Drept+civil Teoria+obligatiilor+Unitatea+III PDF

3.
EXECUTAREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

3.2. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să defineşti conceptul de executare a obligaţiilor;

 să delimitezi formele de executare a obligaţiilor;
 să caracterizezi conceptele juridice de transmitere şi transformare a
obligaţiilor;
 să identifici modalităţile de transmitere a obligaţiilor.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Ioan Apostu Executarea şi transformarea obligaţiilor
3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor
Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformarea

obligaţiilor.
3.1.1. Executarea directă (în natură) a obligaţiilor
Noţiuni generale. Principiul executării în natură a obligaţiilor
Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale:

executarea voluntară sau plata (care este o executare directă sau în natură
voluntară) şi executarea silita (sau „plata silită” care poate fi o executare
directă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).
Executarea directă sau in natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori,
de bunăvoie, adică prin plată. Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat
executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină executarea în
natură prin intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executarea
directă sau în natură a obligaţiilor poate avea ioc prin plată, făcută de
bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silita a prestaţiei, împotriva
voinţei debitorului, prin constrângere.
Aşadar, dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului despăgubiri, în ipoteza

în care acesta nu îşi execută obligaţia asumată, vorbim despre executarea
indirectă a obligaţiei sau prin echivalent. În materia executării obligaţiilor
stă la bază principiul executării în natură a obligaţiilor, şi anume executarea
prestaţiei înseşi la care s-a obligat debitorul, adică în mod voluntar.
Însă forma cea mai frecventă şi mai dinamică de executare voluntară a
obligaţiilor o constituie plata. Numai în măsura în care însă debitorul nu
voieşte sau nu poate să-şi execute în mod voluntar obligaţia, creditorul poate
cere executarea acesteia în mod silit, fie în natură, fie prin echivalent bănesc.
Plata
A. Generalităţi
Plata este reglementată în art. 1499-1515 C. civ., care compun Capitolul 1
intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor’) din Cartea a V-a
(„Despre obligaţii'’). Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere a
obligaţiilor, plata este supusă unei reglementări ample şi detaliate. Codul civil
cuprinde reguli privitoare la noţiunea de plată (art. 1469-1471), la subiectele
plăţii (art. 1472-1479). la condiţiile plăţii (art. 1480-1498), la dovada plăţii
(art. 1499-1505), la imputaţia plăţii (art. 1506-1509) şi la punerea în întârziere
a creditorului (art. 1510-1515).
În vorbirea curentă semnificaţia noţiunii de plată este aceea de remitere a unei
sume de bani pentru un lucru dobândit prin cumpărare, confundându-se cu
preţul. Sensul juridic strict al plăţii este acela al executării voluntare a unei
obligaţii civile de către debitor sau de către o altă persoană, indiferent că
obiectul ei este de a da, a face sau a nu face ceva. În acest sens, dispune şi
Codul civil în art. 1469 alin. (1):
Drept civil. Teoria obligaţiilor 134

„Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată
de bunăvoie.” În consecinţă, plata reprezintă, în terminologia legală,
executarea benevolă a obligaţiei care duce la stingerea acesteia. Prin alin. (2)
al art. 1469, legiuitorul detaliază definiţia,, indicând obiectul plăţii care poate
să constea în: remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alte
prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.
În ce priveşte sfera obligaţiilor la care se poate referi plata, trebuie să
subliniem că acestea pot avea ca obiect orice prestaţii: poate fi vorba de
executarea prestaţiei de a da (varianta curentă şi în limbajul juridic, mai ales
dacă se vorbeşte de prestaţia de a da o sumă de bani), de executarea benevolă a
unei obligaţii de a face sau chiar de a nu face.
O executare benevolă a obligaţiei presupune preexistenta unei obligaţii
valabile. Tocmai de aceea. art. 1470 C. civ.. prevede că „Orice plată presupune
o datorie”. Lipsa temeiului plăţii are drept consecinţă calificarea operaţiunii in
plată nedatorată care reprezintă un fapt juridic licit reglementat de art. 1341-
1344 C. civ. Cu toate acestea, executarea unei obligaţii naturale nu va fi
considerată plată nedatorată, ci va consolida obligaţia preexistentă, făcând
imposibilă repetiţiunea conform art. 1471 C. civ.: „Restituirea nu este admisă
în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.
Noţiunea plăţii este uzitată şi atunci când este vorba despre actul juridic ce ia
naştere între solvens şi accipiens prin ceea ce am numit mai sus plata
nedatorată sau plata indebitului. Deşi efectul plăţii îl constituie într-adevăr
stingerea unei obligaţii civile, plata în sine reprezintă de fapt însăşi executarea
prestaţiei asumate. Mai concis, obligaţia executată prin plată se stinge. Ca şi
operaţiune juridică complexă, plata impune pentru valabilitatea ei mai multe
condiţii care impun comentariile ce urmează privitoare la cine poate face sau
primi plata, obiectul şi indivizibilitatea plăţii, data şi locul plăţii, imputaţia şi
dovada plăţii.
B. Condiţiile plăţii
Cine poate face plata? (solvensul)

Aşa cum precizează art. 1472 din C. civ. „Plata poate să fie făcută de orice
persoană, chiar dacă este un teii în raport cu acea obligaţie”.
Interpretarea acestui text pune în discuţie o largă sferă de persoane care pot
face o plată valabilă şi anume:
1. Debitorul cel mai interesat să stingă obligaţia asumată prin plată, fie
personal, fie printr-un reprezentant, afară dacă plata nu constituie faptul
Reţine personal al său. Se mai impune o precizare şi în ceea ce priveşte obligaţia de a
categoriile da constând în transmiterea unui drept real, care fireşte nu poate constitui decât
de fapta titularului acestui drept.
persoane
care pot 2. Plata mai poate fi făcută şi de către un codebitor solidar, aşa cum este spre
face plata! exemplu plata făcută de către comitentul obligat alături de prepus.
3. Plata mai poate fi făcută şi de către un terţ care are interes să stingă
obligaţia debitorului, exemplul cel mai frecvent utilizat fiind plata datoriei
debitorului de către dobânditorul unui imobil ipotecat în vederea eliberării de

sarcini a imobilului.
4. În cele din urmă plata poate fi făcută şi de către o persoană neinteresată aşa
cum ar fi cazul gratificării debitorului de către un terţ care face plata în locul
lui cu acordul creditorului. Nu de puţine ori de exemplu, părinţii înţeleg să-şi
gratifice fii majori achitându-le integral sau parţial unele datorii!
Deci plata poate fi făcută, în principiu, de orice persoană. În consecinţă, nici
creditorul nu are dreptul să refuze o asemenea plată [art. 1474 alin. (2) C. civ.].
De la această regulă există următoarele excepţii: a) în cazul în care natura
obligaţiei (de exemplu obligaţiile intuitu personae) impune ca plata să fie
făcută numai de către debitorul acelei obligaţii, în afară de situaţia când
creditorul îşi dă acordul; b) în cazul în care s-a stipulat în convenţia părţilor că
executarea poate fi făcută numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) C. civ.]; c)
în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert, conform art. 1482 alin. (1) şi (2) C.
civ., plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o
persoană cu capacitate de exerciţiu deplină (în cazul în care debitorul nu este
titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligaţia sa nu se
stinge şi se aplică regulile art. 1230 C. civ., referitoare la obiectul contractului);
d) în sfârşit, creditorul este obligat sa refuze plata care îi este oferită de im terţ
dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia
cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor [art. 1474 alin. (1)
C. civ.]. (Pop, 2012, p. 709)
C. Cine primeşte plata?
În această privinţă, legiuitorul precizează cât se poate de clar în art. 1475 C.
civ. că plata trebuie a) creditorului: b) reprezentantului său, legal sau
convenţional; persoanei autorizată de instanţă să o primească; d) persoanei
indicate de creditor să primească plata.
In plus, accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie
considerată valabilă, cu excepţia cazului în care plata făcută către incapabil a
profitat creditorului şi numai în măsura în care i-a profitat acestuia (art. 1476
C. civ.). Într-o atare situaţie, plata este considerată valabilă dacă şi în măsura în
care a profitat creditorului. în caz contrar, putând fi solicitată din nou.
Plata făcută unui terţ. Sunt situaţii de excepţie când plata este valabilă chiar
dacă a fost făcută altor persoane decât cele indicate de art. 1475. Astfel, art.
1477-1478 C. civ., prevăd că plata făcută altor persoane este valabilă în
următoarele cazuri:
a) când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o
primi - art. 1477 alin. (1), lit. a). Prin ratificarea plăţii de către creditor, terţul
care a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului. O asemenea ratificare
poate să fie expresă sau tacită, important fiind ca manifestarea de voinţă a
creditorului să ateste renunţarea acestuia la dreptul de a invoca nulitatea
relativă a actului juridic al plăţii;
b) când cel care a primit plata fără a avea acest drept, devine ulterior titularul
creanţei [art. 1477 alin. (1) lit. b)]. De exemplu, ulterior plăţii faţă de sine,

terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant,

dobândind, astfel, şi creanţa;
c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe
liberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situaţia unui terţ care
deţine, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primească
plata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor - situaţia trebuie asimilată
celei a creditorului aparent);
d) când plata a fost făcută unui teii în afte condiţii decât cele menţionate mai
sus şi nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute mai
sus (nu a fost ratificată, terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii,
terţul nu deţinea o chitanţă semnată de creditor), ea poate fi totuşi considerată
valabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura în care a profitat
creditorului [art. 1477 alin. (2) C. civ.]. Este astfel, de exemplu, plata făcută de
solvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi iniţiat o
poprire a creditorului;
e) când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună-
credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia (art.
1478 C. civ.), atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar dacă
creditorul nu a profitat de ea. Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unui
moştenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat de
moştenitor care este ulterior anulat, sau fără a se cunoaşte că acest act a fost
deja anulat. In această ipoteză, urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit pe
acelea ale restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este, bineînţeles, obligat să
restituie adevăratului creditor plata primită. (Pop, 2012, p. 711)
A. Obiectul plăţii
O consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor este regula
instituită de art. 1492 alin. (1) C. civ., conform căruia, „Debitorul nu se poate
libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea
prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte la
aceasta". Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau
prestaţia pe care o datorează. In executarea prestaţiilor sale, el „este ţinut să îşi
execute obligaţiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin
contract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor aflat în executarea unor
obligaţii profesionale, „diligenţa se apreciază ţinând seama de natura
activităţii exercitate” [art. 1480 alin. (1) şi (2) C. civ.].
Obiectul plăţii poate diferi în funcţie de obiectul obligaţiei după cum urmează:
a) dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a preda un bun cert, debitorul
trebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei
[art. 1482 alin. (1) C. civ.], aşadar nu în starea în care acesta se găseşte în
momentul plăţii. El nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului, dacă
aceasta se datorează cazului fortuit ori forţei majore. Totuşi, debitorul va
răspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit după
punerea sa în întârziere şi în toate cazurile, fără distincţii dacă pierderea sau
deteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului. (Pop, 2012, p. 713)
b) Dacă dimpotrivă, obiectul îl constituie un bun generic, debitorul nu poate

fi liberat de obligaţia sa de predare datorită pieirii sau stricăciunii, fiind
aplicabil principiul genera non pereunt. El va fi ţinut să-i remită creditorului
bunuri de acelaşi gen şi cantitate cu acelea datorate creditorului.
B. Data şi locul plăţii
Art. 1494 C. civ. instituie o serie de reguli succesive şi graduale de determinare
a locului plăţii. Nerespectarea acestora va avea drept consecinţă o abatere de la
principiul executării întocmai a obligaţiilor, consecinţă a principiului executării
în natură a obligaţiilor. Locul plăţii se determină după cum urmează:
a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor
(este vorba de determinarea convenţională a locului plăţii [art. 1484 alin. (1)].
Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcută
la domiciliul creditorului este portabilă. Părţile pot determina însă şi un al
treilea loc pentru efectuarea plăţii - de exemplu, locul unde bunul se află în
momentul plăţii;
b) în cazul în care natura prestaţiei (de exemplu, furnizarea de curent
electric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliul
creditorului acestei prestaţii) sau practicile stabilite de părţi (este vorba de
practicile convenţionale generate de executarea unor obligaţii anterioare într-un
anumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că va
guverna şi noua executare) ori uzanţele (de exemplu, regulile generale care
sunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă comercială, într-un
anumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii), permit determinarea unui
anumit loc pentru efectuarea plăţii, atunci plata va trebui efectuată în acel loc
[art. 1494 alin. (1) C. civ.];
c) atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fi
determinat în funcţie de natura prestaţiei sau cu ajutorul practicilor
convenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie contrară, ea trebuie
făcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) C. civ., urmându-se aceste
distincţii: i. dacă este o obligaţie bănească (monetară), ea trebuie executată la
domiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii, fiind, aşadar, portabilă', ii.
dacă obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat\ atunci
plata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheierii
contractului; iii. în sfârşit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alte
obligaţii (deci cu excepţia celor monetare şi de a preda un bun cert), plata se va
efectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii, fiind
aşadar, în general, cherabilă. Deci, regula generală (putem spune, de drept
comun) este aceea că plata este cherabilă şi nu portabilă, adică trebuie cerută
la domiciliul debitorului. Uneori, legiuitorul stabileşte reguli specifice pentru
executarea anumitor obligaţii, în materia contractelor speciale”;
d) în sfârşit, în ce priveşte domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinant
pentru efectuarea plăţii, trebuie să reţinem că, acesta este cel din momentul
efectuării plăţii. Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediului
determinat ca loc al plăţii se produce după momentul încheierii contractului,
partea care a generat această schimbare este ţinută să suporte, în lipsa unei
stipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care această
schimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) C. civ.]. (Pop, 2012, pp. 715-716)
Sarcina de lucru 1
Identifică şi argumentează categoriile de persoane care pot face o plată
valabilă (3-4 fraze).
C. Indivizibilitatea plăţii
Este de principiu că obligaţia trebuie îndeplinită integral, în sensul că, aşa cum
dispune art. 1490 C. civ. debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din
datorie, fie datoria divizibilă chiar. Debitorul nu poate face o plată valabilă
decât dacă aceasta este şi integrală.
De la acest principiu există însă şi unele excepţii:

1. dacă prin convenţia lor părţile au statuat ca plata să fie divizibilă;
2. în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi moştenitori, când
datoria se divide între aceştia potrivit cotelor lor succesorale;
3. în cazul stingerii obligaţiei prin compensaţie, creditorul obligaţiei celei
mai mari va primi doar o plată parţială;
4. dacă instanţa acordă un termen de graţie debitorului, ea poate eşalona
plata.
D. Imputaţia plăţii
Este posibil ca un debitor să aibă faţă de acelaşi creditor mai multe obligaţii
care au ca obiect sume de bani sau bunuri de aceeaşi natură. Am văzut că plata
parţială nu poate fi primită, dar o plată îndestulătoare pentru o parte dintre
datorii trebuie stabilită în aşa fel încât s-ar putea pune problema care anume
dintre datorii se va stinge prin ea. O astfel de determinare poartă numele de
imputaţia plăţii. Imputaţia plăţii se stabileşte fie pe cale convenţională sau în
lipsa unei înţelegeri bilaterale de către una dintre părţi, fie prin voinţa legii.
Imputaţia plăţii poate fi făcută prin acordul părţilor sau prin voinţa uneia din
ele. De regulă, ea se face prin acordul părţilor. în acest caz, imputaţia nu
cunoaşte limite (părţile pot conveni imputarea plaţii direct asupra capitalului,
înainte de dobânzi şi cheltuieli sau doar asupra cheltuielilor şi capitalului, să
stabilească plăţi parţiale ale unor creanţe diferite, ajunse sau neajunse la
scadenţă etc.), doar că, fiind vorba de un acord patrimonial, în ipoteza în care
este încheiat în frauda anumitor creditori, el poate fi atacat printr-o eventuală
acţiune pauliană (art. 1562-1565 C. civ.). În lipsa acordului de voinţă,
imputaţia poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voinţă unilaterală.

Atunci când imputaţia plăţii se face de debitor, el va arăta care datorii înţelege
sa fie plătite. Debitorul poate face imputaţia plăţii în următoarele limite,
stabilite de art. 1507 C. civ.:
a) când creanţa este producătoare de dobânzi şi/sau a presupus cheltuieli, nu
poate impune creditorului plata capitalului înaintea plăţii dobânzilor şi nici pe
acestea înaintea plăţii cheltuielilor [art. 1507 alin. (1) C. civ.];
b) dacă unele datorii sunt scadente, iar altele n-au ajuns la scadenţă, iar
termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputaţia
numai asupra datoriilor scadente [art. 1507 alin. (2) C. civ. - textul este necesar
să fie completat cu cel al art. 1496 C. civ., referitor la plata anticipată];
c) în cazul plăţii efectuate prin virament bancar, imputaţia trebuie făcută de
către debitor prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el însuşi pc
ordinul de plată [art. 1507 alin. (3) C. civ.];
d) în sfârşit, ca regulă de principiu, dedusă din principiul indivizibilităţii plăţii
consacrat de art. 1490 C. civ., debitorul nu are dreptul să impună creditorului o
plată fracţionată.
In cazul în care plata nu a fost imputată convenţional, dacă nici debitorul nu a
făcut imputaţia plăţii, atunci creditorul poate face imputaţia plăţii. În acest
sens, „creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să
indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa.” [art. 1508 alin.
(1) teza I C. civ.]. (Pop, 2012, p. 720)
Dacă între părţi nu există un acord privitor la imputaţia plăţii, atunci devin
aplicabile următoarele reguli generale privitoare la imputaţia legală a plăţii:
1. dacă o datorie este ajunsă la scadenţă iar cealaltă nu este exigibilă, plata se
impută mai întâi asupra datoriei ajunsă la scadenţă;
2. dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face mai întâi asupra datoriei
celei mai oneroase pentru debitor;
3. dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, imputaţia se va face
mai întâi asupra datoriei celei mai vechi;
4. dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase şi de vechi, imputaţia se
va face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;
5. imputaţia se va face mai întâi asupra dobânzii şi apoi asupra sumei datorate.
6. în toate cazurile însă, „plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de
judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea
cronologică a scadenţei acestora şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu
convin altfel.” [art. 1509 alin. (2) C. civ.]. (Pop, 2012, p. 721)
E. Dovada plăţii
Efectul plăţii fiind liberarea debitorului de obligaţia asumată, orice litigiu s-ar
naşte în legătură cu aceasta ar pune în faţa părţilor litigante chestiunea
dovedirii susţinerilor lor. Trebuie dovedită împrejurarea dacă s-a făcut sau nu o
plată valabilă, iar sarcina probei aparţine celui ce face o astfel de afirmaţie.
Plata este prezumată prin remiterea voluntară a titlului original făcută de către
creditor debitorului. Remiterea voluntară a unei copii legalizate a titlului
prezumă şi ea până la proba contrarie o plată valabilă. În toate celelalte cazuri,

creditorul eliberează debitorului o chitanţă liberatorie prin care este atestată
plata făcută.
F. Executarea silită a obligaţiilor în natură

Executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o regulă cu valoare de
principiu consacrată de art. 1527 şi mai ales de art. 1516 alin. (1) C. civ. De
cele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor pe care şi le datorează
părţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt însă situaţii când debitorul
refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. În astfel de cazuri,
creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă, poate să recurgă la
anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale.
Este vorba de remediile neexecutării obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557
C. civ., care constituie Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor") din Titlul
V („Executarea obligaţiilor’)'. Potrivit art. 1516 alin. (2) C. civ., creditorul, în
caz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe remedii. Între
remediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şi
executarea silită în natură a obligaţiilor [art. 1516 alin. (2) pct. I C. civ.]\
Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executarea
silită a obligaţiei". Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltată
schematic în secţiunea a 3-a (art. 1527-1529 C. civ.) şi cuprinde mai multe
mijloace care duc la executarea silită în natură a obligaţiei. Aceste mijloace
juridice sunt: executarea silită în natură a obligaţiilor de a da; executarea silită
a obligaţiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de
executare în natură a obligaţiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu
nerespectarea obligaţiei de a nu face.
Atunci când debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, creditorul poate
cere sprijinul organelor abilitate de lege în scopul executării silite în natură
sau prin despăgubiri dacă executarea în natură nu mai este posibilă.
Executarea silită în natură a obligaţiilor se realizează în mod diferit după
cum obligaţia constă în a da, a face sau a nu face ceva. De regulă, orice
obligaţie poate fi executată în natură, diferind doar modalitatea concretă de
executare a fiecăreia. O asemenea executare silită în natură nu poate fi cerută
în cazul obligaţiilor care presupun o participare strict personală din partea
debitorului, aşa cum este cazul obligaţiilor intuitu personae.
a) Obligaţiile de a da sunt cel mai uşor de executat, fie că se referă la sume

de bani sau la bunuri individual determinate. În privinţa sumelor de bani nu
sunt probleme. În ceea ce priveşte bunurile, obligaţia de a da incumbă
debitorului în două modalităţi, şi anume:
- el este obligat să transmită un drept real. Această obligaţie este ea însăşi
obligaţia de a da;
- debitorului îi incumbă în subsidiar şi o obligaţie de a face, adică de a preda în
bunul în natura lui. Această obligaţie poate fi executată fie în natură, fie prin
echivalent dacă bunul nu mai există.

Obligaţiile ce au ca obiect bunuri generice trebuie executate numai în natură,

pentru că bunurile generice nu pier. Dacă totuşi debitorul susţine că şi bunurile
generice au pierit, creditorul are două posibilităţi:
1. să-şi procure bunuri generice din altă parte pe cheltuiala debitorului, sau
2. să accepte plata prin echivalent.
b) În privinţa obligaţiilor de a face, dacă debitorul nu înţelege să le
îndeplinească, creditorul poate să fie autorizat să facă el însuşi ceea ce trebuie
să facă debitorul, dar pe cheltuiala acestuia. De exemplu debitorul este obligat
să repare un gard şi refuză să o facă. În acest caz, creditorul poate, cu
încuviinţarea instanţei, să o facă el pe cheltuiala debitorului .
Dificultatea cea mai mare o implică obligaţiile de a nu face, considerând că
creditorul nu se poate abţine el însuşi a face acele acte la care ar fi fost obligat
debitorul. Art. 1529 C. civ. prevede că„ In cazul neexecutării obligaţiei de a nu
face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea
ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în
limita stabilită prin hotărâre judecătorească.”
Amenzile cominatorii
Când în pofida stăruinţei creditorului pentru a se executa în natură obligaţiile,
aceasta nu mai este posibil, legiuitorul îi oferă acestuia posibilitatea de a obţine
amenzi cominatorii, despăgubiri la care creditorul este îndreptăţit.
Amenzile cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul este obligat să le

plătească creditorului pentru fiecare zi, an, lună, săptămână întârziere până
la executarea obligaţiei. Ele sunt de fapt pedepse civile de natură a-l
constrânge pe debitor să-şi execute obligaţia în natură.
Amenzile cominatorii nu pot fi percepute atunci când obiectul obligaţiei îl

constituie sumele de bani, pentru că acestea produc prin întârziere dobânzi. Ele
nu se acordă nici pentru obligaţiile de a da care, în principiu, pot fi executate în
natură. Amenzile cominatorii pot fi acordate în caz de neexecutare a
obligaţiilor de a face şi a nu face. Nici în cazul acestor obligaţii, ele nu pot fi
acordate în următoarele situaţii:
a) când executarea în natură nu mai este posibilă, pentru că scopul pentru
care au fost asumate obligaţiile nu mai poate fi atins. Exemplu: angajarea unei
formaţii de lăutari pentru o nuntă, dacă nu s-au prezentat la locul stabilit.
b) când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor
judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului.
c) când refuzul debitorului este vădit şi neechivoc, astfel încât instanţa poate
stabili direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de creditor.
Deşi amenzile cominatorii nu au caracter reparator pentru că nu sunt destinate

reparării prejudiciului cauzat prin neexecutare, ci au caracter de amenzi intrând
în patrimoniul statului, sistemul este deosebit de eficace, deoarece, patrimoniul
debitorului fiind limitat, nu va putea rezista timp îndelungat Ia plata unor sume
de bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp. în consecinţă, după un

anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî să

săvârşească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului.
Sarcina de lucru 2
Identifică cel puţin 3 excepţii de la regula indivizibilităţii plăţii.
3.1.2. Executarea indirectă a obligaţiilor sau prin echivalent

Noţiuni preliminare
Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problema

executării lor în echivalent, adică prin plata unor despăgubiri numite daune-
interese. Ori de câte ori creditorul constată că debitorul nu şi-a executat
obligaţia sau a făcut-o cu întârziere, el poate cere repararea prejudiciului
cauzat, printr-o sumă de bani numită despăgubire. Această sumă poate
consta fie într-o prestaţie globală, fie într-o prestaţie cu caracter succesiv.
Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a
pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a
suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzător a obligaţiei asumate.
Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art.
1530-1548 C. civ.
Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fi

obţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interes
deosebit pentru creditor. Aceste situaţii sunt următoarele:
1) în cazul obligaţiilor de a face când obligaţia asumată este intuitu personae,
şi când obligaţia trebuie executată într-un termen considerat esenţial pentru
creditor, pe care debitorul l-a lăsat să treacă fără să-l execute;
2) în cazul obligaţiilor de a nu face dacă debitorul nu-şi respectă această
obligaţie.
La rândul lor, despăgubirile pot fi de două feluri:
a. daune interese moratorii ce se acordă în cazul executării cu întârziere a
obligaţiilor şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor;
b. daune interese compensatorii ce reprezintă echivalentului prejudiciului
suferit de creditor prin executarea parţială sau neexecutarea creanţei sale.
Importanţa distincţiei constă în aceea că daunele moratorii se pot cumula cu
executarea în natură a obligaţiei, pe când daunele compensatorii nu pot fi
cumulate cu acestea pentru că ele au menirea de a o înlocui. Chestiunea
daunelor interese se pune numai în cazul răspunderii civile contractuale.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese)

Codul civil actual reglementează atât răspunderea civilă delictuală, cât şi
răspunderea contractuală. Condiţiile răspunderii civile contractuale sunt în
principiu aceleaşi ca şi în cazul răspunderii civile delictuale: existenţa unui
prejudiciu, a unei fapte ilicite, legătura de cauzalitate şi vinovăţia (culpa
contractuală). Răspunderea civilă contractuală poate fi angajată când debitorul
unei obligaţii contractuale, prin fapta sa culpabilă i-a produs creditorului un
prejudiciu. Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile
contractuale, se naşte dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri
de la debitorul său. Creanţa sa iniţială este înlocuită cu o altă creanţă care
constă în suma de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit. Dar
pentru acordarea despăgubirilor, pe lângă întrunirea condiţiilor răspunderii
civile contractuale mai sus enumerate (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de
cauzalitate şi vinovăţia), mai este necesar ca debitorul să fi fost pus în
întârziere, şi să nu existe o cauză de neresponsabilitate.
Evaluarea despăgubirilor
Evaluarea prejudiciului poate fi convenţională, dacă se face prin convenţia

părţilor, legală atunci când este lăsată în seama legiuitorului, şi judiciară
dacă este lăsată în seama instanţei.
Evaluarea judiciară
a) Evaluarea judiciară este făcută de instanţă, care are în vedere atât
prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum
cessans) de creditor din cauza neexecutării contractului. Pierderea poate consta
fie în diminuarea activului, fie prin majorarea pasivului patrimonial.
b) Debitorul nu răspunde decât de daunele interese ce au fost prevăzute sau
care au putut fi prevăzute la încheierea contractului, dacă neîndeplinirea
obligaţiei nu se datorează dolului său”. Aceste limite nu se aplică în cazul
răspunderii civile delictuale. În cazul în care neexecutarea se datorează
înşelăciunii sau dolului, răspunderea civilă se deplasează din plan contractual
în plan delictual şi debitorul va fi ţinut să răspundă şi pentru prejudiciul
imprevizibil. Previzibilitatea prejudiciului este o chestiune de ordin subiectiv
ce nu poate fi apreciată decât abstract de un om diligent într-o situaţie similară.
a) Debitorul este ţinut să răspundă doar pentru prejudiciul direct care se
găseşte în legătură cauzală cu faptul care a generat neexecutarea contractului.
Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte, chiar şi în cazul în care
neexecutarea obligaţiei se datorează dolului debitorului.
Evaluarea convenţională (clauza penală) – art. 1538- 1543 C. civ.
Evaluarea convenţională pe care o fac, de regulă, părţile se mai numeşte şi
clauză penală, reglementată pe larg de actuala codificare. Legiuitorul prevede
în art. 1538 alin. (1): Clauza penală este aceea prin care părţile stipulează că
debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei
principale.
Definim clauza penală ca fiind o convenţie accesorie obligaţiei

contractuale principale intervenită între părţi, prin care ele determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

neexecutării sau executării cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei de debitorul său.
Din definiţia legală rezultă faptul că evaluarea anticipată nu trebuie să

