Galileo Galilei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Galileo Galilei

Portret al lui Galileo Galilei de Giusto Sustermans

Date personale

Născut 15 februarie 1564[1]
Pisa,[1] Ducatul Florenței, Italia

Decedat 8 ianuarie 1642 (77 de ani) [1]

Arcetri,[1] Marele Ducat al
Toscanei, Italia

Înmormântat Biserica Sfintei Cruci[*] 

Părinți Vincenzo Galilei[2]

Giulia Ammannati[*] 

Frați și surori Michelagnolo Galilei[*] 

Copii Vincenzo Gamba

Maria Celeste[*] 

Naționalitate Italian

Cetățenie  Ducatul Florenței[*]

 Marele Ducat de Toscana 

Etnie italian 

Religie romano-catolic

Ocupație astronom
filozof
matematician
fizician
inventator
 astrolog[*]
polimat
profesor universitar[*]
om de știință
inginer 

Activitate

Rezidență Pisa
Padova
Florența  

Domeniu Astronomie, fizică și matematică

Instituție Universitatea din Pisa

Universitatea din Padova

Alma Mater Universitatea din Pisa[2]  

Organizații Accademia della Crusca[*]

Accademia Nazionale dei Lincei  

Conducător de
Ostilio Ricci[3]
doctorat

Doctoranzi Benedetto Castelli

Mario Guiducci
Vincenzio Viviani[4]

Cunoscut pentru Cinematică

Dinamică
Astronomie observațională
telescopică
Heliocentrism

Semnătură

Modifică date / text 

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[5] – d. 8 ianuarie 1642)[1][6] a fost

un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important
în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și
observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism.
Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”,
[7]
 „părintele fizicii moderne”,[8] „părintele științei”,[8] și „părintele științei moderne”.
[9]
 Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost
responsabil pentru nașterea științei moderne.” [10]
Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la
nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo ca subiect al cinematicii.
Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor
planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumiți în
cinstea sa, sateliți galileeni), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în
știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.
 Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare
majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ)
viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a
început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a
numeroși filozofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la
începutul lui 1615. A dat primele atacuri contra aristotelismului la catedra Universității
din Padova[11]. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a
condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616, [12] iar
Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După
ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit
„vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la
domiciliu.

Cuprins

 1Viața
 2Metoda științifică
 3Astronomie
o 3.1Contribuții
o 3.2Controversa privind cometele și  Il Saggiatore
o 3.3Galileo, Kepler și teoriile mareelor
 4Tehnologie
 5Fizică
 6Matematică
 7Controversa cu Biserica
 8Scrierile
 9Moștenirea
 10Note
 11Bibliografie
 12Legături externe

Viața[modificare | modificare sursă]
Galileo s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind
primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician
teoretician și ai soției sale, Giulia Ammannati.
Numele complet al lui Galileo a fost Galileo di Vincenzo Bonaiuti de' Galilei. La 8 ani,
familia s-a mutat la Florența, dar el a rămas doi ani în grija lui Jacopo Borghini. [1] Apoi,
educația sa a continuat la Mănăstirea Camaldolese de la Vallombrosa, la 35 km sud-est
de Florența.[1] Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, s-a înscris
la Universitatea din Pisa să studieze medicina la îndemnurile tatălui său. Nu a încheiat
studiile medicale, începând să studieze în schimb matematica. [13] În 1589, a început să
lucreze la catedra de matematică de la Pisa. Tatăl său a murit în 1591 și Galileo l-a luat
în grijă pe fratele său mai mic Michelagnolo. În 1592, s-a mutat la Universitatea din
Padova, unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610.[14] În această
perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (de
exemplu, astronomie și cinematica mișcării) și în cele ale științei aplicate (de exemplu,
rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple
s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută
ca fiind corelată cu matematica și astronomia. [15]
Deși romano-catolic credincios,[16] Galileo a avut trei copii nelegitimi cu Marina Gamba.
Ei au avut două fiice, Virginia (născută în 1600) și Livia (născută în 1601) și un fiu,
Vincenzo, născut în 1606. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele
două fete nu pot fi măritate. Singura lor alternativă demnă era viața religioasă. Ambele
au fost trimise la mănăstirea San Matteo din Arcetri și și-au petrecut acolo toată viața.
[17]
 Virginia a preluat numele de Maria Celeste la intrarea în mănăstire. A murit la 2
aprilie 1634 și este înmormântată împreună cu Galileo la Basilica di Santa Croce di
Firenze. Livia a preluat numele de Sora Arcangela și a fost bolnavă mare parte din
viață. Vincenzo a fost legitimizat și s-a însurat cu Sestilia Bocchineri. [18]
În 1610, Galileo a publicat o descriere a observațiilor sale telescopice asupra sateliților
lui Jupiter, folosindu-și observațiile ca argument în favoarea teoriei copernicane
heliocentrice a universului ca alternativă la teoriile geocentrice dominante de origine
ptolemaică și aristoteliană. În anul următor, Galileo a vizitat Roma pentru a-și prezenta
telescopul influenților filosofi și matematicieni iezuiți de la Collegio Romano, și pentru a-i
lăsa să vadă cu ochii lor realitatea celor patru sateliți ai lui Jupiter. [19] În timpul șederii la
Roma a devenit membru al Accademia dei Lincei.[20]
În 1612, opoziția față de teoria heliocentrică susținută de Galileo a crescut. În 1614, din
amvonul de Basilicăi Santa Maria Novella, Părintele Tommaso Caccini (1574–1648) a
denunțat părerile lui Galileo privind mișcarea Pământului, considerându-le periculoase
și apropiate de erezie. Galileo a mers la Roma să se apere împotriva acestor acuzații,
dar, în 1616, Cardinalul Roberto Bellarmino i-a înmânat personal lui Galileo un
avertisment oficial să nu mai susțină sau să predea astronomia copernicană. [21] În anii
1621 și 1622 Galileo și-a scris prima carte, Il Saggiatore, care a fost aprobată și
publicată în 1623. În 1630, s-a întors la Roma pentru a cere o licență pentru tipărirea
lucrării Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în Florența în
1632. În luna octombrie a acelui an, însă, i s-a ordonat să apară în fața Sfântului
Oficiu din Roma.
Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat și condamnat la
închisoare pe viață. A retractat și conform procedurii a fost judecat de către un tribunal
inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit vehement suspect de erezie,
Galileo a fost pus sub arest la domiciliu și mișcările sale au fost restricționate de Papă.
După 1634 a stat la casa sa de la țară din Arcetri, lângă Florența. A orbit complet în
1638 și suferea de hernie și insomnie, astfel că i s-a permis să călătorească la Florența
pentru consultații medicale. A continuat să primească oaspeți până în 1642, când a
murit, după ce a suferit de febră și palpitații. [22][23] Mormântul său se află în basilica
"Santa Croce" din Florența.

