Evolutii Politice in Balcani PDF

Universitatea „Ovidius” din Constanța Evoluții politice în Balcani, în sec.
XX
Facultatea de Istorie și Științe Politice
TEMA I
PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
Toponimul
În lipsa unei delimitări clare între peninsulă și continent, este inevitabilă apariția
unor dezacorduri cu privire la punctele unde încep și se sfârșesc Balcanii. Problema este că
extinderea sau restrângerea zonei balcanice este, de obicei, un exercițiu politic, mai curând
decât unul geografic. Unele părți ale peninsule sunt considerate a fi mediteraneene, central-
europene sau alpine.
Denumirea geografică a devenit un simbol peiorativ și imprecis. Războaiele purtate în
anii 90 în Croația și Bosnia, au fost „războaie balcanice”, deși în restul peninsulei domnea
pacea. În general, procesele electorale din diferite țări ale regiunii sunt catalogate
condescendent ca „o fraudă balcanică”. Toponimul devine cu ușurință o insultă cu
semnificația de non-Europa sau de parte întunecată a Europei. Termenul „balcanic” este
folosit și de jurnaliști și de diplomați cu înțelesul de „învrăjbitor”, „exploziv”, „înapoiat”,
„nesincer”, „violent”.
Concret, regiunea se întinde de la Alpii de Est până la Marea Egee și Marea Neagră,
de la Nistru la Adriatica – peste teritorii locuite de populații vorbitoare de română, albaneză,
greacă și limbi sud-slave.
Este regiunea unde nu a existat niciodată un mare centru urban. În ciuda capitalelor
locale, de multe ori provinciale, indiferent de vechimea și atracțiile pe care le ofereau,
Balcanii au avut trei mari capitale excentrice: Constantinopol, Viena și Paris.
Constantinopolul, aflat la limita Balcanilor, era reședința Porții otomane și centrul
califatului islamului; aici se afla scaunul primordial al ortodoxiei; orașul reprezenta
moștenirea Bizanțului și se găsea la întretăierea drumurilor ce legau Europa de Asia. La Viena
se afla reședința curții imperiale habsburgice; capitala austriacă era propagatoarea
catolicismului și Iluminismului; a fost primul centru de învățământ modern și primul model al
unei guvernări eficiente; era punctul de întâlnire al drumurilor de la Nord spre Sud și de la
Est la Vest. Parisul a fost sursa ideii de suveranitate populară, de stat național și de
guvernare constituțională; a fost oglinda însăși a culturii europene; reprezenta un ideal și un
vis. Cele trei capitale își exercitau influența pe întreg cuprinsul peninsulei. Până la un anumit
punct, cele trei faruri călăuzitoare s-au succedat unul altuia, dar s-au și suprapus într-o mare
măsură.
Cucerirea otomană și recucerirea habsburgică s-au suprapus într-o mare măsură pe
teritoriul balcanic. Termenul de „balcanizare” a fost consacrat cu referire la destrămarea
celor două imperii. De atunci a ajuns să semnifice fragmentarea unor formațiuni politice mai
mari în entități antagonice mai mici.
Din punct de vedere al dezvoltării, al progresului modern, în Balcani avem de-a face
cu societăți marginalizate din punct de vedere istoric, care au încercat să recupereze
1
Universitatea „Ovidius” din Constanța Evoluții politice în Balcani, în sec. XX
distanța. Erau întârziate, aveau un alt ritm de dezvoltare și s-au confruntat cu nenumărate
probleme.
Națiunile balcanice, ca toate națiunile de altfel, sunt o creație umană – inventate,
construite, imaginate în momente și circumstanțe diferite. Au evoluat, au fost impuse,
respinse, înlăturate, au pierit și au renăscut. Deoarece era dificil de definit și delimitat, au
făcut tot ce le-a stat în putință pentru a deveni mai ușor de conturat. Au recurs la asimilarea
culturală accelerată și la reașezarea pe noi teritorii, la expulzări și eliminări. Aveau nevoie de
rădăcini; s-au bazat pe mituri; au căutat în trecut justificări de ordin teritorial, iar drepturile
istorice au intrat în conflict cu autodeterminarea. Dar în toate acestea, națiunile balcanice nu
erau atât de diferite de alte grupuri naționale.
În Balcani, națiunile nu sunt națiuni în accepția dată termenului de Revoluția
franceză. Ele nu au fost niciodată cu adevărat comunități de cetățeni. Aceste comunități
etnice s-au dezvoltat aici fără să se transforme în comunități politice. Fiecare nouă așa-
numită națiune dorea, pe măsură ce prindea contur, să coincidă cu un teritoriu și urmărea să
își integreze populațiile într-un stat național.
Statul național a devenit un pretext pentru războaie. Sperând să își sporească
influența în zonă, marile puteri încurajau și manipulau statele balcanice. Mărimea, forma,
stadiul de dezvoltare și chiar existența lor erau reglementate în final în funcție de sfera de
influență a marilor puteri.
La finalul Primului Război Mondial, când imperiile s-au prăbușit și autodeterminarea
națiunilor a devenit principiul universal absolut, el a fost aplicat mai mult în favoarea celor
victorioși decât a învinșilor. Existau certe diferențe între modelul ideal al autodeterminării și
realitatea concretă. Iar trecerea la secolul XX, presupunând noi teritorii și noi populații nu a
fost ușoară.
În anii 30, noua ordine în Europa se întemeia pe violență și obținerea puterii ca
instrument în sine. Ea a fost redusă la interesele pe care doi noi parteneri (Stalin și Hitler) au
considerat că au dreptul să și le impună. Balcanii făceau din nou subiectul unor înțelegeri
bilaterale între doi rivali puternici. Noul lor parteneriat a nesocotit tot ceea ce comunitatea
internațională a căutat să reglementeze prin principii de legitimitate, prin compromisuri
multilaterale, începând cu Vinea 1815, Paris 1856, Berlin 1878, până în 1919. În curând s-a
ajuns la declanșarea războiului între Reich și Soviete, ceea ce a dus, între altele, la prăbușirea
întregului edificiu balcanic – regulamente internaționale, legitimitate monarhică,
reprezentare populară, stat național, autodeterminare.
Peninsula a ajuns din nou în umbra – dacă nu sub controlul – unei puteri imperiale de
ideologie diferită. Aceasta va izola într-o mare măsură regiunea de dezvoltările majore care
au avut loc în Europa.
Istoria Balcanilor
Abordările occidentale ale subiectului balcanic au rareori un caracter obiectiv. De la
Byron, vizitatorii cu interes literar și semiliterar au scris cu un amestec de dispreț și părtinire
2
atotștiutoare față de o cauză sau alta. Uneori, eroii poveștilor lor sunt „occidentalizați”, iar
personajele negative rămân „balcanice”.
