Istoria filosofiei româneşti

Cuprins
Introducere ................................................................................................................................................................. 1
O filozofie a istorie filosofiei românești. Propedeutica istorie filosofiei românești .................................................. 1
Dimitrie Cantemir ...................................................................................................................................................... 4
Titu Maiorescu ......................................................................................................................................................... 10
Vasile Conta ............................................................................................................................................................. 14
Constantin Rădulescu-Motru ................................................................................................................................... 22

Introducere

O filozofie a istorie filosofiei românești. Propedeutica istorie filosofiei românești

I. În ce măsură putem vorbi de o filozofie românească?

1. Înainte de a recurge la orice cercetare istorică cred că ar trebui să ne raportăm la momentul actual, la
acest moment de maxim al filosofiei românești, înțeles ca momentul care poate rezuma cel mai ușor
trecutul deoarece cuprinde tot ce-a fost (evit astfel o viziune progresistă asupra gândirii filosofice
românești, o gândire care deseori cade în brațele nostalgiei după o anumită perioadă istorică,
respectiv perioada interbelică) și să ne întrebăm: Putem vorbi în mod legitim de o filozofie
românească? Nu voi da un răspuns acestei întrebări însă ea ar trebui să ne bântuie de-a lungul
întregului curs (care ar trebui să se numească mai curând de filozofie românească)

2. Pentru a putea vorbi de istoria filosofiei românești trebuie mai întâi să vorbim de istoria românilor,
interesându-ne momentul nașterii unei spiritualități românești, ivirea identității spirituale. Însă
despre asta cred că mai nimerit ar fi să întrebăm un istoric.

3. Istoria (contemporană) ne aduce însă și o altă problemă: diferența dintre popor (națiune) și țară; din
această perspectivă ar trebui să ne decidem pe care români îi avem în vedere: cei care au trăit în
acest areal sau trebuie să urmărim românii de pretutindeni?

4. Multă vreme spiritualitatea acestui popor (fac abstracție de momentul apariției acestui popor) a fost
modelată – la nivel oficial – după modelul creștin la care am avut acces, respectiv creștinismul
ortodox. În acest sens cred că trebuie reținută influența culturii bizantine (mai ales a Bizanțului
târziu). A încerca o analiză a gândirii în acest spațiu spiritual ar ține mai curând de o cercetare a
ideilor filosofice în creștinismul ortodox al acelor vremuri (destul de bogat în idei de altfel)
1
5. O altă dimensiune a spiritualității o constituie folclorul; în mod sigur putem găsi aici un propriu al
poporului român sau a ceea ce avea să devină poporul român.

6. Un alt tip de problemă atunci când vorbim de Istoria filozofie românești (ca în cazul oricărui discurs
despre Istoria filosofiei unuia sau altuia dintre popoare) îl reprezintă raportul dintre personalitatea
filosofică și societate. Altfel spus, în ce măsură putem vorbi de gândire românească atunci când
analizăm unul sau altul dintre autori

7. Dacă însă vom încerca să identificăm un propriu al acestui popor și-l vom căuta în diferitele tipuri de
manifestări culturale care includ și aspecte filosofice atunci lucrurile stau mai simplu. Singura
problemă ar fi că în acest caz suntem mai curând într-o pre-istorie a filosofiei. Aceasta însă s-ar
putea să fie principala caracteristică a filosofiei românești timp de secole: pre-istoria filosofiei;
așteptarea unei intrări pe scena filosofiei

8. Acest tip de analiză se izbește de problema sistemelor de raportare: dacă vom lua oricare din
gânditorii români și-i vom raporta la istoria filosofiei în general s-ar putea să avem o problemă ;
o O analiză similară o putem face prin comparații întreprinse la nivelul civilizației sau al
culturii;

9. Din perspectiva sistemelor de raportare putem vorbi în mod cert, cel puțin începând cu o anumită
epocă (mă gândesc , spre exemplu, la D. Cantemir) de o preluare a unora din ideile filosofice într-o
modalitate internă și chiar, într-o mai mică măsură, o prelungire internă a unora din curentele
filosofiei .

10. Pe de altă parte însă filosofia oricărei nații devine vizibilă prin gradul de aderență al curentele
vremii, prin contribuțiile pe care le aduce la evoluția (sau, mai corect, mersul) ansamblului.

11. Suplimentar, se naște și problema orientării pe care o avem atunci când abordăm subiectul istoria
filosofiei românești: dacă dorim să ne descoperim o identitate spirituală care să ne legitimeze ca
națiune atunci vom căuta cât mai multe idei originale care să ne confirme acest demers. Dacă însă
dorim să aflăm ce este cu gândirea acestei nații după ce în prealabil avem un nivel (minim) de
cunoaștere a gândirii occidentale atunci rezultatele căutării s-ar putea să ne conducă în altă parte.
Există și alte variante de orientare a căutării pe care sper că vom avea timp să le discutăm.

12. O altă abordare, pe care o preiau de la un autor al unui curs de Istoria filosofiei românești (nu am
reușit să identific încă despre cine este vorba, dar modalitatea de prezentare mi-a reținut atenția și m-
a inspirat), este să ne întrebăm (Hegel): Ce este istoria filosofiei universale? Hegel reține două
variante: o înșiruire –cronologică - de opinii (remarcăm voita scădere de calitate în condițiile în care
am putea vorbi de o expunere cronologică a ideilor filosofice din diferitele timpuri, fapt care s-ar
putea să situeze mai aproape de obiectivitatea istorică) sau identitatea dintre Istoria filosofiei și
Filosofia însăși (sunt evidente consecințele evoluționiste sau procesualiste ale acestei abordări).

2
13. Putem ilustra tendințele de exagerare națională ce pot surveni chiar la gânditori mari printr-un
exemplu: Cioran, după ce a citit gândurile lui Noica despre sentimentul românesc al ființei (o
încercare îndrăzneață de a pune în discuție o orientare metafizică particulară a acestui popor, vizibilă
în rostirea sa; destul de aproape de abordările lui Heidegger) l-a parodiat aducând în discuție
sentimentul paraguayan al ființei.1 Este perspectiva celui aflat deja în fluxul unei culturi universale
care vede zădărnicia unui efort cu iz de provincialism. (Mărturisesc că am trăit un sentiment apropiat
în momentul în care un coleg mi-a spus că este preocupat de filosofia africană).

14. De aceea de o filosofie națională trebuie să vorbim în două sensuri:

o Un sens tare, în cadrul căruia o raportăm la filosofia universală (de fapt occidentală)2 și
riscăm minoratul
o Un sens slab (însă tare din perspectivă națională) în care încercăm să identificăm un specific
al gândirii filozofice naționale și, în mod simultan, să-i urmărim de-a lungul istoriei (de-a
lungul scurtei sale istorii) aderența la curentele filosofiei occidentale.

15. Autorul unui curs pe această temă a propus o altă abordare demnă de atenție: „putem spune că
noțiunea, conceptul de “istorie a unei filosofii naționale” presupune două accepțiuni:
a) – un sens tare, care spune că o filosofie a unei nații are istorie numai dacă există o problemă
filosofică dominantă care se transmite de la un filosof la altul sau dacă există altceva care o
particularizează în mod inconfundabil;
b) – un sens slab, care spune că o filosofie națională are istorie dacă există o serie cronologică de
indivizi care s-au ocupat cu filosofia şi au scris o operă catalogată îndeobşte ca filosofică.”3

16. Problema recurentă a Istorie filosofiei românești, tema care se repetă, ar putea fi chiar preocuparea
pentru o rostire filosofică românească (chiar dacă este o orientare minoră, de factură iluministă)

17. Nu putem vorbi de Istoria filosofiei românești în aceeași măsură sau cu același ton în care vorbim,
spre exemplu, de Istoria filosofiei grecești (antice - care coincide cu însăși nașterea filosofiei),
germane (un moment de apogeu al filosofiei) sau franceze; mai nou anglo-saxone.

18. Încercând o concluzie: Putem vorbi de o filozofie românească – înțeleasă prin prisma unui propriu al
acestei gândirii filosofice românești care fie să fie coerent cu propriul poporului român (presupunând
că există așa ceva) sau să exprime în mod original unul din posibilii gândirii.

