Sunteți pe pagina 1din 6

Epilepsia

Tratamentul crizei de epilepsie


Tratamentul de fond

Nistor Alexandra-Fabiana
Grupa 5, BFKT II
UMF. ”Gr. T. Popa” Iași
Generalități asupra epilepsiei

Epilepsia este frecvent întâlnită în populația generală; cca 2 milioane de indivizi sunt afectați în
SUA. Epilepsia nu este o entitate unică; se definește printr-o familie de tulburări convulsive recurente
care au în comun descărcarea bruscă, excesivă, dezordonată a neuronilor cerebrali. Aceasta conduce la
mișcări sau percepții anormale, de scurtă durată care au tendința de recurență.

Etiologie

Descărcările neuronale în epilepsie sunt consecința descărcării unei mici populații neuronale
situate în arii cerebrale specifice numite focare primare. Anatomic, această arie focală poate apărea
perfect normală. În general cauza epilepsiei nu este identificabilă, deși ariile focale care sunt anormale
funcțional pot fi stimulate de către modificările diferiților factori ambientali, inclusiv alterarea gazelor
sangvine, pH, electroliți sau disponibilitatea glucozei.

1. Epilepsia primară:

În cazurile în care nu este evidentă nici o cauză anatomică specifică a acestui epileptic, e.g. trauma
sau neoplasmul, sindromul este numit idiopatic sau epilepsie primară. Aceste accese epileptice pot fi
produse de către o anomalie a SNC moștenită genetic. Pacienții sunt tratați cronic cu medicamente
antiepileptice, frecvent, tot cursul vieții.

2. Epilepsia secundară:

Un număr de tulburări reversibile, e.g. tumori, traumatisme craniene, hipoglicemie, infecție


meningeală sau întreruperea bruscă a consumului de alcool la un alcoolic, pot precipita accesele
convulsive. Medicamentele antiepileptice sunt administrate până când cauza primară a epilepsiei este
corectată. Accesele convulsive secundare accidentului cerebro-vascular sau traumatismului pot afecta
ireversivil SNC.

Clasificarea epilepsiei

Primară Simplă
(focală)
(focală)
Complexă

Tonică-clonică
Acces minor
Generalizată
Generalizată Mioclonic
Convulsii febrile la copil
Status epilepticus

1
Medicamente utilizate în tratamentul epilepsiei
Tratamentul medicamentos initial pentru depresie sau reducerea incidentei acceselor epileptice
este bazat pe tipul specific al acestora. In concluzie, convulsiile tonico-clonice (grand-mal) sunt tratate
diferit de accesul epileptic minor (petit mal). Mai multe medicamente pot fi la fel de eficiente, iar
toxicitatea agentului este frecvent consideratia majoră în selecția medicamentului. Monoterapia este
instituită cu un singur agent pånă când accesul este controlat sau apar semnele toxice. Atunci când terapia
cu un singur agent este ineficientă, un al doilea medicament poate fi adăugat regimului terapeutic. Terapla
antiepileptică pentru accesele tonice-clonice nu trebuie intreruptă abrupt deoarece pot apărea convulsii.

Agenți anticonvulsivanți:

Tonică-clonică
Tonică-clonică Convulsii Status
Acces minor
Simplă Complexă -- Fenitoin
Fenitoin febrile la epilepticus
-Carbamazepină -Etosuxmidă Mioclonic copil
Fenitoin Fenitoin -Carbamazepină Fenitoin
Alternative:
Alternative: Alternative: Acid valproic Fenobarbital
Carbama- Diazepam
Carbama- Fenobarbital
Fenobarbital
Acid valproic Clonazepam
zepină Primidonă Alternative: Alternative:
zepină Primidonă
Clonazepam
Acid
Acid valproic
valproic Primidonă Primidonă

