CAPITOLUL 2

POLITICA FINANCIARĂ
Fiecare partid sau formaţiune politică îşi elaborează propiul program ce stabileste liniile
directoare ale activităţii în vederea ajungerii la putere sau păstrării acesteia. Programul politic
stabileste obiectivele urmărite, mijloacele si metodele pe care doreşte să le folosească pentru
atingerea lor, grupurile sociale cărora li se adresează şi interesele cărora le apără. Programul
partidului victorios în alegeri devine program de guvernare supus aprobării parlamentului. Acesta
stabileşte obiectivele economice, sociale şi de altă natură care umează a fi realizate de guvern, în
perioada pentru care a fost investit, mijloacele necesare şi măsurile de luat
Programul de guvernare defineşte politica statului atât pe plan intern cât şi extern. În cadrul
politicii interne un loc important ocupă obiectivele cu caracter economic, social, de ordine
publică şi apărare. Pe plan extern se definesc relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice,
culturale, militare şi de altă natura, cu alte state.
Atingerea obiectivelor stabilite implică importante resurse financiare din partea statului. Pe
lângă acestea, este necesară intervenţia statului în economie cu ajutorul pârghiilor economice şi al
instrumentelor, instituţiilor şi reglementărilor financiare. Metodele şi mijloacele concrete privind
procurarea şi dirijarea resurselor financiare , precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările
financiare utilizate pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor sociale, constituie
componente ale politicii financiare1
1.POLITICA FISCALĂ
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti de care dispune o naţiune
pentru realizarea obiectivelor economico-sociale pe o anumită perioadă. Acestea se compun din
resurse financiare publice şi resurse financiare private.
Resursele financiare publice cuprind: resursele administraţiei de stat provenite din impozite
şi taxe, venituri nefiscale, împrumuturi, transferuri/subvenţii, alte resurse; resursele asigurărilor
sociale de stat; resursele instituţiilor publice cu caracter autonom din vânzarea produselor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii. Resursele financiare private cuprind: resursele
agenţilor economici, resursele unităţilor fără scop lucrativ şi resursele populaţiei. În sens restrâns,
politica financiară se limitează la finanţele publice, respectiv, la resursele financiare şi

1
Văcărel Iulian ş.a., Finanţe publice, Ediţia a IV-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 109
53
cheltuielile publice2. Ansamblul de instrumente de intervenţie a statului, generate de procesele de
formare, prin impozite şi taxe, a veniturilor bugetare, de alocare a cheltuielilor bugetare, precun şi
de asigurare a echilibrelor bugetare, reprezintă politica bugetară a statului3. Aceasta poate fi
disociată în trei componente strâns unite:
- politica fiscală, generată de instrumentarea elementelor de venituri publice;
- poltica bugetară în sens restâns sau politica alocativă, generată de instrumentarea
elementelor de cheltuieli bugetare;
- politica soldului bugetar, respectiv politica de finanţre a deficitelor bugetare ţi
valorificarea a excedentlui bugetar.
O modalitate importantă prin care se realizează guvernanţa în economia cu piaţă
concurenţială o constituie politica fiscală şi politica bugetară. Avînd în vedere epecificul
interdependenţei dintre acestea , analiza lor se poate face , fie din perspectiva unităţii lor sisteice,
fie din perspectiva autonomiei lor relative, ambele modalităţi de abordare având avantaje şi
dezavantaje. De aceea vom urmării în continuare aspecte care definesc politica fiscală şi politica
bugetară ca entităţi relativ autonome.
1.1. CONCEPTUL DE POLITICĂ FISCALĂ
Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul decident
public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanţării nevoilor publice şi a
realizării unor finalităţi de natură economico-socială4. Prin politica fiscală (fiscalitate) se stabilesc
volumul şi provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare care
urmează a fi utilizate, precum şi mijloacele de realizare a acestora care sunt prelevări obligatorii
cu titlul definitiv şi fără contrapartidă imediată sau directă5. Fiscalitatea se deosebeşte de preţul
de piaţă, care este o plată voluntară şi de modul de acoperire a costurilor. Fie că ia forma unor
transferuri monetare sau a unei furnizări de servicii colective, contrapartida impozitului nu este
niciodată directă; ea este globală, mijlocită şi indirectă.
Raţionalitatea deciziilor de politică fiscală implică respectarea principiilor de bază ale
impunerii, respectiv universalitatea, justiţia, corectitudinea, randamentul şi comoditatea

2
Florin Georgescu, Politici financiare şi monetare privind asigurarea echilibrului financiar în Văcărel I. Op. Cit.
p.624- 627 ”În literatura de specialitate politica financiară este denumită, uneori, şi politică fiscală.,,, considerăm ca
fiind mai adecvată în raport cu conţinutul economic al proceselor definite şi cu semantica noţiunii, utilizarea
conceptului de politică financiară,care să subsumeze politica fiscală- prin care se stabilesc resursele, metodele de
prelevare şi venituri fondurilor publice, precum şi politica bugetară- ca expresie a dimensionării şi ierarhizării
cheltuielilor publice prin şi instrumente specifice.
3
Manolescu C.tin (coordonator), Politici economice. Concepte. Instrumente. Experienţe. Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
4
. Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Ed. Codecs, Bucureşti, 1998, p. 379.
5
Jessua Claude ş.a. Op. Cit. p389
54
prelevărilor fiscale. Caracterul logic al deciziilor de politică fiscală, presupune ca acestea să fie
luate în raport cu sensul şi evoluţia previzibilă a variabilelor economice şi opţiunile sociale.
Politica fiscală poate viza atingerea unor scopuri diferite, fie de natură fiscală, fie de natură
publică , socială, culturală, etc. De aceea ea reprezintă o componentă a acţiunilor economice
generale ale statului. Deciziile de politică fiscală, reflectă suveranitatea fiscală de care dispune
puterea publică din fiecare ţară, în baza dreptului constituţional şi juridic de a stabili impozite.
Întrucât prelevările de resurse băneşti de la persoane fizice sau juridice, la fondurile publice
conduc la diminuarea patrimoniului plătitorului, aceste sume trebuie stabilite de autorităţilor
publice competente, sub o formă juridică adecvată (lege, decret, hotărâre de guvern, etc.),
opozabilă tuturor membrilor societăţii.
Formularea cu claritate a unei politici fiscale presupune a preciza6:
-locul ocupat de impozite şi taxe în totalul veniturilor şi resurselor publice;
-cum va fi orientată fiscalitatea, spre impozitarea venitului şi averii, impozitarea consumului
sau a operaţiunilor cu exteriorul?; ce tipuri de impozite vor alimenta cu precădere bugetul public?
- vor fi impozitate diferit persoanele fizice de cele juridice? Care este gradul de fiscalitate
considerat necesar şi posibil fără a pejudicia grav interesele agentilor economici?
- dacă impozitelor li se rezervă un rol aciv în economie şi ce efecte se scontează că urmează a
se obţine din caracterul intervenţionist al politicii fiscale;
-dacă politica fiscală este una de continuitate sau se diferenţiază de cea precedentă prin
anumite elemente sau prin orientare spre impozite directe sau cele indirecte;
- dacă politica fiscală este utilizată, alături de alte politici, pentru atingerea unor obiective
situate în orizonturi de timp mai îndepărtate şi se impun măsuri succesive repartizate pe mai
multe etape7
Desigur politica fiscală, ca parte a politicii financiare, nu poate fi abordată decât în strânsă
legatură cu celelalte segmente ale politicii economice şi sociale. Există raporturi de intercorelare
între politica fiscală şi domeniul politic. Partidele politice aflate la putere îşi pun amprenta
orientărilor lor politice asupra politicii fiscale, prin includerea în programele lor de guvernare a
coordonatelor cu caracter fiscal. Politica fiscală se interferează cu politicile sectoriale, monetare,
sociale, precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale. Prin intermediul politicii fiscale se poate
acţiona astfel încât să se protejeze sau încurajează anumite ramuri economice, să fie incitaţi
agenţii economice de a face investiţii în anumite domenii sau zone, încurajarea micilor
producători, creşterea competitivităţii, stimularea exportului, protejarea mediului, etc. Prin măsuri