Bașbuzucii (trupe paramilitare), haiducii, comitagii popularizați în cercuri occidentale
semiacademice, oferea posibilitatea unei apropieri emoționale față de istoria regiunii.
Poveștile romanțate au înflorit, fiind potrivite dacă se refereau la Reginele României, dar
totalmente deplasate dacă se refereau la potentați regionali precum Ali Pașa de Ianina sau
mareșalul Tito al Iugoslaviei.
A existat, apoi, o fascinație pentru victime. Masacrarea unor populații este mai
interesantă decât viața lor de zi cu zi. Jurnaliștii au făcut o profesiune de credință din
descrierea atrocităților balcanice. Unele relatări se apropiau de necrofilie. Însă, nu toate
victimele masacrelor sun tratate în mod egal; aceia care sunt percepuți drept personaje
negative nu se bucură de atenția presei. Totul a concurat la formarea opiniei că locuitorii
peninsulei au o natură violentă.
Istoriografia despre Balcani are un aer atât de „balcanic” deoarece chiar în cadrul
peninsulei, predestinarea, legendele eroice, martirologia națională, statisticile fanteziste și
proclamarea unui adevăr subiectiv fac zilnic obiectul istorie pseudoștiințifice și a celei pe
înțelesul tuturor, precum și al reflectării istorie în presă.
3
TEMA II
SFÂRȘITUL DOMINAȚIEI OTOMANE ÎN EUROPA:
CHESTIUNILE ALBANEZĂ ȘI MACEDONEANĂ
Mișcarea națională albaneză

În trecut, regiunea albaneză fusese de multe ori centrul unei rezistențe energice
împotriva autorității otomane, dar nu exista o mișcare națională albaneză comparabilă cu
cele ale națiunilor creștine din zonele învecinate. Exista o puternică dorință de
autoguvernare locală, dar populația, musulmană în proporție de 70%, era în majoritate în
favoarea rămânerii în cadrul Imperiului Otoman.
Odată cu decăderea evidentă a Imperiului Otoman, unii lideri ai conducerii albaneze
au elaborat programe după modelul naționalismului european al vremii. Ele scoteau în
evidență o oarecare unitate lingvistică și culturală și nu diferențele religioase. Patru vilaiete 1
urmau să formeze un nou stat: Janina, Kosovo, Bitolia și Shkoder. Limba administrației și a
educației urma să fie albaneza. Dar un asemenea plan era extrem de greu de aplicat. Zonele
în chestiune nu erau nicidecum pur albaneze. Greci și slavii aveau serioase pretenții istorice
și etnice asupra unor teritorii. Chestiunea limbii era extrem de dificilă. Musulmanii erau
educați în instituții turco-islamice, ortodocșii în școli grecești, în vremea ce catolicii era
instruiți în limba italiană.
Nu era, deci, deloc ușor de organizat o renaștere națională albaneză. Marele element
unificator era limba, dar aceasta era lipsită de o formă literară standard și nu avea nici măcar
un alfabet acceptat de toată lumea.
Dezvoltarea culturală a albanezilor a făcut un pas înainte în 1879, odată cu înființarea
la Constantinopol a Societății pentru Tipărirea Scrierilor Albaneze, cu scopul publicării de
cărți, reviste și ziare în limba națională și traducerea operelor străine. Mișcarea culturală a
beneficiat de sprijinul albanezilor din Italia, Egipt, România, Bulgaria și Statele Unite. S-au
înregistrat însă puține progrese în Albania propriu-zisă.
Preferința arătată de Sultanul Abdul Hamid al II-lea pentru o administrație
centralizată a întâmpinat o opoziție fermă în ținuturile albaneze, atât din partea celor cu
orientare națională cât și din partea clanurilor din munți. Poarta chiar a făcut arestări printre
naționaliștii albanezi.
Pe de altă parte, urmărind competiția dintre sârbi, bulgari, muntenegreni și greci
pentru diferite posesiuni ale Imperiului Otoman, albanezii se temeau că teritoriile lor
naționale puteau fi în pericol, urmând să fie împărțite de aceștia. Dorința de unire a celor
patru vilaiete era rezultatul unei necesității naționale.
Naționalismul albanez a cunoscut un nou impuls în 1903, în urma unei răscoale în
Macedonia, care punea în pericol întreaga populație albaneză din regiune. Ca musulmani,
1
Unitate administrativ-teritorială a Imperiului Otoman.
4
albanezii erau mereu ținta atacurilor grupurilor teroriste ale sârbilor, bulgarilor și grecilor.
Fiind nevoiți să se apere, albanezii și-au format propriile grupuri armate și unități de gherilă.
Mai mult, o generație nouă, a tinerilor intelectuali a înființat, în 1905, la Bitolia, o societate
secretă cu ramificații în toate teritoriile locuite de albanezi, numită Comitetul pentru
Eliberarea Albaniei.
Mișcarea Junilor Turci s-a bucurat de la început de sprijinul câtorva membri ai
conducerii albaneze, dezgustați de regimul lui Abdul Hamid al II-lea care nu se preocupa de
revendicările albaneze. În 1908, când revolta junilor turci a reușit, s-au organizat chiar
demonstrații de sprijin ale albanezilor, existând speranțe pentru un viitor favorabil,
așteptările mergând până la crearea unui stat autonom albanez. Dar, Junii Turcii și-au
canalizat eforturile în direcția consolidării Imperiului, nu a destrămării lui, sprijineau
otomanismul, nu dreptul naționalităților; curând guvernul Junilor Turci a preluat multe
dintre atitudinile și acțiunile predecesorului, iar activitatea politică națională a fost interzisă.
Declanșarea unui conflict, a unei revolte împotriva Constantinopolului era inevitabilă.
Încă din 1909 existau semne în acest sens. Lideri albanezi erau nemulțumiți de
regimul nou al junilor Turci, erau îngrijorați de intențiile vecinilor lor (Bulgaria devenise
independentă, Austro-Ungaria anexase Bosnia-Herțegovina) și de incapacitatea imperiului de
a gestiona situația precară din Macedonia.