19. Un punct tare în această abordare îl reprezintă gândirea filosofică în limba română, chiar atunci când
este vorba de abordări ale filosofiei universale. Este vorba de orientarea limbii române către
gândirea filosofică (a se vedea în acest sens efortul lui T. Maiorescu și, mai nou, al lui G. Liiceanu –
chiar dacă ultimul este contestat, contestarea fiind una din abordările ce ne sunt caracteristice în ceea
ce privește gânditorii contemporani), ceea ce reprezintă în mod cert o îmbogățire. Într-un anume
sens a scrie filozofie în limba română (chiar atunci când este departe de nivelul celei occidentale)
înseamnă un plus pentru spiritul acestei nații.
1
Recomand articolul lui Sorin Lavric –un bun cunoscător al lui C. Noica – cu titlul: Sentimentul paraguayan al ființei, apărut
în România Literară, numărul 38 din 2005; http://www.romlit.ro/sentimentul_paraguayan_al_fiinei
2
Problema filosofiei românești este în ce măsură participă (ideal ar fi să contribuie) la filosofia occidentală.
3
A.N., Curs de Istoria filosofiei românești, p. 2,
3
 II. Care este momentul începând de la care putem vorbi de o filozofie românească?

1. Personal rețin două zone de început, care merită atenția, chiar dacă sunt imposibil de localizat în
timp și au caracterul mai curând de pre-istorie a filozofie românești: folclorul și creștinismul.
Deci, începutul ar trebui să-l constituie pre-istoria filosofiei românești. Faptul de a vorbi de o
pre-istorie a filosofiei românești (un gest oarecum forțat, recunosc) are avantajul de a putea
surprinde și orientări filosofice difuze (și confuze din perspectiva unei abordări sistematice) ce se
regăsesc în scrierile unor filosofi români, fiind mult mai probabile de-a exprima ceva propriu
gândirii românești.

2. O abordare riguroasă întâlnim însă la N. Bagdasar care începe cu Dimitrie Cantemir.

3. Nu consider oportun demersul întâlnit în Istoria filosofiei românești editată de Academia

Română în 1985 de a începe cu geto-dacii. Este evidentă orientarea marxistă (de fapt hegheliană)
care dorește să-și întemeieze prezentul pe interpretarea trecutului.

Dimitrie Cantemir

Preambul

Este primul filosof român în sens propriu, chiar dacă nu putem vorbi de o operă originală, fiind evidente
influențele pe care le suferă.

Aparține orientării umaniste.

Putem vorbi de o abordare sistematică a filosofiei4 deoarece la el întâlnim o metafizică, o ontologie, o

cosmologie, o logică, o teorie a cunoașterii o etică și o teorie a istoriei.

Biografia

Nascut 1673. Introdus în studiul filosofiei de dascălul său, Ieremia Cacavela.

1688 -1691 ostatic la Constantinopol – urmează cursurile Academiei grecești

1690-1711 – preocupat de domnie, relații cu cultura turcă (inventează un sistem de note pentru muzica
turcă, compune cântece)

4
Chiar dacă, raportat la preocupările filosofice ale Occidentului, abordările sunt deseori ancronice.
4
Trece de partea rușilor (Petru cel Mare) care sunt înfrânți de turci (Stănilești), și este nevoit să plece în
Rusia

Din 1712 stabilit la Moscova. Moartea soției, în 1713, și exilul îl orientează către scris.

Intră în corespondență cu Leibniz; în 1714 este ales membru al Academiei din Berlin

Apreciat ca „filosof între regi și rege între filosofi”.

Lucrări

În 1698 publică la Iași Divanul lumii cu înțeleptul sau Giudețul sufletului cu trupul, singura lucrare pe
care a văzut-o publicată.

În 1877 Academia Română află de existența unor manuscrise ale lui Cantemir în Rusia și trimite pe Gr.
Tocilescu, acesta întorcându-se cu copii după:

- Imaginea tainică a științei sacrosante (Sacro-sanctae sientiae indepingibile)

- Prescurtare a sistemului logicii generale (Compendium universae logices institutionis),

- Fizica universală si filosofia conformă cu credința crestină si necesară acesteia ale lui J. B.
Van Helmont (Ioannis Baptistae Van Helmont, Physices universalis doctrina et Christianae
fidei congrua et necessaria philosophia.)

Academia grecească din Constantinopol era sub influența lui Van Helmont (1577-1644)5, alchimist și
medic olandez, caracterizat prin tendința spre misticism și empirism, reacție împotriva scolasticei și care
recomanda extrasul ca mijloc sigur de a dobândi o viziune asupra lucrurilor.

1. Divanul lumii cu înțeleptul sau Giudețul sufletului cu trupul

- Sub influența Bibliei și a stoicilor

- O parte sub forma dialogului între înțelept și lume

- Înțeleptul: tot ceea ce face parte din lumea aceasta este amăgitor și trecător

o A dori bunurile lumii conduce în final la răutate

o Omul trebuie să râvnească ceea ce vede sufletul

o Omul trebuie să stăpânească lumea și nu lumea pe el

o Lumea este principiul răului – sufletul se aseamănă Cerului și tânjește după el

o Cine se leapădă de lume acela va ajunge fericit

- Trece în revistă vârstele omului: pruncia, copilăria, adolescența, voinicia, bărbăția, căruntețea și
bătrânețea.

5
Într-o perioadă în care operele lui Bacon, Descartes, Hobbes, Spinoza, Locke, Newton erau urmărite în Apus.
5
 - Indică mijloacele prin care se poate ajunge la îndepărtarea gâlcevei:

o Să ne cunoaștem pe noi înșine

o Să cunoaștem și să-L iubim pe Dumnezeu

o În tot ce facem să ne gândim la cele de pe urmă

o Să alungăm lenea și somnul lung

- Lucrarea se încheie cu cele 10 porunci stoice

Divanul este o lucrare alcătuită în vederea activității practice.

2. Imaginea tainică a științei sacrosante

- Simțurile, intelectul sau rațiunea nu sunt în stare să ne descopere adevărul, care este unul, același
și simplu

- știința profană nu poate ajunge la adevăr

- adevărul poate fi găsit doar în scrierile sacre

- creatorul nu poate ști prin el însuși despre un alt creat și nici despre Creator; această
imposibilitate derivă din rostul Creației.

- Creatorul nu poate înălța o creatură să cunoască simplu ceva pentru că astfel ar ajunge asemenea
celui necreat

- Cel creat poate vedea cu ajutorul simplicității intelectului, ajutat de lumina naturală, să vadă pe
creator cum este

- Cum a luat ființă lumea:

o La început întunecimi foarte dese

o Urmează o apă abisală elementală (abisală - lipsită de cele trei dimensiuni ale corpului,
excluzând orice formă specifică; elementală – răspândită peste tot, ubicuă, fără cantitate,
calitate și locație); mai este numită și gaz de apă

o Apele abisale sunt separate și unite de spirit

o Doar aceste două elemente primitive au existat la început

Filosofia

a) Consideraţii generale

6
 1. Abordând filosofia dintr-o perspectivă metafilosofică, distinge în cadrul acesteia între trei părţi
principale ale ei:

- metafizica, pe care o defineşte aristotelic ca „ştiinţă a lucrurilor preste fire", ca ştiinţă a

principiilor metafizice, a generalului şi universalului

- „Filosofia fizică" se ocupă de lucrurile naturii,

- filosofia „obiceinică" are ca obiect moravurile umane

2. Raportul raţiune-credinţă

Cantemir fie pune raţiunea să expliciteze, demonstreze şi apere credinţa/dogma; fie separă net raţiunea,
ca apanaj al filosofiei şi ştiinţei, de credinţă, ca apanaj al teologiei; fie le contopeşte.

În prima manieră procedează în Divanul, spre exemplu, unde, ca şi scolastica occidentală, pune raţiunea
în slujba credinţei, sub forma unui „raţionalismul ortodox” opus liniei mistice dominante în ortodoxie.

Dominantă în opera lui Cantemir este prima poziţie, cea care pune accentul principal pe credinţă, făcând
din raţiune un instrument al credinţei.

Apără teoria adevărului unic şi simplu: şi teologii şi fizicienii vorbesc despre unul şi acelaşi adevăr,
numai că unii o fac „teologiceşte", iar alţii „fiziceşte", adică plecând de la axiome diferite şi folosind
limbaje diferite.

Sursa cunoaşterii unice şi a părţilor ei este după Cantemir revelaţia divină manifestată în mod mistic la
nivelul individului.

3. Cu privire la logică în general, Cantemir distinge între o „logică naturală" şi una „artificială".
Prima este cea cu care operează omul pe baza simţului comun atunci când, de pildă, din faptul că
este lumină conchide că a răsărit soarele. Logica artificială este rezultatul unei elaborări pe
temeiul celei naturale, prin formularea unor principii şi reguli corecte de raţionare.

b) Gnoseologia

Nu a avut o opinie păstrată cu consecvenţă de-a lungul întregii opere:

- În Sacrosanctae..., poziţia sa este una iraţionalistă, căci aici este respinsă în totalitate ştiinţa laică
sau „profană" în folosul celei „sacre"; ştiinţa sacră" nu se bazează nici pe simţuri, nici pe raţiune,
ci pe contactul mistic cu divinitatea. Această cunoaştere este simplă şi directă, nemediată;
organul ei specific este intellectus intuitiv opus raţiunii discursive.