6
Băcescu M., Strategii şi politici macroeconomice, Editura Global Lex, Bucureşti, p 49-51
7
Văcărel I: Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Editura Economică, 1996, p224
55
de ordin fiscal se realizează obiective cu caracter social cum sunt exonerări şi acordarea unor
reduceri de impozite şi taxe, aplicarea unor deduceri la materia impozabilă în baza unor criterii
sociale. Prin modul de aşezarea sistemului de impozitare a veniturilor se urmăreşte realizarea
echităţii verticale, precum şi a celei orizontale care presupune ca la venituri egale să se perceapă
impozite egale. Ca parte a politicii bugetare, politica fiscală trebuie abordată în strânsă legătură
cu cea alocativă privind cheltuiele publice şi cu celelalte politici economice şi sociale, ele fiind de
altfel, elaborate concomitent: pe măsură ce creşte nivelul şi se diversifică structura cheltuielilor
bugetare, este necesară găsirea de noi resurse de alimentare a fondurilor publice. Chiar şi
realizarea funcţiilor bugetare –afectarea resurselor, repartiţia veniturilor şi de stabilizare
conjuncturală –presupune o abordare de ansamblu a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare şi deci
o politică fiscal-bugetară unitară. Bugetul public influenţează echilibrul economic prin natura
veniturilor şi a cheltuielilor. Veniturile bugetare se formează prin prelevarea unei cote din
veniturile agenţilor economici ceea ce afectează cererea solvabilă a populaţiei, consumul şi
investiţiile. Când se urmăreşte reducerea consumului, în generat, se recurge fie la majorarea
cotelor de impozite existente, fie la introducere de impozite noi. Dacă se doreşte orientarea
consumului spre unele produse, instrumentul utilizat este reprezentat de taxele de consumatie
(TVA, accize) prin selectarea produselor şi diferenţierea cotelor de impozitare.
Cheltuielile bugetare influenţează direct şi indirect economia. Cheltuielile publice
influenţează direct cererea agregată, fiind o componentă importantă a acesteia prin achiziţiile de
bunuri si servicii necesare funcţionării administraţiilor şi realizării de investiţii publice. În mod
indirect statul influenţează cererea agregată prin intermediul transferurilor sociale.

1.2.COORDONATELE FUNCŢIONALE ALE POLITICII FISCALE

Prin politica fiscală se stabileşte, mai întâi, volumul resurselor financiare necesare statului
pentru ca acesta să poată să-şi îndeplinească funcţiile şi obligaţiile asumate prin programul de
guvernare. Acesta este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei considerate.
Prin aprobarea acestor cheltuieli, de către organele competente,se determină şi volumul resurselor
financiare necesare. În practică, între cererea (nevoia de finanţare a cheltuielilor) şi oferta de
resurse financiare nu se stabileşte o concordanţă deplină ceea ce conduce adesea la deficite
bugetare care se pot localiza la una sau mai multe componente dintre structurile bugetului
general: bugetul de stat, buget al asigurărilor sociale, fonduri extrabugetare.
O coordonată importantă a politicii fiscale vizează provenienţa resurselor financiare
Principala componentă este dată de resursele interne care poate fi reprezentată de sectorul public,
sectorul privat sau persoane fizice, corespunzător structurii de proprietate din economie.
56
 În prezent, politicile fiscale sunt construite prin diferenţierea contribuţiei financiare după
criterii cum sunt: puterea contributivă a plătitorului dată de mărimea veniturilor sau averii,
capacitatea de muncă (totală sau parţială), grupa socio-profesională (salariat, pensionar, liber
profesionist), situaţia personală (căsătorit, copii, alte persoane aflate în întreţinere).
Resursele financiare publice sunt mijloace băneşti prelevate de la persoanele fizice sau
juridice în virtutea suveranităţii fiscale. Acestea sunt formate din resursele statului, ale
comunităţilor locale, ale asigurărilor sociale de stat şi resursele instituţiilor cu caracter autonom.
Constituirea resurselor financiare publice are loc prin procedura impunerii când sunt
identificate persoanele fizice şi/sau juridice care realizează un obiect impozabil (venit sau avere,
consum) şi mărimea acestuia care reprezintă baza de impozitare.
Resursele curente sunt formate din impozite, taxe şi venituri de la sectorul privat şi cel
public. Impozitele sunt prelevări băneşti impuse asupra veniturilor şi averii persoanelor fizice şi
persoanelor juridice, de către autoritatea publică, cu caracter definitivşi fără contraprestaţie
directă şi imediată în scopul acoperirii cheltuielilor publice. Impozitele se împart în impozite
directe şi impozite indirecte. La rîndul lor, cele directe se împart în impozite reale: pe terenuri,
clădiri şi impozite personale: pe veniturile din salarii, avere. În categoria impozitelor indirecte
intră: cele percepute la vânzarea de bunuri sau prestări de servicii, fără a fi repartizate în
prealabil pe plătitori, aşa cum sunt accizele, taxa pe valoarea adăugată TVA, taxele vamale,
venituri provenind din monopoluri fiscale, taxe de timbru şi de înregistrare şi alte taxe.
Sistemul de percepere a impozitelor şi taxelor, respectiv ansamblul legilor, regulilor şi
practicilor referitoare la fundamentara, calcularea şi perceperea impozitelor reprezintă
fiscalitatea. La fundamentarea fiscalităţii se ţine seama de o seie de principii, între care principiul
unicităţii impunerii, principiul obligativităţii impozitului, principiul eficacităţii impunerii,
principiul simplităţii şi accesibilităţii modului de calcul şi altele.
1.3.RATA PRESIUNII FISCALE ŞI REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR

1.3.1.PRESIUNEA FISCALĂ.
O coordonată majoră a politicii fiscale cu relevanţă informaţională pentru sistemul
economic în ansamblu, o reprezintă rata presiunii fiscale (fiscalităţii), indicator ce exprimă
dimensiunea părţii din PIB preluată la dispozitia statului prin intermediul impozitelor.. Este
gradul în care indivizii suportă impozitele şi taxele, pe seama rezultatelor activităţii lor, ca
prevederi obligatorii percepute prin constrângerea legală de către stat.

57
Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi
juridice ori la nivelul întregii societăţi, prin intermediul impozitării8. Un alt termen utilizat pentru
a exprima presiunea fiscală este cel de grad de fiscalitate.
Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică, deoarece indică măsura în care
veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitării şi, în acelaşi timp,
arată măsura sau gradul în care bugetul de stat îşi procură veniturile pe calea prelucrării de
impozite. Ea poate fi cercetată atât ca o mărime medie, cât şi ca una marginală, atât ca o mărime
absolută, cât şi ca indice sau rată de creştere.
Stabilirea presiunii fiscale se poate face utilizând mai mulţi indicatori. Rata fiscalităţii
se determină ca raport între încasările fiscale şi produsul intern brut (la nivel macroeconomic).
Rata prelevărilor obligatorii este un raport între masa impozitelor, taxelor şi contribuţiilor pe
care o suportă un contribuabil şi produsul intern brut respectiv totalul veniturilor obţinute.
Rata presiuni fiscale (fiscalităţii) se calculează ca raport între totalul veniturilor fiscale şi
produsul inter brut:
Rf = (Vf / PIB). 100,
în care:
Rf – rata presiunii fiscale (fiscalităţii), care exprimă partea din PIB concentrată la dispozitia
statului cu ajutorul impozitelor , taxelor, contribuţiilor;
Vf – total venituri fiscale, încasări într-un an din impozite, taxe, contribuţii;
PIB – produsul intern brut.
Rata presiunii fiscale trebuie apreciată, mai întâi,în sens restrâns ca raport între volumul
impozitelor încasate de stat şi PIB. În sens larg, rata presiunii fiscale este egală cu raportul între
totalitatea impozitelor şi contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi PIB, pe de altă parte 9. În acest fel,
rata presiunii fiscale permite efectuarea unor comparaţii relevante, deoarece permite obţinerea
unor informaţii privind ponderea impozitelor şi contribuţiilor sociale, respectiv la finanţarea
protecţiei sociale realizate de către stat. Un indicator mai simplu pentru determinarea căruia se
utilizează doar informaţii oferite de legislaţia fiscală este indicele relativ al fiscalităţii. Acesta
se determină ca sumă a ratelor marginale maxime a principalelor impozite şi taxe percepute
contribuabililor – persoane fizice şi firme.