Metoda științifică[modificare | modificare sursă]

Galileo a adus contribuții originale în știință printr-o combinație inovatoare de
experimente și matematică.[24] La acea vreme, practica științifică se caracteriza mai ales
prin studiile calitative de genul celor ale lui William Gilbert, în
domeniile magnetismului și electricității. Tatăl lui Galileo, Vincenzo Galilei, muzician,
făcuse experimente prin care a stabilit poate cea mai veche relație neliniară cunoscută
în fizică: pentru o coardă întinsă, înălțimea sunetului este proporțională cu rădăcina
pătrată a tensiunii.[25] Aceste observații se încadrau în contextul tradiției pitagoreice a
muzicii, bine cunoscută de fabricanții de instrumente, și care includeau și faptul că
împărțirea unei coarde într-un număr întreg produce o scară armonică. Puțină
matematică legase de multă vreme muzica de fizică, iar tânărul Galileo a văzut cum
observațiile tatălui său au dezvoltat această tradiție. [26]
Galileo este poate primul care a afirmat răspicat că legile naturii sunt matematice. În Il
Saggiatore, el scria „Filosofia este scrisă în această mare carte, universul ... este scris
în limba matematicii, iar personajele sunt triunghiuri, cercuri și alte figuri
geometrice; ... .”[27] Analizele sale matematice reprezintă o nouă dezvoltare a tradiției
filosofilor scolastici târzii, pe care i-a învățat Galileo când a studiat filosofia. [28] Deși a
încercat să rămână loial Bisericii Catolice, urmărirea rezultatelor experimentale și a
interpretării lor celei mai oneste, a dus la respingerea supunerii oarbe față de
autoritatea acesteia, atât religioasă cât și filosofică, în chestiuni științifice. Aceasta a
ajutat la separarea științei de filosofie și de religie, un progres semnificativ al gândirii
umane.
După standardele vremii, Galileo era adesea dispus să-și schimbe opiniile în
conformitate cu observațiile. Filosoful modern Paul Feyerabend a observat și aspectele
aparent incorecte ale metodologiei lui Galileo, dar a concluzionat că metodele lui
Galileo pot fi justificate retroactiv de rezultatele lor. Întreaga lucrare a lui
Feyerabend, Împotriva Metodei (1975), a fost dedicată unei analize a lui Galileo,
folosind cercetările sale din astronomie ca studiu de caz pentru a susține teoria
anarhistă a lui Feyerabend privind metoda științifică. El a afirmat: „Aristotelienii ...
cereau suport empiric puternic, în timp ce galileenii se mulțumeau cu teorii ample,
nesusținute și parțial contrazise. Nu-i critic pentru aceasta; dimpotrivă, sunt de acord cu
vorba lui Niels Bohr, «nu este suficient de nebunească».”[29] Pentru a-și derula
experimentele, Galileo a trebuit să stabilească standarde de lungime și timp, astfel încât
măsurătorile efectuate în zile diferite în laboratoare diferite să poată fi comparate
reproductibil. Aceasta a pus o bază solidă pe care se puteau confirma legi matematice
folosind gândirea inductivă.
Galileo a dat dovadă de o apreciere remarcabil de modernă pentru relația dintre
matematică, fizica teoretică și fizica experimentală. El a înțeles parabola, atât în termeni
de secțiune conică, cât și în termeni de ordonată (y) ce variază cu pătratul abscisei (x).
Galilei a afirmat și că parabola este traiectoria teoretică ideală a unui proiectil uniform
accelerat în absența frecării și a altor perturbații. A acceptat că există limitări ale valorii
de adevăr a acestei teorii, notând că, teoretic, traiectoria unui proiectil cu o dimensiune
comparabilă cu a Pământului nu poate fi o parabolă,[30] dar a continuat să susțină că,
pentru distanțe până la raza de acțiune a tunurilor din ziua aceea, deviația traiectoriei
unui proiectil de la o parabolă este doar una foarte mică. [31] În al treilea rând, a
recunoscut că datele sale experimentale nu vor fi în acord cu nicio formă matematică
sau teoretică din cauza impreciziei măsurării, imposibilității eliminării frecării și a altor
factori.
Conform lui Stephen Hawking, Galileo poartă mai mult decât oricine responsabilitatea
pentru nașterea științei moderne,[32] iar Albert Einstein l-a intitulat „părintele științei
moderne”.[33]

Astronomie[modificare | modificare sursă]
Contribuții[modificare | modificare sursă]
Pe această pagină, Galileo a notat pentru prima oară o observație a sateliților lui Jupiter. Această observație a
răsturnat ideea că toate corpurile cerești trebuie să se rotească în jurul Pământului. Galileo a publicat o
descriere completă în Sidereus Nuncius în martie 1610