Primară (focală) Generalizată

1. Fenitoina
Mecanism de actiune: Fenitoina stabilizează membranele neuronale la depolarizare, prin
scăderea fluxului ionilor de sodiu în neuronii aflați în repaus sau în cursul depolarizării. Deasemenea
reduce influxul ionilor de calciu în cursul depolarizării şi suprimă descărcările repetitive neuronale.
Acțiuni: Fenitoina nu este un depresiv general al SNC asemeni barbituricelor, dar produce un
oarecare grad de somnolentă şi letargie fără a progresa către hipnoză. Fenitoina reduce propagarea
impulsurilor anormale la nivel cerebral.
Utilizare terapeutică: Fenitoina este extrem de eficientă pentru toate convulsiile partiale
(simple şi complexe), tonico-clonice si in tratamentul status epilepticus cauzat de convulsiile recurente
tonico-clonice. Fenitoina nu este eficientă pentru accesul epileptic minor, care se poate agrava la un
pacient tratat cu acest medicament.
Absorbtie şi metabolism: Absorbtia orală a fenitoinel este lentă, dar odată produsă,
distribuirea este rapidă iar concentraţiile cerebrale sunt mari. Administrarea cronică a fenitoinei se face
intotdeauna pe cale orală; in status epilepticus, administrarea se face intravenos. Medicamentul este legat
in mare măsură de albumina plasmatică. Mai putin de 5% dintr-o doză administrată este excretată
nemodificată in urina. Fenitoina este metaboli zată de către sistemul hepatic de hidroxilar. In doze mici
medicamentul are un timp de injumătățire de 24 de ore, dar pe măsură ce dozajul creşte sistemul de
hidroxilare devine saturat. Deci, creşterile relativ mici ale dozei pot produce creş teri mari ale
concentratiei plasmatice, ceea ce conduce la toxici tate indusă medicamentos. In plus, sunt prezente
variații genetice largi ale ratei metabolismului medicamentos.

2
Reacţii adverse: Depresia SNC survine in mod particular la nivelul cerebelului şi sistemului
vestibular, producând nistagmus şi ataxie. Problemele gastrointestinale (greaţă, vomă) sunt comune.
Hiperplazia gingivală poate produce creşterea excesivă a gingiilor peste nivelul danturii, in special la
copii. Această hiperplazie regresează lent după terminarea terapiei medica mentoase. La copil trasaturile
faciale pot deveni aspre, Anemia megaloblastică survine datorită interferenței medicamentului cu
metabolismul vitaminei B. Modificările comportamentale, eg. confuzie, halucinatii si somnolenta sunt
comune. De asemenea se produce inhibitia eliberarii hormonului antidiuretic, hiperglice mie şi glicozurie
prin inhibarea secreţiei de insulina. Fenitoina este de asemenea un medicament antiaritmic. Tratamentul
cu fenitoina nu trebuie discontinuat abrupt.

2. Carbamazepina
Acțiuni: Carbamazepina reduce propagarea impulsurilor anormale in creier prin blocarea
canalelor sodice, deci inhiba generarea potentialelor de actiune repetitive in focarul epileptic.

Utilizare terapeutica: Carbamazepina este extrem de eficienta pentru intregul grup al


convulsiilor parţiale (simple şi complexe) şi este frecvent medicamentul de elecție. In plus, medicamentul
este extrem de eficient pentru convulsiile tonico-clonice si este utilizat pentru a trata nevralgia de
trigemen. A fost utilizat ocazional la pacienți maniaco-depresivi pentru ameliorarea simptomelor.

Absorbţie şi metabolism: Carbamazepina este lent absorbita în urma administrăril orale.


Pătrunde rapid in creier datorita II solubilităţii mari. Carbamazepina este inductoare a sistemului enzimal
hepatic, iar timpul său de injumătățire se reduce prin administrare cronică Creşterea activității sistemului
enzimatic hepatic P-450 creşte de asemenea metabolismul altor medica mente antiepileptice.

