Sunteți pe pagina 1din 30

Încetarea căsătoriei

1.Consideraţii generale
Se impune dintru început realizarea unei distincţii între
încetarea căsătoriei şi desfacerea acesteia, acestea fiind situaţii
juridice distincte, deosebindu-se sub aspectul cauzelor şi al
modului de operare a efectelor. Se aseamănă prin faptul că ambele
produc efecte numai pentru viitor.
Sub aspectul cauzelor se poate observa că în timp ce
încetarea căsătoriei poate opera în cazul morţii unuia dintre soţi, a
declarării judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi sau a
recăsătoririi soţului celui ce fusese declarat mort, desfacerea
căsătoriei se poate realiza numai prin pronunţarea divorţului.
Încetarea căsătoriei are loc de drept, desfacerea căsătoriei se
dispune numai prin hotărâre judecătorească.
Efectele încetării căsătoriei se produc numai pentru viitor nu
şi pentru trecut, însă unele efecte ale căsătoriei continuă să existe
şi după încetarea acesteia. Tot astfel desfacerea căsătoriei produce
efecte numai pentru viitor.
De asemenea cele două instituţii trebuie deosebite de
instituţia desfiinţării căsătoriei. Deosebirile privesc atât ipoteza de
aplicare, cauzele dar şi efectele produse.
Astfel, în timp ce atât încetarea cât şi desfacerea căsătoriei
presupun existenţa unei căsătorii valabile, desfiinţarea presupune
existenţa unei căsătorii nevalabile, ea fiind sancţiunea aplicabilă
pentru încheierea unei căsătorii cu nerespectarea condiţiilor
prevăzute de lege în acest sens.
Cât priveşte momentul în raport de care se analizează
existenţa cauzelor, dacă încetarea sau desfacerea presupun cauze
care intervin pe parcursul derulării efectelor căsătoriei,
desfiinţarea presupune cauze contemporane momentului
încheierii actului juridic al căsătoriei.
În timp de desfacerea şi încetarea produc efecte numai
pentru viitor, desfiinţarea produce efecte şi pentru trecut,
retroactivând până la data încheierii căsătoriei.
a) Încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi
Ca act juridic intuitu personae, moartea uneia dintre părţi
are ca efect încetarea actului. Deşi căsătoria încetează numai

1
pentru viitor, unele efecte ale căsătoriei se menţin ulterior acestui
moment, astfel:
- soţul supravieţuitor care a preluat prin căsătorie numele
celuilalt soţ, îl va păstra şi ulterior încetării căsătoriei 1.
Sub aspectul relaţiilor patrimoniale, va înceta să îşi producă
efectele regimul matrimonial; nu se mai pune problema obligaţiei
de întreţinere, iar dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor se
naşte la moartea celuilalt soţ.
b) Declararea judecătorească a morţii
Are aceleaşi efecte ca şi moartea fizic constatată, numai că
data de la care se vor produce aceste efecte este data stabilită prin
hotărârea judecătorească drept dată a morţii. Trebuie în acest sens
realizată o distincţie între data pronunţării hotărârii declarative
de moarte, data rămânerii definitive şi data morţii stabilită prin
hotărârea judecătorească. Data morţii se stabileşte în raport de
problele administrate ca fiind acea zi în care este cel mai probabil
să fi intervenit decesul. Dacă nu există astfel de probe obligatoriu
va fi stabilită ca dată a morţii după caz ultima zi a termenului de
patru ani în cazul morţii precedată de declararea dispariţiei sau
ultima zi a termenului de un an pentru declararea morţii
neprecedată de declararea dispariţiei. Fiind însă în situaţia unei
morţi prezumate este greu de spus că data morţii este cea
adevărată, de aceea legea permite ca în situţia în care se va dovedi
că data stabilită ca dată a morţii este inexactă, existând motive
temeinice pentru a crede că o altă dată este mai aproape de adevăr,
să se procedeze la rectificarea datei morţii, astfel încât toate
efectele legate de hotărârea declarativă de moarte se vor raporta
la noua dată a morţii2.
Deşi hotărârea declarativă de moarte este constitutivă de
drepturi ea produce efecte retroactive care urcă în trecut până la
data stabilită drept dată a morţii, care prin ipoteză este anterioară
pronunţării hotărârii judecătoreşti şi rămânerii ei definitive şi
irevocabile. Prin urmare toate efectele specifice încetării căsătoriei
prin deces se vor produce nu de la data pronunţării hotărârii ci de
la data stabilită drept dată a morţii.
c) Recăsătorirea soţului celui declarat mort

1
Tr. Ionaşcu, Drept civil, p.222; C. Stătescu, op. cit., p.123-125.
2
Gh. Beleiu, op.cit. ,p.299.

2
Legiuitorul a acordat o atenţie deosebită acestei ipoteze,
pentru care, în scopul de a evita bigamia, art. 293 al. 2 NCC. a
consacrat următoarea soluţie: în cazul în care soţul unei persoane
declarate moartă se recăsătoreşte şi după aceasta hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria nouă rămâne
valabilă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii. Condiţia pentru menţinerea ca valabilă a noii
căsătorii este ca soţul recăsătorit al celui declarat mort să fie de
bună credinţă.Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă,
noua căsătorie este lovită de nulitate absolută, constituind o
încălcare a art.273 NCC3.
Împrejurarea că data stabilită ca fiind cea a morţii se
rectifică astfel încât ea devine ulterioară noii căsătorii încheiate de
soţul celui declarat mort, nu are relevanţă asupra valabilităţii
acesteia, aplicându-i-se aceeaşi soluţie, prima căsătorie se
consideră desfăcută pe data încheierii căsătoriei subsecvente.
Reglementarea legală are o redactare eronată, pentru această
ipoteză fiind folosită noţiunea de desfacere a căsătoriei inţiale deşi
în realitate este vorba despre încetarea căsătoriei. Folosirea
noţiunii de desfacere în locul celei de încetare se justifică prin
faptul că iniţial în reglementarea civilă nu se făcea deosebire între
desfacerea şi încetarea căsătoriei şi decesul fiind calificat drept
cauză de desfacere a căsătoriei. Cu certitudine însă formularea
corectă este că prima căsătorie încetează pe data încheierii noii
căsătorii.

Secţiunea a-II-a
Desfacerea căsătoriei

1.Evoluţia concepţiei privind desfacerea căsătoriei


Cadrul de reglementare legală al desfacerii căsătoriei este
reprezentat de dispoziţiile art. 373 şi urm NCC. Acesta nu a avut de
la început această redactare. Astfel, iniţial reglementarea din Codul
Familiei nu făcea deosebire între încetarea căsătoriei şi desfacerea
acesteia ca modalităţi prin care căsătoria încetează a mai produce
efecte. În acest sens art. 37 avea următorul conţinut " Căsătoria se
desface prin moartea unuia dintre soţi, prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi sau prin divorţ". Ulterior,
3
M. Soreaţă, op.cit., p. 187.

3
prin Decretul nr. 779/1966, conţinutul textului menţionat a fost
modificat4 realizându-se o delimitare între încetarea căsătoriei
(care are la bază cauze naturale şi independente de voinţa umană,
respectiv decesul, sau declararea judecătorească a morţii) şi
desfacerea căsătoriei prin divorţ (care se poate produce numai în
timpul vieţii soţilor, în anumite condiţii expres prevăzute de lege)
de esenţa desfacerii căsătoriei fiind faptul că declanşarea acestei
proceduri, care potrivit reglementării de care facem vorbire avea
caracter excepţional, este rezultatul manifestării de voinţă cel
puţin a unuia dintre soţi.
Pe de altă parte se mai impune precizarea că maniera de
reglementare a divorţului era expresia concepţiei dominante de
atunci. În acest sens se considera că divorţul are un caracter
excepţional întrucât căsătoria este prin natura sa uniune încheiată
pe viaţă5. Această opinie a fost împărtăşită atât de doctrina dar şi
de jurisprudenţa vremii şi se întemeia pe două argumente: pe de o
parte pe faptul că legea prevedea în mod expres că numai în mod
excepţional căsătoria se poate desface prin divorţ ; iar pe de altă
parte pe faptul că desfacerea căsătoriei nu se poate realiza decât
pe cale judecătorească6.
Prin Legea nr. 59/1993, art. 37 din Codul Familiei a fost
modificat din nou. Potrivit alineatului 2 căsătoria se poate desface
prin divorţ. Noua redactare a eliminat menţiunea privind
caracterul excepţional, fapt interpretat de doctrină în sensul
renunţării la vechea concepţie a divoţului sancţiune, şi
consacrarea unei noi soluţii potrivit cu care divorţul reprezintă nu
numai o sanţiune dar şi un remediu pentru o situaţie care nu mai
poate continua.
Se pare că între două concepţii extreme, cea a divorţului
sancţiune aplicabilă soţului care se face vinovat de destrămarea
relaţiilor de familie, şi cea a divorţului remediu (care susţine
admiterea divorţului indiferent cui ar fi imputabil eşecul
mariajului) legiuitorul român a ales o cale de mijloc, consacrând o
concepţie mixtă care îmbină elemente ale celor două concepţii
enunţate.