Fazele lui Venus, observate de Galileo în 1610

Doar pe baza unor descrieri nesigure a primului telescop practic, inventat de Hans
Lippershey în Olanda în 1608, în anul imediat următor Galileo a realizat un telescop cu
mărirea de 3x. Ulterior, el a realizat și altele, cu măriri de până la 30x. [34] Cu acest
dispozitiv îmbunătățit, el a putut vedea imagini mărite pe Pământ – era ceea ce se
numește astăzi telescop terestru, sau lunetă. El l-a folosit și pentru a observa cerul; o
vreme, el a fost unul dintre cei care puteau construi telescoape suficient de puternice
pentru acest scop. La 25 august 1609, el a prezentat primul telescop în fața
dogilor venețieni. Telescoapele sale au fost o afacere profitabilă. Le putea vinde
negustorilor care le găseau utile atât pe mare, cât și ca marfă comercială. Și-a publicat
primele observații astronomice telescopice initial în martie 1610 într-un scurt tratat
intitulat Sidereus Nuncius (Mesager înstelat).
La 7 ianuarie 1610, Galileo a observat cu telescopul său ceea ce era descris la acea
vreme ca „trei stele fixe, totalmente invizibile [35] prin micimea lor”, toate apropiate
de Jupiter, aflate pe o linie dreaptă cu acesta.[36] Observațiile din nopțile ulterioare au
arătat că pozițiile acestor „stele” în raport cu Jupiter se modifică într-un fel ce nu putea fi
explicat dacă ar fi fost considerate stele fixe. La 10 ianuarie, Galileo a observat că una
dintre ele a dispărut, observație explicată de el prin faptul că ea se află în spatele lui
Jupiter. În câteva zile, el a concluzionat că ele toate se roteau în jurul lui Jupiter: [37] El
descoperise trei dintre cei mai mari patru sateliți naturali ai lui
Jupiter: Io, Europa și Callisto. El l-a descoperit și pe al patrulea, Ganymede la 13
ianuarie. Galileo a denumit cei patru sateliți descoperiți stelele mediceene, în cinstea
viitorului său patron, Cosimo al II-lea de' Medici, Mare Duce de Toscana, și în cinstea
celor trei frați ai săi.[38] Astronomii de mai târziu le-au schimbat numele în sateliții
galileeni în cinstea lui Galileo.
O planetă cu alte planete pe orbita ei nu se conforma principiului cosmologiei
aristoteliene, conform căruia toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului, [39] și
numeroși astronomi și filosofi au refuzat inițial să creadă că Galileo ar fi descoperit așa
ceva.[40] Observațiile sale au fost confirmate de observatorul lui Christopher Clavius și a
fost primit ca un erou la sosirea la Roma în 1611[41]
Galileo a continuat să observe sateliții de-a lungul următoarelor optsprezece luni, și,
până la jumătatea lui 1611, el a obținut niște estimări remarcabil de exacte pentru
perioadele acestora—reușită pe care Kepler o credea imposibilă.[42]
După septembrie 1610, Galileo a observat că Venus prezenta o serie completă
de faze similare cu cele ale Lunii. Modelul heliocentric al sistemului solar dezvoltat
de Nicolaus Copernicus a prezis că toate fazele sunt vizibile deoarece orbita lui Venus
în jurul Soarelui i-ar aduce emisfera luminată cu fața spre Pământ când este de partea
cealaltă a Soarelui și cu fața în direcția opusă Pământului atunci când este de aceeași
parte a Soarelui cu Pământul. Pe de altă parte, în modelul geocentric al lui Ptolemeu nu
se putea ca orbita vreunei planete să intersecteze învelișul sferic pe care se află
Soarele. Prin tradiție, orbita lui Venus a fost pusă în întregime de partea apropiată de
Pământ a Soarelui, unde ar putea să prezinte doar o jumătate din faze. Se putea pune
și în întregime dincolo de Soare, unde ar fi putut prezenta doar cealaltă jumătate din
faze. Deci, după observarea de către Galileo a tuturor fazelor lui Venus, acest model
ptolemaic a devenit neviabil. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, ca rezultat al
acestei descoperiri, majoritatea astronomilor au trecut la una dintre diferitele modele
planetare geo-heliocentrice[43], cum ar fi cel tychonic, cel capellan și cel capellan
extins[44], fiecare fie cu, fie fără un Pământ în mișcare de rotație zilnică. Toate acestea
aveau virtutea de a explica fazele lui Venus fără „defectul” de a apela în întregime la
predicțiile heliocentrismului privind paralaxa stelară.
Galileo a observat și planeta Saturn și a confundat inițial inelele acesteia cu planete,
crezând că este un sistem cu trei corpuri. Când a observat planeta mai târziu, inelele lui
Saturn erau orientate direct spre Pământ, făcându-l să creadă că două dintre corpuri
dispăruseră. Inelele au reapărut când a observat planeta în 1616, derutându-l și mai
mult.[45]
Galileo a fost unul dintre primii europeni care au observat petele solare, deși și Kepler
observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecere a planetei Mercur. El a
reinterpretat și o observare a unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care
fusese (imposibil) atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare
prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de
fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de
Kepler în 1609, în Astronomia Nova, că Soarele se rotește, predicție ce a fost prima
idee novatoare a fizicii de după ideea sferei cerești. [46] Și variațiile anuale din mișcarea
petelor solare, descoperite de Francesco Sizzi și alții în 1612–1613,[47] au oferit un
puternic argument atât împotriva sistemului ptolemeic cât și a celui geoheliocentric al
lui Tycho Brahe.[48] Variația sezonieră contrazicea toate modelele planetare
negeorotaționale geostatice cum ar fi cel ptolemeic geocentric pur și cel tychonic
geoheliocentric prin aceea că Soarele orbitează zilnic Pământul, și deci variația trebuia
să se producă zilnic, ori aceasta nu se întâmpla. Aceasta era însă explicabilă de toate
sistemele georotaționale cum ar fi sistemul semi-Tychonic geo-heliocentric al lui
Longomontanus, modelele geo-heliocentrice capellan și capellan extins cu un Pământ
în rotație zilnică, și modelul heliocentric pur. O dispută privind prioritatea descoperirii
petelor solare și a interpretării acestora l-a condus pe Galileo într-o dispută îndelungată
și acerbă cu iezuitul Christoph Scheiner; de fapt, nu prea încape îndoială că ambii au
fost depășiți la acest capitol de David Fabricius și de fiul său Johannes, căutând
confirmarea predicției lui Kepler privind rotația Soarelui. Scheiner a adoptat rapid
propunerea din 1615 a lui Kepler privind designul telescopului modern, care dădea
mărire mai mare cu costul inversării imaginii; Galileo se pare că nu a trecut la designul
lui Kepler.
În ceea ce privește Luna, Galileo este cel care a descoperit librația (în 1637), cu cele
trei forme ale sale: longitudinală, latitudinală și diurnă. [49] De asemenea, a fost primul
care a vorbit despre munții lunari și despre craterele de pe Lună, a căror existență a