8
Imbrescu I. Economia subterană. De la definire la efecte. Ed. Mirton, Timişoara, 2007,p.81-85; Hoanţă N.
Evaziunea fiscală, ed.a II-a, Editura C.H.Beck,Bucureşti, 2010, p. 118-134
9
Rata presiunii fiscale se poate exprima şi prin raportul între totalul cheltuielilor bugetare şi PIB. Veniturile şi
cheltuielile sunt egale în cazul unui buget echilibrat De regulă, bugetele se întocmesc şi execută cu deficite. Calculul
presiunii fiscale prin luarea în considerare doar a veniturilor anului curent nu este în măsura să reflecte toate
resursele utilizate. Plusul de cheltuieli peste veniturile curente devine deficit bugetar care, în ultimă instanţă. se
acoperă tot prin impozite şi taxe.
58
 Având un mod de calcul diferit, indicatorii, mai ales primii doi, nu trebuie confundaţi,
deşi în practică se întâmplă, poate şi datorită faptului că, în esenţă, prelevările sociale au
acelaşi efect atât pentru plătitor (o sarcină în plus), cât şi pentru stat (o încasare în plus) 10.
Mărimea prevederilor fiscale are o anumită influienţă asupra mărimii economiei subterane. O
mărime exagerată a impozitării veniturilor va duce la renunţarea la muncă (sau la renunţarea a
unei părţi din timpul de muncă) sau amplifică piaţa neagră a muncii cu consecinţe inerente: lipsa
oricărei protecţii sociale la nivelul angajatorului, diminuarea încasărilor bugetare. Impozitarea
exagerată a profitului duce la ieşirea din competiţie a unor întreprinzători sau trecerea de
activităţi, integral sau parţial în sfera subterană, neplătitoare de impozite.
Evoluţia ratei prelevărilor obligatorii într-o serie de ţări dezvoltate a înregistrat un trend
descendent în ultimul deceniu pentru a stimula investiţiile şi consumul şi a determina creşterea
economică.
Presiunea fiscală poate fi interpretată:
1.din perspectiva plătitorului de impozite
Presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a contribuabilului la suportarea sarcinii
fiscale stabilite de lege. Chiar denumirea de presiunea fiscală este de natură să sugereze că ea
semnifică pentru plătitor o sarcină, o obligaţie. De aceea, mărimea presiunii fiscale arată ce parte
procentuală din venitul care constituie materia impozabilă va fi sustrasă pentru nevoile generale
ale societăţii. Creşterea coeficientului presiunii fiscale indică o creştere a prelevării relative la
bugetul statului, adică o reducere relativă a venitului disponibil, în timp ce o reducere a sa
semnifică păstrarea unei mai mari părţi din venitul câştigat de către individ la dispoziţia
acestuia. Modificarea ratei marginale a impozitării sau a presiunii fiscale semnifică, în cazul
creşterii, o penalizare (descurajare)a efortului de mărire a veniturilor, iar, în cazul scăderii, o
premiere (încurajare) a acestui efort de mărire a venitului.
2. din perspectiva statului încasator de impozite
Mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul naţional creat de către agenţii
economici urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea impozitării. Pentru stat,
creşterea presiunii fiscale indică o relaxare a mecanismului de finanţare a cheltuielilor bugetare
(a deficitului bugetar), în timp ce o scădere a lui atenţionează asupra tensionării acoperirii
deficitului bugetar. Din perspectiva statului, este importantă şi semnificaţia legată de politica
economică, în speţă de politica fiscală. Astfel, în perioada de inflaţie, când este necesară
reducerea masei monetare aflate în circulaţie, statul procedează la o creştere a presiunii fiscale, în