În cele din urmă, în fața inflexibilității otomane, în martie 1910, a izbucnit o revoltă la
Pristina, care s-a răspândit în tot vilaietul Kosovo și a avut repercusiuni în toate ținuturile
locuite de albanezi. Înăbușită după trei luni, conducerea otomană a închis școlile și
organizațiile naționale albaneze, a interzis apariția publicațiilor și i-a închis pe lideri. Dar,
incapabilă să facă față opoziției albaneze, fiind confruntată cu probleme în întreg imperiul,
conducerea otomană a încercat să îi îmbuneze pe albanezi, dat fiind că aceștia erau, totuși,
musulmani și nu cereau decât autonomia. Chiar sultanul a vizitat Kosovo în 1911, au fost
oferite concesii în educație, unde mișcarea albaneză dorea folosirea alfabetului latin, scutiri
de taxe, folosirea recruților albanezi doar în zonele albaneze. Dar conducerea otomană nu
ceda în problema unirii celor patru vilaiete.
În aprilie 1912, au izbucnit alte revolte în câteva ținuturi albaneze, care s-au răspândit
în lunile următoare, conducerea otomană pierzând efectiv controlul în regiune. Chiar și așa,
dezbinarea în rândul liderilor albanezi era evidentă. Unii urmăreau aproape exclusiv
înlăturarea Junilor Turci, în timp ce alți cereau unirea celor patru vilaiete și autonomie
administrativă deplină. În august 1912, insurgenții au cucerit chiar Skopje, astfel că Poarta a
fost nevoită să facă noi concesii mișcării albaneze. Dar începutul primului Război Balcanic a
creat o nouă situație de urgență, întrucât teritoriile albaneze erau din nou amenințate.
Independența Albaniei
Inițial, liderii albanezi au adoptat o atitudine neutră, dar după ce armata otomană a
fost învinsă mai repede decât se aștepta oricine, armatele statelor balcanice au ocupat
teritoriul albanez. Conducerea mișcării naționale albaneze a fost încredințată lui Ismail
Kemal, cel pe care istoriografia albaneză actuală îl consideră părintele independenței
5
Albaniei. Acțiunile lui diplomatice au însemnat deplasări în România, pentru a obține

sprijinul influentei colonii de aici, la Viena, de unde a primit promisiunea susținerii imperiale
cel puțin pentru autonomie, de asemenea întrevederi cu diplomați italieni și britanici. Pe 28
noiembrie 1912, sub conducerea lui s-a deschis o adunare națională, alcătuită din 83 de
delegați musulmani și creștini din toate regiunile albaneze. Ismail Kemal a devenit
președintele unui guvern provizoriu. Dar situația era precară. Armatele balcanice înaintau în
teritoriul albanez, guvernul provizoriu nu avea autoritate în toate ținuturile, iar cele mai mari
temeri erau că marile puteri vor decide soarta Albaniei, chiar până la o împărțire a țării între
Grecia și Serbia. În privința războiului albanezii au păstrat neutralitatea.
Cele mai importante decizii în privința Albaniei au fost luate în cadrul unei Conferințe
a ambasadorilor, deschisă la Londra în decembrie 1912. Austro-Ungaria și Italia susțineau
formarea unui stat albanez în granițe etnice. Rusia susținea cererile teritoriale ale Serbiei și
Muntenegrului în detrimentul albanezilor. Germania și Marea Britanie au rămas neutre. S-a
decis instituirea unei Albanii autonome, sub protectoratul a șase mari puteri. Dar pe măsură
ce înfrângerea Imperiului Otoman era evidentă, pierzând Macedonia și deci contactul
teritorial cu zonele albaneze, în iulie 1913, conferința a ajuns la soluția unui stat albanez
independent sub protecția marilor puteri cu o formă de guvernământ monarhic
constituțională.
Deși exista un guvern provizoriu al lui Kemal, acesta nu a fost recunoscut, dar s-a
înființat în schimb o Comisie Internațională de Control. Cum era de așteptat problema cea
mai spinoasă a fost cea teritorială. Albania a fost privată de regiunile majoritar albaneze, în
special Kosovo, Pristina fiind centrul mișcării naționale. În schimb, Muntenegru a fost nevoit
să evacueze Shkoderul. În final, noul stat avea circa 28.000 km2 și 800.000 de locuitori.
Două autorități și-au revendicat controlul asupra țării: guvernul provizoriu al lui
Kemal și Comisia Internațională. Aceasta din urmă a avut câștig de cauză și a început
pregătirea unei constituții. Șeful noului stat ales de marile puteri a fost prințul Wilhelm de
Wied, ofițer în armata germană, care, după ceva ezitări, a acceptat coroana și a sosit la
Durres în martie 1914. Situația cu care s-a confruntat era una complicată, mai multe facțiuni
disputându-și influența asupra guvernului: Comisia Internațională, diverși consilieri străini,
reprezentanți italieni sau austro-ungari.
Noul regim s-a confruntat cu o puternică opoziție în diferite zone ale țării, unele din
ele, cum erau cele din sudul Albaniei fiind încurajate de guvernul Grec, nemulțumit de
aranjamentele teritoriale din Epir. Problemele economice, pe de altă parte, a provocat și ele
revolte. Aceste revolte țărănești, erau încurajate de otomani care atacau noul regim,
propaganda lor având mare ecou în rândul țăranilor majoritatea musulmani credincioși. Fără
a avea un obiectiv clar sau un centru de coordonare, aceste revolte se ridicau împotriva
noului regim, a prințului și a Comisiei Internaționale.
Lipsit de experiență, prințul a pierdut repede controlul asupra zonelor rurale și, fără a
mai avea sprijinul majorității albanezilor, Wilhelm a părăsit țara în septembrie 1914, după
numai 6 luni.
6
La începutul Primului Război Mondial Albania era dominată de anarhie politică, dar
bazele fuseseră stabilite. Marile puteri acceptaseră nevoia unui stat albanez independent,
teritoriile albaneze nu fuseseră împărțite de statele vecine. De aici se putea construi viitorul.
7
Macedonia
Macedonia a fost, la final de secol XIX și începutul secolului XX, principalul element de
contradicție între statele balcanice cu o suprafață de circa 64.000 km 2 și circa 2 milioane de
locuitori, nu avea granițe politice clare, împărțite în trei vilaiete: Selanik, Kosovo și Bitolia.
Divizarea etnică nu era nici ea tocmai clară. În Macedonia locuiau turci, bulgari, greci, sârbi,
albanezi, vlahi, evrei, țigani și cei care se considerau macedoneni. Elementul musulman,
forma probabil jumătate din populație.
Marea importanță a zonei era poziția strategică. Ea era inima peninsulei; Salonicul
era cel mai mare și mai important port după Constantinopol, și centrul economic al
Macedoniei. Rusia și Marea Britanie erau extrem de preocupate de soarta regiunii, datorită
apropierii de Strâmtori și a echilibrului de putere în peninsulă. Pentru națiunile balcanice,
problema era și mai urgentă și mai vitală, cine controla Macedonia avea un avantaj strategic
uriaș în peninsulă.