dedus-o din luminile și umbrele de pe suprafața satelitului terestru. El a estimat și
înălțimea munților din acele observații, ceea ce l-a condus la concluzia că Luna „nu este
netedă, ca și suprafața Pământului însuși," în loc să fie o sferă perfectă, așa cum
susținea Aristotel.
Galileo a observat Calea Lactee, considerată anterior a fi o nebuloasă, și a găsit că este
o multitudine de stele strânse atât de aproape unele de altele încât de pe Pământ ele
par a fi niște nori. El a localizat multe alte stele prea îndepărtate pentru a fi vizibile cu
ochiul liber. Galileo a observat în 1612 și planeta Neptun, dar nu a realizat că este o
planetă și nu i-a dat multă atenție. Ea apare în caietele sale ca una dintre multe alte
stele îndepărtate și slabe. El a observat steaua dublă Mizar din Ursa Mare în 1617.
[50]
 În Mesagerul înstelat Galileo a relatat că stelele par a fi simple flăcări luminoase,
nemodificate în aparența lor de telescop, punându-le în contrast cu planetele pe care
telescopul le arăta ca fiind niște discuri. În scrierile ulterioare, însă, el a descris stelele
ca fiind și ele discuri, a căror dimensiune a măsurat-o. Conform lui Galileo, diametrele
discurilor stelare măsurau de regulă o zecime din diametrul discului lui Jupiter (a cinci
suta parte din diametrul Soarelui), deși unele erau oarecum mai mari, iar altele mult mai
mici. Galileo a spus că stelele sunt și ele niște sori și că nu sunt aranjate într-un înveliș
sferic în jurul sistemului solar, ci la diverse distanțe față de Pământ. Stelele mai
strălucitoare erau sori mai apropiați, iar cele mai slabe erau mai îndepărtate. Pe baza
acestei idei și pe baza dimensiunilor calculate de el pentru discurile stelare, a calculat
că stelele se află la distanțe de la câteva sute de distanțe solare pentru cele mai
strălucitoare până la peste două mii de distanțe solare pentru stelele greu vizibile cu
ochiul liber, cele vizibile doar cu telescopul fiind și mai departe. Aceste distanțe, deși
prea mici după standardele moderne, erau mult mai mari decât distanțele planetare, iar
el a folosit aceste calcule pentru a contrazice argumentele anticopernicane că stelele
îndepărtate sunt o absurditate.[51]
Controversa privind cometele și Il Saggiatore[modificare | modificare
sursă]
În 1619, Galileo a fost implicat într-o controversă cu părintele Orazio Grassi, profesor de
matematică la Collegio Romano, instituție a iezuiților. A început ca o dispută privind
natura cometelor, dar, până în momentul când Galileo și-a publicat lucrarea Il
Saggiatore în 1623, ultima sa replică în această dispută, ea devenise o discuție mult
mai amplă privind natura Științei însăși. Întrucât Il Saggiatore conține atât de multe din
ideile lui Galileo despre cum ar trebui practicată știința, această lucrare a fost
supranumită manifestul său științific.[52]
La începutul lui 1619, părintele Grassi a publicat anonim un pamflet, O dispută
astronomică a trei comete din anul 1618[53] în care se discuta natura unei comete ce
apăruse la sfârșitul lunii noiembrie a anului precedent. Grassi a concluzionat că acea
cometă este un corp în flăcări care se mișcase pe un segment dintr-un cerc mare cu
distanță constantă față de Pământ[54] și că, de vreme ce el s-a mișcat pe cer mai încet
decât Luna, trebuia că se află mai departe decât aceasta.
Argumentele și concluziile lui Grassi au fost criticate într-un articol ulterior, Discurs
despre comete[55] publicat sub semnătura unuia dintre discipolii lui Galileo, un avocat
florentin pe nume Mario Guiducci, deși fusese în mare parte scris de Galileo însuși.
[56]
 Galileo și Guiducci nu au oferit o teorie definitivă proprie a naturii cometelor, [57] dar au
prezentat unele încercări de presupuneri despre care acum se știe că sunt greșite.
În pasajul introductiv, Discursul lui Galileo și Guiducci l-a insultat gratuit pe
iezuitul Christopher Scheiner,[58] făcând mai multe remarci agresive față de profesorii de
la Collegio Romano în diverse părți ale lucrării.[59] Iezuiții s-au simțit jigniți,[60] iar Grassi a
răspuns cu o lucrare polemică proprie, Echilibrul astronomic și filosofic,[61] sub
pseudonimul Lothario Sarsio Sigensano, [62] presupus a fi unul din elevii săi.
Il Saggiatore a fost răspunsul devastator al lui Galileo la Echilibrul astronomic.
[63]
 Lucrarea este considerată o capodoperă a literaturii polemice, [64] în care argumentele
lui „Sarsi” sunt supuse unei ironii ascuțite.[65] Ea a fost primită cu multe laude, și l-a
mulțumit pe noul papă Urban al VIII-lea, căruia i-a fost dedicată.[66]
Disputa lui Galileo cu Grassi i-a înstrăinat de el pe mulți dintre iezuiții care îi admirau
înainte ideile,[67] iar Galileo și prietenii săi erau convinși că acești iezuiți au fost
responsabili pentru condamnarea sa ulterioară, [68] deși dovezile privind aceasta nu sunt
deloc clare.[69]
Galileo, Kepler și teoriile mareelor[modificare | modificare sursă]
Cardinalul Bellarmine scrisese în 1615 că sistemul copernican nu poate fi apărat fără „o
adevărată demonstrație fizică a faptului că Soarele nu se rotește în jurul Pământului ci
Pământul în jurul Soarelui.”[70] Galileo considera că teoria sa privind mareele oferă
dovada fizică necesară a mișcării Pământului. Această teorie era atât de importantă
pentru Galileo încât el inițial intenționa să-și intituleze Dialogul despre cele două
sisteme principale ale lumii Dialog despre fluxul și refluxul mărilor.[71] Pentru
Galileo, mareele erau cauzate de împingerea apei mărilor înainte și înapoi pe măsură
ce un punct al suprafeței Pământului accelerează sau frânează din cauza rotației
Pământului în jurul axei și a revoluției în jurul Soarelui. Galileo a transmis primele sale
concluzii privind mareele în 1616, într-o scrisoare adresată Cardinalului Orsini. [72]
Dacă această teorie ar fi fost corectă, ar fi fost un singur flux pe zi. Galileo și
contemporanii săi știau despre această nepotrivire fiindcă sunt două fluxuri pe zi
în Veneția în loc de unul, cele două fiind la aproximativ douăsprezece ore distanță.
Galileo a explicat această anomalie ca fiind rezultatul mai multor cauze secundare,
inclusiv a formei mării, adâncimii ei, și al altor factori. [73] S-a spus că Galileo ar fi inventat
intenționat aceste argumente, dar Albert Einstein și-a exprimat opinia că Galileo a
dezvoltat aceste „fascinante argumente” și le-a acceptat fără critică din dorința de a
avea o dovadă fizică a mișcării Pământului.[74]
Galileo a spus despre ideea contemporanului său Johannes Kepler, că Luna cauzează
mareele, că este o ficțiune inutilă.[75] Galileo a refuzat să accepte și orbitele eliptice ale
planetelor din teoria lui Kepler,[76] considerând cercul ca fiind forma „perfectă” a orbitelor
planetare.
Galileo Galilei. Portret în creion de Leoni.