Efecte adverse: Administrarea cronică a carbamazepinei poate produce stupoare, comă şi


depresie respiratorie odată cu somon lenta, vertij, ataxie și vedere neclară. Medicamentul este iritant
stomacal pot apărea greata si voma. Anemia aplastica agra nulocitoza și trombocitopenia au fost
evidentiate la anumiti pacienți. Acest medicament are potenţialul de a induce hepatotoxicitate grava. De
aceea, in prezenta administrari carbamazepinei se recomanda evaluarea functională hepatică frecventa.

3. Fenobarbitalul
Actiuni: Fenobarbitalul are activitate antiepileptică prin limitarea diseminarii descărcarilor
epileptice in creier şi creşterea pragului convulsiv. Mecanismul sau de actiune este necunoscut dar poate
implica potentarea efectelor inhibitorii ale neuronilor ce au ca mediator acidul gama-aminobutiric
(GABA). Dozele necesare pentru obţinerea efectului antiepileptic sunt mai reduse comparativ cu cele ce
produc depresia marcată a SNC.

Utilizare terapeutică: Fenobarbitalul furnizeaza o rată de ráspuns favorabil de 50% pentru


convulsii partiale simple, dar nu este foarte eficient pentru convulsiile complexe partiale. Medicamentul
este de prima alegere in tratamentul convulsiilor recurente la copii, inclusiv convulsiile febrile. Totuşi,
fenobarbitalul poate reduce performanta cognitivă la copiii tratati pentru convulsii febrile şi de aceea
trebuie utilizat cu prudenţa.

3
Fenobarbitalul este de asemenea utilizat pentru a trata convulsiile recurente tonico-clonice,
mai ales la pacientii care nu raspund la diazepam plus fenitoina. Fenobarbitalul este de asemenea utillzat
ca sedativ uşor pentru a ameliora anxietatea, tensiunea nervoasă și insomnia, deşi benzodiazepinele sunt
superisoare.

Absorbţia şi metabolismul: Fenobarbitalul este bine absorbit in urma administrării orale.


Medicamentul penetrează liber bariera hemato-encefalica. Aproximativ 75% din medicament este
inactivată de către sistemul microsomal hepatic: restul medica mentului este excretat nemodificat de către
rinichi. Phenobarbital lul este un inductor potent al sistemului P-450; in administrare cronică creşte
metabolizarea altor agenti.

Efecte adverse: Sedarea, ataxia, nistagmusul, vertijul şi reactil le psihotice acute pot surveni
in urma administrării cronice. La indivizii sensibili sunt intalnite greata si voma alături de rash
morbiliform. La doze mari apare agitaţia şi confuzia. Convul siile de rebound pot aparea odată cu
discontinuarea fenobarbi talului.

4. Primidona
Primidona este structural apropiată fenobarbitalului şi are activitate anticonvulsivantă similară
acestuia. Primidona este o alternativă pentru tratamentul convulsiilor partiale şi tonico-clonice.

Mare parte a eficacității primidone provine din metaboliții săi, fenobarbitalul şi feniletil malonamide, care
au timpi de injumătățire mai lungi comparativ cu primidona. Fenobarbitalul este eficient în cazul
convulsiilor partiale simple şi tonico-clonice, iar feniletilmalonamida este eficientă în cazul convulsiilor
parțiale complexe. Primidona este frecvent utilizată cu carbamazepina şi fenitoina, ceea ce permite
utilizarea unor doze mai mici ale acestor agenti. Este ineficientă în accesul epileptic minor. Primidona
este bine absorbită oral. Se leagă în mică măsură de proteinele plas matice. Acest medicament are aceleaşi
efecte adverse ca şi fenobarbitalul.