Macedonia nu era o zonă productivă din punct de vedere economic. Principalele
domenii de activitate erau agricultura și creșterea animalelor, dar slaba productivitate a
pământului și exploatarea pădurilor nu puteau susține o populație în creștere. Sărăcia și
problemele funciare au produs tulburări sociale și economice.
La finalul secolului al XIX-lea, patru state aveau pretenții declarate asupra
Macedoniei: Bulgaria, Grecia, Serbia și România. În plus, lideri naționali albanezi revendicau
vilaietele Bitolia și Kosovo. Argumentele tuturor erau bazate pe trei principii fundamentale:
trecutul istoric, compoziția etnică a populației și necesitatea menținerii echilibrului de forțe.
Chestiunea realmente dificilă era stabilirea componenței naționale a regiunii. Potrivit
recensământului otoman din 1906, nu tocmai precis, 1,14 milioane erau musulmani; 623.000
erau greci ortodocși aflați sub jurisdicția patriarhiei Ecumenice; 626.000 erau bulgari
ortodocși care țineau de Exarhie. Cifrele erau inexacte. În rândul musulmanilor erau, desigur
și albanezi, dar și turci; sârbii, la rândul lor, se puteau declara ori bulgari, ori greci. În plus,
separarea grecilor, albanezilor și turcilor se putea face prin limbă, dar mai dificilă era
separarea slavilor, Macedonia fiind o zonă de tranziție între Bulgaria și Serbia. Majoritatea
creștinilor din Macedonia erau slavi sudici, dar ei vorbeau dialecte diferite, iar o limbă scrisă
care să ajute la stabilirea naționalității nu exista. Din cauza acestei confuzii se putea invoca
că slavii din Macedonia nu erau nici sârbi, nici bulgari, formând o naționalitate aparte. Dar la
finalul secolului al XIX, documentele diplomatice nu menționează o națiune macedoneană
clară și distinctă; ei erau priviți ca greci, sârbi, albanezi, bulgari. La Congresul de la Berlin, de
pildă, reprezentanții marilor puteri considerau regiunea ca fiind populată predominant de
bulgari.
Cea de-a doua pretendentă majoră, era, în viziunea diplomației europene, Grecia, iar
Serbia se clasa pe locul trei. Tot la finalul secolului, guvernul român începuse să manifeste un
interese deosebit pentru populația vlahă, care vorbea o limbă romanică, era răspândită în
toată regiunea, dar România nu putea emite pretenții teritoriale, ci doar putea folosi
chestiunea pentru a obține avantaje în altă parte. În privința albanezilor, neexistând un stat,
drepturile lor ar fi trebuit apărate de imperiul Otoman.
8
Liderii naționali greci sperau de mult să absoarbă întreaga zonă. Argumentele lor
țineau de asocierea istorică a regiunii cu Grecia clasică și bizantină. Înaintea apariției unor
studii etnografice serioase, toți locuitorii Macedoniei erau considerați greci, iar jurisdicția
exercitată de patriarhia de la Constantinopol le oferise grecilor controlul problemelor
culturale și religioase. De aceea, toți ortodocși aflați sub controlul patriarhie erau considerați
greci. Înființarea Exarhiei bulgare nu a fost primită deloc bine de greci, care își pierdeau
avantajele anterioare. Iar temerile lor s-au adeverit, deoarece ortodocșii au fost atrași de o
slujbă în limba slavonă, nu în limba greacă, iar bulgarii au câștigat teren în rândul populațiilor
slave creștine din Macedonia.
Serbia, la rândul ei, după ocuparea Bosniei și Herțegovinei de austro-ungari, nu se
putea orienta decât spre sud. Astfel Serbia a făcut eforturi îndelungate pentru a dovedi că
slavii macedoneni sunt, de fapt, sârbi. S-au făcut studii filologice și etnografice, s-au întocmit
statistici, s-au deschis consulate la Skopje, Salonic, Bitolia și Pristina și s-a lansat o masivă
campanie de propagandă.
Toți acești rivali se bazau pe organizații care activau pe teritoriul Macedoniei,
organizații pe de o parte culturale, care făceau propagandă, dar și organizații cu caracter
militar. Pe tot cuprinsul Macedoniei au apărut cete înarmate, care apelau la forță și teroare.
Ele atacau atât forțele otomane, cât și pe rivalii lor din cadrul altor organizații naționale. La
răscrucea veacului, situația din Macedonia era un adevărat haos.
În Plan cultural, bulgarii au înființat Societatea Chiril și Metodiu (1884); sârbii au
urmat, în 1886, cu Societatea Sf. Sava; greci aveau deja Societatea națională grecească. Cea
mai cunoscută era, însă, Organizația Revoluționară Macedoneană Internă (ORMI), fondată în
1893, la Salonic. Principalul ei scop era declanșarea unei mari rebeliuni macedonene, dar
mulți dintre membrii aveau strânse legături cu Bulgaria. Principala ei rivală era Organizația
Macedoneană Externă (Comitetul Suprem), înființată în 1895, care își asuma deschis intenția
de a obține anexarea Macedoniei la Bulgaria. Ea beneficia de sprijinul guvernului bulgar. De
altfel, problema macedoneană a reprezentat principala temă a politici bulgare până la primul
Război Mondial, care orienta politica externă și conflictele politice interne.
Între timp, ORIM a continuat să pregătească o revoltă generală, iar aceasta s-a
declanșat în august 1903. Revolta de Ilinden (ziua Sf. Ilie), a avut unele succese în Bitolia, dar
a fost reprimată de otomani. Ea a produs, totuși, intervenția lui Franz Iosepf și a lui Nicolae al
II-lea, care s-au întâlnit în octombrie 1903, pentru a discuta un program pentru Macedonia.
Printre alte reforme, se prevedea folosirea unor consilieri străini și a unei jandarmerii
controlată de marile puteri. De asemenea, Macedonia urma să fie divizată în districte pe
criterii etnice. Cu greu, abia în 1905, poarta a acceptat o supraveghere străină asupra
finanțelor din Macedonia.
Totuși, eșecul guvernului otoman de a controla situația din zonă era evident chiar
printre ofițerii armatei, iar revolta Junilor Turci a avut centrul chiar la Salonic, fiind purtată
de Armata a Treia Macedoneană.
9
Războaiele balcanice
După anexarea Bosniei-Herțegovina de către Austro-Ungaria, în 1908, Țarul Nicolae II
și Regele Italiei, Victor Emanuel III, s-au întâlnit în octombrie 1909, și au ajuns la un acord
privind interesele lor reciproce în Balcani, ceea ce a permis Italiei să intre în război împotriva
otomanilor în chestiunea controlului asupra zonei Tripoli. Dar dincolo de aceasta, întâlnirea a
încurajat statele balcanice să înceapă negocieri în vederea unei alianțe împotriva otomanilor.