O replică a celui mai vechi telescop existent atribuit lui Galileo Galilei, expus la Observatorul Griffith.

Tehnologie[modificare | modificare sursă]
Galileo a adus mai multe contribuții la ceea ce astăzi poartă numele de tehnologie,
ramură distinctă de fizica pură. Aceasta nu este aceeași distincție ca cea făcută de
Aristotel, care ar fi considerat întreaga fizică a lui Galileo ca fiind techne sau cunoștințe
utile, spre deosebire de episteme, cercetări filosofice asupra cauzelor lucrurilor. Între
1595–1598, Galileo a proiectat și îmbunătățit o busolă geometrică și militară de folosit
de către tunari și geodezi. Aceasta se baza pe niște instrumente anterioare ale
lui Niccolò Tartaglia și Guidobaldo del Monte. Pentru tunari, ea oferea, pe lângă o
metodă nouă și sigură de înălțare precisă a tunurilor, o cale de a calcula rapid
încărcătura de praf de pușcă necesară pentru ghiulelele de diferite dimensiuni și din
diferite materiale. Ca instrument geometric, ea permitea construcția
oricărui poligon regulat, calculul ariei oricărui poligon sau sector de cerc, și diferite alte
calcule. Pe la 1593, Galileo a construit un termometru, folosind dilatația și contracția
aerului dintr-un glob pentru a mișca apa dintr-un tub atașat.
În 1609, Galileo a fost, împreună cu englezul Thomas Harriot și cu alții, printre primii
care au utilizat un telescop cu refracție ca instrument de observare a stelelor, planetelor
și sateliților. Numele „telescop” a fost dat instrumentului lui Galileo de un matematician
grec, Giovanni Demisiani,[77] la un banchet ținut în 1611 de prințul Federico Cesi în
cinstea numirii Galileo ca membru în Accademia dei Lincei.[78] Numele a provenit
din grecescul tele = „departe” și skopein = „a privi”, „a vedea”. În 1610, el a folosit un
telescop la distanțe mici pentru a mări părți ale insectelor. [79] Până în 1624 el
perfecționase[80] un microscop. El a dat unul dintre aceste instrumente Cardinalului
Zollern în luna mai a aceluiași an pentru a i-l prezenta Ducelui de Bavaria, [81] și în
septembrie a trimis un altul Prințului Cesi. [82] Linceenii au jucat din nou un rol în
denumirea „microscopului” un an mai târziu când colegul lor academician Giovanni
Faber a fixat acest termen pentru invenția lui Galileo din
cuvintele grecești μικρόν (micron) care înseamnă „mic” și același σκοπεῖν (skopein).
Cuvântul trebuia să fie analog cu „telescop”.[83][84] Ilustrațiile cu insecte realizate folosind
unul dintre microscoapele lui Galileo au fost publicate în 1625 și par a fi prima
documentare a utilizării unui microscop. [85]
În 1612, după ce a determinat perioadele orbitale ale sateliților lui Jupiter, Galileo a
propus că, date fiind suficiente informații despre orbitele lor, acestea pot fi folosite drept
ceas universal, care poate fi folosit pentru determinarea longitudinii. A lucrat la această
problemă din când în când în restul vieții sale; dar problemele practice erau grave.
Metoda a fost aplicată prima oară cu succes de Giovanni Domenico Cassini în 1681 și a
fost utilizată pe larg în studii geografice terestre; această metodă, de exemplu, a fost
utilizată și de Lewis și Clark. Pentru navigația pe mare, unde observațiile telescopice
delicate erau mai dificile, problema longitudinii a impus în cele din urmă un cronometru
marin portabil, cum a fost cel al lui John Harrison.[86]
În acest ultim an, orb complet, el a proiectat un regulator pentru un ceas cu pendul.
Primul ceas cu pendul complet operațional a fost realizat de Christiaan Huygens în anii
1650. Galilei a creat schițe ale diverselor invenții, cum ar fi o combinație dintre o
lumânare și o oglindă pentru a reflecta lumina într-o clădire, un culegător automat de
roșii, un pieptene de buzunar care funcționa și ca tacâm, și ceea ce pare a fi un pix cu
bilă.[necesită  citare]