4
Prin decretul arătat art. 37 i s-a dat următorul conţinut:"Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface în cazuri execepţionale prin divorţ".
5
I.Albu, op. cit., p.181.
6
Spre deosebire de alte legislaţii, cum ar fi cele sovietice care divorţul prin declararea şi înregistrarea sa la serviciul de starea civilă,
presupunând parcurgerea numai a unei proceduri de natură administrativă.

4
Potrivit reglementării din Codul Civil divorţul este atât un
remediu dar şi o sancţiune uneori. Astfel la baza căsătoriei cât şi la
desfacerea acesteia se află consimţământul liber al soţilor. Legea
permite ca orice persoană căsătorită să ceară desfacerea căsătoriei
a cărei continuare nu mai este posibilă din cauza unor motive
temeinice7. Divorţul, care înseamnă destrămarea familiei nu poate
fi redus numai la proporţiile unei sancţiuni, menită să pedepsească
pe unul dintre soţi pentru comportarea sa culpabilă, faţă de
celălalt soţ şi faţă de familie. Dacă ar fi o sancţiune ar însemna ca
numai soţul vinovat să fie pedepsit, însă în realitate efectele
divorţului se răsfrâng asupra întregii familii, care se destramă prin
desfacerea căsătoriei. Mai mult se poate aprecia că cel mai puţin
afectat este soţul vinovat care prin voinţa sa s-a situat pe poziţii
exclusive unei vieţi de familie normale8.
Pe de altă parte apărarea căsătoriei nu înseamnă menţinerea
ei cu orice preţ, pe această idee fundamentându-se admiterea în
legislaţia noastră a divorţului prin consimţământul ambilor soţi,
reintrodus prin Legea nr. 59/1993.
S-a susţinut de către doctrină faptul că reglementarea în
materia divorţului trebuie să se caracterizeze prin mai multă
largheţe, divorţul încetând a mai fi o cale excepţională de a ieşi
dintr-o căsătorie. Pe de altă parte trebuie subliniat faptul că,
evoluţia concepţiei privind divorţul a fost influenţată în mod direct
de afirmarea libertăţii individului şi în special de afirmarea cu
tărie a egalităţii dintre bărbat şi femeie. Sub imperiul vechii
reglementări din Codul civil, care prevedea că prin căsătorie
femeia intră sub puterea bărbatului, capul uniunii familiale,
desfacerea căsătoriei prin divorţ nu putea să aibă decât un
caracter excepţional. De altfel şi cazurile de divorţ erau rare. Pe
măsură ce societatea a evoluat însă concepţiile privind căsătoria şi
relaţiile dintre soţi s-au modificat.
De aceea Noul Cod Civil a lărgit sfera ipotezelor în care se
poate solicita divorţul. Astfel potrivit dispoziţiilor art. 373 NCC,
divorţul se poate pronunţa9:
a)- prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia
dintre soţi acceptată de celălalt ;
7
I.P.Filipescu, Cu privire la temeiul desfacerii căsătoriei prin divorţ, comunicare în sesiunea ştiinţifică la Fac. De Drept Bucureşti,
1964 ; N. Deaconu, O propunere de lege ferenda privind reglementarea divorţului, în Dreptul, nr. 9-12/1990, p.86 şi urm.
8
T.R.Popescu, op.cit., p.246.
9
Art. 297 Proiet de cod civil.

5
b) - atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile
dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai
este posibilă.
c)- la cererea unui dintre soţi, după o separare în fapt care a
durat cel puţin doi ani.
d)- la cererea unuia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia
dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei;
Noul Cod Civil consacră soluţii care au fost formulate în
doctrină şi care vin să deblocheze situaţiile în care deşi este
evidentă imposibilitatea de convieţuire, căsătoria nu se poate
desface pentru că unul dintre soţi se opune la aceasta, fiind
conturată cu preponderenţă concepţia divorţului remediu în
defavoarea concepţiei divorţului sancţiune.

2.Motive de divorţ
Divorţul este operaţiunea juridică de desfacere al căsătoriei
în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre judecătorească, atunci când
există motive temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei,
sau pe temeiul voinţei soţilor, cu respectarea condiţiilor cerute de
lege.
Potrivit reglementării actuale căsătoria se poate desface fie
la cererea fie prin acordul soţilor , fie la cererea unuia dintre soţi.

2.1.Divorţul prin consimţământul mutual al soţilor


Potrivit dispoziţiilor art. 373 lit. a, divorţul poate avea loc
prin acordul soţilor sau la cererea unuia dintre soţi acceptată de
celălat soţ. Divorţul prin acord era prevăzut şi în reglementarea
anterioară, însă cerinţele pentru pronunţare acestuia erau mult
mai restrictive. În acest sens, dispoziţiile art. 38 alin. 2 din C. Fam.
pevedeau că divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza
consimţământului ambilor soţi dacă sunt îndeplinite următorele
condiţii10:
a) să fi trecut cel puţin un an de la data încheierii
căsătorieiTermenul de un an este împlinit în ziua şi luna
corespunzătoare a anului următor încheierii căsătoriei. De vreme
ce legea cere ca durata căsătoriei să fie de cel puţin un an, cererea
10
În Codul civil, prin art. 214 era admis divorţul prin consimţământul mutual al soţilor dacă erau îndeplinite următoarele condiţii:
soţul să aibă cel puţin 25 de ani, iar soţia cel puţin 21; soţii să fie căsătoriţi de cel puţin 2 ani; soţii să nu fie căsătoriţi de mai mult de
20 de ani; soţia să nu aibă mai mult de 45 de ani; consimţământul părinţilor sau ai celorlalţi ascendenţi în viaţă, după condiţiile
prescrise la încheierea căsătoriei art. 254-157).

6
de divorţ prin acordul soţilor trebuie formulată după împlinirea
acestui termen, întrucât numai în aceste condiţii produce efecte
acordul soţilor. O cerere formulată înainte de împlinirea
termenului va fi respinsă ca prematură, sau va fi judecată, dacă
soţii solicită desfacerea căsătoriei pentru motive temeinice.
b)să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie.Condiţia se
consideră îndeplinită chiar dacă unul dintre soţi are un copil minor
dintr-o altă căsătorie, sau din căsătorie au rezultat copii dar aceştia
sunt majori. Dacă soţii au adoptat un copil care la data divorţului
era minor, nu va putea fi promovată cerere de divorţ prin acordul
soţilor, întrucât copilul adoptat este asimilat celui firesc. În cazul în
care adopţia a fost încheiată numai de unul dintre soţi, condiţia
este îndeplinită.
Noul Cod civil introduce o soluţie mult mai practică, astfel că
dacă este îndeplinită cerinţa acordului soţilor, indiferent de durata
căsătoriei şi indiferent dacă sunt sau nu copii rezultaţi din
căsătorie divorţul se poate pronunţa fie pe cale judiciară, fie pe
cale notarială sau administrativă.
2.1.1 Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
Potrivit dispoziţiilor art. 374 NCC, divorţul prin acordul
soţilor pe cale judiciară poate fi pronunţat indiferent de durata
căsătoriei şi indiferent dacă au rezultat sa nu copii din căsătorie.
Instanţa este ţinută doar să verifice existenţa consimţământului
liber şi neviciat al fiecăruia dintre soţi . Dacă unul dintre soţi se
află în imposibilitatea de a-şi exprima consimţământul, sau este
pus sun interdicţie divorţul nu se poate pronunţa pe temeiul
dispoziţiilor art. 373 lit.a.
2.1.2 Divorţul prin acordul soţilor pe cale adminitrativă sau
prin procedura notarială
Dintru început de impune menţiunea că potrivit art. 41 din
legea de aplicare, dispoziţiile Codului Civil privind divorţul prin
acordul soţilor se aplică şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în
vigoare a Noului Cod Civil. Potrivit art.375 NCC, dacă soţii sunt de
acord şi dacă nu sunt copii născuţi din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul sau
notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune
poate constata divorţul, eliberând un certificat de divorţ. Divorţul
prin procedura notarială sau administrativă se poate pronunţa şi
în cazul în care unt copii rezultaţi din căsătorie, cu condiţia ca soţii

7
să fie de acord asupra tuturor aspectelor ce ţin de stabilirea
locuinţei minorilor, precum şi a legăturilor personale cu minorul.
Dacă nu sunt îndeplinite cerinţele legale după caz notarul
public sau ofiţerul de stare civilă respinge cererea de divorţ, iar
împotriva refuzului nu există cale de atac. Soţii aflaţi într-o astfel
de situaţie pot însă formula cerere la instanţa de judecată, pentru a
se pronunţa divorţul.