- În Micul compendiu de logică, Cantemir revine la poziţia mai raţionalistă. În această lucrare
„lumina naturală a raţiunii" şi logica sunt văzute ca înlocuitoare ale „ştiinţei infuze", pierdută
prin păcatul originar. Raţiunea şi logica sunt văzute aici ca mijloace de accedere la adevărata
înţelepciune şi chiar la mântuire.

- În Istoria hieroglifică Cantemir ajunge la o reabilitare şi a senzualismului. „Toată ştiinţa din

povaţa simţurilor se află", simţurile, senzaţia, fiind acum pentru Cantemir „înainte mergătoare"
ştiinţei, adică izvor al acesteia.

7
 - În lucrări leştiinţifice târzii valoarea raţiunii şi a logicii este întemeiată pe însăşi raţionalitatea
naturii: ordinea raţiunii umane şi ordinea naturii se suprapun.

Distinge trei forme ale inteligenței (trei operațiuni ale intelectului):

- apprehensio – cu ajutorul căreia alcătuim noțiunile sprijiniți pe intuiție

-compositio et divisio – alcătuim judecăți servindu-ne de noțiuni

- oaratio intellectiva – efectuează judecățile discursive.

c. Metafizica şi cosmologia/„fizica"

În metafizică, Dimitrie Cantemir admite ca fiind prime în naşterea Universului două dintre cele patru
elemente, anume apa şi aerul. Cantemir pune în paralelă apa şi aerul pe de-o parte, cu abisul şi duhul
lui Dumnezeu, pe de altă parte.

Acestea două (apa/haos şi aerul/Dumnezeu) sunt după Cantemir cauzele prime ale creaţiei. Toate
lucrurile care se nasc din ele sunt rezultatul creaţiei divine, care are loc ex nihilo, ca rezultat al unui fiat
divin.

Acest nihil nu trebuie înţeles în sens absolut, ca nimic absolut; când se vorbeşte despre creaţia divină ex
nihilo se presupune că ea are loc fără a se recurge la nimic material, dar prin recurs la ceva de aceeaşi
natură cu spiritul divin, adică prin recurs la verb, la acel fiat.

El spune că Dumnezeu a creat prin fiat mai întâi lumina, adică Dumnezeu a creat lumina numai prin
recurs la ceva din sine însuşi, prin recurs la verb, la cuvânt, care este divin, supra-natural. Al doilea pas
al creaţiei este separarea luminii de întuneric şi, prin aceasta, crearea mişcării (alternanţa zi-noapte). Al
treilea pas este constituit de decantarea/coagularea uscatului din apă, tot prin fiat. În sfârşit, tot din sine,
divinitatea creează fermenţii şi arheii6, adică seminţele lucrurilor/speciile şi principiile active ce pun
speciile în mişcare pentru a produce indivizi specifici.

Toate lucrurile şi fiinţele din natură (plantele, animalele, Soarele, luna, aştrii etc.) se nasc apoi în mod
natural, mijlocit, din aceşti arhei sub impulsul fermenţilor. Excepţie face însă omul, care este ultima
creaţie divină nemijlocită, directă, menită să încununeze această creaţie.

Creaţia divină a lumii presupune, la Cantemir, două faze distincte: una supranaturală (când Dumnezeu
creează prin fiat lumina, mişcarea, arheii, fermenţii şi omul) şi alta naturală, în care fermenţii şi arheii
lucrează după legile înscrise/stabilite de divinitate. În ordinea naturii din nimic nu se naşte nimic, nimic
nu se naşte în lipsa unei cauze determinate şi din aceleaşi cauze se nasc mereu aceleaşi efecte. Dar în
ordinea principiului divin supra-natural, la nivelul lui Dumnezeu, aceste principii nu mai sunt valabile.

Aceasta înseamnă că dacă ordinea divină este ordinea libertăţii, cea naturală este ordinea necesităţii, a
determinismului. Prin această idee, Cantemir dorea să împace teologia - pe care căuta să o apere - cu
ştiinţa vremii sale: natura are o legitate proprie, dar sorgintea acestei legităţi este divină, e voinţa
divinităţii, e providenţă.

6
Ibidem, p. 73.
8
d. Ontologia

Sacrosanctae:

Nucleul tare al ontologiei cantemiriene îl constituie divinitatea, definită ca fiinţa în ea însăşi, ca fiinţa
absolută, din care derivă orice fiinţă şi existenţă relativă.

În definirea divinităţii ca fiinţă absolută, Cantemir porneşte de la pasajul biblic (vetero-testamentar) în

care Dumnezeu se autodefineşte ca fiind „Cel ce este" („Eu sunt cel ce este"). În timp ce Dumnezeu este
fiinţa şi viaţa universală, toate cele create de el sunt fiinţă şi viaţă relative şi particulare.
Dumnezeu/Fiinţa este mereu identic cu sine, nenăscut, nepieritor, neschimbător etc.

Această Fiinţă/Bine suprem este descris de către Cantemir şi ca fiind principiul metafizic prim şi
universal care menţine toate în fiinţă (le face să se nască şi să dăinuie). Dumnezeu este fiinţa şi viaţa
tuturor lucrurilor, dar numai ca substrat necesar al lor; Dumnezeu nu este unul sau altul dintre lucrurile
luate ca subiect (adică Dumnezeu nu este identic cu acest lucru sau cu celălalt).

Lucrurile îşi iau durata lor, însuşirea de a dura, prin participare la eternitatea divină. Doar din
perspectivă umană, timpul are părţi („înainte" şi „după") şi poate fi măsurat; din perspectiva divinităţii,
timpul este totalmente omogen, este eternitate statică, este de fapt un atribut esenţial al lui Dumnezeu cel
etern. De pe această poziţie, Cantemir combate teoria lui Aristotel despre timp ca măsură a mişcării.
Pentru Cantemir timpul nu mai este doar un concept gnoseologic adjuvant, ci este ceva obiectiv, un
atribut esenţial al lui Dumnezeu.

Viața este socotită lumină formală și se împarte în patru specii sau forme vitale:

- Forma esențială: materia anorganică – stânca, piatra etc., la care se adaugă cele născute din
vegetale: lemnul, oasele etc.

- Forma întâlnită la semințele lucrurilor, unde se află și preludiu sufletului - forma vitală

- Forma pe care o întâlnim la ființele care se mișcă, trăiesc și simt

- Substanța creată o singură dată dar care nu moare niciodată, ea purtând în chip expres imaginea
formei universale și fiind constituită și fixată în infinitul duratei.

9
 Titu Maiorescu

Biografia:

- născut la 15 februarie 1840

- Tatăl său a participat la revoluţia de la 1848 şi a fost profesor la Craiova şi Iaşi, dar şi inspector şcolar,
iar mama sa se trăgea din familia lui Petru Maior
- Urmează gimnaziul Colegium Theresianum, în Viena terminând pe primul loc
- la 18 ani, se înscrie la facultate la Universitatea din Berlin, urmând mai mult cursuri de filosofie.
- La 19 ani obține doctoratul în filosofie la Giessen cu lucrarea Despre relaţie.
- pleacă la Paris, unde obţine imediat licenţa în filosofie şi litere, iar după 2 ani, şi pe cea în drept.
- Întors în ţară o vreme practică magistratura
- la 22 de ani este numit director al „Colegiului Naţional" din Iaşi cu însărcinarea de a ţine un curs de
„Istoria Republicii Romane" la Universitate.
- începe să ţină cursuri de filosofie la Universitatea ieşeană, activitate pe care o va continua şi la
Bucureşti cu unele întreruperi până în 1909, când se va pensiona.
- la 23 de ani devine decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar după câteva luni, în acelaşi an (1863),
rector al Universităţii din Iaşi.
- La 24 de ani, înfiinţeză societatea Junimea, iar la 27, revista Convorbiri literare,
- la 27 de ani, devine membru al Academiei Române, proaspăt înfiinţată.
-
- Principalele scrieri filosofice şi le scrie până la 21 de ani:
o Relaţia,
o Consideraţii filosofice,
o Socialismul şi comunismul,
o Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner,
o Despre principiile teologice ale herbartianului C.S. Cornelius,
o Aforisme etice estetice şi critice.
- Idei filosofice din tinereţea lui Maiorescu mai găsim şi în mai sus pomenitele însemnări zilnice şi
Epistolar.
- După 1861 numai elaborează lucrări filosofice de anvergură, în afară de Logica.
-
- Pot fi reținute două perioade ale evoluţiei sale:
- o etapă creatoare (1857-1872) de preocupări sistematice, influenţată mai ales de Herbart şi Feuerbach,
- şi o etapă de filosofie aplicată (1872-1917), influenţată mai ales de Kant şi scientism.
- alături de aceste influenţe principale, Maiorescu a suferit şi altele, secundare, din partea empirismului
englez, a lui Compte, Spencer, Spinoza, J. S. Mill, Drobisch, Trendelenburg, Hegel, etc.
-
- Formare universitară în domeniul filosofiei (de văzut și semnificația conceptului filozofie pentru acele
vremuri)
- Rol mai curând didactic și de formare a unei școli de filozofie
- A știut să aleagă dintre studenți pe cei cu aptitudini filosofice și să le dea tot sprijinul (ex. Rădulescu-
Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinți, I. Petrovici)
-
- Important și prin conferințele susținute și talentul de magistru (o dimensiune asemănătoare cu cea a lui
Nae Ionescu mai târziu)
- Modelul îndrumătorului cultural sau al „directorului de conștiință”
-
- Imaginea criticului prin excelență; imaginea unei critici constructive
10
- Cultivă filosofia ca disciplină autonomă
- Impune modelul filozofiei de erudiție și de comentariu impersonal
-