10
Craiu N., Relevanta practică a teoriei „Too muchtax, notax”, în Revista Finanţelor Publice şi Contabilitate, nr.7 –
8/2000, p.49 – 52.
59
timp ce în perioada de recesiune, când trebuie stimulată cererea, statul reduce presiunea
fiscală, lăsând mai multe venituri la dispoziţia consumatorilor. În ceea ce priveşte valoarea
ratei marginale a presiunii, o creştere a presiunii, o creştere a ei va fi rezultatul unei politici
restrictive (de descurajare a cererii), iar o diminuare a ei va fi semnalul unei politici expansive a
cererii.
3. din perspectiva teoriei economice şi a teoriei finanţelor publice
Deşi mărimea absolută a coeficientului presiunii fiscale este destul de sugestivă, indicând
raportul în care venitul raţional se împarte între consumul de bunuri private şi consumul de
bunuri publice, mult mai relevant este să se analizeze dinamica acestui coeficient. Mai mult decât
atât, este interesant de analizat modul în care cei doi factori implicaţi în definirea conceptului de
presiune fiscală-mărimea impozitului, legată de mărimea şi structura ratelor individuale de
impozitare, de pe o parte şi mărimea materiei impozabile, pe de altă parte-contribuie la variaţia
coeficientului de presiune fiscală. Astfel, dacă se constată o creştere a coeficientului de presiune
fiscală în timp ce materia imposibilă s-a menţinut la nivelul anterior, înseamnă că s-a produs o
modificare de structură a ratelor individuale de impozitare (de exemplu, pe transe de venituri sau
pe categorii de venituri), care descurajează activitatea economică. Dacă, dimpotrivă, se constă o
scădere sau menţinere a coeficientului de presiune fiscală în timp ce volumul materie imposibile
a crescut, atunci înseamnă că structura ratelor de impozitare este stimulativă pentru agenţii
economici.
În cea ce priveşte efectul presiunii fiscale există două categorii: efecte economice şi
efecte sociale. Cele două categorii de efecte se intercondiţionează în formarea şi modificarea
comportamentului agenţilor economici sub impactul presiunii fiscale.
Efectele economice apar sub forma modificării cererii agregate la nivelul societăţii,
precum şi la nivel individual. La nivel agregat, creşterea presiunii fiscale conduce la reducerea
cererii globale prin preluarea unei părţi mai mari din venitul nominal la dispoziţia statului.
Scăderea cererii agregate pentru consumul privat este, într-o oarecare măsură, compensată prin
creşterea cheltuielilor publice, adică prin creşterea consumului de bunuri publice. Dimpotrivă,
scăderea presiunii fiscale are ca urmare creşterea parţii venitul nominal lăsat la dispoziţia
agenţilor economici, ceea ce măreşte cererea de bunuri private. Aceste efecte sunt avute în
vedere la nivelul politicii fiscale astfel: pentru relansarea economică se va reduce presiunea
fiscală, iar pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste se va spori presiunea fiscală.
Trebuie avut în vedere şi faptul că manevrarea presiunii fiscale din perspectiva
necesitărilor de finanţare a deficitului bugetar are unele restricţii descrise de curba Laffer şi
anume: există un grad optim al presiunii fiscale, la care veniturile bugetare sunt maxime.
60
Creşterea presiunii fiscale peste acest prag are ca efect nu creşterea veniturilor bugetare, ci
scăderea lor, ca urmare a descurajării muncii şi a afacerilor care sunt penalizate suplimentar prin
valoarea mai mare a prelevărilor la buget a veniturilor obţinute.
Efectele economice se manifestă nu numai la nivel global, ci şi la nivelul structurii
cererii agregate. Astfel, în funcţie şi de tipul de impozitare. Astfel,veniturile mari, de regulă, sunt
impozitate mai mult decât cele mai mici, în timp ce agenţii economici cu venituri mici primesc
mai mult din resursele bugetare decât cei cu venituri mari, ceea ce arată ca efect modificarea
comportamentelor de consum, de acumulare şi de investiţii la nivelul societăţii.
Efectele sociale se manifestă în forma scăderii capacităţii de cumpărare la nivelul
venitului real(deci prin scăderea venitului nominal, nu prin creşterea preţurilor). Totuşi, acest
efect este contradictoriu, întrucât cei cu venituri mici sunt compensaţi prin politica de protecţie
socială asigurată prin intermediul bugetului de stat.
Presiunea fiscală exercită un efect direct şi asupra muncii. Asupra muncii se repercutează
variaţia impozitului pe salariu, care este un impozit direct, deci plătitorul impozitului coincide cu
cel ce suportă această sarcină financiară. Efectul imediat al creşterii impozitului asupra
salariaţilor este acela că reduce venitul disponibil. În cazul în care impozitarea salariului este o
impozitare proporţională omogenă (adică nu este defalcată pe tranşe de venit), creşterea
impozitării va reduce venitul nominal al salariaţilor proporţional cu venitul lor brut. Acest lucru
descurajează munca, deoarece, cu cât este mai mare venitul brut obţinut, cu atât este mai mare
suma impozitului plătit către stat. În cazul unui impozit progresiv este necesară o analiză mai
aprofundată, pe baza ratei marginale de impozitare. Rata marginală de impozitare arată cu câte
unităţi creşte impozitul atunci când venitul creşte cu o unitate. În mod corelativ, se poate
determina o rată marginală a venitului disponibil.
Comportamentul de muncă al agenţilor economici în raport cu variaţia presiunii fiscale
asupra salariilor va fi următorul: atâta timp cât rata marginală a venitului disponibil este pozitiv,
munca nu va fi descurajată de variaţia presiunii fiscale, această descurajare începând să acţioneze
din momentul în care rata marginală a venitului disponibil devine negativă. Se observă că în
cazul impozitării proporţionale omogene (fără diferenţierea ratei impozitului pe tranşe de
venituri), descurajarea comportamentului de extindere a muncii va apare doar la impozitarea
100% a salariului.
Totuşi în practică, salariaţii apreciază că doar o anumită valoare minimă a ratei marginale
a venitului disponibil „merită” efortul de a mări cantitatea de muncă în activitatea economică.
Se poate numi această valoare prag de descurajare fiscală a muncii. Mărimea concretă a
valorii pragului de descurajare fiscală a muncii depinde de mai mulţi factori: costul de
61
oportunitate al creşterii timpului alocat muncii, dobânda bancară care ar putea fi obţinută prin
depunerea surplusului de venit disponibil la bancă etc.
Literatura economică semnalează existentă unor limite ale ratei fiscalităţii, al căror nivel
este diferit de la o ţară la alta, diferită de la perioadă la alta. Astfel, la mijlocul secolului trecut,
aceasta era consideratăla 25% pentru ca în anii 1980 nivelul său să ajungă la 35-40% în ţările cu
economie dezvoltată. Stabilirea unei cote maxime pentru rata fiscalităţii nu este posibilă.
Se consideră că impozitele directe sunt mai echitabile din punct de vedere fiscal decât cele
indirecte, aspect remarcat în cazul impozitelor pe venit, de aceea multe ţări au luat măsuri de
creştere a ponderii impozitelor directe în totalul resurselor publice. Astfel, în cazul ţărilor Uniunii
Europene, ponderea impozitelor directe în PIB a crescut de la 12,5% în anul 1980, la 23% în anul
2000 şi la 32% în anul 2012.
În România ponderea impozitelor directe în PIB, în anul 2000, era de 6,9% şi de 23% în
anul 2012, faţă ponderea medie UE de 32%. Gradul de fiscalitate diferă de la o ţară la alta, chiar
în ţările Uniunii Europene11. Potrivit datelor din rapoartele anuale ale Băncii Naţionale a
României, nivelul presiunii fiscale se menţine sub pragul de 30% din PIB, comparativ cu media
UE de 41%. În prezent în Polonia, Cipru, Slovacia se prelevează aproximativ 20% din venituri
prin impozite directe şi de peste 40% prin impozitele indirecte. Astfel în anul 2012 ponderea
impozitelor indirecte în cadrul veniturilor totale a fost de 45%, ce se situează pe local III
comparativ cu statele comunitare, după Ungaria cu 46 % şi Bulgaria cu 56%. Creşterea ponderii
impozitelor indirecte se datorează majorării bazei de impunere a TVA, precum şi a majorării
accizelor conform programului stabilit cu Comisia Europeană. La bugetul de stat se mobilizează
peste 40% din veniturile bugetului general consolidat. Bugetele locale şi bugetul asigurărilor
sociale de stat beneficiază fiecare de peste 20% din veniturile bugetului consolidat.
Impozitele indirecte şi taxele sunt principalele resurse bugetare ale statului. În România,
acestea au o pondere, în anul 2012, de 45% în totalul veniturilor şi de 49% în cadrul celor fiscale,
ce reprezintă 27 % din PIB, faţă de media UE de 38%, din care TVA este 24%, comparativ cu
media UE de 21%. Se observă o situaţie de apropiere cu ţările comunitare ca pondere a TVA în
PIB şi mai ridicată la impozite indirecte. Acestea sunt determinate şi percepute mai uşor, reclamă
un cost redus, presupun comoditate şi eficienţă la încasare. Impozitele indirecte ,, necesită o
perioadă scurtă de timp de la luarea deciziei şi până când acestea devin operaţionale, reclamă
cheltuieli modice de aşezare şi urmărire, iar nemulţumirea cumpărătorilor se îndreptă asupra

11
Astfel gradul de fiscalitate este de: 54,1% în Suedia, 33,9% în Grecia sau pe categorii de impozite: la impozitele directe 32,2% în Danemarca,
9% în Grecia sau la cele indirecte: 19,2% în Danemarca, 11,1% în Spania.