Fizică[modificare | modificare sursă]

Galileo e Viviani, 1892, Tito Lessi

Lucrările teoretice și experimentale ale lui Galileo în ce privește mișcarea corpurilor,

împreună cu lucrările în mare parte independente ale lui Kepler și René Descartes, au
fost precursoarele mecanicii clasice dezoltată de Sir Isaac Newton.
O biografie scrisă de elevul lui Galileo Vincenzo Viviani afirma că Galileo a dat drumul
la bile din același material, dar de mase diferite din Turnul înclinat din Pisa pentru a
demonstra că durata căderii este independentă de masa acestora. [87] Aceasta
contrazicea învățăturile lui Aristotel: că obiectele mai grele cad mai repede decât cele
ușoare, direct proporțional cu greutatea lor.[88] Deși această poveste a circulat mult pe
cale orală, Galileo însuși nu a înregistrat un astfel de experiment, iar istoricii acceptă în
general că era doar un experiment imaginar care de fapt nu a avut loc. [89]
În Discorsi din 1638, personajul Salviati, considerat a fi purtătorul de cuvânt al lui
Galileo, susținea că toate greutățile inegale vor cădea în vid cu aceeași viteză finită.
Aceasta fusese propusă întâi de Lucretius[90] și Simon Stevin.[91] Salviati susținea și că
se poate demonstra experimental prin comparația mișcării pendulelor în aer cu greutăți
de plumb și plută de greutate diferită dar altfel similare.
Galileo a propus că un corp în cădere va cădea uniform accelerat, atâta vreme cât
rezistența mediului prin care cade rămâne neglijabilă, sau în cazul limită al căderii sale
prin vid.[92] El a și calculat legea cinematică corectă pentru distanța parcursă în timpul
unei accelerări uniforme începând din repaus—și anume, că este proporțională cu
pătratul duratei de timp ( d ∝ t 2 ).[93] În niciunul din cazuri, însă, descoperirile nu erau
întru totul originale. Legea pătratului timpului pentru variațiile uniform accelerate erau
cunoscute deja lui Nicole Oresme în secolul al XIV-lea,[94] și lui Domingo de Soto, în al
XVI-lea, a sugerat că corpurile care cad printr-un mediu omogen vor fi uniform
accelerate.[95] Galileo a exprimat legea pătratului timpului folosind construcții geometrice
și cuvinte cu sens matematic exact, conform standardelor vremii sale. (A rămas în
sarcina altora să reexprime legea în termeni algebrici). El a concluzionat și că
obiectele își păstrează viteza dacă nu acționează nicio forță—adesea frecarea—asupra
lor, contrazicând ipoteza aristoteliană general acceptată că obiectele încetinesc pe cale
„naturală” și se opresc dacă nu acționează nicio forță asupra lor (idei filosofice legate
de inerție fuseseră propuse și de Ibn al-Haytham cu câteva secole în urmă, ca și
de Jean Buridan, și, după cum notează Joseph Needham, Mo Tzu făcuse o asemenea
propunere cu mai multe secole înaintea celorlalți, dar aceasta a fost prima oară când a
fost exprimată matematic, verificată experimental și introdusă ideea de forță de frecare,
o descoperire-cheie pentru validarea inerției). Principiul de Inerție al lui Galileo spunea:
„Un corp care se mișcă pe o suprafață netedă va continua în aceeași direcție cu viteză
constantă dacă nu este perturbat.” Acest principiu a fost incorporat în legile lui
Newton (prima lege).

Domul catedralei din Pisa cu „lampa lui Galileo”