Temele filosofice

I. Filosofia culturii (românești)

- Teoria sa generală a culturii este una de factură istorist-hegeliană şi, deci, cu accente evoluţioniste. Căci,
şi pentru el - ca şi pentru istorişti şi pentru Hegel - cultura este un organism viu, produs cvasi-conştient al
unui popor, care o creează sub imperiul unei „conştiinţe populare.
- Nemulțumit de starea cultural a națiunii române propune trei soluții:
a) teoria autonomiei valorilor - o producţiune artistică, ştiinţifică românească este valoroasă nu întrucât
este românească, sau fiindcă vehiculează valori româneşti specifice, ci întrucât satisface criteriile
valorilor universale (adevăr, bine, frumos etc.), care sunt autonome

b) teoria „fundamentului dinlăuntru" - modernizarea culturii să se facă ţinând seama atât de elementul
naţional peren -„fundamentul dinlăuntru" - constituit din realităţi româneşti specifice, cât şi de
elementul străin ce se doreşte a fi împrumutat; elementul străin nu trebuie să fie împrumutat tale
quale, ci selectat şi ajustat pe potriva celui lăuntric, astfel încât originalitatea culturii care-l primeşte
să nu sufere.
c) teoria formelor fără fond - existenţa pură şi simplă a formelor, precum şi existenţa unor producţiuni
culturale fără valoare, nu constituie o activitate culturală creatoare autentică. Simpla importare a unor
forme precum Universităţile şi Academiile, nu atrage după sine imediat şi creaţia de valori
corespunzătoare. Ca atare, importul şi reforma instituţiilor trebuie să înceapă de jos, pentru a crea un
fond adecvat pentru împrumutarea ulterioară a unor forme superioare.
a. fondul sau conţinutul activităţii culturale este efectiva acţiune de creaţie a diferitelor valori
culturale reale (artistice, ştiinţifice, politice, economice, etc.)
b. formele sunt date de instituţiile ( şcoli, societăţi ştiinţifice, academii etc.), şi mijloacele de
difuzare ( ziare, reviste, edituri, cărţi etc.) care fac posibile creaţiile şi publicarea lor
- Vrea să orienteze cultura românească către sine și să o deschidă în același timp spre modelele culturale
de excelență (occidentale)
- Formele fără fond sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr
- „Noua direcție, în deosebire de cea veche şi căzută, se caracterizează prin simțământ natural, prin
adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datoreşte civilizației apusene şi totodată prin
păstrarea şi accentuarea elementului național”
- Poporul român este identificat cu țăranul român ca expresie ontologică a individualității românești
„cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de
jos din zi în zi mai adânc”
- Critica literară este fundamentată pe critica filosofică
- Meditează asupra condițiilor de posibilitate a unei culturi in status nascendi, care încă nu și-a produs
mecanismele interne de supraviețuire și perpetuare firească
- „Ceea ce trebuie să facă românii în plan cultural nu constă în a copia modelul occidental, ci în a face
cultură după standarde occidentale, dar în felul nostru, adică în acord cu individualitatea şi
personalitatea poporului român”
-

- Pune problema identității culturale românești ca problemă filosofică, pentru a cărei rezolvare propune:
o Teoria identității dintre forma și fondul unei culturi
o Teoria fundamentului dinăuntru
11
- Constituirea modelului românesc al filosofiei didactice (forma caracteristică – la Mircea Vulcănescu)
- Elaborarea modelului filosofic relaționist-integrativ:
o gândirii filosofice i se rezervă un rol de conducător în acțiunea de modernizare a culturii savante
românești (filosofia ca știință a științelor)
o filosofia ca instrument de reformare și modernizare a culturii
o „. Filosofia este știința principiilor față de ansamblul vieții spirituale pe care o domină – adesea
invizibilă – alimentând-o și cârmuind-o”
o Filosofia are o mare valoare instrumentală în raport cu cultura
- Dar, în problemele culturii autohtone, filosofia este văzută ca instrument de modernizare și modelare a
conștiinței de sine colective

II. Conceptul de relaţie

- In Relaţia şi în Consideraţii filosofice problema fundamentală o constituie problema relaţiei, în funcţie de

care defineşte natura filosofiei, şi deduce părţile ei.
- defineşte filosofia pe de o parte ca o „relaţie dintre lucruri şi fenomene", iar pe de alta, ca o „ştiinţă a
relaţiei" în general.
- Filosofia - știința care se ocupă de relații pure (influența lui J. Fr. Herbart și Feuerbach)
- Relaţia nu este în lucruri, ci între ele, ţinând de altceva decât de existenţă sau fenomene, ţinând anume de
inteligibil şi fiind a priori.
- Intelectul începe să se manifeste activ abia când observă asemănările şi deosebirile dintre lucruri, relaţia
dintre ele.
- Părțile filosofiei:
o psihologia, care este „ştiinţa relaţiilor dintre reprezentările" furnizate de simţuri.
o Când reprezentările sunt complet clarificate şi izolate de legăturile lor cu senzaţiile empirice, ele
devin concepte. Iar conceptele şi relaţiile dintre ele, constituie obiectul celei de-a doua părţi a
filosofiei – logica. Aceasta mai are ca obiect judecăţile şi raţionamentele.
o Estetica - ştiinţa ce are ca obiect frumosul. Şi ea operează cu judecăţi, cu relaţii, dar cu judecăţi
ce sunt însoţite de sentiment (atracţie, repulsie). Fumosul este de două feluri: sensibil şi etic,
estetica va fi şi ea de două feluri:
 estetica propriu-zisă, sau filosofia artei, care are ca obiect opere de artă/frumosul artistic
 şi etica sau filosofia moralei ce are ca obiect comportamentul uman/frumosul moral.
o Metafizica- dezvăluie şi înlătură contradicţiile dintre reprezentările gândirii obişnuite (cele ce ţin
de senzorial) şi conceptele elaborate şi analizate logico-filosofic. Obiectul metafizicii îl constituie
„relaţia de contradicţie" dintre reprezentările simple şi concepte. Problema ei fundamentală a fost
şi este cea a raporturilor dintre gândire şi existenţă

-
- Atitudinea sa derivă dintr-o viziune ontologică asupra culturii și adevărului
- Adevărul unei culturi se identifică cu ființa acele culturi
- Fiecare cultură autentică este o ipostază a Adevărului pe care îl surprinde în raport cu individualitatea
sa.
- Adevărul nu este transcendent culturii, ci transcendental
- Atitudinea sa derivă în credința în națiune, cultural fiind modul de-a fi în lume al unui popor, identitatea
sa
- Poporul are drept atribute principale națiunea și cultura („națiune de cultură”)
12
 - În consecință cursurile sale de filozofie contemporană erau orientate după criterii culturale
- Distinge între adevărul logic și cel ontologic
- O dată cu Maiorescu ştiinţa, ca mod de realizare exemplară a adevărului, tinde să ocupe spaţiul
minţii majorităţii intelectualilor