2.2. Divorţul din culpă


Potrivit art. 373 lit b din NCC oricare dintre soţi are dreptul
de a cere desfacerea căsătoriei, dacă din motive temeinice relaţiile
dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, astfel încât
continuarea căsătoriei a devenit imposibilă pentru el 11.
Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi este
condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- existenţa unor motive temeinice;
- motivele invocate să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi;
- continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă.
Textul de lege aminti are o formulare generală, noţiunea de
motive temeinice nefiind în nici un fel precizată, nici măcar cu titlu
exemplificativ.
Dacă în vechiul Cod civil erau precizate expres împrejurările
care constituiau motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei
respectiv adulter; excese şi cruzimi; insulte grave; pedeapsa la
munca silnică sau recluziunea; fapta unui soţ de a atenta la viaţa
celuilalt soţ; art. 38 al. 1 din C. Fam. , precum şi art. 373 lit. b are o
formulare generală, noţiunea de motive temeinice nefiind în nici
un fel precizată. Astfel în lege nu se enumeră nici măcar cu titlu
exemplificativ împrejurări sau fapte care ar putea constitui motive
temeinice de divorţ.
Doctrina12 a apreciat că generic prin motive temeinice de
divorţ trebuie să se înţeleagă acele fapte reale care în mod obiectiv
şi fără referire la cazuri de speţă sunt atât de grave încât justifică
desfacerea căsătoriei. De aceea temeinicia motivelor de divorţ se
analizează prin raportare la citerii obiective.
În sistemul actual jurisprudenţa a reţinut ca motive
temeinice pentru desfacerea căsătoriei: adulterul; atitudiunea
11
I.P. Filipescu, op.cit., p.204
12
I.Albu, op. cit., p.192.

8
necorespunzătoare a unuia dintre soţi care se exprimă pin acte de
violenţă; nepotrivire de ordin fiziologic care afectează normala
desfăşurare a raporturilor intime dintre soţ; existenţa unei boli
grave incurabile a unuia dintre soţi; rele purtări de ordin moral.
Instanţa de judecată va putea respinge divorţul dacă apreciază că
starea invocată de unul dintre soţi poate fi depăşită şi nu
reprezintă o vătămare gravă a relaţiilor de familie, existând şi
dorinţa celuilalt soţ de a continua căsătoria 13.
S-a pus problema dacă numai refuzul unuia dintre soţi de a
contribui material la suportarea sarcinilor căsătoriei constituie
motiv temeinic pentru desfacerea acesteia14. Opinia dominantă a
doctrinei15 şi jurisprudenţei a susţinut că acesta nu poate constitui
motiv de divorţ, pentru această situaţie existând alte sancţiuni
specifice16.
Pentru a se dispune desfacerea căsătoriei nu este suficientă
dovedirea existenţei numai a unor motive temeinice ci mai este
necesar a se dovedi că aceste împrejurări vatămă grav relaţiile de
familie astfel încât convieţuirea a devenit imposibilă. Dacă
temeinicia motivelor invocate pentru desfacerea căsătoriei poate fi
apreciată prin raportare la un criteriu obiectiv, imposibilitatea de
a continua convieţuirea presupune raportarea la un criteriu
subiectiv, avându-se în vedere situaţia concretă şi felul în care au
evoluat în timp relaţiile dintre soţi. În acest sens instanţa de
judecată va trebui să analizeze în ce măsură motivele invocate
aduc o vătămare gravă raporturilor de familie, dacă această
vătămare este iremediabilă astfel încât este evidentă
imposibilitatea continuării căsătoriei pentru cel care solicită
desfacerea căsătoriei.
Este posibil ca motivele pe care se întemeiază cererea de
desfacere a căsătoriei să se înfăţişeze numai sub forma unor
neînţelegeri trecătoare care nu sunt de natură a califica relaţiile
dintre soţi ca iremediabil vătămate.
Din acest punct de vedere reglementarea în vigoare este
superioară celei din Codul civil, care stabilea în mod limitativ
cauzele care constituiau motive pentru desfacerea căsătoriei,
13
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 101
14
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p.112.
15
I.P. Filipescu, op.cit., p.228.
16
Spre exemplu este admisibilă promovarea în timpul căsătoriei a unei acţiuni în justiţie pentru obligarea soţului să contribuie la
cheltuielile de creştere şi educare a copiilor. De asemenea între soţi există obligaţia de întreţinere, astfel încât soţul aflat în stare de
nevoie poate să-şi exercite dreptul corelativ în caz de refuz al soţului obligat.

9
simpla lor dovedire ducând la pronunţarea divorţului fără a
permite nici o apreciere din partea instanţei de judecată cu privire
la posibilitatea de continuare a căsătoriei. Instanţele de judecată
nu aveau dreptul să aprecieze în ce măsură motivele invocate
făceau cu adevărat imposibilă convieţuirea, întrucât aprecierea în
acest sens era făcută de legiuitor17.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite în cadrul procesului
permit instanţei să stabilească culpa sau vina în desfacerea
căsătoriei în sarcina unuia sau a ambilor soţi, putând exista
următoarele situaţii:
- să se constate culpa exclusivă a soţului pârât, caz în care
căsătoria se va desface din vina exclusivă a acestuia;
- desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi dacă din probele
administrate rezultă o culpă gravă şi concurentă din partea soţului
reclamant.
Dacă din probe va rezulta culpa exclusivă a soţului reclamant
la vătămarea relaţiilor de familie, iar soţul pârât nu are cerere
reconvenţională prin care să solicite la rândul său divorţul,
instanţa va respinge cererea de divorţ.
În acest sens prin Deciza de Îndrumare a fostului Tribunal
Suprem nr. 3 din 22 iunie 1955 s-a dispus" că divorţul nu se poate
pronunţa decât dacă instanţa constată că motivele temeinice care
fac cu neputinţă continuarea căsătoriei au fost provocate de soţul
pârât, nu şi atunci când cauza dezbinării este imputabilă soţului
reclamant".
Soluţia a fost împărtăşită şi de doctrină care a apreciat că
temeiul legal al  acesteia este reprezentat de dispoziţiile art. 373
lit. b potrivit cărora desfacerea căsătoriei se poate dispune numai
dacă continuarea căsătoriei este imposibilă pentru cel care cere
desfacerea ei. Prin urmare în lipsa unei solicitări a soţului pârât,
instanţa nu poate lua iniţiativa desfacerii căsătoriei din vina
soţului reclamant, de a cărei comportare soţul pârât nu găseşte cu
cale să se plângă. Altfel spus când se invocă drept motive de divorţ
fapte care sunt imputabile numai reclamantului, pretenţia acestuia
nu poate fi luată în considerare fără o cerere reconvenţională a
soţului pârât, singurul în măsură să aprecieze dacă continuarea
căsătoriei mai este posibilă sau nu18. La aceste argumente s-ar mai
17
T.R.Popescu, Drept civil, vol I, Bucureşti, 1945, p. 369.
18
T.R.Popescu, op.cit.,p. 248.

10
adăuga şi acela că o soluţie contrară ar însemna a permite
reclamantului să se prevaleze de propria-i culpă, ceea ce ar
contraveni principiului nemo auditur propriam turpitudinem
allegans.
O astfel de soluţie deşi împărtăşită constant de jurisprudenţă
şi în prezent se dovedeşte deseori numai un mijloc de satisfacere
uneori a unor orgolii, fiind una din metodele prin care se menţine
o căsătorie cu orice preţ, deşi în fapt, între soţi nu mai există
relaţiile specifice de familie. Soluţia consacrată, întemeiată pe o
interpretare logică a dipoziţiilor legale contribuie la asigurarea
stabilităţii relaţiilor de familie.
Ea nu reuşeşte însă să asigure şi remedierea relaţiilor de
familie vătămate din culpa soţului reclamant. De aceea în opinia
noastră ea contravine naturii juridice specifice a căsătoriei,
fundamentului acesteia şi a relaţiilor dintre soţi. Dacă la baza
căsătoriei se află consimţământul liber al părţilor, tot astfel nimeni
nu poate fi reţiunut într-o căsătorie atâta timp cât nu mai doreşte
acest lucru. În măsura în care împrejurările invocate drept motive
temeinice sunt în culpa soţului reclamant, dar ele sunt de natură a
vătăma grav relaţiile dintre soţi, în măsura în care se face dovada
vădită că relaţiile de familie nu mai pot continua, cererea de divorţ
nu trebuie respinsă pe considerentul că cel care solicită acest lucru
este vinovat de deterioarea raporturilor dintre soţi. Practica a
dovedit faptul că o asemenea soluţie nu era de natură a-l
determina pe soţul reclamant la revizuirea atitudinii sale şi la
încercări de remedirere a relaţiilor cu soţul pârât, ci dimpotrivă în
majoritatea cazurilor ea era urmată de promovarea ulterioară a
unei noi acţiuni.
La cererea soţilor instanţa nu va motiva cererea de divorţ dar
va fi obligată să statueze cu privire la vinovăţia soţilor pentru
desfacerea căsătoriei.
Stabilirea culpei la desfacerea căsătoriei în sarcina unuia sau
a ambilor soţi prezintă relevanţă pentru următoarele aspecte:
- soţul vinovat de desfacerea căsătoriei, dacă se va afla în
stare de nevoie nu va putea beneficia de pensie de întreţinere
decât pe durata unui an de zile de la desfacerea căsătoriei;
- reprezintă unul dintre elementele care vor fi luate în
considerare la încrediţarea copiilor minori spre creştere şi
educare, fără a avea însă caracter determinant, astfel încât este