5. Acidul valproic
Acidul valproic reduce propagarea descărcărilor elec creier. Poate creşte actiunea GABA la
nivelul sinapselor inhibitorii. Acidul valproic este cel mai eficient agent disponibil pentru tratamentul
convulsiilor mioclonice. Medicamentul ameliorează accesul epileptic minor, dar este de a doua alegere
datorită potențialei sale hepatotoxicități. Acidul valproic reduce de asemenea incidenta şi severitatea
convulsiilor tonico-clonice. Medicamentul este eficient pe cale orală şi este rapid ab sorbit. Aproximativ
90% este legat de proteinele plasmatice. Numai 3% este excretat nemodificat; restul este transformat
hepatic în metaboliti activi. Acidul valproic este metabolizat de către sistemul P-450, dar nu induce
sinteza enzimelor P-450. Metabolitii glucuronilati sunt excretați urinar. Acidul valproic poate produce
greată şi vomă; sedarea, ataxia şi tremorul sunt comune. Hepatotoxici tatea poate cauza creşterea
enzimelor hepatice în plasmă, care necesită monitorizare frecventă. La unii indivizi, poate apărea rash si
alopecie. Timpul de sângerare creşte deoarece survin atât trombocitopenia cât şi inhibarea agregării
plachetare. Acidul valproic inhibă metabolismul fenobarbitalului şi creşte consecutiv nivelurile circulante
ale barbituricelor.

4
6. Etosuximid
Etosuximid reduce propagarea activităţii electri ce anormale în creier şi constituie prima
alegere în accesul epileptic minor . Etosuximida este bine absorbită oral. Nu se leagă de proteinele
plasmatice. Aproximativ 25% din medicament este excretat nemodificat în urină iar 75% este transformat
în meta boli inactivi în ficat pe calea sistemului microsomal P-450. Etoximida nu induce sinteza
enzimelor sistemului P-450. Medicamentul este iritant pentru stomac, iar greata şi voma pot apărea în
urma administrării cronice. Somnolenta, letargia, ameteala, neliniştea, starea de agitatie, anxietatea şi
incapacitatea de concentrare sunt frecvente. La indivizibil sensibili, pot apărea sindrom Stevens-Johnson
sau urticarie, precum şi leucopenie, anemie aplastică şi trombocito penny.

7. Benzodiazepine
Mai multe benzodiazepine manifestă activitate antiepileptică. Clodiazepamul şi clorazepatul
sunt utilizate pentru tratamentul cronic, în timp ce diazepamul este medicamentul de electie în tratamentul
acut al status epilepticus. Clorazepatul este eficient în convulsiile partiale atunci când este utilizat în
conjunctie cu alte medicamente. Din grupul antiepilepticelor, benzodiazepinele sunt cele mai sigure şi
lipsite de efecte adverse severe. Toate benzodiazepinele au proprietăti sedative; deci, letargia, somnolenta
şi fatigabilitatea survin prin administrarea dozelor mai mari, alături de ataxie, ameteli şi tulburări de
comportament Depresia respiratorie şi cardiacă pot apărea in urma administrării intravenoase în situaţii
acute.

8. Gabapentin şi Lamotrigine
Pentru prima dată după multi ani devin disponibile noi clase de anti epileptice. Gabapentin
este un analog GABA, al cărui mecanism de actiune este necunoscut. Lamotrigine inhibă eliberarea
glutamatului şi aspartatului, blochează canalele de sodiu şi previne descărcarea repetitivă. Ambele
medicamente sunt aprobate pentru tratamentul convulsiilor partiale simple sau complexe şi generalizate
tonico-clonice. Gabapentin nu se leagă de proteinele plasmatice şi se elimină netransformat pe cale
renală, minimalizand posibilitatea interactiunilor medicamentoase. Lamotrigine este metabolizat hepatic.
Timpul sau de injumătatire este redus de medicamentele inductoare enzimatice (carbamazepina,
fenitoina) şi crescut de acidul valproic. Efectele uşoare SNC survin in cazul ambelor medicamente, iar
apariția rash-ului cauzat de lamotrigine este cea mai frecventă reacţie adversă.

Bibliografie:

Farmacologie Ilustrată – Lippincot Williams & Wilkins, Edit. Medicală Callisto

Tratat de farmacologie – Cristea Aurelia Nicoleta, Edit. Medicală, București