privească doar o prestaţie monetară, ci poate fi vorba şi de obligaţia de a da sau
una de a face. De asemenea, tot clauza penală poate fi şi stipulaţia contractuală
prin care se prevede dreptul creditorului ca în cazul neexecutării să fie
îndreptăţit să reţină sumele încasate până în acel moment. (art. 1538 alin. 5 C.
civ.)
Prin inserarea ei, părţile au posibilitatea ca înainte de producerea prejudiciului
să determine cuantumul daunelor interese datorate, ca o consecinţă a
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale şi să evite dificultăţile de evaluare
judiciară a daunelor-interese, creditorul nemaifiind obligat să dovedească
existenţa şi întinderea prejudiciului, ci doar faptul neexecutării. Prin aceasta se
evită în primul rând, un eventual litigiu având ca obiect stabilirea
despăgubirilor datorate ca urmare a neexecutării contractului. În al doilea rând,
cauza penală scuteşte părţile să facă dovada prejudiciului cauzat. În al treilea
rând, în ipoteza în care suma plătită este mai mică decât valoarea reală a
prejudiciului, răspunderea debitorului este diminuată prin efectul clauzei
penale.
Atunci când părţile stabilesc ca obiect al clauzei penale un anumit bun, trebuie
delimitată clauza penală de dreptul de gaj. Deosebirea dintre cele două situaţii
juridice constă în aceea că creditorul gajist se bucură de un drept real de
urmărire asupra bunului, în timp ce creditorul clauzei penale rămâne un simplu
creditor chirografar, când vine în concurs cu ceilalţi creditori ai debitorului.
Caracterele juridice ale clauzei penale

a) Având o natură contractuală accesorie, părţile pot, de comun acord, să o
modifice sau să renunţe la ea. Sunt unele contracte (comerciale) în cazul cărora
inserarea clauzei penală era obligatorie, astfel încât chiar dacă părţile omit să o
precizeze, ea va opera în virtutea prevederilor legii. De exemplu în cazul
contractului de concesiune, pentru nerespectarea obligaţiilor stabilite în caietul
de sarcini, părţile datorează penalităţi în limita stabilită de Hotărârea
Guvernului nr. 1228/1990. Clauza penală în dreptul civil şi în dreptul
comercial nu mai este în prezent obligatorie.
b) Potrivit art. 1538 alin. 2 C. civ. “În caz de neexecutare, creditorul poate
cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.”
Acest lucru presupune dreptul de opţiune al creditorului care nu există decât
dacă neexecutarea este culpabilă din partea debitorului, după cum rezultă din
prevederile art. 1540 alin. 2 C. civ.: Penalitatea nu poate fi cerută atunci când
executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.
c) În caz de executare parţială, cuantumul clauzei poate fi micşorat de
instanţă proporţional cu ce s-a executat. Când ea a fost prevăzută pentru
neexecutare nu va putea fi cumulată cu executarea în natură.
d) Clauza penală este datorată doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile
acordării de despăgubiri. Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele
de împrumut.
Evaluarea legală
Dacă obiectul obligaţiei debitorului constă într-o sumă de bani, proba
executării prin echivalent şi deci a daunelor interese nu poate fi concepută. În
cazul neexecutării obligaţiei, creditorul ce solicită daune interese trebuie să
aibă în vedere următoarele reglementări speciale: fiind vorba de sume de bani,
daunele se stabilesc sub forma dobânzilor legale ce sunt stabilite de băncile la
care au cont deschis părţile. În cazul în care nu se poate stabili o anumită
dobândă, evaluarea se va face potrivit dobânzii practicate de Banca Naţională
Română. Creditorul nu este ţinut să facă dovada nici unui prejudiciu atâta
vreme cât el va solicita daune sub forma dobânzii legale. Dobânda nu curge
decât din momentul punerii în întârziere a debitorului. Pe de altă parte se
impune precizarea că dobânda nu este producătoare de dobânzi. Anatocismul,
adică dobândă la dobândă, este interzis.
Sarcina de lucru 4
Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri evaluarea despăgubirilor.
3.1.3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

Noţiuni generale
Potrivit art. 23241 alin. (1) C. civ.: „Cel care este obligat personal răspunde cu
toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare. Ele servesc drept
garanţie comună a creditorilor săi”. Textul legal instituie dreptul de gaj
general al creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Aşadar,
patrimoniul debitorului îndeplineşte şi funcţia de a constitui garanţia comună a
tuturor creditorilor săi".
Conceptul de gaj general nu se confundă cu dreptul de gaj, garanţie reală
specială mobiliară. Dreptul de gaj este o garanţie reală mobiliară care se
constituie prin deposedarea debitorului sau a unui terţ de bunul grevat,
conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.
Gajul general desemnează puterea comună pe care o au creditorii asupra
patrimoniului debitorului'. In temeiul ei, creditorii pot urmări bunurile ce se
află în patrimoniul debitorului pentru realizarea creanţelor lor, fără însă a-l opri
să le înstrăineze. Dreptul de gaj general nu conferă un drept de urmărire sau un
drept de preferinţă creditorilor, ei vin toţi în concurs la urmărirea bunurilor
debitorului lor. În temeiul dreptului de gaj general, creditorii pot lua anumite
măsuri conservatorii în locul debitorului lor sau pot intenta anumite acţiuni în
1
Potrivit art.1718 din vechiul C. civ. „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini
îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”.
justiţie. Astfel, oricare dintre aceşti creditori, în virtutea dreptului de gaj

general, va putea solicita următoarele măsuri:
1. cererile de indisponibilizare a bunurilor care formează obiectul unui litigiu
sau de evitare a diminuării activului patrimonial al debitorului. Este vorba de
cererile de instituire a sechestrului asigurător (art. 591-596 C. pr. civ.), a
popririi asigurătorii (art. 597 C. pr. civ.) şi a sechestrului judiciar (art. 598-601
C. pr. civ.);
2. dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului având ca obiect
bunuri din patrimoniul său, cum sunt procesele de partaj [art. 679; art. 1156
alin. (4) C. civ.]. Intervenţia voluntară a creditorului în procesele în care
figurează debitorul ca parte poate fi principală sau accesorie.
3. dreptul creditorilor ale căror creanţe s-au născut înainte de deschiderea
moştenirii sau care provin din conservarea sau din administrarea bunurilor
moştenirii de a fi plătiţi din bunurile aflate în indiviziune înainte de partajul
succesoral [art. 1155 alin. (2) C. civ.]. Textul are ca menire să protejeze cele
două categorii de creditori, care vor putea executa silit bunurile aflate în
indiviziune. Spre deosebire de ei, creditorii personali ai moştenitorului nu pot
urmări, înainte de partaj, partea ce-i revine din bunurile moştenirii [art. 1156
alin. (1) C. civ.]. Aceşti creditori nu au decât posibilitatea să solicite partajul şi
să participe la operaţiunea de partaj, ei urmând să se îndestuleze din valoarea
bunului ce revine efectiv succesorului debitor [art. 1156 alin. (2) C. civ.]. Chiar
şi după partaj, creditorii moştenirii vor fi plătiţi cu prioritate faţă de creditorii
personali ai moştenitorului din bunurile moştenirii ce le-au fost atribuite la
partaj, precum şi din cele care le iau locul în patrimoniul moştenitorului [art,
1156 alin. (5) C. civ.];
4. dreptul creditorilor moştenirii de a solicita inventarierea bunurilor
succesorale (art. 1115-1116 C. civ.), dar şi sigilarea şi predarea lor unui
custode, dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a
lor (art. 1117 C. civ.);
5. acţiunea în simulaţie, în măsura în care este utilizată de către creditorii uneia
dintre părţi pentru a dovedi că un bun face parte din patrimoniul debitorului
lor, pentru a-1 putea urmări, dacă este cazul, pentru realizarea propriei creanţe;
6. acţiunea oblică în temeiul căreia creditorul exercită drepturile şi acţiunile
debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în
prejudiciul creditorului (art. 1560-1561 C. civ.);
7. acţiunea pauliană, prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile
faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale
(art. 1562-1565 C. civ.);
8. acţiunile directe, prin care creditorul acţionează în mod direct în nume şi în
interes propriu pe un debitor al debitorului său, în vederea realizării dreptului
său de creanţă, fără ca între cei doi să existe un raport de obligaţii. (Pop, 2012,
pp. 759-761)
În cele ce urmează vom analiza doar două dintre aceste mijloace: acţiunea
oblică şi acţiunea pauliană.

Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită

pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. Această
acţiune se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie pentru că ea este
exercitată de creditor în numele debitorului său.
Ea este reglementată în cuprinsul art. 1560-1561 C. civ.
Domeniul de aplicaţie
1) creditorul va putea exercita numai acţiunile cu privire la drepturi al căror
titular este debitorul, deci care se află în patrimoniul acestuia;
2) un creditor nu se poate substitui debitorului în administrarea patrimoniului
său. Debitorul poate să administreze cum doreşte bunurile sale, poate să
dispună de ele, poate contracta noi datorii sau dobândi noi drepturi.
3) creditorul nu va putea intenta acele acţiuni care au un caracter strict
personal. Ele sunt următoarele:
- acţiuni prin care se apără drepturile personal nepatrimoniale: acţiuni de stare
civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti;
- acţiuni care privesc drepturi patrimoniale, dar a căror exercitare implică o
apreciere subiectivă din partea titularului lor, de exemplu, revocarea unei
donaţii pentru ingratitudine;
- acţiuni care privesc drepturi patrimoniale, care au însă un obiect
neurmăribil. De ex.: pensia de întreţinere.
Toate celelalte acţiuni patrimoniale, care privesc drepturi existente în
patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea acţiunii oblice, în
numele debitorului lor.
Condiţiile intentării acţiunii oblice

1) debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuşi acţiunea pe care o
putea intenta. După ce creditorul a intentat acţiunea, debitorul o poate prelua,
devenind titularul ei. Creditorul poate rămâne în proces alături de debitor.
2) creditorul să aibă un interes serios şi legitim. Acesta există când
debitorul este insolvabil.
3) creanţa pe care o are creditorul să fie certă şi exigibilă. Art. 1560 alin.
(1): Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile
şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză
sau neglijează să le exercite.
Deşi nu se cere ca debitorul să fie introdus în proces, totuşi, participarea lui
este utilă, pe de o parte, pentru a-şi formula propriile apărări şi excepţii, şi pe
de altă parte, pentru ca hotărârea judecătorească să-i fie opozabilă.
Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în numele debitorului său. De aici
următoarele consecinţe:

a) pârâtul acţionat de creditor îi poate opune acestuia toate apărările şi excepţiile

pe care le-ar putea opune debitorului, după cum rezultă din dispoz. art. 1560
alin. (3):
“Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele
de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.”
b) dacă creditorul câştigă procesul, bunul este readus în patrimoniul debitorului.
El va servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fără
ca acel creditor care a intentat acţiunea să aibă vreun drept de preferinţă faţă de
ceilalţi creditori:
“hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără
nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.” (art. 1561 C. civ.)
O acţiune directă ar prezenta mai mult interes pentru creditor, dar aceasta se
poate intenta doar în măsura prevăzută de lege, aşa cum sunt de pildă, în cazul
contractului de antrepriză sau în cazul contractului de mandat.
Acţiunea revocatorie (pauliană)
Această acţiune reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca
actele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general.
Potrivit art. 1.562 (1) C. civ.:

“Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile, faţă de el,
actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care
debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.”
Acţiunea revocatorie este mijlocul procedural prin care creditorul poate cere
revocarea (desfiinţarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de
debitor în scopul prejudicierii sale.
Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru

protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului. Ea este
reglementată de art. 1562-1565 C. civ.
Domeniul de aplicaţie
Acţiunea pauliană presupune cu necesitate existenţa fraudei. Frauda se poate
manifesta numai prin acte de voinţă, de unde concluzia că acţiunea pauliană
poate fi exercitată numai împotriva actelor juridice pe care le încheie debitorul.
Aşadar, domeniul de aplicare a acţiunii pauliene se circumscrie doar sferei
actelor juridice, cu excluderea faptelor juridice propriu-zise.
Domeniul de aplicare a acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actele
juridice civile, indiferent de categoria din care fac parte: acte cu titlu oneros,
acte cu titlu gratuit; acte unilaterale sau contracte; contracte sinalagmatice sau
unilaterale; acte abdicative sau extinctive de drepturi şi acte translative sau
constitutive de drepturi; acte individuale şi acte colective; acte creatoare de
obligaţii şi acte de înstrăinare de drepturi existente etc.
Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

1. actele care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului. Ele nu pot fi
atacate şi declarate inopozabile pe cale pauliană, deoarece încheierea lor
implică o apreciere de ordin personal şi moral din partea debitorului. Sunt
astfel de acte: actul căsătoriei, actul de recunoaştere a paternităţii unui copil din
afara căsătoriei, actul adopţiei etc.;
2. actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale
debitorului. Este vorba de actele juridice ce privesc drepturi patrimoniale a
căror exercitare implică o apreciere personală din partea debitorului. Este
cazul, de pildă: al renunţării debitorului la repararea pe cale patrimonială a
unui prejudiciu moral, al refuzului de a cere revocarea judiciară a unei donaţii
pentru ingratitudinea donatarului etc.;
3. actele juridice privitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale
debitorului. Se află în afara domeniului de aplicare a acţiunii pauliene şi actele
juridice încheiate de către debitor, referitoare la bunurile sau drepturile sale
insesizabile, precum: renunţarea la o bursă de studiu, renunţarea la dreptul de a
cere majorarea pensiei de întreţinere datorate de un terţ debitorului în baza
obligaţiei legale de întreţinere, renunţarea la dreptul la diurnă, renunţarea la
dreptul de a primi alocaţii de stat etc. (Pop, 2012, p. 768)
Condiţiile intentării acţiunii revocatorii:

a) actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că prin el debitorul
şi-a creat sau şi-a mărit starea de insolvabilitate. Creditorul nu poate ataca un
act prin care debitorul plăteşte un alt creditor, un act care reprezintă un refuz de
îmbogăţire, refuzul de a primi o donaţie, nici actele prin care debitorul
contractează noi datorii.
b) frauda debitorului, în ideea că el a avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al
actului faţă de creditor. Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului
să îmbrace forma intenţiei de a-l păgubi pe creditor.
c) creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Data anterioară a
creanţei creditorului poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Când
debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor,
acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act încheiat
anterior naşterii dreptului său de creanţă.
d) complicitatea la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul atacat,
operantă doar pentru actele cu titlu oneros. Aceasta înseamnă că terţul a
cunoscut că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.
Efectele acţiunii revocatorii
a) dacă este admisă acţiunea revocatorie, actul atacat, dovedit ca fiind
fraudulos, va fi inopozabil creditorului. El va putea urmări bunul care face
obiectul actului ca şi cum acesta nu ar fi ieşit din patrimoniul debitorului.
b) Acţiunea revocatorie produce efecte relative în sensul că, ca urmare a
reuşitei ei va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant.
Terţul poate păstra bunul, oferind creditorului suma de bani necesară

satisfacerii creanţei sale. Faţă de ceilalţi creditori, acţiunea pauliană nu

produce nici un efect. În privinţa lor se consideră că actul nu a fost revocat.
Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus
acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea,
au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul
bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei. (2)
Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită
admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din
urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de
admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea
executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile
privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se
în mod corespunzător.
Art. 1.564. – Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se
prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau
trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Natura juridică a acţiunii revocatorii
Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea oblică prin faptul că în vreme

ce prima aparţine creditorului, a doua este exercitată de creditor în numele
debitorului.
Acţiunea revocatorie se aseamănă cu acţiunea în anulare a unui act juridic, dar

se şi deosebeşte de aceasta prin faptul că acţiunea pauliană are caracter relativ
între creditor şi terţ, pe când acţiunea în anularea actului juridic produce efecte
faţă de orice persoană.
Acţiunea revocatorie are în concluzie o configuraţie autonomă, ea este o
acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor
creditorului său.
Sarcina de lucru 5
Elaborează un text de 15-20 de rânduri în care să analizezi comparativ
acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie (pauliană).

3.2. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor

3.2.1. Noţiuni introductive
Concepută ca un raport juridic civil, obligaţia contractuală poate fi transmisă
atât prin acte între vii, cât şi prin acte pentru cauză de moarte. Transmiterea
obligaţiilor prin acte între vii s-a impus din considerente de ordin practic,
pentru că raportul juridic obligaţional pe lângă caracterul său personal prezintă
o deosebită importanţă datorită efectelor sale patrimoniale.
Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţa

părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului
juridic obligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.
Mijloacele juridice de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă şi

subrogaţia.
Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se

schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic
obligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.
Operaţiunea juridică prin care părţile, pe baza acordului lor de voinţă, schimbă
unul din elementele raportului juridic obligaţional se numeşte novaţie.
3.2.2. Moduri de transmitere a obligaţiilor
Cesiunea de creanţă
Vechiul Cod civil reglementa cesiunea de creanţă în materia contractului de
vânzare-cumpărare, în art. 1391-1398 şi art. 1402-1404, deşi ea putea să
opereze şi prin intermediul unui alt contract cu titlu oneros sau chiar printr-un
contract de donaţie. Noul Cod civil, dedică acestei operaţiuni juridice un întreg
Capitol I, intitulat „Cesiunea de creanţă” (din Titlul VI, Cartea a V-a) şi
cuprinzând o întreagă secţiune 1, „Cesiunea de creanţă general” (art. 1566-
1586) şi o secţiune 2 „Cesiunea de creanţă constatată printr-un titlu nominativ,
la ordin sau la purtător” (1587-1592).
Cesiunea de creanţă este un contract prin care o persoană numită cedent

transmite o creanţă unei alte persoane numită cesionar, creanţă pe care o
are de încasat de la o terţă persoană (terţ în raporturile dintre cesionar şi
cedent), persoană numită debitor cedat.
Pe scurt, cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o

creanţă a sa unei alte persoane. De regulă, cesiunea de creanţă operează cu titlu
oneros (vânzare, schimb), dar ea poate fi transmisă şi cu titlu gratuit printr-un
contract de donaţie. Indiferent de forma ei, vânzare sau donaţie, cesiunea de
creanţă este un contract civil ce ia naştere între cedent şi cesionar.
Subiectele cesiunii de creanţă sunt:
a) cedentul (creditorul iniţial);
b) cesionarul (al doilea creditor);
c) debitorul cedat.
În cazul ei intervine o substituire de subiect al raportului juridic obligaţional, şi