11
posibilă încredinţarea minorului părintelui vinovat de
deteriorarea relaţiilor de familie dacă acest lucru este în interesul
minorului.
- dacă din căsătorie nu au rezultat copii, beneficiul
contractului de închiriere va fi atribuit soţului care a obţinut
divorţul, respectiv soţului nevinovat.
- hotărârea de divorţ prin care se reţine culpa unuia dintre
soţi pentru deteriorarea relaţiilor de familie, poate constitui un
mijloc de probă a ingratitudinii, pentru revocarea donaţiilor făcute
între soţi în timpul căsătoriei.
- are efecte de ordin moral-educativ, opinia publică
sancţionând comportamentul negativ şi lipsa de răspundere faţă
de familie a celor care se fac vinovaţi prin conduita lor de
deteriorarea raporturilor de familie.
2.3.Divorţul din motive medicale
Si noua reglementare permite oricăruia dintre soţi să ceară
divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
convieţuirea. Se au în vedere atât afecţiunile fizice cât şi cele
psihice, indiferent dacă sunt vindecabile sau nu.
Gravitatea şi formele maladiei prezintă relevanţă sub
aspectul admisibilităţii cererii, întrucât căsătoria se va desface
numai dacă se dovedeşte că este imposibilă continuarea acesteia
ca urmare a stării de sănătate a unuia dintre soţi. Jurisprudenţa 19 a
statuat că prezenţa unei boli grave nu constituie în sine motiv de
divorţ, ci mai mult celălalt soţ are obligaţia morală de a-i acorda
sprijin soţului bolnav. Prin urmare simpla dovedire a afecţiunii
celuilat soţ nu este suficientă pentru a conduce la pronunţarea
divorţului. Consecinţele stării de sănătate asupra relaţiilor de
familie sunt lăsate la aprecierea instanţei de judecată, cu
precizarea că în această situaţie este admisibilă formularea cererii
şi de către soţul bolnav. În acest sens Plenul Tribunalului Suprem
prin Decizia de Îndrumare nr. 10/1974 a statuat că gravitatea bolii
care afectează grav relaţiile dintre soţi, coroborat cu faptul că soţul
bolnav ascunde maladia de care suferă sunt împrejurări de natură
a constitui motiv temeinic de divorţ.
În această ipoteză instanţa de judecată nu va statua în
motivarea hotărârii de desfacere a căsătoriei cu privire la culpa
soţilor.
19
Trib. Suprem, s. civ., dec.civ.nr.716/1989, în Dreptul, nr. 3/1990, p.173

12
Secţiunea a-III-a
Procedura divorţului

1. Cadrul de reglementare
Codul de procedură civilă consacră un capitol distinct
reglementării procedurii despărţeniei, ca procedură specială care
derogă în multe privinţe de la dreptul comun. Astfel în art. 914-
934 C. proc. civ. îşi găsesc reglementarea aspecte privind instanţa
competentă, calitatea procesuală, mijloacele de probă, procedura
de judecată a cererii, soluţiile ce pot fi pronunţate, şi căile de atac
împotriva soluţiilor date de prima instanţă.
Procedura divorţului pentru motive temeinice este diferită
de a divorţului prin consimţământ mutual. Deosebirile privesc
modul de soluţionare a cererilor (în cazul divorţului prin acord
este suficientă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, fără a
mai necesita administrarea de probe) şi posibilitatea de a ataca
soluţia pronunţată de prima instanţă (în cazul divorţului prin
acord hotărârile judecătoreşti sunt definitive şi irevocabile).

2.Calitatea procesuală
Având ca obiect un element al sării civile, acţiunea de divorţ
este o acţiune de stare civilă care în raport de finalitatea urmărită
este o acţiune în modificare de stat, prin care se urmăreşte
obţinerea unei schimbări pentru viitor în starea civilă a persoanei,
cea anterioară nefiind contestată 20.
Acţiunea de divorţ are caracter strict personal, ea putând fi
exercitată numai de soţi. Creditorii soţilor nu pot folosi acţiunea
oblică în această privinţă. Nici procurorul nu are dreptul să
pornească acţiunea de divorţ21. Moştenitorii reclamantului, în
cazul decesului acestuia pe parcursul procesului, nu vor putea
continua acţiunea, căsătoria încetând prin deces, iar dosarul de
divorţ se va închide22. Aceeaşi soluţie se impune în cazul soţului
pârât.
În doctrină s-a pus problema dacă interzisul judecătoresc, în
momentele de luciditate, poate sau nu introduce divorţul, de

20
Cercel S., Florea A., Ponea A., Drept civil . Persoana fizică, Ed. Universitaria, Craiova 2003, p.131 şi urm.
21
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 105.
22
V. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 514.

13
vreme ce tutorele său nu poate introduce această acţiune 23. O
primă opinie susţine inadmisibilitatea introducerii divorţului de
către interzisul judecătoresc, arătându-se că incapacitatea sa se
bazează pe o "insanitate permanentă, aşa încât nu se poate face
distincţie între actele încheiate în momente de luciditate şi
celelalte, iar probarea acestor momente este dificilă" 24. Într-o altă
opinie, căreia ne raliem, se susţine admisibilitatea introducerii
acţiunii de către soţul pus sub interdicţie aflat în momente de
luciditate, arătându-se că o soluţie contrară ar transforma
incapacitatea de exerciţiu a acestuia într-o incapacitate de
folosinţă25.
Dacă ulterior introducerii acţiunii de divorţ soţul reclamant
este pus sub interdicţie, el va fi reprezentat de către tutore . În ceea
ce priveşte alienatul neinterzis, el poate porni divorţul, instanţa
având posibilitatea să solicite autorităţii tutelare numirea unui
curator care să-l reprezinte Este vorba, în ambele situaţii (soţ
alienat interzis sau nu), de o persoană care la momentul încheierii
căsătoriei era perfect sănătoasă mintal.
3.Instanţa competentă
Din punct de vedere material competenţa de soluţionare a
cererii de divorţ aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se
află domiciliul soţilor în momentul cererii. Dacă soţii nu au avut
domiciliu comun sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuieşte în
circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu
comun, se va aplica dreptul comun, adică va fi competentă
judecătoria de la domiciliul pârâtului.
Dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară sau domiciliul acestuia
nu este cunoscut, cererea se introduce la judecătoria în
circumscripţia căreia locuieşte reclamantul .Cererea se depune
personal de către reclamant la preşedintele judecătoriei, care va
da reclamantului sfaturi de împăcare. În prezent nu se mai acordă
termene de conciliere şi nici de gândire, fixându-se direct termenul
de judecată.
Normele care reglementează competenţa teritorială a
instanţei de judecată în procedura de divorţ sunt norme

23
C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 242, nr. 578.
24
O. Rădulescu, notă critică la dec.civ. nr. 2849/1982 a Tribunalului Municipal Bucureşti, în R.R.D nr. 6/1984, p. 48
25
I. Moroianu, notă aprobativă la dec.civ. nr. 2849/1982 a Tribunalului Municipal Bucureşti, în R.R.D nr. 6/1984, p. 50

14
imperative, astfel încât alegerea instanţei nu este lăsată la
latitudinea părţilor26.
Doctrina recentă27a susţinut o reducere a stricteţii normelor
de competenţă teritorială a instanţelor în cazul divorţului prin
acordul soţilor şi acordarea unei libertăţi părţilor de a-şi alege
instanţa competentă. Cu alte cuvinte normele în materie pentru
această ipoteză ar trebui să fie dispozitive şi nu imperative.
O astfel de soluţie ar corespunde unor raţiuni de ordin
practic mai ales în cazul în care soţii nu mai au domiciliul în
România şi nici nu au avut domiciliul comun în ţară.
În condiţiile în care desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor
nu presupune administrarea de probe, hotărârea nu se motivează,
fiind definitivă şi irevocabilă, competenţa de soluţionare a cererii
ar trebui să aparţină oricărei instanţe din România. De altfel în
cazul în care nici unul dintre soţi nu are domiciliul sau reşedinţa în
România este discutabilă competenţa instanţei chiar şi din
perspectiva normelor imperative care reglementează acest aspect.