III. Filosofie, ştiinţă şi adevăr

- ştiinţa şi filosofia studiază relaţiile, raporturile dintre lucruri şi fenomene, dar în timp ce ştiinţa studiază
lucrurile în individualitatea lor şi pe domenii bine circumscrise, filosofia studiază lucrurile în
generalitatea lor şi în relaţia lor cu întregul
- definește ştiinţa ca pe o „cunoaştere sistematică a unui obiect", unde „sistem" înseamnă ordonarea unor
cunoştinţe şi noţiuni referitoare la un acelaşi obiect, astfel încât să formeze un întreg.
o Caracterul sistemic este cerinţa fundamentală pentru ca o preocupare umană să poată fi numită
ştiinţă.
- distinge între trei tipuri de ştiinţe:
o ştiinţe descriptive (mineralogia, botanica, zoologia,anatomia),
o ştiinţe experimentele (fizica, chimia, fiziologia)
o şi ştiinţe demonstrative (matematica)
o (ordinea expunerii este ordinea preciziei lor)
- exclude istoria dintre ştiinţe pe motiv că ea nu constituie un sistem, nu poate face trecerea de la particular
la general, iar relaţiile de tip cauză-efect pe care le stabileşte istoria nu pot lua forma legii
- Omului nu îi este cognoscibil, cel puţin deocamdată, adevărul absolut, dar el se poate bucura de
cunoaşterea unor adevăruri relative, verificabile prin experienţă sau demonstrabile în mod logic

IV. Concepţia despre divinitate şi nemurirea sufletului

- Noțiunea de Dumnezeu este noțiunea de umanitate abstractizată (Feuerbach); omul a creat pe

Dumnezeu după chipul său.
- ideea de Dumnezeu este una dobândită de om pe parcurs, pe măsură ce acesta şi-a îmbogăţit şi dezvoltat
cultura. Ea s-a format prin absolutizarea unor calităţi umane relative (bunătate, inteligenţă, putere, etc..),
care au fost apoi extrapolate asupra unui subiect transcendent şi absolut, asupra unei fiinţe supranaturale
- este imposibil să concepem în mod logic o fiinţă supremă/absolută, aşa cum este Dumnezeul biblic sau al
teologiei.
o între conceptul de Dumnezeu şi raţiune, există un conflict, întrucât raţiunea nu poate demonstra
existenţa lui Dumnezeu
o De aici el trage concluzia că Dumnezeu nu există
- Sufletul dispare dar spiritul rămâne
- Ceea ce este sensibil este individual, și de aceea moare; ceea ce este spiritual este universal și nemuritor
- Ateismul său şi modul în care demonstrează inexistența divinității sunt de factură feuerbachiană, dar cel
puțin primul este anterior întâlnirii cu Feuerbach
-
- Adept al spiritului critic, toleranței femeii și familiei
- Statutul femeii indicator al nivelului de cultură al unui popor
-
- Elaborează un excelent Manual de Logică
- Estetica:
o Arta are menirea exprimării tipicului (Schopenhauer)
o Distinge între condițiile materiale și cele formale ale poeziei (Th. Vischer)
- Filosofia mentalului (Studiul „Din experiență”)
o Sufletul omenesc nu se poate deschide deodată, stările lui strecurându-se succesiv prin
conștiința actuală
13
 o Avem nevoie de mai multe fapte ale unei persoane pentru a putea spune ceva valabil despre ea
o Omul tânăr nu este, ci devine; doar despre omul bătrân se poate spune că este (de fapt, că a
fost)
o În fiecare om sunt cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțirii (minte și inimă)
o Pentru a cunoaște un om nu este suficient să-i cunoști ideile, ci trebuie să-i știi și simțirile
-
-
o Preocupat de Kant, pe care l-a și predat (și Petrovici)
o Metoda critici culturale pe care-o practică este inspirată de metoda criticii kantiene

Vasile Conta
(1845-1882)

- Repetă primul an la Academia Mihăileană

- Intră într-o trupă de teatru
- 1869-1871 Bursier la Anvers (comercial)
- 1872 doctorat în drept
- 1873 Catedra de Drept Civil Iași
- 1879 – deputat pe art. 7 din Constituție
- 1880 ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor
- Încearcă o reformă școlară
-
- este primul filosof român care se sincronizează cu filosofia contemporană lui
- Citește Spencer, Darvin
- Adeptul teorie evoluținiste
- Preia de la Compte pozitivismul
- unele dintre lucrările sale au fost imediat traduse în limba franceză, apărând la edituri din Paris şi
Bruxelles
- aceste lucrări au fost recenzate pozitiv în importante reviste de filosofie din Franţa, Belgia şi Germania,
semnatarii acestor recenzii purtau nume precum: Ch. Darwin, H. Spencer, C. Buckner, Ed. Taylor, E.
Haeckel
- la vremea elaborării acelor lucrări Vasile Conta era mai cunoscut afară decât înăuntru
-
- în timpul vieții publică
o Teoria ondulaţiunii universale,
o Teoria fatalismului
o Originea speciilor
o Introducere în metafizică

14
 - şi avea în manuscris, neterminate, Bazele metafizicii şi Intâiele principii ce alcătuiesc lumea. Acestea
două din urmă sunt lucrări neterminate şi împreună cu Introducerea în metafizică urmau să facă parte
dintr-un proiect mai vast, dintr-o lucrare sistematică ce urma să se intituleze Incercări de metafizică.

Preocupări:
- epistemologie (filosofia minții)
- metafizică
Filozofie:
- Plecând de la teza că în lume nu există decât materie, care se manifestă prin forţele sale, Conta afirmă că
şi fenomenele cognitive („psihice" le spune el) sunt determinate în mod fatal, căci ele nu sunt decât
manifestări ale creierului, care are drept funcţie specifică a sa sufletul.
- Cunoaşterea se realizează datorită faptului că creierul este legat de organele senzitive prin nervii care
transmit informaţiile primite de la lumea externă.
- empirist
o Când un corp oarecare vine în contact cu un capăt al fibrei nervoase „acest capăt primește o
zguduitură care se transmite prin fibra nervoasă și ca printr-un tub conducător până la creier”.
- trei categorii de simțuri
o externe
o ale vieții organice
o emoțiile
- organul care judecă și gândește este creierul
- gradul de inteligență este în raport direct cu mărimea și dezvoltarea creierului
- cunoașterea reprezintă o modificare materială în creier = întipărire sau percepție
- Poate fi de două grade:
o Gradul I – se produce în mod fatal datorită atingerii terminațiilor nervoase de către obiect.
Organele de percepție de gradul I ocupă o suprafață (din creier) pe care se află gravate
imaginile obiectelor exterioare.
o Gradul II – organele de percepție de gradul II se află în fața acestei suprafețe având ca obiect
imaginile lucrurilor. Percepția de gradul II există numai atât timp cât organul lor este îndreptat
asupra imaginilor percepției de gradul I.
- Repetarea întărește întipărirea ideilor, acestea devenind mai clare.
Reluând, putem spune că procesul de cunoaştere este alcătuit din două faze principale:
- „experienţa externă"
- „experienţa internă".
- In mod curent, în filosofie aceste faze sunt numite treapta senzorială şi treapta logică a cunoaşterii.
- In prima fază funcţionează ceea ce Conta numeşte „percepţia de primul grad", iar rezultatul acesteia îl
constituie „întipăririle de primul grad" (senzaţiile propriu-zise), care se nasc din interacţiunea dintre
organele de simţ şi lucrurile percepute.
- Pe cea de-a doua treaptă a procesului de cunoaştere „întipăririle de primul grad" devin obiectul
„percepţiei de gradul doi" (simţul intern), care, prin generalizare/ abstractizare, produce „întipăririle de
gradul doi", adică ideile, conceptele, legile etc
- Conta consideră că nu există idei înnăscute, ci doar dispoziţii înnăscute ale creierului de a crea idei.
- Intre aceste predispoziţii înnăscute, fundamentale sunt analiza şi sinteza, prin care se formează ideile
generale.
- Pentru clasificarea acestor idei intervin alte trei predispoziţii sau operaţii:
o Inducţia - punem într-o clasă de lucruri percepute lucrurile nepercepute ce corespund aceleiaşi
idei generale
o analogia
o metafora.Prin analogie şi metaforă se clasifică provizoriu lucruri necunoscute efectiv.