62
agenţilor economici şi nu asupra statului care a ordonat sporirea impozitelor şi a adus
scumpire’’12.
Din punct de vedere al eticii fiscale, acest sistem este nedrept deoarece cei cu venituri mici
trebuie să renunţe la consumul altor bunuri şi servicii sau să-şi irosească veniturile lor. În acest
sens, I. Văcărel mai arată că ,,taxele asupra consumului nu ţin cont de principiile echitaţii fiscale,
deoarece împovărează pe cei cu capacitate redusă de plată şi avantajează pe cei cu posibilităţi de
plată’’13.
Impozitele indirecte au implicaţii negative asupra puterii de cumpărare a consumatorului,
prin constrângerea de ordin economic la care este dispus. În plus, ele nu ajută la reglarea
conjuncturală în perioada de criză, deoarece atunci când scade consumul, scad şi resursele
financiare în momentul când statul are nevoie de ele, pentru majorarea cheltuielilor publice în
vederea relansării consumului. Introducerea taxelor de consumaţie se bazează pe motivaţia
statului de protecţie a populaţiei faţă de unele produse nocive, dar şi pe nevoia de fonduri publice,
sarcina fiscală căzând asupra consumatorului final cu toate că acestea ar fi datorate de producător
sau de importator. Majoritatea ţărilor lumii stabilesc accize asupra unor bunuri cu cerere
neelastică: băuturi, tutun, cafea, alcool, produse petroliere14.
În statelor Uniunii Europene, întâlnim cote TVA mai mari pentru produsele de lux şi
dăunătoare sănătăţii şi mai mici pentru celelalte produse. Cota redusă oscilează între 10% în
Austria şi Italia, 8% în Grecia, 6% în Olanda şi Luxemburg şi 5% în Portugalia. În ţara noastră
cotele de impozitare au evoluat dee la 18% în anul introducerii 1993, la 18 % şi 9 %, pentru cele
reduse, de strictă necesitate, în anul 1995. Începând cu anul 2000, cota de TVA a fost stabilită la
19% iar din 2010 cota standard a fost stabilită de 24%15. România se situează printre ţările cu
cotele de TVA cele mai mari, cu consecinţe negative pentru economia ţării. Astfel TVA deţine o
pondere de peste 60 % din total impozitelor indirecte, cu o pondere în PIB de 8,5% faţă de 6,9 %
în ţările Uniunii Europene.

1.3.2.CURBA LAFFER.
Prelevarea, pe calea impozitelor, a unei părţi din veniturile contribuabililor influenţează
asupra nivelului de echilibru al venitului. În acest domeniu, trebuiesc deosebite impozitele
indirecte, de cele directe. Un nivel ridicat al impozitelor indirecte (taxe de consumaţie), de

12
Iulian Văcărel ,, Spre o nouă filozofie în materie de resurse financiare publice’’, în Revista economistul nr. 60/30.03.1998.
13
Idem 84
14
Iulian Văcărel şi colaboratorii, Finanţe publice, Editura didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti, 1999, p .450.
15
Din anul 2004 s-a introdus cota redusă de 9% pentru anumite servicii: cazarea în sectorul hotelier, medicamente, livrări de produse
ortopedice şi proteze, livrări de manuale şcolare, intrarea la muzee etc.
63
regulă, comprimă consumul şi reduce cererea efectivă, în timp ceun nivel ridicat sau o
progresivitate a impozitelor pe venit (sau profit) poate să descurajeze producţia şi investiţiile,
datorită remunerării mai reduse a factorilor care generează aceste venituri. Rezultă, deci, că
supraîncărcările fiscale au ca efect reducerea veniturilor disponibile şi aceasta obligă
contribuabilii să-şi comprime cheltuielile de consum. Ori, dacă investiţia şi cheltuielile publice nu
se modifică, o reducere a cheltuielilor de consum trebuie să se concretizeze în reducerea PIB şi a
volumului utilizării. Dacă, anterior, există un exces de cerere, adică o abatere inflaţionistă, noile
impozite contribuie la înlăturarea acesteia şi la inhibarea creşterii excesive a preţurilor, cu
caracter inflaţionist Analiza fiscalităţii, realizată în anii ’80, a concluzionat caracterul
descurajator al impozitelor directe pentru ofertă. Scăderea impozitelor directe, potrivit opiniilor
exprimate de adepţii teoriei ofertei, ar conduce la obţinerea unui venit impozabil mai mare,
pentru că impozitul redus incită la un efort mai mare în muncă, ce sporeşte productivitatea,
reduce şomajul, creşte venitul naţional, veniturile impozabile sunt mai mari şi însuşi volumul
impozitelor încasate este mai mare.
Aceste argumente au fost formulate de A. Laffer, care susţine că sporirea impozitelor are
efecte deprimante şi, în final, determină reducerea veniturilor impozabile. Potrivit lui Laffer,
venitul obţinut din impozit devine nul, când rata impozitului este zero sau 100 %. Dacă rata
impozitului este zero, atunci, evident, nici un impozit nu ar putea fi încasat; dacă ar fi 100 %,
venitul obţinut ar fi preluat în întregime sub forma de impozit şi nu ar mai exista nici un stimulent
pentru muncă şi nu s-ar mai obţine nici un venit care să fie impozabil (fig. 1).
Rezultă că venitul din impozite este pozitiv între cele două extreme şi trebuie aleasă o rată
de impunere la care venitul lui impozabil să fie maxim.
venit
total

D
C E

A B
% Rata fiscalităţii

Fig. 1. Curba Laffer

Pornind de la această idee, a fost elaborată “curba lui Laffer”, care exprimă relaţia dintre
rata impozitului plătit şi venitul obţinut prin impozitare Concluzia desprinsă de aici ar fi că este

64
posibilă obţinerea, prin reducerea ratei impunerii, a unui venit bugetar sporit (în mărime
absolută), datorită creşterii veniturilor impozabile şi a reducerii fenomenelor evazioniste.
Punctul D corespunde acelei rate a fiscalităţii pentru care venitul total, obţinut din impozitare,
este maxim. Dacă economia se află, de exemplu, în punctul C, rata fiscalităţii mai poate creşte în
continuare şi sporesc veniturile totale; dar, dacă economia se află în punctul E, atunci creşterea în
continuare a fiscalităţii duce la scăderea veniturilor totale obţinute prin impozitare.
Nu există încă o procedură de determinare a punctului D, ceea ce face ca curba Laffer să
nu poată fi utilizată direct în determinarea unor politici de taxare optimală. Totuşi, pot fi
utilizate metode de evaluare a efectelor sistemului de impozitare asupra echilibrului parţial (la
nivelul pieţelor de bunuri şi servicii) sau echilibrului macroeconomic.
În practică, reducerile de impozite, operate în unele perioade de către guverne, au
coexistat cu mari deficite bugetare şi se consideră că argumentele teoriei lui Laffer sunt
discutabile. Comportamentul agenţilor economici este diferit de la caz la caz. Ratele ridicate ale
impozitului i-ar putea determina pe unii să-şi sporească efortul, pentru a-şi menţine nivelul
veniturilor afectate de impozitele mari, ceea ce face ca asupra lor să nu acţioneze efectele
deprimante ale măsurilor fiscale.
Desigur, nu pot fi neglijate efectele negative ale unui sistem fiscal progresiv împovărător,
cu tendinţe de nivelare a veniturilor. De aceea, sunt perioade în care puterea publică ia măsuri de
diminuare a progresivităţii fiscale. Din reprezentarea grafică se observă creşterea încasărilor
până la un anumit punct care maximizează încasările, după care încasarea marginală devine zero.
Sunt identificate două zone:
- zona acceptabilă până la punctul D, în care presiunea fiscală este suportabilă pentru subiecţii
impozabili, deoarece vor o cantitate mai mare de utilităţi publice. Încasările fiscale cresc, cu toate
că are o diminuare treptată a activităţii economice şi a materiei impozabile. Se manifestă
preferinţa pentru timpul liber, în cazul unor subiecţi, pe când la alţii aceasta se reduce ca aceştia
să obţină venituri suplimentare ca să poată face faţă presiunii fiscale. În felul acesta , ritmul de
creştere a încăsărilor ficale tinde să se reducă odată ce sporeşte presiunea fiscală.
- zona inadmisibilă este zona curbei situată după punctul D, în care volumul încasărilor se
reduce ca urmare a reducerii activităţilor impozabile ca o consecinţă a faptului că o parte
importantă din venitul subiecţilor economici este preluată la stat. Agenţii economici repudiază
noi utilităţi publice şi le agrează pe cele private. Se micşorează încasările fiscal şi se amplifică
activităţile din economia subterană.
Prin analiza efectelor presiunii fiscale,Arthur Laffer a formulat unele concluzii sintetice
care au devenit o bază de referinţă pentru teoria economiei ofertei:
65
- ratele de impozitare variate, determină o modificare a încasărilor fiscale ce depind de
presiunea fiscală care compensează nivelul producţiei;
- creşterea ratei de impozitare determină creşterea încasărilor, într-un anumit ritm, după care
acestea se diminuează prin creşterea presiunii fiscale;
- nivelul încasărilor fiscale este maxim în punctul în care încasarea marginală se anulează;
- creşterea ratelor din acest punct duce la scăderea încasărilor fiscale;
- creşterea presiunii fiscale influenţează oferta pe piaţă a factorilor de producţie;
- preferinţele subiecţilor economici pentru muncă şi timp liber influenţează fie efectul de venit,
fie cel de substituţie.
Bazat pe aceste concluzii Laffer a susţinut că reducerea presiunii fiscale are un efect pozitiv
asupra creşterii ofertei de muncă, a orientării consumului spre economisire şi investiţii,
stimularea producţiei şi a creşterii economice. Acest fundament teoretic este utilizat utilizat de
economiştii ofertei în elaborarea politicii prin care să se asigure creşterea eficienţei activităţii
economice şi rezolvarea problemelor cu care se confruntă economiile contemporane.
Influenţa impozitelor asupra contribuabililor duce la schimbarea comportamentului acestora,
a modului de reacţionare la mărirea impozitelor, aceştia fiind inclinaţi să minimizeze povara
fiscală. Atitudinea acestora depinde de pregătirea din timp în legătură cu aceste modificări, prin
informarea lor în legătură cu natura impozitelor, stabilitatea fiscală etc. S-a constatat că, de cele
mai multe ori, reacţia acestora este de respingere sau de refuz a plăţii impozitelor, cele mai
întâlnite reacţii fiind de anunţ sau de venit, potrivit delimitării efectuate de Pigou, care apar
înaintea sau după introducerea unui nou impozit16.
Efectul de anunţ se manifestă prin sustragerea de către subiectul impunerii a unei părţi din
materia impozabilă pentru a reduce prelevările, fiind cunoscut sub denumirea de evaziune fiscală.
Sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale se face prin diverse procedee fie licite, fie ilicite. De
asemenea acordarea unor facilităţi legale precum: exonerări, scutiri, reduceri, deduceri,
rambursări de TVA constituie un cadru adecvat pentru ocolirea obligaţiilor fiscale.
La acestea se adaugă unele cazuri întâlnite în practică precum: înfiinţarea unor noi societăţi
cu acelaşi obiect de activitate, pentru ocolirea obligaţiilor fiscale la fosta societate precum şi
supraevaluarea cheltuielilor generale ale agenţilor economici, care diminuează în mod nejustificat
rezultatul activităţii, implicit încasarea impozitului, diminuarea venitului impozabil prin
deducerea unor cheltuieli de protocol nejustificate, donaţii filantropice, constituire unor fonduri la
un nivel mai mare decât cel legal.