4. Cererea de chemare în judecată


Cererea de divorţ va cuprinde pe lângă menţiunile obligatorii
potrivit art. 194 C.p.civ. ( numele şi domiciliul părţilor, obiectul
cererii, motivele de fapt şi de drept, indicarea probelor ) şi numele
copiilor născuţi din căsătorie sau adoptaţi de ambii soţi. Dacă nu
sunt copii rezultaţi din căsătorie se va face menţiune în acest sens.
La cererea de divorţ vor fi anexate în mod obligatoriu copii ale
certificatelor de naştere a copiilor şi certificatul de căsătorie.
Cererea de divorţ de depune personal de către soţul
reclamant preşedintelui judecătoriei competente 28, iar dacă
divorţul se întemeiază pe acordul părţilor, cererea va fi semnată de
ambii soţi, însă depunerea ei poate fi făcută numai de unul dintre
soţi29.
În materia divorţului nu este obligatorie depunerea
întâmpinării de către soţul pârât, care prezentându-se în instanţă
poate adopta o atitudine pasivă, declarându-se de acord cu cele
arătate de reclamant sau dimpotrivă se poate opune cererii de
26
V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Editura Naţional, Bucureşti,l997, p. 53: I.Leş, Comentariile
Codului de procedură civilă, vol.II, Editura AllBeck, Bucureşti, 2001, p.498.
27
Adela }tefan, Propunere de lege ferenda în materia competenţei teritoriale a instanţelor în cazul cererii de desfacere a căsătoriei
prin acordul ambilor soţi, în Dreptul, nr. 6/2004, p.130.
28
Art. 612 al.4 C.proc. civ.
29
I.P.Filipescu, op. cit., p. 215.

15
divorţ. Simpla opoziţie a soţului pârât nu este însă suficientă
pentru a se menţine căsătoria, dacă prin probele administrate se
dovedeşte că relaţiile de familie sunt grav vătămate30.

5. Cererea reconvenţională
Soţul pârât poate cere şi el divorţul cel mai târziu până la
prima zi de înfăţişare în şedinţă publică, pentru fapte petrecute
înainte de această dată. În măsura în care şi soţul pârât doreşte
desfacerea căsătoriei, el nu va putea solicita acest lucru decât pe
calea unei cereri reconvenţionale. Cererea reconvenţională se
judecă împreună cu cererea reclamantului, operând prorogarea de
competenţă în favoarea instanţei investită cu aceasta 31.
Spre deosebire de dreptul comun, cererea reconvenţională
nu poate fi disjunsă de acţiunea de divorţ. În cazul în care pârâtul
depune cerere reconvenţională înainte de încheierea dezbaterilor
asupra fondului prin care invocă motive anterioate primului
termen de judecată, acesta va fi decăzut din dreptul de a formula
cerere reconvenţională.
În cazul în care se invocă fapte imputabile soţului reclamant
care s-au petrecut după prima zi de înfăţişare Codul de procedură
civilă prevede expres posibilitatea de depunere a cererii în primă
instanţă până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, sau dacă
cererea se află în apel, direct în faţa instanţei învestite cu
judecarea apelului .Dacă pârâtul nu depune cerere
reconvenţională, iar instanţa constată netemeinicia motivelor de
divorţ invocate de reclamant, căsătoria nu se va desface, chiar dacă
din dezbateri rezultă vina soţului reclamant32.
Dacă soţii au introdus fiecare separat cereri de desfacere a
căsătoriei, în mod obligatoriu cele două dosare vor fi conexate,
potrivit regulii generale că dosarul cu număr mai mare va fi
conexat la dosarul cu număr mai mic, cererea introdusă mai târziu
dobândind astfel calificarea unei cereri reconvenţionale.

6. Cereri accesorii
La capătul de cerere principal privind divorţul, reclamantul
poate adăuga şi alte cereri accesorii care pot să privească: numele
soţilor de după divorţ; pensia de întreţinere; atribuirea locuinţei;
30
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p.114.
31
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 107.
32
Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/ 28 decembrie 1974, în R.R.D. nr. 4/1975, p. 40.

16
încredinţarea copiilor minori sau legătura cu minorii. Aceleaşi
cereri le poate face şi pârâtul în cererea reconvenţională. În cazul
divorţului prin acordul părţilor, soţii se pot înţelege şi cu privire la
soluţionarea cererilor accesorii divorţului . Se poate conveni şi
asupra împărţirii bunurilor comune.
În doctrină s-a pus problema dacă aceste capete de cerere cu
caracter accesoriu cererii de divorţ pot fi formulate după
pronunţarea divorţului separat pe calea unei acţiuni principale.
Răspunsul ar fi în principiu unul pozitiv. Soluţiile au fost însă
diferite în ceea ce priveşte cererea prin care soţul care a purtat în
timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, ulterior pronunţării
divorţului solicită pe cale de acţiune principală reluarea numelui
avut anterior căsătoriei sau păstrarea numelui din căsătorie. În
încercarea de a răspunde acestei probleme s-a făcut distincţie între
ipoteza în care deşi s-a solicitat acest lucru instanţa de judecată a
omis să se pronunţe şi cazul în care prin acţiunea de divorţ nu s-a
solicitat reluarea numelui.

7. Procedura de judecată a divorţului


7.1. Părţile în procesul de divorţ şi prezenţa acestora la
judecată
Generic, prin părţi în proces se înţeleg persoanele fizice sau
persoanele juridice care au un litigiu cu privire la un drept
subiectiv dedus judecăţii sau la o situaţie juridică pentru a cărei
realizare este obligatorie procedura judecătorească şi asupra
cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti ce se va
pronunţa33.
Acţiunea de divorţ are un caracter strict personal, astfel încât
numai soţii au calitatea de părţi în proces, chiar dacă la
desfăşurarea procesului mai participă şi alte persoane sau
instituţii. Efectete hotărârii judecătoreşti se răsfrâng însă numai
asupra soţilor. O situaţie specială o au copii minori care deşi pot
participa la judecarea cauzei ( minorii care au împlinit 10 ani sunt
audiaţi de judecător) deşi efectele hotărârii judecătoreşti se
răsfrâng şi asupra acestora, decizând căruia dintre părinţi vor fi
încredinţaţi spre creştere şi educare, ei nu dobândesc poziţia de
parte în proces.

33
Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I. Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.165.

17
Spre deosebire de procedura de drept comun, în care
prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie, în divorţ, părţile
trebuie să se prezinte personal în faţa instanţelor de fond
.Obligaţia de a fi prezente personal în instanţă nu exclude
posibilitatea că parţile să fie apărate de avocaţi, însă avocatul
poate numai asista partea prezentă, nu o poate reprezenta.
Obligativitatea prezenţei soţilor există la judecătorie şi la tribunal
(ambele fiind în sistemul nostru instanţe de fond). Această
derogare de la dreptul comun, unde părţile nu sunt obligate să se
prezinte personal în instanţă, se explică prin faptul că o eventuală
împăcare a soţilor nu s-ar putea media de instanţă dacă ei nu ar fi
prezenţi personal şi ar sta în proces prin mandatari 34.
Prin excepţie, la fond este admisă reprezentarea unuia
dintre soţi în următoarele situaţii: execută o pedeapsă privativă de
libertate; este bolnav grav; este pus sub interdicţie; are reşedinţa
în străinătate.
Dispoziţii exprese există în ceea ce priveşte prezenţa soţului
reclamant în faţa instanţei. În acest sens se instituie obligativitatea
prezenţei reclamantului în faţa primei instanţe, deci numai la
judecătorie. Dacă acesta lipseşte nejustificat şi se prezintă pârâtul
(care nu are cerere reconvenţională), divorţul va fi respins ca
nesusţinut.
Legea prevede că lipsa reclamantului trebuie să fie
nejustificată, sens în care instanţa de judecată va trebui să ofere
posibilitatea reclamantului de a face dovada imposibilităţii de
prezentare. Obligaţia de a fi prezent personal în instanţă există şi
în sarcina pârâtului dacă acesta din urmă a formulat cerere
reconvenţională.
Pe de altă parte, pentru judecarea cererii dacă pârâtul nu are
cerere reconvenţională nu este obligatorie prezenţa personală a
acestuia însă trebuie îndeplinită cu acesta procedura de citare.
Dacă procedura de citare a pârâtului a fost îndeplinită prin afişare,
iar pârâtul nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa
va cere dovezi că acesta locuieşte la domiciliul indicat.Dacă există
copii minori rezultaţi din căsătorie, va fi citată şi ascultată
autoritatea tutelară, citarea ei fiind obligatorie în toate procesele
de divorţ, fără ca aceasta să presupună o prezenţă efectivă a
delegatului autorităţii tutelare la dezbateri. Autoritatea tutelară îşi
34
V. Ciobanu, op. cit., p. 520.