15
 În câmpul cunoaşterii operăm atât cu ipoteze verificabile prin experienţă, cât şi cu ipoteze neverificabile, ce
transcend câmpul experienţei.
Aceste ipoteze şi cunoştinţele pe care se întemeiază alcătuiesc ceea ce Conta numea „piramida cunoştinţelor",
în vârful căreia se află metafizica, ştiinţa care pune în joc nu numai cunoştinţe propriu-zise, ci şi cvasi-cunoştinţe
- Exemplu de operații ale creierului:
I. Generalizarea:
o Întipăririle unui obiect din aceeași clasă dar diferit se așează lână întipăririle similare (ambele
formate din caracteristici ale obiectelor)
o Percepția de gradul II percepe aceste trăsături dobândind imaginea unui lucru care nu există în
natură dar reproduce toate obiectele de acel gen (ex. arbori) pe care le-am văzut
- Ideile generale:
o De lucruri – rezumă un număr de întipăriri de gradul I sau imagini de obiecte
o De calități – rezumă nu imagini ale obiectului, ci trăsături asemănătoare între ele (calități care
nu există independent de lucruri)
- II. Operația abstracțiunii
o Ex. bățul roșu
o Omul bun/omul rău – rezultă separarea calităților de rău și bun
- Idei abstracte:
o Absolute – nu admit gradațiuni cantitative; nu admit grade intermediare (legile)
o Relative:
 Nesfârșite – idei relative ce pot varia (exemplu: frumusețea nesfârșită)
 Sfârșite
Spațiul și timpul
- Nu este de acord cu I. Kant (preluând poziția lui Spencer) în ceea ce privește intuițiile de spațiu și timp
ale sensibilității
o Spațiu și timpul nu apar la toate ideile noastre (ex. sufletul)
o Există idei care implică intuiția de timp dar nu și pe cea de spațiu (ex. bunătatea, forța)
o Toate ideile care nu implică intuiția spațiului o implică pe cea a timpului (sunetul, foamea, setea)
o Dacă spațiul și timpul ar fi forme intuitive ar trebui să fie necesare în același grad.
o Intuițiile spațiului și ale timpului nu sunt necesare în mod egal și nu se stabilesc în același
moment
o Spațiul și timpul există în afara conștiinței și indiferent de ea; la fel cauzalitatea
o Dacă un corp are două puncte diferite pe el ia naștere ideea de spațiu
o Timpul este determinat de schimbarea de formă sau de spațiu
o Schimbările succesive determină apariția ideii de cauzalitate
o Tot așa iau naștere ideile de nesfârșit, forță etc.
o Spațiul, timpul și cauzalitatea constituie idei nesfârșite
- Conta dă ca exemplu descoperirea spațiului de către copil:
o este vorba de descoperiri succesive – ia naștere ideea legăturilor de serie (o idee ce poate fi
comparată cu un fir ce trece printr-un șirag de mărgele întins în linie dreaptă la care ne
așteptăm întotdeauna să mai adăugăm o mărgică)
- ideea de nesfârșit este cea mai generală idee (de unde ia naștere ideea de Dumnezeu)
-
- Perceperea raporturilor dintre lucruri (și dintre imagini) înseamnă a judeca
- Judecata este mult mai grea și mai puțin sigură
- Operațiunea: perceperea raporturilor dintre ideile întipărite – judecăți sau combinațiuni
-
- Cum se comportă întipăririle de gradul II față de cele de gradul I:
16
 o Când percepe pe rând7 imaginile iau naștere ideile
o Când le condensează are loc generalizarea și perceperea raporturilor
-
- Generalizarea și perceperea raporturilor izvorăsc din necesitatea de a reduce la unitate impresiile și
cunoștințele noastre
-
- Între idei există următoarele raporturi:
- Raporturi de compatibilitate
o Directe: (animal ființă organică)
 Strânse - între imaginile particulare și ideile generale de lucruri
 slabe
o Indirecte
 Strânse – ex. a pleca de la ideea de cal – animal – om
 Apar între speciile aceluiași gen
 Perceperea raporturilor indirecte strânse reprezintă analiza ideilor generale
 Slabe – raporturile de analogie (ex. perceperea unui bloc de marmură alb ca zăpada)
 Nu fac parte din același gen
 Analogia este expresia setei de unitate a spiritului nostru
- Raporturi de incompatibilitate – nu pot forma o unitate (ex. lumină/întuneric)

EMOȚIILE
Există trei forme de activitate ale organelor cerebrale:
1. Atenția – când apare dezorganizarea rapidă organele percepției de gradul II primesc mai mult sânge
pentru a repara situația, creierul devenind mai simțitor la întipăririle de gradul I
2. Imaginația înviorătoare: contactul cu un obiect declanșează o întipărire de gradul I (a, unde a
reprezintă una din caracteristicile obiectului) rezultând o emoție;
o apare astfel legătura dintre imagine și emoție
a. Emoția aduce în minte alte întipăriri (ex. b și c) (evocă lucrul)
b. Imaginea înviorătoare constituie puterea sufletului de a reînvia întipăririle de gradul I fără
ajutorul expunerii externe
3. Imaginația creativă – puterea de a strânge sau întinde peste cele ce sunt normal întipăririle de
gradul I (exemplu: închipuirile)
a. Când este utilizată pentru a descoperi mijloacele necesare atingerii unui scop este numită
imagine creativă
b. Puterea imaginației variază în funcție de vârstă, sex etc.

Memoria – capacitatea de a conserva întipăririle de gradul I prin:

- Reîntipărirea aceleiași experiențe
- Imaginația învingătoare

CONȘTIINȚA DE SINE
Este compusă din două părți:
- Eul distinct de alte lucruri
- Conștiința funcționării diferitelor facultăți ale sufletului

7
- Mintea noastră se poate concentra la un singur punct în același timp, restul căzând într-un plan
secundar

17
-
- Așa cum acumularea întipăririlor de gradul I dă loc abstracțiunii trăsăturii acelor întipăriri toat astfel
modalitățile percepției (care sunt elemente ale imaginii lucrurilor percepute) sunt și ele supuse
abstragerii și generalizării
- Cele identice constituie o singură trăsătură cu același nume
- Toate modalitățile activităților sufletului se reduc la un anumit număr de facultăți
- Cum se ajunge la conștiința eului
o Cineva cu experiență bogată – creierul mai sensibil – mai multe idei generale care sunt aduse la
o singură unitate
o Aceeași tendință către unitate face ca un creier foarte sensibil să extragă „din toate facultățile
intelectuale ideea generală care le conține pe toate și care nu este altceva decât ideea
personalității proprii sau a eului”.
o (Altfel spus, eul este unitatea fundamentală)
- Conștiința eului presupune celelalte cunoștințe și din această cauza ea se formează așa târziu
- Celelalte facultăți variază – eul este invariabil
- Unele facultăți mor în timp ce altele se nasc; în tot acest timp funcționarea percepției de gradul II nu
încetează nici odată continuând să producă o întipărire de gradul I identică cu ea însăși care este
percepută drept eul invariabil
- Eul este:
o Indivizibil
o Invariabil
o Imaterial
o Fără dimensiune
o Deosebit de lumea externă cu care se găsește în opoziție
o El este doar o forță, o activitate
- Noi concepem apoi eul nu numai ca distinct de lumea externă dar și opus acesteia
-
- Când o întipărire este bine adâncită, clară ea poate fi prinsă ușor de organul conștiinței și produce
sentimentul certitudinii
- Când este puțin adâncită, obscură, organul conștiinței nu o poate prinde și apare sentimentul îndoielii
- Sentimentul îndoielii este însă o stare neplăcută de care vrem să scăpăm pentru a face loc certitudinii
- Putem scăpa de îndoială, adică să ajungem la certitudine:
o Calea convingerii
 Experiența internă - numită și meditație
 readâncirea întipăriturilor incerte de către imaginația înviorătoare
 Perceperea acelor întipărituri devenite mai clare
 Convingerea trebuie să aibă trei reguli/criterii principale:
o acceptăm ca adevărat un lucru dacă existenţa lui nu contrazice diferitele
momente de manifestare ale unui simţ sau dacă nu pune simţuri diferite
să se contrazică între ele;
o acceptăm ca adevărat un lucru dacă este în coerenţă cu alte lucruri
considerate ca adevărate;
o acceptăm ca adevărată o teză generală dacă ea e aplicabilă la cazuri
particulare
 Experiența externă
 Punerea obiectelor pe care dorim să le percepem în contact cu organele
senzoriale
 Întipăriturile se adâncesc mai bine

18
  Cu cât experiența va fi mai repetată cu atât întipăriturile vor fi mai clare
 Cu cât experiența va fi mai variată cu atât abstracțiunea va fi mai completă și
ideile se vor deosebi mai mult unele de altele
o Calea credinței – când acceptăm ca adevărat:
 Ceea ce creează imaginația noastră
 Ceea ce ne spune în legătură cu acel lucru o persoană
o Credința poate fi:
 Rațională
 în legătură cu lucruri ce le putem verifica prin propria noastră experiență
 a cărei verosimilitate se bazează pe cunoștințele câștigate de noi prin
experiența trecută
 Nerațională – se referă la lucruri neverificate prin experiența noastră; este oarbă