16
Florian Cătinianu, Liliana Donath,V ictoria Şeulean, Finantele României, Editura Sedonia, 1995, Timişoara , p.267.
66
 Aceste manifestări apar fie că sunt încurajate, fiind considerate benefice, fie că unele
activităţi sunt impuse cu cote mai mari faţă de altele. Evaziunea fiscală ilegală sau ilicită are la
bază reaua credinţă a subiectului plătitor şi constă în ascunderea, subevaluarea materiei
impozabile prin: nedeclararea acesteia, de pildă: desfăşurarea unor activităţi fără a le declara,
declararea unor venituri inferioare celor reale, ţinerea unei evidente incorecte. Pe plan
internaţional, evaziunea se manifestă prin practica deschiderii sediilor sociale în alte ţări, unde se
practică cote mai scăzute sau nu se impun veniturile şi capitalurile, teritorii denumite, paradisuri
fiscale.Efectul de venit se manifestă permanent, faţă de cel de anunţ care poate să nu se producă,
astfel impozitele directe pot afecta veniturile disponibile pentru consum şi economisire,
impozitele indirecte au efecte asupra consumului unor bunuri supuse impozitării, impozitele
asupra societăţilor de capitaluri au efecte asupra dividendelor distribuite, asupra investiţilor,
asupra stimulentelor pentru angajaţi.
Deşi teoretic fiscalitatea trebuie să fie neutră, în practică consecinţele lipsei de neutralitate
sunt distorsiunile economice de origine fiscală, care provin din neadaptarea progresivităţii
impozitelor la situaţia reală a economiei, absenţa flexibilităţii fiscale, legislaţia lacunară etc.
Distorsiunile pot fi: parţiale, globale, de natură juridică, tehnică şi fiscală. Distorsiunile parţiale
sunt provocate de limitarea consecinţelor modificării impozitului asupra unei activităţi, fără a se
extinde la ansamblul economiei. Distorsiunile globale se manifestă la nivelul întregii economii,
afectând produsul naţional brut şi repartiţia acestuia. Distorsiunile juridice provin din
instabilitatea legislativă, legislaţie neclară, cu efecte negative asupra procesului decizional în
economie. Distorsiunile de natură tehnică constau în aplicarea defectuoasă a legislaţiei fiscale.

1.3.3.FISCALITATEA OPTIMĂ.
O problemă controversată o constituie influenţa impozitelor asupra dezvoltării economice a
unei ţări. În acest sens studiile recente pun accentul pe creşterea ratelor dezvoltării economice pe
termen lung, acordând o atenţie deosebită factorilor de mediu şi politicilor guvernamentale care
determină acumularea capitalului uman, astfel impunerea conduce la reducerea acumulării,
făcând mai atractivă investiţia în resurse umane.
În acelaşi timp se reduce economisirea şi capitalul fizic şi cresc costurile salariale prin
creşterea forţei de muncă ce duce la reducerea rentabilităţii în investirea în capital uman. Este mai
benefică din punct de vedere al creşterii economice impunerea consumului, decât a veniturilor,
deoarece impozitele indirecte nu influenţează preţurile consumului, fiind considerate neutre din
unghiul alocării resurselor.

67
 Faţă de o asemenea situaţie sunt necesare eforturi teoretico-practice pentru determinarea
nivelului maxim al presiunii fiscale admisibile şi a zonei în care se se găseşte economia naţionă.
Un asemenea demers este dificil, îngreunând anticiparea urmărilor pe care le are o politică de
diminuare a fiscalităţii. De aceea, orientarea investigaţiei ştiinţifice este către determinarea unui
prag optim de presiune fiscală care să permită luarea unor decizii economice realiste .
Teoria fiscalităţii optime are ca scop determinarea acelor reguli de impozitare şi moduri de
repartizare a sarcinilor fiscale între contribuabili care răspund unor criterii prestabilite. Sunt
posibile două metode. Prima metodă se referă la optimizarea fiscală “per se”care nu face nici-o
referinţă la cheltuielile publice ce se finanţează din impozite: impozitul trebuie repartizat între
contribuabili în funcţie de “capacitatea contributivă”a acestora. A doua metodă este metoda
“echivalenţei” exprimată prin teorema Bowen-Lindahl -Samuelson (teorema B.L.S.) conform
căreia fiecare individ trebuie să plătească un impozit în funcţie de utilitatea pe care o obţine din
utilizare bunurilor şi serviciilor publice.
Relaţia următoare este cunoscută drept“teorema (condiţia) Bowen-Lindahl-Samuelson”
m
U i / x

i 1 U i / M i
 Cm ( x )

Pentru a interpreta condiţia BLS, presupunem un consumator i căruia i se propune o

creştere a cantităţii din bunul public dx>0. Ce sumă suplimentară dti va accepta el să plătească
pentru a putea dispune de cantitatea suplimentară dx? Consumatorul i nu acceptă să plătească dt
în plus dacă utilitatea sa se diminuează.
Având:
U i  U i ( x, M i )  U i ( x,Vi  ti )
consumatorul acceptă să plătească în plus o sumă dt, dacă se verifică relaţia:
U i U i
dU i  dx  dti  0
x M i
altfel spus:
dti U i / x

dx U i / M i
Termenul din dreapta inegalităţii reprezintă rata marginală de substituţie a bunului privat
cu bunul public şi se interpretează drept disponibilitatea marginală de plată a consumatorului i.
În fond, condiţia BLS exprimă egalitatea dintre disponibilitatea marginală de plată şi costul
marginal al bunului public. Ea consfinţeşte egalitatea utilităţii marginale sociale a venitului
diferiţilor consumatori caracterizând complet producţia optimă a bunurilor publice şi modalităţile
sale de finanţare.Condiţia BLS presupune o informare perfectă asupra preferinţelor
consumatorilor, a funcţiilor de utilitate şi a funcţiei de cost, ceea ce permite calculul soluţiei
optime şi adoptarea deciziei de prelevarea unei părţi din veniturile indivizilor pentru finanţarea
bunului public.