18
exprimă punctul de vedere prin anchetele sociale comunicate
instanţei, indicând condiţiile de viaţă ale soţilor, modul în care
sunt îngrijiţi copii şi propune măsurile pe care le apreciază ca fiind
corespunzătoare pentru interesul minorilor.
Copii care au împlinit vârsta de 10 ani vor fi ascultaţi în
camera de consiliu în vederea încredinţării lor, fără ca aceştia să
devină parte în procesul de divorţ. De asemenea în procesele în
care există copii minori la judecată poate participa şi procurorul
care are dreptul să intervină în orice fază a procesului de divorţ 35.
Divorţul se judecă în şedinţă publică. Prin excepţie, dacă
instanţa apreciază că se asigură o mai bună judecare sau
administrare a probelor, poate dispune judecarea în camera de
consiliu. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică.

35
I.P.Filipescu, op. cit., p. 216.

19
8. Împăcarea soţilor
Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice
fază a procesului, chiar dacă intervine în faţa instanţei de apel sau
de recurs. Împăcarea nu exclude posibilitatea promovării
ulterioare a unei noi acţiuni de divorţ în care se invocă acte şi fapte
ulterioare împăcării dar în care pot fi folosite şi faptele vechi ( art.
618 al.3 C.proc. civ.).
Tot un mod de stingere a acţiunii e divorţ este renunţarea la
acţiune a reclamantului, care poate interveni oricând şi
independent de poziţia pârâtului. Dacă pârâtul a formulat cerere
reconvenţională, renunţarea reclamantului nu va avea nici un efect
asupra acesteia instanţa rămânând în continuare învestită cu
soluţionarea cererii reconvenţionale.
Dacă în cursul procesului de divorţ chiar în instanţa de
recurs unul dintre soţi decedează, căsătoria încetează iar dosarul
de divorţ se închide.

9. Hotărârea de divorţ
În caz de admitere a divorţului, hotărârea se poate pronunţa
din vina unuia sau ambilor soţi. Hotărârea nu se pronunţă din
culpa unuia sau a ambilor soţi în următoarele situaţii:
1) divorţul se întemeiază pe acordul soţilor;
2) în caz de alienaţie mintală cronică ori debilitate mintală
cronică;
3) dispariţia judecătorească declarată a pârâtului.
Instanţa de judecată nu va putea pronunţa divorţul numai din
vina exclusivă a soţului reclamant, urmând ca în cazul în care va
constata culpa exclusivă a acestuia pentru deteriorarea
raporturilor de familie, să respingă acţiunea 36. Dacă există cerere
reconvenţională instanţa va putea respingând acţiunea principală
şi admiţând cererea reconvenţională, să pronunţe divorţul 37.
De asemenea în cazul în care din căsătorie au rezultat copii
minori hotărârea va cuprinde în mod obligatoriu, chiar dacă nu a
existat solicitare în acest sens, dispoziţii privind încredinţarea
copiilor spre creştere şi educare unuia dintre părinţi sau unei terţe
36
Art. 303 din proiectul de cod civil introduce divorţul la cererea unilaterală a unuia dintre soţi. Potrivit acestei dispoziţii legale, în
cazul în care unul dintre soţi nu mai doreşte continuarea căsătoriei el va putea obţine divorţul numai dacă au trecut cel puţin 6 luni de
la încheierea căsătoriei. În acest caz divorţul se pronunţă din vina exclusivă a reclalamtului.
37
Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, op. cit., p.119.

20
persoane şi cuantumul contribuţiei fiecăruia la cheltuielile de
creştere şi educare a copiilor.
Instanţa trebuie să rezolve şi cererile accesorii, în măsura în
care acestea au fost formulate precum cea privind numele;
atribuirea folosinţei locuinţei comune; stabilirea pensiei de
întreţinere între soţi etc.
Una dintre cererile accesorii a cărei soluţionare este deosebit
de delicată priveşte atribuirea folosinţei comune. Dificultatea este
dată de faptul că în prezent nu mai există reglementare legală care
să statueze cu privire la soluţiile care pot fi adopate şi cu privire la
criteriile în raport de care se poate opta pentru o soluţie sau alta.

10. Căile de atac


Împotriva hotărârii de divorţ se pot exercita căile de atac
prevăzute de dreptul comun, respectiv apelul şi recursul.
Termenul de apel este de 30 zile de la comunicarea hotărârii.
Întrucât legea nu face nici o menţiune expresă s-a apreciat că
termenul de 30 de zile se aplică şi cererilor accesorii cererii de
divorţ38.
Întrucât legea nu mai face nici o menţiune în legătură cu
imposibilitatea părţilor de a renunţa la aceste termene, soluţia
împărtăşită astăzi este că părţile pot renunţa la termenul de apel
sau de recurs.
11. Data desfacerii căsătoriei
Căsătoria se desface din ziua când hotărârea rămâne
definitivă. Efectele desfacerii căsătoriei se produc de la această
dată în viitor, astfel încât înscrierea pe marginea actului de
căsătorie a hotărârii de divorţ are ca efect numai opozabilitatea
faţă de terţi cu privire la raporturile patrimoniale. Hotărârea de
divorţ este o hotărâre constitutivă, nu declarativă de drepturi, şi
produce efecte erga omnes39.
Hotărârea definitivă şi irevocabilă se comunică din oficiu
serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria pentru a
face menţiunea pe marginea actului de căsătorie.
Efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de terţi încetează de
la data la care s-a făcut această menţiune sau de la data când ei au
38
I.P.Filipescu, op. cit., p. 238.
39
D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. }tiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 80; E. Chele, Caracterul şi efectele
înscrierii hotărârii de divorţ, în R.R.D.nr. 2/1968, p.89-95; I. P. Filipescu, Unele probleme în legătură cu menţiunea despre
hotărârea de divorţ pe actul de căsătorie, în R.R.D., nr.9/1968.

21
cunoscut divorţul pe altă cale. Această ultimă dată este, prin
ipoteză, anterioară celei efectuării menţiunii.
Secţiunea a-IV-a
Efectele desfacerii căsătoriei

Am arătat deja că divorţul produce efecte numai pentru


viitor, nu şi pentru trecut. Pe de altă parte, oricare ar fi
împrejurarea care a dus la desfacerea căsătoriei, ea nu va face să
dispară orice efect al căsătoriei. Consecinţele divorţului sunt foarte
numeroase. Ele privesc relaţiile dintre soţi, pe de o parte, şi
relaţiile dintre părinţi (soţi) şi copiii lor, pe de altă parte. În
ambele situaţii, efectele privesc relaţiile personale şi patrimoniale.

1. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi.


Prin desfacerea căsătoriei se creează o situaţie juridică nouă,
hotărârea de divorţ fiind, aşa cum am arătat, constitutivă de
drepturi, de aceea este şi opozabilă erga omnes (ca de altfel toate
hotărârile în materie de stare civilă) 40. De aici înainte, calitatea de
soţ încetează. Fiecare soţ divorţat se poate recăsători. De
asemenea, ei se pot recăsători între ei, pentru că în prezent legea
nu interzice o astfel de posibilitate41.
Prin ruperea legăturii matrimoniale încetează în principiu
obligaţiile de orice fel dintre soţi, astfel:
1) încetează obligaţia de sprijin moral;
2) nu mai există obligaţia de fidelitate, şi nu mai poate fi
comis adulter;
3) fiecare soţ redobândeşte numele anterior căsătoriei. Soţii
se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei
numele de familie al celuilalt, să păstreze acest nume, instanţa
luând act de această învoială 42. Pentru motive temeinice instanţa
poate încuviinţa acest drept, chiar în lipsa unei învoieli a soţilor
(art. 40 alin. 2 C.fam.).
Deşi menţiunea în hotărârea de divorţ cu privire la numele
pe care soţii îl vor purta după divorţ nu este obligatorie, fosta
instanţă supremă a arătat că instanţa de judecată este obligată să

40
C. Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p 271, nr. 689.
41
Art. 277 C.civ. interzicea recăsătorirea foştilor soţi. Reglementarea a fost aspru criticată, D.Alexandresco, op. cit, vol. 2, p. 171.
42
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 110.

22
atragă atenţia părţilor cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 40
din C. fam43.