anume substituirea creditorului, pentru că în locul creditorului iniţial intervine
un creditor subsecvent care este cesionarul. Pentru a fi valabil încheiată,
cesiunea de creanţă implică acordul de voinţă dintre cedent şi cesionar.
Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate ale
unui contract.
A. Condiţiile contractului de cesiune de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să întrunească condiţiile de validitate legale
impuse oricărui contract, adică cele prevăzute de art. 1179 C.civ. alin.1 şi 2 În
principiu, orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, chiar dacă ea nu este
încă exigibilă. De la această regulă generală există şi excepţii. O creanţă
incesibilă este de exemplu pensia de întreţinere, care nu poate fi cedată de
creditorul ei. Având un caracter contractual, cesiunea de creanţă este valabil
încheiată prin simplul acord de voinţă dintre cedent şi cesionar. El se execută
prin simpla remitere a titlului constatator al creanţei, deşi faţă de caracterul său
consensual, cesiunea operează chiar dacă titlul nu a fost efectiv remis. Fiind un
contract între cesionar şi cedent, nu este necesar şi consimţământul debitorului
cedat, deoarece el este terţ în convenţia dintre cesionar şi cedent. Cu toate
acestea, faţă de terţ, cesiunea de creanţă este opozabilă numai dacă au fost
îndeplinite anumite formalităţi: notificarea sau acceptarea cesiunii făcută de
debitorul cedat.
Cesiunea poate fi atât cu titlu oneros, caz în care este validă şi îşi produce
efectele fără a fi nevoie de îndeplinirea vreunei condiţii formă. Dacă este cu
titlu gratuit, fiind o donaţie, aceasta trebuie încheiată cu respectarea condiţiilor
de formă cerute pentru validitatea acesteia. (art. 1567 C.civ.)
Ca şi condiţii de efectivitate ale cesiunii de creanţă, vechiul Cod civil prevedea
anumite formalităţi de publicitate, care se realizau prin două modalităţi:
notificarea sau înştiinţarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cu privire
la schimbarea creditorului pentru ca debitorul cedat să ştie cui trebui să-i facă
plata sau acceptarea debitorului cedat, presupunând recunoaşterea făcută prin
înscris autentic de către debitor a împrejurării că s-a schimbat creditorul iniţial
şi că are cunoştinţă că plata trebuie făcută în mâna cesionarului.
Actuala reglementare prevede în cadrul art. 1578-1581 C. civ. opozabilitatea
cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţi:
- acceptarea cesiunii de către debitor: “Debitorul este ţinut să plătească
cesionarului din momentul în care acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată
certă” (art. 1578 alin. 1, lit.a);
- notificarea scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în
care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa
cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni
parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii (art. 1578 alin. 1, lit.b);
- înscrierea cesiunii în arhiva electronică: “Cesiunea unei universalităţi de
creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea
cesiunii în arhivă” (art. 1579 C.civ.);

- cererea de chemare in judecata: “Atunci când cesiunea se comunică odată

cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la
cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în
care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întîrziere”.
- înscrierea cesiunii în Cartea funciară (art. 902 alin. 2 pct.6 C. civ.)
B. Efectele cesiunii de creanţă
Ca orice contract, cesiunea de creanţă produce efectele specifice actelor
juridice ce iau naştere prin intermediul ei, vânzarea, donaţia sau schimbul. În
afară de aceste efecte specifice, cesiunea de creanţă mai produce şi alte efecte
particulare între părţi şi faţă de terţ.
a) Efectele între părţi

Din momentul realizării acordului de voinţă, cesionarul devine creditorul
creanţei pe care o are de încasat de la debitorul cedat. Creanţa trece în
patrimoniul cesionarului cu toate drepturile şi obligaţiile, din cel al cedentului.
Cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei indiferent de
preţul vânzării, chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit. Creanţa se
transferă în patrimoniul cesionarului, neschimbată ca valoare sau natură
juridică. Cesionarul nu poate dobândi mai multe drepturi decât avea cedentul.
Debitorul cedat poate să-i opună cesionarului toate excepţiile pe care le-ar fi
putut invoca faţă de cedent: prescripţia, plata, nulitatea titlului etc.
Efectul translativ al cesiunii se va produce şi cu privire la dobânzile şi
veniturile viitoare, dar chiar şi cu privire la cele devenite scadente la data
cesiunii, dar neîncasate încă de cedent, astfel cum rezultă din prevederile art.
1576 C. civ.
Transmiterea integrală a drepturilor, garanţiilor şi accesoriilor creanţei
cesionate, cunoaşte o excepţie - cedentul nu poate transmite cesionarului
posesia bunului luat în gaj fară acordul constituitorului [art. 1568 alin. (2) C.
civ.].
De asemenea, creanţa se transmite la valoarea ei nominală (adică la valoarea
rezultată din titlul creanţei, în limita rămasă neexecutată efectiv la data
producerii cesiunii de creanţă), indiferent că cesiunea este cu titlu oneros şi
cesionarul a dobândit-o la un preţ inferior sau că ea este cu titlu gratuit.
Este posibilă şi o transmitere parţială a creanţei (cesiune parţială/. In acest
caz, cedentul şi cesionarul au drepturi proporţionale în încasarea creanţei de la
debitorul cedat, astfel cum prevede art. 1584 C. civ. (Pop, 2012, p. 644)
Până la îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru opozabilitate, debitorul
cedat poate să o ignore, în sensul că debitorul cedat poate plăti în mod valabil
cedentului. Debitorul cedat se va putea apăra în faţa cesionarului invocând
chitanţele liberatorii pe care le are de la cedent, chiar cu dată posterioară
cesiunii, dar cu data anterioară notificării sau acceptării.
b) Faţă de terţi
Faţă de cesiunea de creanţă au calitatea de terţi debitorul cedat, cesionarii
ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe, precum şi creditorii cedentului. Faţă
de toţi aceştia cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai din momentul
notificării ei prin intermediul executorului judecătoresc sau a acceptării de

debitorul cedat prin înscris autentic.
După cum am mai semnalat, faţă de debitorul cedat, până în momentul
notificării sale sau acceptării prin înscris cu dată certă, cesiunea creanţei îi este
inopozabilă. De aceea, „înainte de acceptare sau de primirea comunicării,
debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului” [art. 1578 alin. (3) C.
civ.]. Plata astfel făcută are efect liberatoriu pentru debitor. Pe de altă parte,
chiar îndeplinite formalităţile de publicitate prin notificare, dacă aceasta a fost
comunicată debitorului cedat de către cesionar, primul are dreptul să suspende
plata (adică nu poate fi ţinut să plătească cesionarului) până în momentul
prezentării dovezii scrise a cesiunii [art. 1578 alin. (3), (4) şi (5) C. civ.]. (Pop,
2012, p. 647)
Dacă nu au fost îndeplinite formalităţile, contractul de cesiune nu-şi produce
efectele faţă de debitorul cedat astfel încât va fi valabilă plata făcută de acesta
cedentului. Este valabilă şi iertarea de datorie făcută de cedent. În cazul
existenţei mai multor cesionari succesivi ai aceleiaşi creanţe, conflictul dintre
cesionari se rezolvă pe baza qui prior tempore potior iure (actul cu vechime
mai mare are forţă sporită).
Debitorul va face plata acelui creditor care l-a notificat primul şi care a obţinut
acceptarea autentică a debitorului. Creditorii cedentului au şi ei interes să
cunoască existenţa contractului de cesiune (mai ales când a fost făcută cu titlu
gratuit) deoarece ei pierd un element însemnat al gajului general pe care îl au
asupra patrimoniului cedentului. Până la momentul întocmirii de cedent a
formalităţilor legale, creditorii săi au calitatea de terţi şi îşi pot îndestula
creanţa urmărind de fapt creanţa pe care cedentul o are de încasat de la
debitorul cedat.
C. Obligaţia de garanţie
Când cesiunea de creanţă este cu titlu oneros, un alt efect în raporturile dintre
cedent şi cesionar este obligaţia de garanţie.
Conturul acestei obligaţii de garanţie este diferit în funcţie de diferite criterii.
în acest sens, cedentul răspunde faţă de cesionar de existenţa actuală şi
valabilă a creanţei şi accesoriilor sale [adică de existenţa lor în raport cu
momentul cesiunii - art. 1585 alin. (2) C. civ. şi art. 1586 C. civ., care vorbeşte
de „răspunderea cedentului pentru evicţiune”]. Deşi nu prevede expres,
obligaţia de garanţie şi cu privire la valabilitatea accesoriilor creanţei, este o
consecinţă a regulii transmisiunii integrale a creanţei, astfel cum aceasta este
prevăzută de art. 1568 C. civ.
Revenind, garanţia pentru existenţa actuală nu presupune şi o răspundere
pentru solvabilitatea debitorului cedat [de asemenea, a se vedea art. 1585 alin.
(2) C. civ.]. Prin excepţie, nimic nu-1 împiedică pe cedent să-şi asume prin
actul de cesiune obligaţia de a garanta şi solvabilitatea debitorului. Dacă şi-a
asumat o astfel de obligaţie, fără a se face alte precizări, legea prezumă că
cedentul a înţeles să garanteze numai solvabilitatea actuală a debitorului, adică
cea existentă în momentul cesiunii [art. 1585 alin. (2) C. civ.] şi că această
obligaţie de garanţie nu se întinde decât până la concurenţa preţului cesiunii,
plus cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea [art. 1585 alin.