68
 Economiştii E. Sax, A. de Vitti de Marco, A.C. Pigou au susţinut că nivelul optim al
cheltuielilor publice este realizat atunci când unitatea marginală a lor este egală cu cea a
veniturilor private rămase la dispoziţia contribuabililor. La rândul lor E. Alberto şi C. Cosciam
susţin că nivelul optim al cheltuielilor publice este cel care maximizează funcţia utilităţii unei
economii, determinată de puterea publică. Pe lângă aceste criterii, de stabilire a limitelor presiunii
fiscale, alţi economişti au mai socotit că presiunea fiscală optimă este aceea care maximizează
PIB, precum şi aceea care maximizează randamentul prelevărilor suportate de contribuabil.
Literatura consacrată fiscalităţii optime este dominată de două criterii:criteriul eficacităţii
alocării şi criteriul echităţii interindividuale. Tot deauna aceste criterii conduc la opţiuni fiscale
contradictorii iar alegerea unei fiscalităţi optime este confruntată cu «dilema echitate-eficacitate »
Din perspectiva eficienţei economice, fiscalitatea ideală este fiscalitatea care nu distorsionează
sistemul de preţuri relativeîntre bunuri şi factori, între preţurile actuale şi preţurile viitoare.
Dezutilitatea provocată de faptul că producătorii şi consumatorii cu preţuri diferite şi deci oferă
şi cer cantităţi diferite de cele pe care le-ar oferi şi cere pe o piaţă fără impozite, minimizată.
Numai utilizarea unor impozite forfetare individualizate permite atingerea optimului de rangul
întâi deoarece este metoda care nu modifică sistemul preţurilor relative. Dat fiind că orice
fiscalitate este distorsionantă de facto , face necesară căutarea ficalităţii care minimizează
distorsiunile : impozitarea tuturor veniturilor sau aplicarea unei cote unice de impozitare. Ambele
soluţii nu sunt acceptabile din punct de vedere al eficacităţii economice. Se consideră că singura
soluţie este aplicarea regulii lui Ramsey, conform căreia cotele optime de impozitare de aplicat
fiecărui bun trebuie să fie invers proporţionale cu elasticitatea directă a cererii lor în raport cu
preţul, compensată într-o anumită proporţie prin eventuale elasticităţi încrucişate. Prin urmare,
fiscalitatea optimă a bunurilor este o fiscalitate discriminatorie în funcţie de bunuri.
Lucrările recente referitoare la impozitul optim dezvoltă două direcţii suplimentare. Prima
se referă la la gradul recomandabil de descentralizare în materie fiscală, respectiv problema
determinării modului de reparizare a impozitelor între diferitele niveluri de colectivităţi publice.
A doua direcţie vizează studiul traiectoriei ideale a reformei fiscale. Gradualismul, deseori
considerat principiu de acţiune de către guverne, nu este întotdeauna posibil, nici de dorit dacă
economia prezintă neconvexităţi ( ex. Randamente crescătoare ) sau suferă de distorsiuni fiscale
prealabile.
1.3.4.REPERCUSIUNEA IMPOZITELOR.

Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitulstatului să-l şi suporte efectiv. Nu
totdeauna aşa se petrec lucurile. Atunci când persoana care plăteşte impozitul îl şi suportă efectiv,
69
avem de-a face cu o situaţie de incidenţă directă. De exemplu, un salariat este plătitorul şi
suportă impozitul pe venituri din salarii.17 În unele cazuri, persoana care plăteşte impozitul
reuşeşte să recupereze total sau parţial suma plătită drept impozit de la alte persoane cu care intră
în raporturi economice. Acest fenomen complex prin care are loc transferarea impozitului
existent sau prevăzutde lege, printr-un proces de substituire a anumitor contribuabili de drept,
astfel încât obligaţia fiscală este transmisă şi plătită de o altă persoană, constituie obiectul
conceptului de incidenţă indirectă sau repercusiune18 Impozitele care se pot repercuta cel mai
uşor sunt impozitele indirecte, deoarece ele se varsă către bugetul statului de către vînzător care
poate fi comerciantul sau prestatorul de servicii. Acesta adaugă impozitul în preţul bunului sau
serviciului vîndut şi în acest fel este transferat asupra cumpărătorului. În anumite limite pot fi
transferate şi impozite directe, cum este impozitul pe venit ce poate fi inclus în nivelul
remuneraţiei de încasat.
Repercusiunea impozitelor poate fi totală sau parţială în funcţie de o serie de factori
interdependenţi, cum sunt:a)-tipul de impozite, directe sau indirecte;b)-natura baremului de
impozitare, unitar sau ad-valorem;c)-structura pieţei, concurenţă perfectă sau concurenţă
imperfectă; d)-raportul dintre cerere şi ofertă, gradul de elasticitate ăn funcţie de preţ al cereri şi
ofertei;e)-felul bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor: bunuri “normale” şi bunuri “inferioare”.
Pentru a ilustra incidenţa impozitelor indirecte 19, considerăm o situaţie de
echilibru, pe piaţa bunului M, în care curbele de cerere şi ofertă sunt de formă normală
şi ilustrate în fig.2. Echilibrul pieţei se stabileşte în E q0 , care corespunde unei producţii
Q 0 şi a unui preţ p 0 .