2. Efectele divorţului cu privire la relaţiile patrimoniale


dintre soţi.
2.1. Consideraţii generale
La desfacerea căsătoriei regimul matrimonial al comunităţii
de bunuri încetează44. În consecinţă, regulile care cârmuiesc
regimul juridic al bunurilor soţilor nu se vor mai aplica, aşadar:
- bunurile dobândite de oricare dintre foştii soţi, după
desfacerea căsătoriei, ori chiar de ei împreună, nu mai sunt bunuri
comune;
- prezumţia legală de mandat tacit reciproc nu mai poate
funcţiona după desfacerea căsătoriei, pentru că nu mai există
relaţiile specifice dintre soţi care să o justifice;
- obligaţiile asumate de soţi nu mai pot fi considerate
comune, în sensul dispoziţiilor Codului familiei. Soţii se pot obliga
împreună potrivit dreptului comun.
Cel mai important efect al desfacerii căsătoriei priveşte
comunitatea de bunuri întrucât dreptul de proprietate în
devălmăşie al soţilor asupra bunurilor comune încetează în
momentul desfacerii căsătoriei. De fapt, el se transformă, în plan
intelectual, într-o proprietate pe cote-părţi45, în care cotele nu sunt
determinate dar sunt determinabile.
În literatura juridică mai veche s-a susţinut şi opinia potrivit
căreia comunitatea de bunuri a soţilor nu ia sfârşit decât prin
împărţirea bunurilor, moment în care proprietatea comună în
devălmăşie a soţilor este înlocuită cu un drept exclusiv al fiecărui
soţ asupra bunurilor atribuite prin împărţeală46.

43
Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969, pct 5 lit. c, în CD 1970, p.48: a se vedea şi precizările privind
modul de soluţionare a cererii privind numele ca cerere accesorie cererii de divorţ sau pe cale de acţiune principală.
44
În doctrină există şi alte opinii cu privire la momentul încetării comunităţii: 1) comunitatea nu încetează la desfacerea căsătoriei, ci
se menţine până la împărţirea efectivă a bunurilor, pentru că nici unul dintre soţi nu are o cotă stabilită din bun ( Gh. Nedelschi, Cu
privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955, p. 227); 2) codevălmăşia soţilor există până la împărţirea
bunurilor, dar nu se aplică regulile privind regimul juridic al bunurilor comune (Sc. }erbănescu, op. cit., p. 93094). În ceea ce ne
priveşte, comunitatea de bunuri, fiind un efect al căsătoriei, nu poate supravieţui acesteia ( T.R. Popescu, op. cit., p. 279; M. Eliescu,
op. cit., p. 323)
45
L.Pop, op. cit., p. 155; în sensul că îşi păstrează caracterul devălmaş până la împărţirea bunurilor , I.P. Filipescu, op. cit., p. 266-
267. Jurisprudenţa este în sensul că foştii soţi pot cere transformarea stării de devălmăşie în indiviziune print-o acţiune în constatarea
cotei-părţi a fiecăruia, admisibilă după introducerea divorţului. I. Albu a susţinut că pe timpul cuprins între data desfacerii căsătoriei şi
data împărţirii bunurilor comune, dreptul soţilor îmbină elemente ale devălmăşiei cu cele ale coproprietăţii de drept comun, fiind o
proprietate comună de tranziţie între proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote părţi.
46
Gh. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor comune, în. L.P. 1955, p.227 ; D. Rizeanu şi D. Protopopescu, op.cit., p.71

23
Acest punct de vedere a fost combătut arătându-se că din
momentul desfacerii căsătoriei criteriul pentru determinarea
cotelor părţi din comunitate ale fiecăruia dintre soţi nu mai există,
pentru că nu mai există contribuţie comună, şi nici nu mai poate
varia pentru că la stabilirea cotelor părţi va fi avută în vedere
contribuţia soţilor aşa cum exista la acel moment 47.
Mai mult Plenul fostului Tribunal Suprem prin decizia de
îndrumare nr.1 din 25 ianuarie 1964 a statuat că este admisibilă
acţiunea prin care foştii soţi solicită instanţei ca pe calea unei
acţiuni în constatare să se stabilească cota ce li se cuvine din
bunurile comune, fără a fi obligaţi a cere şi împărţirea acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 319 NCC: " Regimul matrimonial
încetează prin constatarea nulităţii, anularea , desfacerea sau
încetarea căsătoriei". Lichidarea regimului matrimonial la
desfacerea căsătoriei are caracter facultativ, foştii soţi având
posibilitatea să stăpânească în continuare bunurile lor comune.

2.2. Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei


Art. 36 din C. fam. dispune că împărţirea bunurilor comune
după desfacerea căsătoriei se poate face prin învoiala soţilor, sau
în cazul în care aceştia nu se înţeleg prin hotârâre judecătorească.

2.2.1. Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor


Realizarea împărţelii prin învoiala soţilor presupune
existenţa între aceştia a unei convenţii. Potrivit art. 30 al.2 din C.
fam. în timpul căsătoriei este oprită orice convenţie între soţi cu
privire la bunurile comune. De aceea învoiala soţilor privind
împărţeala trebuie să intervină cel mult concomitent cu
introducerea acţiunii de divorţ, ori pe toată durata procesului de
divorţ48 şi, fără nici o problemă, oricând după divorţ.
Soţi pot conveni aupra unuia din urmăroarele aspecte:
1) stabilirea cotei fiecăruia din bunurile comune;
47
T.R. Popescu, op. cit., p. 280.
48
I.P.Filipescu, op. cit., p. 246-248

24
2) partajarea în natură a bunurilor, indicând ce bunuri
urmează să primească fiecare.
Învoiala dintre soţi poate privi toate bunurile comune sau
numai o parte din acestea, cealaltă urmând a fi împărţită de
instanţă. Înţelegerea părţilor, ca şi în dreptul comun, nu trebuie să
îmbrace o anumită formă, decât în acele situaţii în care legea cere
acest lucru (cum este, de exemplu, în cazul împărţirii terenurilor).
Convenţia dintre soţi asupra împărţirii bunurilor comune
primeşte calificarea juridică de tranzacţie prin care soţii termină
un procesul de partaj sau preîntâmpină procesul care se va naşte,
prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la
pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite sau promise de o parte, în
schimbul renunţării de către cealaltă parte a dreptului care este
litigios sau îndoielnic49. Soţia minoră, care dobândeşte prin
căsătorie capacitate de exerciţiu deplină, poate fi parte în
tranzacţie.
Dacă tranzacţia intervenită între soţi priveşte toate bunurile
comune, este inadmisibilă promovarea ulterioară a unei acţiuni de
partaj.

2.2.2. Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre


judecătorească.
În cazul în care soţii nu cad de acord cu privire la împărţirea
bunurilor comune, la cererea oricăruia dintre ei, instanţa de
judecată va dispune împărţirea bunurilor comune. Cererea de
partaj se poate face separat, după divorţ, pe calea unei acţiuni
principale, sau odată cu acţiunea de divorţ, ca o cerere accesorie a
acesteia (art. 17 C.p. civ.).
Partajarea bunurilor comune se face cu aplicarea principiilor
de drept comun în materia ieşirii din indiviziune, cu deosebirea că
instanţa va trebui să stabilească şi cotele la care sunt îndreptăţiţi
soţii.
Astfel în cadul procesului de partaj instanţa urmează a
stabili masa bunurilor comune, cota fiecăruia dintre soţi,
determinarea modalităţilor în care se realizează împărţeala şi
atribuirea bunurilor fiecăruia dintre copartajanţi în funcţie de
contribuţia la dobândirea bunurilor comune.

49
Fr. Deak, Contracte speciale..., op.cit., p. 604-614.

25
2.3.Efecte cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre
soţi.
Comunitatea de bunuri a soţilor este efectul cel mai
important al căsătoriei privitor la relaţiile patrimoniale între soţi,
însă nu este singurul, pentru că pe lângă aceasta prin efectul
căsătoriei în sarcina soţilor se nasc şi alte obligaţii de natură
patrimonială precum: obligaţia de a contribui şi a susţine
cheltuielile căsniciei; obligaţia de sprjin material reciproc. Prin
desfacerea căsătoriei va înceta nu numai comunitatea de bunuri
dar şi alte drepturi şi obligaţii născute din căsătorie, astfel:
- încetează obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei;
- încetează obligaţia de sprijin material reciproc. Poate
continua să existe, în anumite condiţii, obligaţia legală de
întreţinere.
- fostul soţ supravieţuitor nu are drept de moştenire asupra
bunurilor rămase la moartea celuilalt fost soţ. Este vorba de
moştenirea legală, pentru că el poate beneficia de dispoziţiile
testamentare potrivit dreptului comun. Divorţul nu este o cauză de
neprimire a moştenirii prin testament50.

3. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţii


şi copii
Desfacerea căsătoriei produce anumite efecte şi asupra
relaţiilor dintre părinţi şi copii, nu atât asub aspectul stingerii sau
naşterii unor obligaţii cât mai ales sub aspectul modului de
îndeplinire a obligaţiilor personale şi patrimoniale care decurg din
calitatea de de ocrotiror legal. Se impune o analiză distinctă a
efectelor desfacerii căsătoriei asupra raporturilor personale pe de
o parte şi patrimoniale pe de altă parte dintre părinţi şi copii.