Teoria cunoașterii

- La om înnăscute sunt doar dispozițiile

- Tăgăduiește deducției silogistice capacitatea de a descoperi lucruri noi
- Numai dacă plecăm de la special putem ajunge la general și universal
- Concluzia își întemeiază veracitatea ei pe veracitatea premizelor; premizele își întemeiază veracitatea pe
experiență
- Chiar și științele matematice se bazează pe experiență, pornind de la adevăruri pe care experiența le-a
cuprins în toată întinderea lor.
- Cunoștințele sau adevărurile noastre formează un sistem piramidal
- Ele nu au același grad de valabilitate putând fi:
o Sigure
o Probabile
o Quasi-cunoștințe
- Când mintea se dezvoltă funcțiunile ei fundamentale, analiza și sinteza, se dezvoltă și ele
- A cerceta adevărul unui lucru înseamnă a indica clasa din care face parte

METAFIZICA

Ce este metafizica?
Metafizica își are fundamentul în nevoile intime și irezistibile ale cunoașterii omenești.
Pentru noi este o necesitate mentală să reducem cunoștințele la unitate; generalizarea este o necesitate
a minții
- Chiar și rezultatele științelor particulare se cer reduse la unitate=metafizica.
- Metafizica are sarcina de a unifica toate cunoștințele omenești și a ne da o concepție unitară despre
univers8
- Metafizica trebuie să se ocupe cu:
o Examinarea valabilității cunoștințelor omenești
o Determinarea și explicarea caracterelor comune tuturor lucrurilor (substanță, cauză, formă)
o Reducerea la unitate a tuturor cunoștințelor și lucrurilor
o Stabilirea de ipoteze verificabile și neverificabile care:
 rezultă în mod probabil din științele particulare pozitive
 Potrivite pentru a constitui un sistem metafizic complet

8
Este mediatorul dintre nevoia noastră de unitate și diversitatea sub care ni se prezintă lucrurile
19
  Să facă vizibile în acest sistem cele mai înalte concepții asupra lumii
- Adevărurile metafizice, fiind adevărurile cele mai generale, au un grad mai redus de certitudine decât
adevărurile științei

Există ceva?
- Credința că ceva este se confundă cu însăși conștiința noastră
- Conștiința noastră este, în ultimă analiză, expresia intelectuală a existenței
- A nega existența înseamnă a o face pe baza conștiinței = contrazicere în termeni
- Când o mișcare pe care vrem să o facem întâmpină o rezistență avem dovada că există și altceva în afară
de conștiință și independent de ea.
- Ceea ce există în afara conștiinței poate fi determinat pe baza simțurilor
o Când toate simțurile sunt simultan de acord asupra existenței unui lucru sau când un simț ce ne
mărturisește ceva asupra unui lucru nu se contrazice pe el însușii sau nu este contrazis de un alt
simț, lucrul în chestiune poartă caracterul realului
- Nu există nici realitate absolută, nici ne-realitate absolută
- Conta stabilește o scară a treptelor de realitate:
o Gradul cel mai înalt de realitate îl deține conștiința
o Realitatea corpului nostru și a lucrurilor ce-l înconjoară
o Lucrurile care pot fi percepute numai cu ajutorul unui singur simț
o Lucrurile ipotetice, iluziile, visele

Concepție metafizică materialistă

- Există șase principii: vidul, atomii sau plinul, mișcare, necesitate (materialiștii antici Leucipp și Democrit),
spațiul și timpul
- Ele sunt calități ireductibile și universale ale lumii întregi
- Corpurile nu rămân aceleași, ci își schimbă necontenit însușirile și constituția
- Orice corp tinde să-și asimileze restul corpurilor, transmițându-i propria sa mișcare, atât cea exterioară
cât și cea interioară
- Există o asimilație universală și o lege a acestei asimilații:
o Orice corp imprimă forțele sale celorlalte corpuri, tinzând spre a le asimila
o Sub această influență mișcarea unui corp nu trece identic la celelalte corpuri; se produce numai
o prefacere în mișcarea proprie a acestuia
o Asimilarea corpurilor se face în raport invers cu pătratul distanței care le separă
o Asimilarea se face în raport direct cu masa corpului care-l asimilează
- Materia și forța sunt același lucru
- Forța este totuna cu acțiunea
- Cum materia este infinită și forțele sunt infinite = în Univers nu există repaus absolut
- În Univers există lupte și echilibre de forțe
- Formele luptelor și ale echilibrelor sunt infinite
- Universul nu trece niciodată a doua oară pe calea parcursă odată
- Dacă s-ar stabili echilibrul universal el a subzista veșnic (cândva acest lucru s-a întâmplat)
- Materia își schimbă mereu formele = metamorfoze
- Forțele se cuprind unele pe altele, una mai mare cuprinzând alta mai mică
o „De exemplu, ființa organiză este o formă trecătoare, care nu e decât un mic accident în viața
pământului, formațiunea și dispariția acestuia este la rândul său un mic accident cuprins în
forma sistemului solar; existența acestui sistem este o luptă și un echilibru de un mic moment în
viața și forma nebuloase stelare înc are trăim; și așa mai departe”
- Formele materiei se împart în două categorii:
20
 o Forme evolutive:
 cresc pe nesimțite și treptat până la punctul culminant
 de acolo descresc până la dispariție
 Ascultă de legea ondulației universale
 Exemple: animalele, plantele
o Formele neevolutive - forme și mișcări care nu se supun la legea ondulației universale
- Vibrația unui corp începe deodată, la momentul ciocnirii, de la un grad de intensitate mare, pentru a
descrește numai
- Micile valuri din care se compune o vibrație mai lungă se succedă și se înșiră în linie dreaptă
- Undele secundare sunt cuprinse în cele superioare și așa mai departe
- Formele universale și esențiale ale materiei sunt cele evoluate
- O formă evolutivă ia naștere când se stabilește între forțe un echilibru principal; acesta absoarbe mai
toată cantitatea forțelor aflate în luptă
- Acest echilibru este unul relativ pentru că unele forțe secundare rămân în dezechilibru
o Ia naștere o luptă secundară care modifică și dezvoltă forma stabilită de echilibrul principal
o Lupta secundară continuă până la ruperea echilibrului principal
o Atunci ia naștere o formă nouă prin stabilirea unui nou echilibru
- Viața este echilibru, în timp ce moartea este ruperea echilibrului forțelor
- Creșterea și descreșterea unui forme este totuna cu creșterea și descreșterea echilibrului ei
- În fiecare formă evolutivă există un fel de atracție către centru numită principiul conservator al formei
- Formele evolutive parcurg toate o cale ce poate fi comparată cu un semicerc numit undă
- Fiecare undă se compune dintr-o curbă suitoare și o curbă scoborâtoare
- Materia suferă în transformările sale niște mișcări ondulatorii, ale căror valuri se răspândesc în toate
direcțiile, crescând și scăzând în întindere la nesfârșit
- Materia este guvernată de legea ondulației universale
-
- Diferitele specii ale vieții se află în dezvoltarea lor pe diferite puncte ale curbei ascendente
- Faptul că omenirea progresează dovedește că ea nu ajuns încă la punctul culminant (B, imaginând o
undă de forma ABC), ea situându-se la momentul acesta pe unda secundară d f
- Undele secundare mai pot fi numite și raze
- Unda unei raze în cazul umanității are atâtea trepte ondoliforme cât națiuni se nasc din ea
- Națiunea cuprinde evoluția diferitelor caste, clase și familii
- Acestea din urmă sunt compuse din succesiuni de vieți individuale
- Individul este compus la rândul său dintr-un număr de unde (viețile celulelor)
-
- În sens invers, unda ABC, unda omenirii, este una din treptele undei Pământului
- Unda Pământului este o treaptă din unda sistemului solar
-
- Curba ascendentă și curba descendentă, deși sunt la același nivel al undei lor, nu pot fi niciodată la
același nivel în privința undei superioare din care curba suitoare face parte
- Undele de același grad care se succedă nemijlocit sunt astfel legate și vârâte una în alta încât punctul
culminant al antecedentei reprezintă și începutul curbei ascendente a celei consecutive, iar sfârșitul
curbei descendente a antecedentei reprezintă și punctul culminant al curbei consecutive
- Dacă presupunem că d e f reprezintă unda unui om, atunci e f g reprezintă unda copilului său
-
- Modul de înlănțuire a undelor este numit succesiune de acțiuni și reacțiuni
-
- Tot ceea ce există urmează o cale onduliformă, inclusiv ideile
21
- Spre exemplu, creștinismul s-a născut în momentul în care politeismul se apropia de sfârșitul curbei
descendente a undei sale
-
- Adevărurile științifice urmează și ele aceeași cale
- Un adevăr nu poate fi conceput decât în momentul în care este introdus, provocat, făcut necesar de
vârstă și de mediu
- Când a sosit timpul pentru apariția unui adevăr în sânul unei națiuni cugetătorii acelei nații mai întâi îl
presimt și îl întrevăd, îl prezintă ca ipotetic, determinându-l unilateral și mai mult sau mai puțin eronat
- Apoi această idee vagă și ipotetică se răspândește tot mai mult, ocupând tot mai mult spiritul și făcând
să se nască la toată lumea îndoieli și trebuințe
- Într-o zi el este cu totul înțeles de vreun cugetător mare care formează definitiv și-i dă și numele
- Nu toate adevărurile au nevoie de un gânditor; ex. ideile morale și juridice
-
- Între mersul omenirii și mersul ideilor este o strânsă legătură: mersul omenirii determină mersul ideilor
- Progresul și regresul adevărurilor este în funcție de progresul și regresul omenirii
-
- Formele evolutive au două categorii de unde:
o Undele individuale – ființe vii – evoluții complexe ce se caracterizează prin faptul că rezultă mai
ales din echilibrul și lupta forțelor interne ale corpurilor în evoluție
o Undele pozitive – manifestații vitale – acele evoluții care exprimă schimbarea unei părți care
servește ca organ într-o ființă vie. Ex. perioadele geologice, organele plantelor și animalelor
- Orice activitate sufletească este efectul material al unei modificări corespondente în existența materială
a creierilor
- Orice idee este o întipărire materială pe creier
- Evoluția unei idei este evoluția unui număr de molecule din creier
- Evoluția unei stări intelectuale este evoluția unei părți mai neînsemnate a creierilor
- Cu cât suim scara ființelor organice până la om cu atât funcția sistemului nervos predomină asupra
celorlalte funcțiuni organice
-
- Materialist fiind, Conta admite generația spontanee adică producerea unui individ organic fără
concursul unui organism generator, adică fără părinți
- Generația spontanee înseamnă nașterea treptată și insensibilă a ființelor organice din materia brută
- Unul din elementele care contribuie la transformarea vieții este adaptarea la mediu
- Adaptarea este modificarea echilibrului principal al undelor prin intrarea de forțe noi în acest echilibru
sau ieșirea de forțe vechi din el
-
- În lume nu există decât cauze necesare care dau naștere la efecte necesare
- Nu există nicăieri în lume întâmplare sau voință liberă, omenească ori dumnezeiască
- Tot ceea ce are loc în natură are loc în mod fatal, adică necesar
- Voința este conștiința motivului determinant unit cu conștiința imaginilor lucrurilor și acțiunii la care ne
împinge acel motiv