17
Bercea Florian, „Evaziunea fiscală şi repercusiunea impozitelor”,în Văcărel I. ş.a, „Op. Cit.” p.439.
18
Corduneanu Carmen, „Op. Cit”,p277
19
Băbăiţă I., Imbrescu I. „Microeconomie.Bazele microeconomice ale activităţii agenţilor economici”, Editura
Mirton, Timişoara, 2008, p. 208-210
70
 Fig. 2. Influenţa impozitelor indirecte asupra echilibrului pieţei .
. Dacă se introduce un impozit I pe fiecare unitate de bun ce formează obiect al
ofertei, are loc o deranjare a echilibrului. Mărimea impozitelor va fi exclusiv în sarcina
producătorului sau se va reflecta şi asupra cumpărătorului? Răspunsul la această
întrebare implică utilizarea curbelor de cerere şi ofertă
Nu există, cel puţin într-o primă fază, nici un motiv să considerăm că se produce
o modificare a curbei cererii. La preţul p 0 consumatorii sunt interesaţi să achiziţioneze
cantitatea Q 0 şi nu îl interesează că producătorii sunt obligaţi să achite un impozit . În
acelaşi timp, curba ofertei este deplasată în întregime spre stânga, întrucât pentru
fiecare preţ practicat, producătorii vor oferi mai puţin din cauza impozitului, iar în
sus,.pentru că trebuie stimulaţi să comercializeze o cantitate dată, ceea ce înseamnă că
trebuie să li se acorde un preţ mai ridicat ca înainte, care să includă şi impozitul
Urmarea firească a acestei deplasări va fi creşterea preţului p 0 la p 1 , cu ∆p  I , iar
oferta se reduce cu ∆Q de la Q 0 la Q 1 . Creşterea preţului cu ∆p determină reducerea
cererii cu ∆Q. Efectele introducerii impozitelor sunt suportate atât de producători, cât
şi de cumpărător. Vânzătorii vând Q 1 unităţi (Q 1 = Q 0 - ∆Q), nu cu preţul (p + I) cum
ar dori, ci numai cu p 1 = p 0 + ∆p. Cumpărătorii sunt şi ei afectaţi, deoarece cu venitul
disponibil achiziţionează o cantitate mai mică, Q 1 , la un preţ majorat, p 1 .
De exemplu, dacă pe piaţa unui produs cererea şi oferta sunt descrise de următoarele
funcţii: Qd = 3000 – 100 p
Qs = 2000 + 100 p
şi se presupune ca se introduce un impozit pe produs de 4 u.m. / buc. Atunci preţul şi cantitatea
de echilibru sunt: Qd = Qs
3000-100 p = 2000 + 100 p
1000 = 200 p
p* = 1000/200 = 5 u.m.
Q* = 2000 + 100 . 5 = 2500 buc.
Impozitul pe produs, t, afectează cantitatea ofertei, precum şi preţul încasat de
producător (p-t). Funcţia ofertei se poate scrie astfel:
Q s = 2000 + 100 (p-t) = 2000 + 100p – 100.4
Qs = 1600 + 100p.

În situaţie de echilibru avem: Qd = Q s

3000-100p = 1600 +100p
1400 = 200p
p** = 1400/200 = 7 u.m.
Q** = 3000 –100.7 = 2300 bucăţi.
Cumpărătorul acoperă creşterea preţului de echilibru:
p** - p* = 7-5 = 2 u.m.
71
şi îşi reduce cantitatea achiziţionata de la 2500 bucăţi la 2300 bucăţi.
Ofertantul acoperă diferenţa de impozit:
4-2 = 2 u.m.
şi reduce corespunzător cantitatea vândută. De aici rezultă o primă consecinţă a
repercusiunii prin includerea impozitelor indirect în preţ: reducerea cantităţii vândute
şi, implicit, diminuarea capacităţii reale de cumpărare .
Odată cu aplicarea impozitelor se ivesc două probleme fundamentale: prima
priveşte modul în care sunt afectate diversele categorii de venituri; a doua se referă la
localizarea efectelor determinate de mutaţiile intervenite.
Calcularea unor cote omogene sau sume fixe pe unitate de produs are ca efect
plata impozitului indiferent de nivelul şi structura veniturilor cumpărătorilor. Or,
răspunsul la prima problemă cere luarea în considerare a faptului că sunt categorii de
produse cu elasticitate diferită în raport cu preţul sau venitul. Spre exemplu, produsele
alimentare de bază se caracterizează prin elasticitate redusă sau inelasticitate. În acest
caz, indiferent de mărimea veniturilor, persoanele suportă în proporţie egală impozitul
pe produs.Masa impozitului plătit este proporţională cu cantitatea achiziţionată.
Referitor la cea de-a doua problemă, trebuie pornit de la ideea că, în general,
persoana care suportă impozitul este alta în raport cu cea care plăteşte. Fiecare parte
tinde să transfere sumele plătite în funcţie de relaţia cerere -ofertă, de elasticitatea
cererii şi a ofertei, la care se adaugă unele practici monopoliste. În situaţ ia în care
oferta depăşeşte cererea, consumatorii sunt în măsură să transmită parţial impozitul
asupra vânzătorilor.
Impozitul este plătit de vânzători, dar este numai parţial suportat de către ei.
Cumpărătorii sunt obligaţi să accepte un preţ mai mare, p 1 = 7 u.m. Vânzătorii
încasează pentru fiecare unitate de produs vândută un preţ de = 7 u.m., din care 4 u.m.
reprezintă impozitul suportat doar parţial (4 – 2 – 2 u.m.), restul este recuperat prin
preţ de la cumpărători.
Proporţia în care impozitul se împarte între cumpărători (∆ p c ) şi vânzătorii
(∆ i p) este dependentă de elasticitatea cererii şi a ofertei .Partea din impozitul pe
produs care este suportată de cumpărători este invers proporţională cu mărimea
elasticităţii cererii şi direct proporţională cu mărimea elasticităţii ofertei, iar partea
care revine în sarcina vânzătorilor este invers proporţională cu elasticitatea ofertei şi
direct proporţională cu elasticitatea cererii în raport cu preţul..
Din cele de mai sus rezultă următoarele:
72
 – un impozit aplicat asupra unui produs face să crească la maxim preţul şi reduce
cantitatea vândută atunci când curbele cererii şi ofertei sunt inelastice. Dacă acestea
sunt elastice, Q variază mai mult, iar p mai puţin. Când curba cererii este inelastică,
impozitul este proiectat mai întâi asupra consumatorului. Când oferta este relativ
inelastică în raport cu cererea, impozitul este ulterior proiectat pe producător;
– un impozit face să crească preţul plătit de cumpărător şi reduce preţul primit
de producător. Diferenţa dintre aceste preţuri reprezintă impozitul încasat de
administraţia publică. La un preţ mai ridicat, este cumpărată o cantitate mai mică.
Cantităţile cumpărate şi cel vândute se echilibrează în punctul în care se intersectează
curba cererii cu noua curbă a ofertei.
* * *
Consecinţele unei presiuni fiscale excesive sunt: frauda şi evaziunea fiscală ca mijloace de
a se sustrage urmărilor acestora, având ca principale forme: acordarea de către patroni a unor
avantaje substanţiale în natură, pentru a evita nivelul ridicat de impozitare; stabilirea domiciliilor
în străinătate a persoanelor şi societăţilor comerciale prin crearea unor paradisuri fiscale;
existenţa unor zone libere în enclave teritoriale, pentru evitarea legislaţiei naţionale. Evaziunea
fiscală înseamnă sustragerea voită de la plată impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii fiscale
manifestate de unii agenţi economici, implicit a celor ce acţionează în economia subterană.
Evaziunea fiscală se concretizează în utilizarea diverselor procedee de diminuare a
veniturilor impozabile şi beneficiilor pe o perioadă de timp. Ea poate fi favorizată de bancruta
manifestată în diferite împrejurări. Prin bancrută se înţelege infracţiunea economică reflectată în
gestionarea incorectă de către un agent economic a patrimoniului, ceea ce duce la imposibilitatea
lui de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă faţă de partenerii de afaceri, inclusiv obligaţiile
fiscale la termenele legale, fiind declarat în stare de faliment.
Începând cu anii ’70, economiştii liberali20 consideră că extinderea intervenţiilor statului au
condus la excese privind prelevările. Efectuarea cheltuielilor publice are consecinţă frânarea
activităţii economice, cu efecte negative asupra economiilor, incitaţiei la muncă şi investiţii.
Totodată se crează unele distorsiuni în comportamentul agenţilor economici ce duce la pierderea
bunăstării. Astfel prin reducerea economiilor ca efect al creşterii fiscalităţii, scade stocul de
capital şi posibilităţile de consum pe termen lung. În acest sens economiştii ofertei propun
reducerea prelevărilor obligatorii şi a cheltuielilor publice pentru stimularea incitaţiilor la muncă,
investire şi economisire.

20
În contextul crizei economice şi renaşterii ideilor liberale impozitele au fost supuse unor critici severe, astfel presiunea ridicată a impozitelor şi
taxelor generează un impact negativ asupra comportamentului indivizilor şi agenţilor economici.
73