Intenția inițială a rușilor fusese aceea de a pregăti un font contra monarhiei dualiste, dar
rezultatul a fost că a grăbit un război contra Porții și împărțirea definitivă a posesiunilor
otomane din Europa.
În cele din urmă, cu sprijinul activ al agenților ruși, guvernele balcanice au început să
semneze acorduri, care erau de fapt alianțe războinice împotriva otomanilor. Primul acord a
fost cel dintre Bulgaria și Serbia, în martie 1912. Documentul semnat era, în aparență, un
pact defensiv, dar o serie de clauze secrete prevedeau împărțirea teritoriului Macedoniei. În
cazul unei neînțelegeri în această privință, ambele părți erau de acord cu medierea țarului. A
urmat un acord între Grecia și Bulgaria, în mai 1912, dar fără prevederi teritoriale, iar în
octombrie Muntenegru s-a înțeles cu Serbia și Bulgaria. Toate aceste acorduri erau
cunoscute marilor puteri care nu erau dispuse să accepte o nouă criză răsăriteană, ba chiar
au transmis un avertisment în acest sens. A fost prea târziu. Pe 8 octombrie 1912,
Muntenegru a atacat Imperiul Otoman, fiind imediat asistat de aliații săi Grecia, Bulgaria și
Serbia.
Victoria asupra armatei otomane s-a dovedit a fi destul de ușor de obținut datorită
superiorității efectivelor aliate și a faptului că flota greacă a controlat mările pe toată durata
conflictului. Armata bulgară a purtat cele mai importante lupte și a trebui să țină piept
trupelor otomane în Tracia. Între timp, sârbii, muntenegrenii și grecii intrau în
controversatele teritorii albanez și macedonean. Muntenegrenii doreau să ocupe orașul
Shkoder, iar greci Ianina. De asemenea, grecii și bulgarii au pornit în marș către Salonic, cel
mai mare oraș al Macedoniei, pe care l-au ocupat pe 8 noiembrie.
După această evidentă prăbușire a puterii otomane, marile puteri au făcut presiuni
asupra beligeranților să pună capăt confruntărilor și să accepte termenii Tratatului de la
Londra. Posesiunile otomane în Europa erau reduse la Constantinopol și la o oarecare zonă
în jurul capitalei. Bulgaria primea Adrianopolul, iar Grecia primea Insula Creta. Dar marea
problemă a împărțirii Macedoniei a rămas nerezolvată. În plus, spre surprinderea aliaților
balcanici, care sperau să își împartă teritoriile albaneze, marile puterii insistau pe
constituirea unui stat albanez. Cele mai vocale erau Austro-Ungaria și Italia, care doreau să
împiedice Serbia de a avea deschidere la Marea Adriatică, prin ocuparea portului albanez
Durres. Pe de altă parte, în privința teritoriilor macedonene, Serbia și Grecia au ajuns la o
înțelegere privind împărțirea lor, în detrimentul Bulgaria, o altă pretendentă. Ba mai mult,
cele două au ajuns la un acord de sprijin reciproc în caz de război, fiind în contat simultan cu
România, Muntenegru și chiar Imperiul Otoman.
10
Sofia provocase gelozia și dușmănia foștilor aliați, dar nu avea susținători nici în
rândul marilor puteri. Cântărind greșit situația, guvernul bulgar a atacat Grecia și Serbia în
29/30 iunie 1913. Ia-u răspuns trupele muntenegrene, române și otomane care s-au
alăturat grecilor și sârbilor. Pe 31 iulie se semna deja un armistițiu.
Tratatul de la București din august 1913, a stabilit împărțirea Macedoniei și instituirea
unei Albanii independente. Serbia a ocupat fâșie din nordul Macedoniei. Apoi și-a împărțit
sangeacul Novi Pazar cu Muntenegru, ajungând să aibă graniță comună. Grecia a obținut
sudul Macedoniei și o parte din Epir, cu orașul Janina. Deși învinsă, Bulgaria a primit o fâșie
de circa 135 de km pe coasta Mării Egee. România și-a alăturat Sudul Dobrogei, iar Poarta
primea înapoi Adrianopolul.
Cele două războaie balcanice au pus capăt stăpânirii otomane în peninsulă, cu
excepția unei fâșii din Tracia și a Constantinopolului. Regimul Junilor Turci se arătase
incapabil să stopeze declinul Imperiului.
Moștenirea otomană
Chiar și cu Imperiul Otoman alungat teritorial din peninsulă, situația nu se schimbase
radical. Timp de 5 secole, locuitorii din Balcani trăiseră sun aceeași flamură, în aceeași lumi și
împărtășiseră valorile unei civilizații otomane diferită de Rusia Ortodoxă sau Austria catolică.
Mai multe elemente ale acestei civilizații au devenit parte integrantă a moștenirii balcanice.
11
Indiferent de cât de naționaliste se voiau statele balcanice, moștenirea otomană

atingea latura profundă a vieții fiecărui individ. Exemplu, cuvintele otomane intrate în
vocabularul tuturor limbilor balcanice. În 1966, la Sarajevo, a fost publicat un dicționar de
peste 600 de pagini cu cuvintele de origine turcă din limba sârbo-croată. Cucerirea otomană
și confruntările ulterioare dintre creștini și otomani au devenit marile teme ale literaturii
balcanice. Arhitectura otomană, cea a clădirilor publice, a moscheilor, podurilor, hanurilor,
birourilor administrației, cât și a caselor particulare, era o încântare pentru vizitatorii străini.
În ciuda înlăturării stăpânirii otomane, rămâne o numeroasă populație musulmană, în
Albania, în Bosnia, unde tradițiile otomane erau parte a moștenirii naționale.
Pe lângă acestea, Balcanii au moștenit și trăsături care s-au dovedit piedici serioase în
calea modernizării.
12
TEMA III
PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Declanșarea Războiului
Care dintre problemele balcanice puteau precipita declanșarea unui conflict atât de
devastator cum a fost Primul Război Mondial? Focarele periculoase din Peninsula Balcanică
erau tot chestiunile naționale nerezolvate și luptele politice interne, care creau instabilitate.
După alungarea stăpânirii otomane, celelalte revendicări naționale nu se mai puteau referi
decât la teritoriile stăpânite de Monarhia dualistă și, în cazul României cu Basarabia, la
Imperiul Rus.
