Camil Petrescu este un autor analitic atât în roman, cât şi în teatru, introspectând

personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor

pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre
drama umană se înscrie în modernism şi evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi
întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere
îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de
conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ca paradox: „Câtă
conştiinţă atâta pasiune, deci atâta dramă” (Gelu Ruscanu).

În drama modernă Suflete tari, Camil Petrescu preia din romanul Roşu şi negru de
Stendhal, acele episoade care sunt esenţiale pentru desfăşurarea conflictului, diferenţa
constând în alegerea unul plan dilematic de manifestare a acestuia în conştiinţa
personajelor. Dramaturgul însuşi mărturiseşte atracţia deosebită pe care o are pentru
autorul francez: „Eram încă de ani de zile, şi am rămas, un preţuitor statornic al lui
Stendhal, dar mi s-a părut că laborioasa tactică a lui Julien Sorel, ca să seducă pe d-ra de
la Mole, ar putea fi tematic înlocuită cu o irumpere psihică atât de clocotitoare, atât de
neprevăzută, încât să izbândească, în 40 de minute, acolo unde eroul stendhalian avusese
nevoie de luni (şi poate ani) de manevre calculate şi dibuiri de tot soiul”. (Camil Petrescu
- Addenda la Falsul tratat).
Piesa Suflete tari de Camil Petrescu a avut premiera în anul 1922, dar a fost publicată abia
în 1925.
Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un
conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat,
eroul se încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile.
Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă
eşecurile, de opacitatea faţă de orice soluţie reală, de refuzul de a abandona lihnea ideilor
pure, de obstinaţia de a aplica în societatea concretă iubirea absolută, ce se dovedeşte
imposibilă la nivelul unor clase sociale antagonice.Titlul „Suflete tari” situează conflictul
dramei lui Camil Petrescu la nivelul conştiinţei personajelor, care nu sunt caractere cu
trăsături morale tradiţionale, ci personalităţi puternice, adevărate „suflete tari”, pentru care
opţiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu şi Andrei Pietraru aparţin unor clase sociale diferite,
antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de concepţii inflexibile. Ioana, tributară
prejudecăţilor de castă, mândră, inaccesibilă, de o distincţie strivitoare, „dispreţuieşte
bucuriile de preţ mărunt ale celor din jurul ei...”

În opoziţie, Andrei Pietraru, total lipsit de prejudecăţi, este însetat de o „dragoste în

stare pură”, absolută, dominat de un orgoliu exagerat (hybris), care-l conduce spre eroarea
că poate trece peste barierele sociale şi poate să-şi recapete demnitatea umană, de care
fusese frustrat în viaţă din cauza condiţiilor sale sociale umile. În fond, el n-o iubea pe
Ioana, ci se iubea pe sine. Aşadar, cele două „suflete tari” care compun un cuplu antitetic
pot comunica pasional numai în faza iubirii tăinuite, când interpretează deja alte roluri,
purtând fiecare o mască: „De o săptămână, viaţa mea nu e decât o prefăcătorie
dezgustătoare”, mărturiseşte Ioana. „Suflete tari” sunt şi boierul aristocrat Matei Boiu
Dorcani şi ţăranul Culai Darie, eroi rigizi, incapabili de a avea dileme, convinşi că cele două
clase sociale nu se pot intersecta fără consecinţe fatale.

În opinia mea, opera „Suflete tari", este una dintre cele mai frumoase drame ale lui
Camil Petrescu. Dramele au fost numite drame de idei și prezintă destinul intelectualilor
sau al oamenilor superiori însetați de absolut. Fiecare protagonist trăiește sub obsesia
unei idei de care nu se poate desprinde.