(3) C. civ.], fapt ce nu înseamnă că cedentul nu se poate angaja să răspundă şi

pentru solvabilitatea viitoare a debitorului. Urmează că cedentul îşi poate
asuma această obligaţie printr-o clauză expres stipulată în contractul de
cesiune. în toate cazurile, răspunderea cedentului pentru solvabilitatea
debitorului se angajează numai în limitele preţului la care a fost înstrăinată
creanţa, chiar dacă valoarea ei nominală este mai mare. Şi de la această regulă
se poate deroga prin prevederile contractuale ale cesiunii, astfel încât, cedentul
se poate obliga la o garanţie superioară preţului efectiv ale cesiunii şi spezelor
acestei operaţiuni. în sfârşit, în aceeaşi privinţă, mai trebuie observat şi că, în
cazul în care cedentul cunoştea la data cesiunii insolvabilitatea actuală a
debitorului cedat, se vor aplica, astfel cum prevede art. 1585 alin. (4) C. civ.
„dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru
viciile ascunse ale bunului vândut”. (Pop, 2012, p. 645)
Sarcina de lucru 6
Identifică motivele pentru care acceptarea debitorului cedat reprezintă
una dintre formalităţile necesare în vederea opozabilităţii cesiunii de
creanţă faţă de terţ.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei

Noţiuni generale
Subrogaţia este reglementată în Capitolul II („Subrogaţia”), Titlul VI
(„Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor”), Cartea a V-a („Despre
obligaţii”), art. 1593-1598 C. civ., unde sunt stabilite regulile privitoare la plata
obligaţiilor prin subrogare sau înlocuire. Totodată, deoarece subrogaţia este şi
o modalitate de plată, se face trimitere la ea şi în art. 1474 alin. (3) C. civ. cu
ocazia indicării persoanelor care pot face o plată valabilă, în numele sau doar
pentru debitor.
Chiar din reglementarea menţionată şi din denumirea pe care o poartă, se
înţelege că subrogaţia înseamnă o înlocuire (o substituire) a uneia din părţile
raportului obligaţional cu o altă persoană. Această substituire se poate realiza
în diverse maniere (de la cesiunea de creanţă şi până la novaţia subiectivă,
cesiunea de contract sau preluarea de datorie). Cu toate acestea, subrogaţia
reglementată în secţiunea mai sus 1596 C. civ.), care produc aceleaşi efecte
(art. 1597-1598 C. civ.). Pe de altă parte, an. 1598 C. civ., ne permite să
constatăm că legiuitorul distinge şi între subrogaţia totala şi subrogaţia
parţială, după cum plata efectuată de terţ este totală sau parţială. (Pop, 2012, p.
651)
Subrogaţia personală este un mijloc de transmitere legală sau

convenţională a unui drept de creanţă cu toate accesoriile şi garanţiile sale,
către un terţ care a făcut plata către creditorul iniţial, în locul debitorului.
Această situaţie juridică intervine atunci când un terţ a achitat în locul

debitorului o datorie ce nu-i aparţine. Acţiunea în restituire a solvensului se
poate întemeia fie pe o plată nedatorată atunci când ea se îndreaptă împotriva
accipiensului, fie pe o acţiune de îmbogăţire fără justă cauză când acţiunea este
pornită împotriva debitorului. Drepturile subrogate ale creditorului se transmit
solvensului care în raportul juridic ivit între creditor şi debitor are calitatea de
terţ.
Clasificarea subrogaţiei
Subrogaţia poate fi de două feluri: legală şi convenţională. Subrogaţia
convenţională poate fi subrogaţie consimţită de creditor şi subrogaţie
consimţită de debitor. Indiferent de izvor, efectele subrogaţiei sunt aceleaşi.
A. Subrogaţia legală (art.1596 C. civ.)
Art.1596 C. civ. prevede faptul că subrogaţia legală operează de plin drept, ex
lege, fără a fi necesar consimţământul creditorului plătit sau al debitorului a
cărui datorie se plăteşte. Cazuri în care subrogaţia legală operează de plin
drept:
a) Ea operează „în folosul aceluia care, fiind el însuşi creditor, plăteşte altui
creditor ce are preferinţă” (de pildă creditorul chirografar ce plăteşte datoria
pe care debitorul său o are faţă de un creditor ipotecar, subrogându-se în
drepturile aceluia în scopul de a fi despăgubit cu preferinţă în cazul vânzării
silite a bunului asupra căruia este constituită ipoteca).
b) Subrogaţia operează “în folosul aceluia care, dobândind un imobil,
plăteşte creditorilor ipotecari ai acelui imobil“(aceeaşi situaţie dar de data
aceasta creditorul este el însuşi ipotecar). Cumpărătorul va avea ipoteca asupra
propriului său imobil, cu rangul creditorilor plătiţi.
c) Subrogaţia legală “în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru
alţii la plata datoriei, are interes să stingă datoria şi îl plăteşte pe creditor.”
Persoanele obligate împreună cu altul sunt codebitori solidari, fidejusori între
ei şi codebitorii obligaţiilor indivizibile. Persoanele obligate pentru altul sunt
fidejusori şi titularii cauţiunii reale. Toate aceste persoane sunt interesate în
plata datoriei pentru că ei se subrogă în drepturile creditorului urmând a-i
urmări la rândul lor pe ceilalţi codebitori sau pe debitorul principal.
d) Subrogaţia este operantă în folosul moştenitorului beneficiar, ce a plătit
din bunurile sale datoriile succesiunii. În acest fel el se subrogă în drepturile
creditorului succesoral plătit. Este vorba aici de moştenitorul care a acceptat
succesiunea şi va răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu
bunurile din patrimoniul succesoral (art. 1114 alin. 2), ceea ce în vechea
reglementare era cunoscut sub denumirea de acceptarea moştenirii sub
beneficiu de inventar.
e) subrogaţia care se realizează în cazul asigurărilor, dacă riscul asigurat s-a
produs, când societatea de asigurări se subrogă ex lege în drepturile
asiguratului despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului. în

acest sens art. 2210 alin. (1) C. civ., prevede: „In limitele indemnizaţiei plătite,
asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale
beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei,
cu excepţia asigurărilor de persoane”. (Pop, 2012, p. 656)
B. Subrogaţia convenţională (art.1594-1595 C. civ.)

Subrogaţia consimţită de creditor
Art. 1.594. C. civ. prevede: (1) Subrogaţia este consimţită de creditor atunci
când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate
drepturile pe care le avea împotriva debitorului. (2) Subrogaţia operează fără
consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Aşa cum rezultă din text, subrogaţia operează numai cu consimţământul
creditorului care îi transmite drepturile sale celui care face plata (nu este
necesar consimţământul debitorului). O asemenea înţelegere trebuie să fie
expresă (trebuie să rezulte în mod neîndoielnic), iar pentru opozabilitatea faţă
de terţi chitanţa trebuie să aibă dată certă şi să se poată dovedi faptul că
operaţia înlocuirii creditorului s-a făcut concomitent cu plata.
Subrogaţia consimţită de debitor

Art. 1595 C. civ. stabileşte că este convenţională acea subrogaţie în care
debitorul se împrumută cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria şi subrogă pe
împrumutător în drepturile creditorului. Pentru validitatea ei, această
subrogaţie trebuie să întrunească următoarele trei condiţii:
a. actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să fie în forma înscrisului
cu dată certă;
b. în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împrumutat
suma de bani pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;
c. chitanţa de plată să facă menţiunea că plata s-a făcut din banii daţi de noul
creditor.
Efectele subrogaţiei
Indiferent de natura sa, legală sau convenţională, subrogaţia are aceleaşi efecte:
terţul plătitor dobândeşte toate drepturile creditorului plătit plus toate garanţiile
de care erau însoţite, deoarece textul legal prevede că „subrogaţia produce
efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia”
[art. 1597 alin. (2), teza I C. civ.].
În raporturile dintre subrogat şi debitor, respectiv persoanele ţinute la garanţie,
ultimele două categorii pot opune creditorului toate „mijloacele de apărare pe
care le aveau împotriva creditorului iniţial” [art. 1597 alin. (2), teza a II-a C.
civ.]. Ceea ce presupune posibilitatea acestora de a invoca orice cauze de
încetare sau de nevalabilitate a datoriei pretinse de terţul subrogat (nulitatea
absolută sau relativă a contractului din care rezultă creanţa, cauze de stingere a
datoriei sau de considerare ca stinsă a acesteia).

Subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit, şi o acţiune

proprie contra debitorului izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau
îmbogăţire fără justă cauză, după caz, prin care poate obţine, nu numai ceea ce
a plătit creditorului iniţial, ci şi eventualele cheltuieli făcute sau daune suferite
cu această ocazie. Latitudinea de a alege una sau alta dintre acţiunile pe care le
poate exercita aparţine subrogatului, care va recurge la acea acţiune care îi este
mai favorabilă. Este de presupus însă, că subrogatul va alege întotdeauna
acţiunile pe care i le conferă subrogaţia sau, cel puţin, că va invoca efectele
subrogaţiei alături de beneficiile acţiunii întemeiată pe figurile juridice de mai
sus, subrogaţia fiind singura care conferă subrogatului garanţiile asociate
creanţei iniţiale. (Pop, 2012, p. 657)
Sarcina de lucru 7
Rezumaţi în 5-7 rânduri aspectele specifice ale subrogaţiei în drepturile
creditorului prin plata creanţei
3.2.3. Transformarea obligaţiilor

Novaţia
Novaţia este acea operaţiune juridică de natură contractuală ce constă în

stingerea unei obligaţii prin crearea unei noi obligaţii care o va înlocui pe
prima. Cu alte cuvinte, obligaţia existentă se transformă într-o obligaţie
nouă. Elementele definiţiei rezultă din prevederile art. 1609 C. civ.
Spre deosebire de plată, în cazul novaţiei obligaţia anterioară nu dispare în

mod absolut, ci se transformă. Ea este cauza unei noi obligaţii care diferă de
prima. Practic, novaţia se realizează printr-un contract care trebuie să
întrunească condiţiile de validitate comune tuturor contractelor. Prin novaţie se
stinge vechea obligaţie, deci creditorul trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu
deplină pentru a putea dispune de acelaşi lucru, în vreme ce noul debitor, şi el
trebuie să aibă capacitate deplină pentru că el se obligă.
A. Condiţiile speciale ale novaţiei