Cea mai acută problemă de ordin național era cea a slavilor sudici din cadrul Austro-
Ungariei (croați și sloveni) și a relației lor cu statul sârb. Două orientări erau deja evidente în
cadrul acestor populații.
 Partidele croate susțineau unificarea teritoriilor pe care le considerau croate (Croația,

Slovania, Dalmația și Bosmia-Herțegovina) într-un stat național croat, dar într-un
proiect federal pe picior de egalitate cu Austria și Ungaria. Cum Biserica Catolică
urma să joace un rol important, acești naționaliști croați, îi priveau cu dispreț pe
sârbii ortodocși și se foloseau de superioritatea civilizației de origine habsburgică față
de cea a Serbiei ortodoxe, fostă posesiune otomană.
 Cea de a doua orientare era reprezentată de coaliția croato-sârbă, animată de
credința că sârbii și croații din Imperiu trebuie să acționeze împreună, pentru a nu
permite Vienei sau Budapestei să îi învrăjbească.
Guvernul sârb avea și el mai multe soluții.
 Putea continua eforturile din trecut pentru înființarea unei Serbii Mari, prin anexarea
ținuturilor considerate sârbești din cadrul Imperiului: Bosnia, Herțegovina,
Vojevodina, părți ale Croației, Dalmației și Slavoniei.
 Proiectul unei federații balcanice alcătuită din Serbia, Bulgaria, Muntenegru, slavii din
Austro-Ungaria (dacă se destrăma), eventual România și Grecia.
 Programul iugoslav, adică unirea tuturor sârbilor, croaților și slovenilor într-o singură
națiune.
Acest ultim program era și cel care se bucura de ce mai largă popularitate în rândul
societății, a politicienilor și a intelectualilor, fiind deopotrivă unul idealist, dar și pragmatic.
Un astfel de stat ar fi devenit evident o putere dominantă în Balcani. De aceea, după 1909,
Belgradul a devenit centru agitației politice și al forturilor culturale în vederea creării unui
mare stat slav de sud, ceea ce însemna, evident, dizolvarea Monarhiei Dualiste. Însă nimeni
nu se gândea care ar fi fundamentele unui asemenea stat, ceea ce a avut consecințe
dezastroase în perioada postbelică.
Aproape toate mișcările naționale din Balcani implicaseră o serie de elemente
conspirativ-revoluționare. Violența și teroarea, justificate printr-o retorică extrem-
13
romantică, au jucat un rol important în atingerea obiectivelor politice. Existau numeroase

societăți secrete cu stindarde, simboluri și jurăminte distincte, cu ceremonii sofisticate.
Multe dintre ele erau implicate în conspirații și atentate politice. Tineretul intelectual
balcanic era foarte atras de asemenea retorică și acțiune politică radicală. Toate aceste
facțiuni extremiste erau implicate în asasinate și acte de teroare pe care le considerau
expresii ale libertății. Printre tentativele lor de asasinat se număra și una împotriva
împăratului Franz Ferdinand, în timpul unei vizite în Bosnia, în 1910.
Pe de altă parte, instabilitatea politică din Serbia a agravat situația. Conflictul major
era cel între militarii sârbi și guvernul condus de Nikola Pasic. Armata era centrul unui
puternic entuziasm național, iar ofițerii considerau că guvernul civil, corupt și incompetent,
trăgea înapoi națiunea.
Pe fondul intensificării sentimentului național sârbesc, în 1911 a apărut Societatea
Unire sau Moarte, cunoscută mai mult drept Mâna Neagră, cu o conducere predominant
militară, condusă de colonelul Dragutin Dimitrijevic, șeful serviciului secret al marelui Stat
Major al armatei sârbe. Programul societății era unul pan-sârb și miza mai mult pe acțiunea
revoluționară decât cea culturală, deci trebuia să rămână secretă.
Evenimentul care a dus la dezlănțuirea Primului Război Mondial este cunoscut. Pe 28
iuie 1914, Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, și soția lui au fost asasinați la
Sarajevo. Vizita fusese prost organizată, fără a se lua măsuri de securitate corespunzătoare și
fără a se lua în seamă numeroasele avertismente că prințul putea fi victima unui atentat.
Asasinarea propriu-zisă a fost opera lui Gavrilo Princip, sârb, un reprezentant tipic al
tineretului revoluționar din Balcani.
Cei șase atentatori fuseseră ajutați în pregătirile lor de către Dimitrijevic și chiar
primiseră arme din arsenalul armatei sârbe. Chiar guvernul sârb primise rapoarte că viața
arhiducelui era în pericol, că se punea la cale un atentat sprijinit de oficiali sârbi, dar nu a
luat măsuri concrete, iar încercările reprezentantului sârb la Viena de a transmite un
avertisment nu au fost receptate corect.
Austro-Ungaria fusese mereu foarte sensibilă în privința influenței naționaliste pe
care vecinii o puteau avea pentru anumite populații din cadrul Imperiului. De pildă atracția
exercitată de un stat român pentru românii din Austro-Ungaria. În anii premergători
asasinatului, guvernul imperial descoperise dovezi privind legăturile dintre Serbia și slavii de
pe teritoriul dublei monarhii, ba chiar știa că Belgradul îi sprijinea. La nivelul guvernului
imperial convingerea era aceea că Serbia pusese la cale asasinatul și că era nevoie să
acționeze energic împotriva acesteia, chiar să îi declare război. Împăratul Franz Joseph și
premierul ungar Istvan Tisza s-au lăsat convinși și decizia de a declara război a fost luată.
Evident, aliatul din Tripla Alianță, Germania a fost și el consultat, iar Viena a primit un cec în
alb pentru a gestiona situația cu Serbia.
Prin urmare, pe 23 iulie Viena a transmis un ultimatum Belgradului, dar deoarece nu
își dorea neapărat negocieri, ci un război limitat cu Serbia, termenii ultimatumului au fot
redactați astfel încât să nu poată fi acceptați. El pretindea acțiuni energice împotriva
activităților anti-imperiale de pe teritoriul Serbiei și participarea reprezentanților de la Viena
14
la anchetarea asasinatului. Acest ultim punct nu a fost acceptat, astfel că la 28 iulie relațiile
diplomatice au fost rupte și războiul a început.
Imediat, au intrat în război Rusia, Germania, Franța, Anglia. Prin urmare, în august
1914, Europa e târâtă în ceea ce avea să devină Marele Război din cauza problemelor strâns
legate de Chestiunea Orientală și de mișcările de unificare națională din Balcani.
