şi a rufe proaspăt spălate. Curtea e închisă pe toate cele patru laturi,

7
dintre care casa articulează două, pe când celelalte două sunt blocate de spatele construcţiilor vecine;
toate casele sunt astfel orientate după soare. Scări de granit masiv pornesc din curte – atenţie să nu
calci pe crengile lămâilor! – şi se pliază până la cursiva de la etaj, sprijinită la rândul său pe arce grele,
aplatizate. De sus, de aici, se intră direct în camerele celor trei-patru familii care împart casa şi, totodată,
acelaşi spaţiu al curţii. Astfel, casele au doar o faţadă la stradă, unde este supusă unui front comun şi
banal alături de restul, căci spre curte aşa-zisa faţadă e dinamică,
schimbătoare, dată fiind cursiva care negociază, cum obişnuim noi să spunem, relaţia dintre construcţie
şi spaţiul liber al curţii. Totul e auster, anti-arhitectural aproape: ziduri greoaie, introvertite, fără intenţia
vreunui decor, căci adevăratul decor e la fel de efemer ca şi razele soarelui sau ca fumul beţişoarelor
arse: flori de lămâi şi mandarini, glicină şi câte un palmier leneş.
În consecinţă: „Vreau să-mi faceţi o casă urâtă, dar cu o curte frumoasă!” exagera superb Sergio
Stenti, arhitectul care conducea laboratorul de proiectare al şcolii din Napoli. Şi noi: „Guaglio! 'Sto
professo ffa 'o scemmo! State attient'!”

8
 PIAŢA DIN CĂRĂMIZI

Celui ce calcă prima oară pe pământul Sienei îi va veni greu să distingă detalii în marele cufăr
cărămiziu, plin cu cărămizi arse de cărămidarii vremurilor. E inutil să vorbim despre gustul cafelei
toscane, despre cum se atârnă halca de prosciutto în cârligele bătute din ciocan, despre funiile
unsuroase de cânepă ale aceloraşi cârlige, despre aerul uscat pe care-l respiri încă din gară; despre
Arezzo, Prato şi altele asemenea, care-ţi pregătesc ochiul obosit de dantelăriile Pisei să-şi afle odihna pe
şirurile de chiparoşi şi de pini, pe marea azurie răsturnată în cer şi pe întinderile de galben cât vezi cu
ochii: rapiţă şi muştar în floare. Urci şi cobori dealuri cu trenurile regionale şi te gândeşti dacă chiar
merită să poposeşti în staţiile orăşelelor, sau dacă nu cumva e mai bine să întinzi coarda timpului, într-o
călătorie dulceagă, hrănindu-te doar cu aerul galben-verzui al Toscanei.
Cobori însă când trenul opreşte, şi nimic din ce-ţi înfăţişează oraşul la gara din vale nu va
semăna cu ce vei vedea de-acum înainte. Nimic din forţa minerală a dealurilor unduitoare, din seva
florilor de muştar care ţi-au dus paşii până la Siena nu ţi se va oferi sus, pe colina roşcată de lut,
supraexpusă unui soare aspru de martie. Aici ai parte de un peisaj făcut din muchii severe şi cornişe
prelungi ce converg spre punctul terminus, un chakra al ochilor tăi – pe de-o parte – şi ombilicul
cărămiziu al oraşului, pe de alta. Străzile sunt întinse ca un plocon domnesc, pliate în unghi obtuz pe
planul faţadelor până la intersecţia îngustă cu cerul. Aici proiecţia străzii îţi apare infinită; natura de aer se
va alătura celei terestre, şi urmăreşti cu privirea strada asta făcută din streaşini largi, cu borduri din
cornişe şi cu faţade răsturnate, în logica perfectă a dublului celest, imaterial încă de la bază: Siena îşi are
astfel surata sa oglindită sus, în apa mării din cer.
Aerul pătrunde printre case, le retează muchiile, pentru a se strecura apoi printre oameni,
împingându-i anapoda, dându-i de-a dura. Această natură oglindită e condiţionată şi condiţionează
natura terestră masivă, sculptată în roca de lut. Porumbei de multe feluri vei găsi pe străzile de aer ale
Sienei; plutesc ceremonios, învârtindu-se în rotocoale ample. Doar să-i urmăreşti cu privirea, şi nu te vei
pierde; drumul lor, ca şi-al tău, are aceeaşi logică. Te frângi cu ei după unghiurile străzilor, te intersectezi
cu aerul de sub aripile lor, alături de toată lumea din jur; oameni şi păsări, duşi de străzile-coridor înspre
capăt: punctul terminus, baroc şi intrigant, splendid reprezentat. Este 7 martie, data carnavalului italian, şi
aştepţi cu sufletul la gură apariţia unui palat senzaţional, împodobit ca pentru sărbătoare… dar rămâi
perplex în faţa unui gang minuscul prin care intri în Piazza, locul către care vei fi mers ore bune cu un
tren printre lanuri de muştar înflorit, ca să te strecori mai apoi în labirintul obtuz, de aer şi zid deopotrivă.
Cortegiul de păsări înfoiate îţi dublează mişcările ca şi până acum, căci marea Piaţă îngăduie tuturor să

9
se amestece: un colaj de naturi duale îşi face loc aici – balerine cu torţe fumegând, pitici mascaţi,
saltimbanci pe picioroange, şi porumbeii ce învăluie capetele zburlite ale tuturor. Aerul colorat defineşte
forme fără consistenţă; păsările îl agită cu jocul aripilor, izbindu-l de clădirile severe, făcându-i loc prin
ferestrele deschise pentru a umple o cameră oarecare, într-un peisaj urban altfel brut, de un cărămiziu
sec.
Palatul pe care-l găseşti aici trece neobservat: nimic mai mult decât ce e în jur – şi ai înţeles că
marea matcă a Pieţei, goală, vidă, golită, e de fapt palatul pe care-l visai: abundă în mirosuri dulcegi, cu
mii de feţe umane privind în sus către filigranul de aer învolburat de zborul păsărilor. Pământul roşu pe
care calci se pliază în falduri, sub forma unui fund de oală. Pereţii, deopotrivă roşii, se ridică pe toate
părţile, închizând astfel suflul preţios al Siennei, cu toate vietăţile lui. Astfel formată, amintirea aceasta te
va tulbura peste ani de fiecare dată când te vei gândi la chipul oraşului toscan, ştiind că ai şi tu un loc al
tău în mulajul acelui moment magic, în acea matriţă de carnaval.

10