Constantin Rădulescu-Motru

22
 - (n. 15 februarie, 1868, Butoiești, județul Mehedinți - 6 martie, 1957, București)
- Tatăl său, născut în 1837, a fost fiul egumenului mânăstirii Gura Motrului, Eufrosin Poteca
- filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician și
președinte al Academiei Române între 1938 - 1941
- Între 1880 - 1885, Constantin urmează liceul la Craiova, pe care îl va termina și absolvi la vârsta
de 17 ani.
- În 1885 se înscrie simultan la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filosofie, ambele din
cadrul Universiții București.
- Cu Titu Maiorescu, care îi este profesor, și care îl remarcă imediat, stabilește legături spirituale
puternice și de durată.
- În 1888, obține licența în drept cu teza "Despre contracte", cu mențiunea magna cum laude.
- În 1889, trece examenul de licență în filosofie cu lucrarea "Realitatea empirică și condițiile
cunoștinței".
- În 1989 Pleacă la studii la Paris
- Între 1890 și 1893 se stabilește în Germania.
După ce a studiat un semestru la München, fiind student al lui Carl Stumpf, se mută la Leipzig.
Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt. Alături de studiile
psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventează și alte cursuri, dintre care
cele de fizică, fiziologie, chimie, psihiatrie și matematică sunt cele pe care le frecventează regulat.
- În 1892, își adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu.
- În 1893 devine doctor în filosofie cu teza Pentru dezvoltarea teoriei kantiene privind
cauzalitatea naturală (Zur Entwickelung von Kant's Theorie der Naturkausalität).
- Henri Bergson a citat teza lui Rădulescu-Motru în lucrarea Introduction a la Metaphysique.
- În 1897 înființează „Studii filosofice” care va deveni "Revista de filosofie".
- Între 1895 și 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundației Universitare Carol I.
- În 1918 devine director al Teatrului Național din București.
- În 1923 este primit în Academia Română pentru ca în 1938 să devină președintele acestei
instituții, funcție exercitată până în 1941.
Scrieri
F.W.Nietzsche. Viața și filosofia, 1897
Problemele psihologiei, 1898
Știință și energie, 1902
Cultura română și politicianismul, 1904
Psihologia martorului, 1906
Psihologia industriașului, 1907
Puterea sufletească; Psihologia ciocoismului, 1908
Poporanismul politic și democrația conservatoare; Naționalismul cum se înțelege. Cum trebuie să se
înțeleagă, 1909
Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte, 1910
Din psihologia revoluționarului, 1919
Rasa, cultura și naționalitatea în filosofia istoriei, 1922
Curs de psihologie, 1923
Țărănismul. Un suflet și o politică, 1927
Învățământul filosofic în România; Centenarul lui Hegel; Psihologie practică, 1931
Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932
Ideologia statului român, 1934
Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, 1936
23
Psihologia poporului român, 1937
Timp și destin, 1940
Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin, 1942

Rostul metafizicii

- Influențat de Kant, Wundt și Oswald Külpe (asistentul lui Wundt)

- Metafizica sa are la bază două noțiuni esențiale: personalitate și energie
- Filosofia trebuie să lucreze mână în mână cu științele
- o concepție filosofică este temeinică numai când se bazează pe rezultate științifice obiective
- Filosofia nu are metode proprii, ci întrebuințează metodele științelor
- Chiar dacă pozitivismul era foarte influent în acea vreme Motru pune accentul pe metafizică
-
- Metafizica are scopul de a ne da cunoașterea cea mai completă și mai puțin relativă despre lume
- Metafizica elaborează „o cunoștință unitară superioară, înăuntru căreia valorile vechi apar
într-o altă ordine și o altă lumină. Cine a întrezărit această unitate, a devenit metafizician, și
pentru totdeauna”
- Științele pozitive se bazează pe axiome și principii pe care le presupun ca valabile, fără să le
cerceteze îndeaproape
- Nu este știință care să nu aibă nevoie pentru înțelegerea noțiunilor ei fundamentale de contribuția
unei alte științe – Metafizica
- Fiecare din științele particulare studiază realitatea doar dintr-un anume punct de vedere, unitatea
supremă căzând în sarcina metafizicii.
- Metafizica înlesnește acordul dintre rezultatele diferitelor științe speciale și aprofundarea
principiilor fundamentale.
- Mintea omenească este atrasă de problema unității superioare pentru că însăși mintea se simte ca
o unitate
- Științele speciale constituie unde de reacțiune cu care omul răspunde impresiilor lumii externe
- Există însă și o reacțiune fundamentală, determinată de totalitatea ființei omenești, aceasta
corespunzând punctului de vedere al metafizicii
- Metafizica determină amplitudinea tuturor celorlalte reacțiuni, vrând să exprime absolutul din
reacțiunea ființei întregi omenești

Metafizica, arta și religia

- Absolutul metafizic se sprijină pe metodele științelor experimentale; absolutul artei și religiei
este desprins de orice metodă științifică experimentală
- Metafizica se servește de logica gândirii și de metoda științifică; arta și religia se servesc de
logica sentimentului
- Idealul metafizicii este sugerat de experiență și așteaptă să existe confirmarea experienței; idealul
artei și idealul religiei pot fi sugerate de experiență, dar nu așteaptă confirmarea experienței
- Metafizica satisface curiozitatea minții omenești făcând ca necunoscutul și neprevăzutul să intre
în legile firești ale conștiinței omenești; arta și religia încearcă și ele să satisfacă această
curiozitate, însă prin suprimarea necunoscutului și a neprevăzutului
- Metafizicianul caută să înțeleagă experiența întregind-o; artistul și omul religios caută să
înțeleagă experiența simplificând-o
- Toate au ca țintă absolutul însă:
24
 o Metafizica găsește absolutul său prin adâncirea și extinderea actualității
o Arta și religia găsesc absolutul lor prin înfrumusețare și îndumnezeire, prin simplificarea
actualității
-

25