3.1. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi


copii
Aceste efecte nu privesc şi copiii majori, pentru că în cazul
acestora nu se mai pune problema încredinţării lor spre creştere şi
educare unuia dintre părinţi ori problema exercitării drepturilor
părinteşti. De atfel, desfacerea căsătoriei nu produce nici un efect
asupra copiilor majori, nici privind relaţiile personale, nici cu

50
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 114

26
privire la cele patrimoniale, pentru că drepturile succesorale
reciproce dintre părinţi şi copii se păstrează.

3.1.1.stabilirea locuintei minorului


Instanţa judecătorească, va hotărî odată cu pronunţarea
divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În
acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi,
ţinând seama de interesele copilului, pe care de asemenea îl va
asculta dacă a împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare
dintre copii, dacă va fi dat tatălui sau mamei. Instanţa de judecată
va dispune încredinţarea copiilor minori chiar dacă prin acţiunea
de divorţ acest lucru nu s-a cerut 51. Soţii se pot învoi cu privire la
încredinţarea copiilor minori, însă această învoială va produce
efecte numai dacă este încuviinţată de instanţă.
La soluţionarea acestui aspect instanţa va avea în vedere în
mod exclusiv interesul superior al minorului. În determinarea
interesului copilului minor, noţiune cu un caracter complex, se va
ţine seama de o serie de factori, precum: posibilităţile materiale
ale părinţilor; vârsta şi sexul copiilor; comportarea părinţilor faţă
de copil; posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală
pe care copii le pot găsi la unul dintre părinţi.
Sub acest aspect este irelevantă vinovăţia soţilor în
desfacerea căsătoriei, fiind posibilă încredinţarea minorului
părintelui din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul. Nici
opţiunea copilului minor de a fi încredinţat unuia dintre părinţi nu
are un rol preponderent în adoptarea soluţiei, însă aceasta nu
poate fi nesocotită atunci câând părinţii se află la vâârsta la care
pot aprecia corect interesul lor, ci trebuie analizată şi avută în
vedere în raport şi de celelalte probe administrate 52.

3.1.2. Modificarea măsurilor luate cu privire la persoana


copilului
Interesul copilului este reperul fundamental în luarea
măsurilor privitoare la încredinţarea acestuia şi exercitarea
drepturilor părinteşti. Instanţa stabileşte aceste măsuri în funcţie
de situaţia existentă la momentul divorţului.

51
Tribunalul Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/13 noiembrie 1969, în C.D. 1970, p. 48
52
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1848 din 5 septembrie 1991 

27
Este însă posibil ca, în timp, aceste situaţii să se schimbe, iar
elementele avute în vedere de instanţă, atunci când a dispus o
anumită soluţie, să nu mai existe. În această situaţie potrivit
dispoziţiilor art. 44 alin. 1 C.fam.: "În cazul schimbării
împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului,
dacă acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani, a autorităţii
tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa va putea
modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale
sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii"(s.n.).
Prin urmare în materia încredinţarii minorilor spre creştere
şi educare nu poate fi opusă autoritatea de lucru judecat,
persoanele interesate putând solicita reîncredinţarea minorilor în
cazul în care au survenit modificări ale împrejurărilor avute în
vedere de instanţă la pronunţatrea hotărârii. Pentru a fi admisibilă
o astfel de cerere mai este necesar ca modificările survenite să fie
de natură a prejudicia interesul minorului, punându-i în pericol
creşterea, educarea sau pregătirea profesională corespunzătoare.
Ceea ce se va urmări întotdeauna este ca interesul major al
copilului să fie respectat, iar acesta să beneficieze de condiţiile
necesare creşterii şi educaţiei sale.
Într-o soluţie de speţă fosta Curte Supremă de Justiţie a
statuat că măsura reîncredinţării copilului minor spre creştere şi
educare, de la un părinte la celălalt, îşi găseşte justificarea şi poate
fi luată numai atunci câând se stabileşte că interesele minorului o
cer, adică numai câând părintele în a cărui îngrijire se află nu-i mai
poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare
corespunzătoare. Schimbarea parţială a condiţiilor care, în
ansamblul lor, au determinat încredinţarea copilului, nu trebuie să
atragă neapărat revenirea asupra acelei măsuri, câât timp subzistă
elementele de bază hotărââtoare care au justificat-o şi care
confirmă necesitatea ca ea să fie menţinută în chiar interesul
copilului, atâât în ceea ce priveşte posibilităţile materiale, câât şi
legăturile afective ce s-au creat între minor şi părintele căruia i-a
fost încredinţat. Revenirea asupra măsurii, în sensul de a se lua
copilul de la părintele căruia i-a fost încredinţat, trebuie să aibă o
justificare temeinică, bazată pe motive puternice care să
demonstreze că menţinerea la acel părinte ar avea consecinţe
dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creşterii şi educării sale,
altminteri nefiind indicat de a i se impune schimbări forţate în

28
modul de viaţă cu care a fost deprins timp îndelungat şi care nu se
dovedeşte a fi dăunător53.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă nr. 26/1997, anumite măsuri de
protecţie pot fi luate de Comisia pentru protecţia copilului
(încredinţarea sau plasamentul la o anumită persoană sau familie).
Acest act normativ are în vedere protecţia copilului aflat în
dificultate. Instanţa păstrează însă şi în această situaţie un control
asupra măsurilor privitoare la copil, pentru că hotărârile acestei
comisii pot fi atacate în instanţă (potrivit legii contenciosului
administrativ)54.

3.1.3. Exercitarea ocrotirii părinteşti


Părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită în
privinţa acestuia drepturile părinteşti.
În situaţia în care copilul este încredinţat altor persoane,
instanţa va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i
administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa
actele. Drepturile părinteşti cu privire la persoana copilului vor fi
exercitate în această situaţie de persoana sau instituţia de ocrotire
căreia i s-a încredinţat copilul55.
Celălalt părinte, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează
dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum şi de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui
profesională. Modalităţile de exercitare a acestui drept pot fi:
vizitarea copilului la locuinţa părintelui căruia acesta i-a fost
încredinţat; lăsarea copilului în vizită la locuinţa părintelui căruia
nu i-a fost încredinţat; vizitarea copilului la şcoală; petrecerea
vacanţelor şcolare împreună. Aceste drepturi aparţin ambilor
părinţi în situaţia în care copilul a fost încredinţat altor persoane.
Modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti se stabilesc pe
cale convenţională de către părinţii aflaţi în divorţ, şi numai în
subsidiar de către instanţa de judecată.
3.2. Efecte cu privire la raporturi patrimoniale dintre părinţi
şi copii
3.2.1. Obligaţia de întreţinere

53
C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2448 din 2 noiembrie 1993 .
54
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 116.
55
Art. 10 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/1997 cu privire la protecţia copilului aflat în dificultate.

29
Între părinţi şi copii există obligaţia de întreţinere, care se
materializează prin obligaţia părinţilor de a asigura buna creştere
şi educare a copiilor lor . Această obligaţie nu încetează prin divorţ,
întrucât desfacerea căsătoriei nu afectează în nici un fel filiaţia
copiilor faţă de părinţii. De aceea, prin hotărârea de divorţ va fi
stabilită şi contribuţia părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul
la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copilului, chiar dacă părţile nu au făcut o cerere
expresă în acest sens. Faptul încredinţării copilului unuia dintre
părinţi, chiar dacă acesta are mijloace suficiente de trai, nu-l
exonerează pe celălalt părinte de obligaţia de a contribui la
creşterea acestuia.
Părinţii se pot învoi cu privire la cuantumul pensiei de
întreţinere, dar această convenţie trebuie încuviinţată de instanţă
pentru a se preveni nesocotirea intereselor copiilor 56.
În ceea ce priveşte obligaţia legală de întreţinere a copiilor
minori legea stabileşte nişte plafoane până la care aceasta poate fi
stabilită din câştigul din muncă al părintelui (art. 94 alin. 3 C.fam.),
astfel: pensia se stabileşte până la o pătrime pentru un copil; o
treime pentru doi copii; o jumătate pentru trei sau mai mulţi
copii57.
În practică, pensia de întreţinere la care este obligat unul din
părinţi se stabileşte sub forma unei sume fixe. Există însă soluţii
ale unor instanţe care au stabilit pensia de întreţinere sub forma
unei cote procentuale din veniturile obţinute de părintele obligat.
Această manieră de fixare a pensiei de întreţinere răspunde mai
bine realităţilor sociale şi înlătură promovarea repetată a unor
acţiuni de majorare a pensiei pentru fiecare creştere salarială
înregistrată de soţul obligat.

56
Trib. Suprem, dec. civ. nr.17/17.06.1962, în C.D.1962,p.31.
57
I. Dogaru, S. Cercel, op. cit., p. 118.

30

S-ar putea să vă placă și