Pentru a ne afla în situaţia juridică a unei novaţii se cer următoarele condiţii:
1) Obligaţia anterioară trebuie să fi fost valabilă pentru că o obligaţie nulă
absolut n-ar putea da naştere unei noi obligaţii valabile. Totuşi, o obligaţie nulă
relativ poate da naştere unei noi obligaţii valabile fie prin confirmarea nulităţii,

fie prin prescripţia dreptului la acţiune. Condiţia esenţială este ca nulitatea

relativă să nu se fi pronunţat injustiţie deja.
2) Obligaţia nouă trebuie să fie şi ea valabilă din punct de vedere juridic, în
interpretarea art. 1609 alin. (1) vorbeşte de „o obligaţie nouă care înlocuieşte
şi stinge obligaţia iniţială.” Dacă noua obligaţie ar fi nulă absolut nu s-ar mai
nova nimic rămânând valabilă vechea obligaţie. Dacă s-ar anula pentru nulitate
absolută noua obligaţie, ar rămâne valabilă vechea obligaţie, cea nouă
considerându-se că nu a existat niciodată, iar cea veche că nu s-a stins. De
asemenea, în ipoteza în care obligaţia nouă este desfiinţată ca urmare a
rezoluţiunii sau ca urmare a revocării de comun acord (mutuus dissensus), a
obligaţiei noi, novaţia îşi pierde efectele şi persistă vechea obligaţie ca şi când
nu s-ar fi stins niciodată.
3) Existenţa unei deosebiri între cele două obligaţii: noua obligaţie trebuie să
conţină un element nou faţă de vechea obligaţie. Elementul nou poate consta în
schimbarea părţilor sau obiectului sau a cauzei raportului juridic civil, funcţie
de care novaţia poate fi subiectivă sau obiectivă.
4) Intenţia părţilor de a nova (animus novandi) de a transforma vechea
obligaţie într-una nouă constituie elementul esenţial al novaţiei. Voinţa părţilor
de a nova trebuie să fie clar exprimată deoarece, potrivit art. 1610 C. civ.
“novaţiunea nu se prezumă. Intenţia de a nova face trebuie să fie
neîndoielnică.”
B. Felurile novaţiei
1) Novaţia subiectivă [art. 1609 alin. (2) şi (3) C. civ.] poate implica fie
schimbarea creditorului, fie a debitorului obligaţiei iniţiale. La prima vedere,
prin schimbarea creditorului ar opera o cesiune de creanţă. Cu toate acestea nu
este vorba de aşa ceva, pentru că prin cesiunea de creanţă se transmit aceleaşi
obligaţii, în vreme ce novaţia creditorului presupune transmiterea unei alte
creanţe născută din vechiul raport obligaţional al creditorului iniţial. În cazul
cesiunii este necesar consimţământul debitorului, spre deosebire de novaţie în
care nu este necesar acest consimţământ.
Schimbarea debitorului are loc atunci când o terţă persoană se obligă faţă de
creditor să plătească datoria şi poate opera tară consimţământul debitorului
iniţial, care este liberat [art. 1609 alin. (2) C. civ.]. Schimbarea creditorului
intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un nou creditor, operaţiune în
urma căreia debitorul va fi liberat faţă de creditorul din vechea obligaţie, fiind
obligat, ca efect al novaţiei, faţă de noul creditor [art. 1609 alin. (2) C. civ.].
(Pop, 2012, p. 692)
2) Novaţia obiectivă [art. 1609 alin. (I) C. civ.] înseamnă schimbul de datorie,
schimbarea obiectului sau cauzei, ori a modalităţii raportului juridic
obligaţional. Schimbarea de obiect este asemănătoare dării în plată. Novaţia
prin schimbarea cauzei presupune că acelaşi debitor se angajează faţă de
acelaşi creditor pentru acelaşi obiect, dar pe baza unui titlu diferit. Exemplu:
convenţia prin care cumpărătorul se obligă faţă de vânzător să conserve în
depozit preţul vânzării. În acest caz, obligaţia remiterii preţului nu mai
izvorăşte din contractul de vânzare, ci din cel de depozit. Novaţia prin
schimbare de modalitate operează atunci când raportul juridic iniţial este
afectat ulterior prin convenţia părţilor de o modalitate.
C. Efectele novaţiei
Novaţia are două categorii de efecte: un efect extinctiv şi un efect creator. Prin
efectul extinctiv se stinge vechea obligaţie cu toate accesoriile şi garanţiile ce o
însoţeau, iar prin efectul creator, novaţia dă naştere unei noi obligaţii.
Sarcina de lucru 8
Enumeraţi în 10 rânduri asemănările şi deosebirile existente între
subrogaţie şi novaţie.
Rezumat
Efectul oricărei obligaţii constă în dreptul pe care aceasta îl conferă
creditorului de a pretinde îndeplinirea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a
obligat (să dea, să facă sau să nu facă ceva). În această ipoteză spunem că
executarea directă sau în natură. Forma cea mai frecventă şi mai dinamică
de executare voluntară a obligaţiilor o constituie plata.
Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fi
obţinută, astfel că obligarea debitorului la despăgubiri prezintă un interes
deosebit pentru creditor. Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în
natură se pune problema executării lor în echivalent, adică prin plata unor
despăgubiri numite daune interese.
Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţa
părţilor sau în puterea legii, latura activă sau latura pasivă a raportului juridic
obligaţional trece de la una dintre părţi la o altă persoană.
Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se
schimbă, prin acordul părţilor, unul din elementele raportului juridic
obligaţional: subiectele, obiectul sau cauza sa.
Teste de autoevaluare
1. Plata poate fi făcută:
a. de codebitor sau fidejusor
b. de orice persoană, chiar în cazul în care plata constituie un fapt personal
al său;
c. nicio variantă.
2. Daunele cominatorii nu se aplică:

a. obligaţiilor având obiect sume de bani;
b. când este posibilă executarea obligaţiilor pe cale silită prin executor
judecătoresc sau de creditor, pe contul debitorului;
c. ambele variante.
3. Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari:

a. include creanţele şi obligaţiile existente în patrimoniul debitorului la
momentul asumării obligaţiei;
b. include totalitatea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului prezente
şi viitoare;
c. include doar bunurile mobile prezente şi viitoare ale debitorului.
4. Cesiunea de creanţă:
a. presupune, pentru valabilitatea ei, consimţământul debitorului cedat;
b. este un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei creditorului;
c. este o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a; 2. c; 3. b; 4. b
Bibliografie minimală
Adam, Ioan (2011). Drept civil. Obligaţiile. Contractul. Bucureşti: C.H. Beck,
pp. 1-472.
Pop, Liviu; Popa, Ionuţ-Florin & Vidu, Stelian (2012). Tratat elementar de
drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil. Bucureşti: Universul Juridic.
Stătescu, Constantin; Bîrsan, Corneliu (2008). Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită. Bucureşti: Hamangiu, pp. 309-
375;
Turianu, Corneliu; Stancu,Gheorghe (2006). Curs de drept civil. Bucureşti:
Universitară, pp. 123-131; 142-168.

Drept+civil Teoria+obligatiilor+Unitatea+III PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept+civil Teoria+obligatiilor+Unitatea+III PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3.

EXECUTAREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

 să defineşti conceptul de executare a obligaţiilor;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

3.1. Efectele şi dinamica obligaţiilor

Dinamica obligaţiilor se realizează prin transmiterea şi transformarea

Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale:

Aşadar, dreptul creditorului de a-i pretinde debitorului despăgubiri, în ipoteza

Drept civil. Teoria obligaţiilor 134

Cine poate face plata? (solvensul)

debitorului de către dobânditorul unui imobil ipotecat în vederea eliberării de

Drept civil. Teoria obligaţiilor 136

terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant,

b) Dacă dimpotrivă, obiectul îl constituie un bun generic, debitorul nu poate

De la acest principiu există însă şi unele excepţii:

Drept civil. Teoria obligaţiilor 139

prezumă şi ea până la proba contrarie o plată valabilă. În toate celelalte cazuri,

F. Executarea silită a obligaţiilor în natură

a) Obligaţiile de a da sunt cel mai uşor de executat, fie că se referă la sume

Drept civil. Teoria obligaţiilor 141

Obligaţiile ce au ca obiect bunuri generice trebuie executate numai în natură,

Amenzile cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul este obligat să le

Amenzile cominatorii nu pot fi percepute atunci când obiectul obligaţiei îl

Deşi amenzile cominatorii nu au caracter reparator pentru că nu sunt destinate

Drept civil. Teoria obligaţiilor 142

anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî să

3.1.2. Executarea indirectă a obligaţiilor sau prin echivalent

Atunci când obligaţiile nu pot fi executate silit în natură se pune problema

Există unele situaţii în care executarea în natură a obligaţiilor nu mai poate fi

Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese)

Evaluarea prejudiciului poate fi convenţională, dacă se face prin convenţia

Definim clauza penală ca fiind o convenţie accesorie obligaţiei

anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

Din definiţia legală rezultă faptul că evaluarea anticipată nu trebuie să

Caracterele juridice ale clauzei penale

3.1.3. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

justiţie. Astfel, oricare dintre aceşti creditori, în virtutea dreptului de gaj

Drept civil. Teoria obligaţiilor 147

Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

Acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită

Condiţiile intentării acţiunii oblice

Efectele acţiunii oblice

Drept civil. Teoria obligaţiilor 148

a) pârâtul acţionat de creditor îi poate opune acestuia toate apărările şi excepţiile

Acţiunea revocatorie (pauliană)

Potrivit art. 1.562 (1) C. civ.:

Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru

Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

Condiţiile intentării acţiunii revocatorii:

Drept civil. Teoria obligaţiilor 150

satisfacerii creanţei sale. Faţă de ceilalţi creditori, acţiunea pauliană nu

Natura juridică a acţiunii revocatorii

Acţiunea pauliană se deosebeşte de acţiunea oblică prin faptul că în vreme

Acţiunea revocatorie se aseamănă cu acţiunea în anulare a unui act juridic, dar

Drept civil. Teoria obligaţiilor 151

3.2. Transmiterea şi transformarea obligaţiilor

Transmiterea obligaţiei este operaţia juridică în temeiul căreia, prin voinţa

Mijloacele juridice de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă şi

Transformarea obligaţiei constă în operaţia juridică în temeiul căreia se

Cesiunea de creanţă este un contract prin care o persoană numită cedent

Pe scurt, cesiunea de creanţă este o convenţie prin care un creditor transmite o

În cazul ei intervine o substituire de subiect al raportului juridic obligaţional, şi