Războiul
Atunci când a devenit evident că războiul avea să fie unul de durată și de uzură, când
intrase în faza tranșeelor, cele două tabere beligerante au apelat la guvernele balcanice
datorită pozițiilor lor strategice și a armatelor destul de numeroase. Prin urmare, guvernele
balcanice s-au văzut curtate de ambele tabere și au profitate de ocazie pentru a obține cât
mai multe avantaje. În plus, fiecare dorea să se asigure că va alege tabăra victorioasă.
La începutul războiului situația Serbiei era extrem de dificilă atât militar cât și politic.
Cu o populație de 4.5 milioane, trebuia să lupte împotriva unui imperiu de 50 de milioane de
locuitori. Avea aliați puternici, dar aceștia erau departe și preocupați să apere propriile
granițe în fața atacurilor germane. Toată lumea se aștepta ca Austro-Ungaria să obțină o
victorie facilă și rapidă.
În ciuda îndoielilor anterioare, grupurile naționale din interiorul Imperiului Austro-
Ungar au rămas loiale și au luptat cu curaj. În plus, unele partide conservatoare sau partidele
clericale din Croația și Slovenia sprijineau un război contra sârbilor ortodocși. Chiar și
detașamentele de sârbi ale armatei austro-ungare au rămas loiale.
După începutul războiului, primul dintre statele balcanice care a ales o tabără a fost
Imperiul Otoman, semnând o înțelegere secretă cu Germania pe 2 august 1914. Strâmtorile
au fost închise blocând orice comunicare între Rusia și partenerii ei occidentali. În aceste
condiții, guvernul britanic a elaborat un plan controversat de forțare a deschiderii
strâmtorilor, responsabil fiind Winston Churchill, Lord al Amiralității. Dar aceste campanii din
Dardanele (februarie 1915) și de la Gallipoli (aprilie 1915-ianuarie 1916) au fost adevărate
dezastre militare pentru britanici și au afectat grav cariera politică a lui Churchill.
Acest eșec al aliaților a fost compensat de intrarea Italiei în război, în mai 1915. Deși
membră a Triplei Alianțe, Italia a rămas neutră în 1914, apoi a negociat cu ambele tabere
intrarea în război, pentru atingerea obiectivelor naționale și teritoriale: Sudul Tirolului,
Trentino, Trieste, Istria, cea mai mare parte a Dalmației o parte a teritoriului albanez, inclusiv
portul Vlore. Toate aceste teritorii erau locuite majoritar de albanezi, slavi sudici și germani.
Dacă Italia primea coasta dalmată, Serbia nu ar fi avut ieșire la mare, ceea ce era obiectivul
fundamental la Belgrad. Primind Dalmația și Istria, Italia ar fi controlat 700.000 de slavi
sudici. Din aceste motive Marea Britanie avea rețineri, la fel și guvernul rus care nu dorea să
facă concesii în detrimentul Serbiei. Dar necesitățile războiului aveau prioritate, iar Italiei i s-
a promis tot ceea ce a cerut. Acordul a fost unul secret și a fost semnat la Londra în aprilie
1915. În virtutea lui, Italia a declarat război Austro-Ungariei.
15
Următorul stat care a intrat în război a fost Bulgaria, cu țelul de a ocupa părțile
macedonene aflate sun stăpânirea Greciei și a Serbiei și sudul Dobrogei de la România,
pentru a reface hotarele de la San Stefano. Îmn Bulgaria părerile erau împărțite. Țara ieșise
din război, nu era pregătită militar, dar Regele Ferdinand și premierul V. Radoslav au insistat
pentru tabăra Puterilor Centrale, dat fiind că Antanta nu putea promite nimic Bulgariei. Prin
urmare, în septembrie 1915, Bulgaria a semnat cu acord cu Puterile Centrale prin care i se
promitea Macedonia și i se oferea mână liberă la achiziții teritoriale pe seama Greciei și
României.
Prinsă între armatele germană, austro-ungară și bulgară, Serbia nu a putut rezista și a
fost nevoit să își retragă armate, cu mari pierderi, spre marea adriatică, apoi să o evacueze în
Corfu unde se instalase un guvern sârb în exil, condus de prințul regent Alexandru și Nikola
Pasic. Muntenegru a avut o soartă asemănătoare fiind ocupată în ianuarie 1916. Prin
urmare, Puterile Centrale aveau o poziție avantajoasă în Balcani. Aliații se retrăseseră dela
Galipolli, Bulgaria și Imperiul Otoman era de partea lor, iar Serbia fusese învinsă. Doar o mică
armată aliată se afla la Salonic, dar fără mari posibilități de acțiune.
În această situație, România devenea extrem de importantă. Deși aliată a Puterilor
Centrale și cu un Rege, Carol I, de origine germană și care dorea respectarea acestui
angajament, Ion I. C. Brătianu era de o altă părere. Având convingeri filo-germane, acesta
voia să profite de situație pentru a obține avantaje pentru România. Guvernul putea negocia
cu ambele tabere. Armate era considerată una puternică, iar petrolul și grânele creșteau
importanța României. Încă din iulie 1914 Rusia promisese României Transilvania, iar
Germania Basarabia pentru a păstra neutralitatea. În lunile care s-au scurs de la începutul
războiului, România s-a apropiat de Antanta, semnând chiar o înțelegere cu Rusia care
permitea tranzitul proviziilor rusești spre Serbia, în timp ce transporturi similare ale
Germaniei către Imperiul Otoman au fost blocate. În plus, moartea lui Carol I și urcarea pe
tron a lui Ferdinand au cântărit din nou în favoarea Aliaților.
Românii au luat decizia de a intra în alianță abia în 1916, de teamă că neparticipând
la război vor fi dezavantajați la conferința de pace. Aliații, care aveau nevoie de sprijinul
României, au fost de acord cu pretențiile teritoriale ale lui Brătianu, unele chiar exagerate,
până la Tisza și Szeghed, ceea ce depășea mult granițele etnice. România a intrat în război în
august 1916 și a acționat în Transilvania, fără a se coordona cu comandamentul rus. Dar
situația pre frontul de Est s-a schimbat rapid, ofensiva rusă a eșuat iar armata s-a retras
rapid. În Transilvania, dar și în Dobrogea, forțele române au fost înfrânte, iar în decembrie
1916, Bucureștii erau ocupați, capitala mutându-se la Iași.
Întregul front de răsărit s-a prăbușit după evenimentele din Rusia. Revoluția din
martie și victoria bolșevicilor din noiembrie au dus la ieșirea rușilor din război și la încheierea
păcii de la Brest Litovsk, în martie 1918. În aceste condiții, părăsită de aliatul estic, România
avea o poziție imposibilă. Două mai multe schimbări de guvern, primul-Ministru Al.
Marghiloman a semnat Tratatul de la București, din mai 1918, cu Puterile Centrale cu
prevederi teritoriale și economice dramatice.