Galileo a susținut (incorect) și că mișcările unui pendul au întotdeauna aceeași durată,

independent de amplitudine. Adică, un pendul simplu este izocron. Legendele spun că
el a ajuns la aceasta concluzie privind mișcările candelabrului de bronz din catedrala
din Pisa, folosind pulsul său pentru a o cronometra. Totuși, se pare că nu a făcut niciun
experiment deoarece aceasta este adevărată doar pentru pendulări infinitezimale, așa
cum a descoperit Christian Huygens. Fiul lui Galileo, Vincenzo, a schițat un ceas bazat
pe teoriile tatălui său în 1642. Ceasul nu a fost construit și, din cauza pendulărilor mari
cerute de construcția sa, n-ar fi fost un ceas bun.
În 1638 Galileo a descris o metodă experimentală de măsurare a vitezei
luminii aranjând ca doi observatori, fiecare având felinare cu obloane, să se urmărească
unul pe celălalt de la o anumită distanță. Primul observator deschide obloanele
felinarului său și al doilea, la vederea luminii, deschide imediat obloanele felinarului său.
Timpul dintre deschiderea obloanelor primului felinar și observarea luminii celui de-al
doilea indică timpul parcurs de lumină dus-întors între cei doi observatori. Galileo a
arătat că atunci când a încercat aceasta pe distanțe mai mici de o milă, nu a reușit să
determine dacă lumina apare instantaneu. [96] Între moartea lui Galileo și anul 1667,
membrii Accademia del Cimento din Florența au repetat experimentul pe o distanță de
aproximativ o milă și au obținut un rezultat la fel de neconcludent. [97]
Galileo este și unul dintre primii care au înțeles noțiunea de frecvență a sunetului.
Zgâriind o daltă cu diverse viteze, el a făcut legătura între înălțimea sunetului produs și
distanța între șanțurile de pe daltă, măsură a lungimii de undă și deci a frecvenței.
În 1632, în Dialog Galileo a prezentat o teorie fizică ce și-a propus să explice mareele,
pe baza mișcării Pământului. Dacă ar fi fost corectă, această teorie ar fi fost un
argument puternic pentru realitatea mișcării Pământului. De fapt, titlul original al cărții o
descria ca un dialog despre maree; referirile la maree au fost eliminate prin ordinul
Inchiziției. Teoria sa a dat primele informații despre importanța formei fundului oceanic
pentru dimensiunea și temporizarea mareelor; el a observat corect, de exemplu,
mareele neglijabile din mijlocul coastei Mării Adriatice prin comparație cu cele de la
capete. Ca explicație privind cauza mareelor, însă, teoria sa era departe de realitate.
Kepler și alții au asociat în mod corect Luna cu o influență asupra mareelor, pe baza
datelor empirice; o teorie fizică completă a mareelor a fost disponibilă, însă, doar după
Newton.
Galileo a avansat principiul de bază al relativității, acela că legile fizicii sunt aceleași în
orice sistem în mișcare rectilinie uniformă, indiferent de viteza sau direcția sa. Deci, nu
există mișcare absolută și nici repaus absolut. Acest principiu a furnizat contextul de
bază al legilor mișcării ale lui Newton și joacă un rol central în teoria relativității
restrânse a lui Einstein.

Matematică[modificare | modificare sursă]
Deși aplicațiile matematice ale lui Galileo în fizica experimentală erau inovatoare,
metodele sale matematice erau cele standard ale vremii. Analizele și demonstrațiile se
bazau pe teoria eudoxiană a proporțiilor, așa cum era ea prezentată în a cincea carte a
Elementelor lui Euclid. Această teorie apăruse doar cu un secol în urmă, datorită
traducerilor precise ale lui Tartaglia și ale altora; dar până la sfârșitul vieții lui Galileo ea
fusese deja depășită de metodele algebrice ale lui Descartes.
Galileo a produs o lucrare originală și chiar profetică în matematică: Paradoxul lui
Galileo, care arată că există tot atâtea pătrate perfecte câte sunt și numere întregi, deși
majoritatea numerelor nu sunt pătrate perfecte. Asemenea aparente contradicții au fost
explicate după 250 de ani în lucrările lui Georg Cantor.

Controversa cu Biserica[modificare | modificare sursă]

Pictura lui Cristiano Banti din 1857 Galileo în fața Inchiziției Romane

Psalmul 93:1 și 96:10 (în creștinismul occidental), precum și Cronici 16:30 includ (în

funcție de traducere) un text ce afirmă că „lumea este întărită, și nu se clatină”. În
traducerea lui Cornilescu a Bibliei, Psalmii 104:5 spune „Tu ai așezat pământul pe
temeliile lui, și niciodată nu se va clătina”. Mai mult, Eclesiastul 1:5 spune că „Soarele
răsare, apune și aleargă spre locul de unde răsare din nou.” etc. [98]
Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar acestor pasaje din
Scriptură. El a adoptat poziția lui Augustin asupra Scripturii: că nu trebuie luat fiecare
pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o
carte de instrucțiuni asupra istoriei. Cei ce au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva
lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.
Până în 1616, atacurile îndreptate împotriva ideilor lui Copernic ajunseseră la un
maxim, iar Galileo a mers la Roma să încerce să convingă autoritățile Bisericii să nu le
interzică. În cele din urmă, Cardinalul Bellarmine, acționând după directivele Inchiziției,
i-a dat un ordin să nu mai „susțină sau să apere” ideea că Pământul se mișcă iar
Soarele stă nemișcat în centru. Acest decret nu l-a împiedicat pe Galileo să discute
ipoteza heliocentrismului (păstrând o fațadă de separare între știință și biserică). În
următorii câțiva ani, Galileo s-a ținut departe de controversă. El și-a reluat proiectul de a
scrie o carte despre acest subiect, încurajat fiind de alegerea Cardinalului Barberini ca
papă, sub numele de Urban al VIII-lea în 1623. Barberini era un prieten și admirator al
lui Galileo, și se opusese condamnării lui Galileo în 1616. Cartea, Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii, a fost publicată în 1632, cu autorizație oficială de
la Inchiziție și cu permisiunea Papei.
Papa Urban al VIII-lea personal i-a cerut lui Galileo să dea argumente pentru și
împotriva heliocentrismului în cartea sa, și să aibă grijă să nu susțină heliocentrismul. O
altă cerere a sa a fost ca propriile sale idei în această privință să fie incluse în cartea lui
Galileo. Doar ultima dintre aceste cereri a fost îndeplinită de Galileo. Deliberat sau
întâmplător, Simplicio, apărătorul ideilor geocentrice aristoteliene din Dialog despre cele
două sisteme principale ale lumii, a fost adesea prins în propriile erori logice și uneori a
părut a fi un prost. Într-adevăr, deși Galileo spunea în prefața cărții sale că personajul
este denumit după un faimos filosof aristotelian (Simplicius în latină, Simplicio în
italiană), numele „Simplicio” în italiană are și conotația de „om cu gândire simplă”.
[99]
 Această prezentare a lui Simplicio a făcut ca Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii să pară o carte ce susține un punct de vedere: un atac împotriva
geocentrismului aristotelian și o apărare a teoriei copernicane. Din păcate pentru relația
lui cu Papa, Galileo a pus cuvintele lui Urban al VIII-lea în gura lui Simplicio. Majoritatea
istoricilor sunt de acord că Galileo nu a acționat din răutate și a fost luat prin surprindere
de reacțiile pe care le-a întâmpinat cartea.[100] Totuși, Papa nu a luat ușor nici ceea ce
bănuia a fi o ironie publică la adresa sa și nici susținerea ideilor copernicane. Galileo și-
a înstrăinat astfel unul dintre cei mai mari și mai puternici susținători, Papa, și a fost
chemat la Roma să-și apere scrierile.
Cu pierderea multor dintre susținătorii săi de la Roma din cauza Dialogului despre cele
două sisteme principale ale lumii, lui Galileo a fost convocat în fața unui tribunal în
1633, acuzat fiind de erezie. Sentința Inchiziției a constat din trei părți esențiale:

 Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, și anume de a fi susținut opinia că

Soarele stă nemișcat în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă,
și că se poate susține și apăra părerea ca probabilă după ce a fost găsită a fi contrară
Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii.[101]
 S-a ordonat încarcerarea sa; sentința a fost ulterior comutată în arest la domiciliu.
 Dialogul a fost interzis; și, într-o acțiune neanunțată la proces, publicarea oricărei lucrări
a sa a fost interzisă, inclusiv oricare pe care ar mai fi scris-o în viitor.[102]

Mormântul lui Galileo Galilei, Santa Croce, Florența

Conform legendelor populare, după ce a retractat teoria sa că Pământul se mișcă în

jurul Soarelui, Galileo ar fi murmurat fraza rebelă Și totuși, se mișcă!, dar nu există
dovezi că el ar fi spus ceva asemănător. Prima relatare a legendei datează de la un
secol după moartea sa.[103]
După o perioadă petrecută cu Ascanio Piccolomini (arhiepiscop de Siena), lui Galileo i
s-a permis să se întoarcă în vila sa de la Arcetri de lângă Florența, unde și-a petrecut
restul vieții în arest la domiciliu și unde la un moment dat a orbit. Când era în arest la
domiciliu, Galileo și-a dedicat timpul uneia dintre cele mai reușite lucrări ale sale, Două
noi științe. Aici, el a rezumat lucrările sale efectuate cu aproximativ patruzeci de ani în
urmă, despre cele două științe denumite astăzi cinematică și rezistența materialelor. Ca
rezultat al acestei lucrări, Galileo este adesea intitulat „părintele fizicii moderne”.
Galileo a murit la 8 ianuarie 1642 la vârsta de 77 de ani. Marele Duce al
Toscanei, Ferdinando al II-lea, a dorit să-l înmormânteze în Basilica di Santa Croce,
lângă mormintele tatălui său și ale strămoșilor săi, și să ridice un mausoleu de marmură
în memoria sa.[104] S-a renunțat, însă, la aceste planuri după ce Papa Urban al VIII-lea și
nepotul său, Cardinalul Francesco Barberini, au protestat. [105] El a fost îngropat într-o
mică încăpere de lângă capela ucenicilor la capătul unui coridor de la transeptul de sud
al basilicii la sacristie.[106] El a fost reînhumat în basilică în 1737 după ce s-a construit
acolo un monument în memoria sa.[107]
Interdicția Inchiziției asupra retipăririi lucrărilor lui Galileo a fost ridicată în 1718 când s-a
acordat permisiunea de a publica o ediție a lucrărilor sale (cu excepția0 Dialogului) la
Florența.[108] În 1741 Papa Benedict al XIV-lea a autorizat publicarea unei ediții a
lucrărilor științifice complete ale lui Galileo [109] inclusiv a unei versiuni ușor cenzurate
a Dialogului.[110] În 1758 interdicția generală împotriva lucrărilor ce susțineau
heliocentrismul a fost ridicată, dar interdicțiile specifice asupra versiunilor necenzurate
ale Dialogului și ale lucrării De Revolutionibus a lui Copernic au rămas în vigoare.
[111]
 Toate urmele de opoziție oficială față de heliocentrism din partea Bisericii au
dispărut în 1835 când aceste lucrări au fost în cele din urmă eliminate din Index. [112]
În 1939, Papa Pius al XII-lea, în primul său discurs în fața Academiei Pontificale de
Științe, ținut la câteva luni după alegerea sa ca Papă, l-a descris pe Galileo ca pe unul
dintre „cei mai cutezători eroi ai cercetării ... nu s-a temut de piedici și de riscuri pe
calea sa, n-a avut frică nici monumentele funeste” [113] Consilierul său de 40 de ani,
profesorul Robert Leiber scria: „Pius al XII-lea a fost foarte atent să nu închidă prematur
nicio ușă (în fața științei). A tratat cu multă seriozitate acest aspect și a regretat ce s-a
întâmplat în cazul lui Galileo.”[114]
La 15 februarie 1990, într-un discurs ținut la Universitatea Sapienza din Roma,
[115]
 Cardinalul Ratzinger (ulterior devenit Papa Benedict al XVI-lea) a citat câteva păreri
actuale asupra chestiunii Galileo ca alcătuind c