Intrarea Greciei în război a fost amânată cel mai mult din cauza dezbinării din țară.
Constantin I, urcat pe tron în 1913, era cumnat a lui Wilhelm II și își dorea o politică pro-
16
germană. Simpatizanții lui și ai Puterilor Centrale, își doreau o păstrare strictă a neutralității,
dat fiind că Grecia nu putea face față flotelor britanice și franceze din Mediterana, iar
Germania nu o putea ajuta. În schimb, Venizelos, era convins de victoria Aliaților și dorea să
profite pentru a obține avantaje teritoriale în Epir, Tracia, Vestul Anatoliei, insule din Egeea,
în special Dodecanz și Cipru. Aceste controverse aveau să dureze trei ani.
După intrarea Bulgariei în război, Aliații au făcut presiuni mai mari asupra guvernului
grec pentru a-i ajuta pe sârbi. Încă din octombrie 1915, la Salonic, se aflau true aliate, da
tensiunea dintre cele două orientări de la Atena era în creștere. Venizelos a instituit un
guvern separat la Salonic, recunoscut în decembrie 1916 de Marea Britanie. Mai mul, o flotă
britanică și franceză a fost concentrată în portul Piure. În iunie 1917 Constantin a abdicat în
favoarea celui de al doilea fiu, Alexandru, iar Venizelos s-a întors la Atena. În aceeași lună,
Grecia a intrat în război alături de Antanta.
Între timp, campaniile militare din nordul Franței, sosirea trupelor americane, eșecul
ofensivei germane din vara 1918 au inversat cursul războiului. În septembrie, armata aliată
de la Salonic a intrat în acțiune fără să întâmpine rezistență. La 29 septembrie guvernul
bulgar a capitulat, iar germanii s-au retras rapid din țară. Belgradul a fost cucerit în
noiembrie, iar trupele sârbești au ocupat Bosnia-Herțegovina și Voivodina. România a
reintrat în război la 10 noiembrie.
Imperiul Austro-Ungar s-a spart, iar la 1 decembrie 1918 s-a proclamat Regatul
Sârbilor, Croaților și Slovenilor. Imperiul Otoman capitulase deja la 30 octombrie.
Încheierea păcii și prevederile ei

După război, soarta peninsulei Balcanice a intrat din nou în mâinile marilor puteri
victorioase, care vor fi și autoarele tratatelor: Marea Britanie, Franța, Italia și Statele Unite.
Statele învinse Germania, Imperiul Otoman, Bulgaria și statele succesorale ale Imperiului
Austro-Ungar au fost excluse de la deliberări. Rusia bolșevică nu a participat la negocieri.
Delegați ai guvernelor învingătoare din Balcani – Grecia, România și statul iugoslav recent
instituit – au participat la o serie de întâlniri, dar deciziile majore au fost ale marilor puteri.
Națiunile victorioase aveau două căi de încheiere a păcii:

- Fundamentarea tratatelor pe principiile idealiste enunțate încă din timpul conflictului
de partidele socialiste, de guvernul bolșevic și de președintele W. Wilson în celebrele
sale 14 puncte. Scopul era semnarea unei păci juste, bazată pe autodeterminare și
reconciliere între vechii adversari.
- A doua cale, opusă ca obiectiv, prevedea aplicarea clauzelor secrete ale tratatelor din
timpul războiului și impunerea unei păci punitive învinșilor.
În peninsula Balcanică cele două principii referitoare la încheierea păcii intrau cel mai
mult în coliziune. Tratatele de pace au preferat, în general, a doua variantă, oferind
învingătorilor ceea ce au cerut, dar împachetând totul într-un discurs idealist al
autodeterminării și al echității. A fost una dintre cauzele încrâncenării din perioada
interbelică.
17
Dintre statele balcanice, învingătoarea incontestabilă la masa tratativelor a fost

România. Reintrând în război cu puțin înainte de capitularea Germaniei, guvernul lui Ionel
Brătianu a pretins teritoriile promise prin tratatele cu Aliații din 1916, chiar dacă încheiase o
pace separată cu Germania. La momentul Conferinței, armatele române se aflau în toate
aceste teritorii, dar și Basarabia.
Conform tratatelor, România a primit Basarabia, Bucovina, Transilvania, Crișana,
Banatul. Banatul a fost împărțit cu noul stat iugoslav. La momentul trasării frontierei cu
Ungaria, Brătianu a iscat un adevărat conflict, solicitând ca granița să fie pe râul Tisa, deci
anexând un vast teritoriu din Ungaria. Pretențiile românilor nu au fost satisfăcute în așa
măsură, dar totuși, 1,7 milioane de maghiari deveneau cetățeni ai României. După acest
succes teritorial, dezavantajul era acela că minoritățile naționale reprezentau acum 28% din
populația României, ceea ce îi va complica politica internă.
Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, din 1929, Iugoslavia, a intrat în război cu
obiectivul de a dobândi Bosnia-Herțegovina, ieșire la Marea Adriatică și o serie de teritorii
ale Austro-Ungariei. Un Comitet Iugoslav, care funcționa deja la Londra, își stabilise ca
sarcină unirea tuturor slavilor de sud într-un singur stat. În 1917 s-a ajuns la un acord potrivit
căruia slavii sudici din monarhia dualistă urmau să se unească cu sârbii pentru a forma un
stat condus de dinastia Karagheorghevici. Nu s-a luat nicio decizie privind problema crucială
a formei de organizare politică și administrativă, pe baze federale sau centralizate. Acest
pact a fost susținut și de un comitet muntenegrean de la Paris, format tot din emigranți.
În octombrie 1918, la Zagreb s-a format un Consiliu Național al Slovenilor, Croaților și
Sârbilor, care a votat ulterior în favoarea unirii cu Serbia și Muntenegru. La 1 decembrie,
prințul regent Alexandru a acceptat propunerea Consiliului Național, în ciuda opoziției
regelui Nicolae. Graba cu care s-a acționat era cauzată și de perspectivele reale ca teritoriile
slavilor sudici să fie împărțite de Italia, chiar Austria și Ungaria.
În privința Albaniei, guvernul central se prăbușise total în timpul războiului, teritoriul
fiind ocupat în întregime de Grecia, Serbia, Muntenegru și Italia. După multe controverse, la
conferința de pace, Italia a acceptat să se revină la configurația teritorială din 1913, dar a
rămas nerezolvată problema unui guvern național albanez stabil.
Ca putere învinsă, Bulgaria nu se putea aștepta decât la cedări teritoriale. Regele
Ferdinand abdicase, în octombrie 1918, în favoarea fiului său, Boris al III-lea, iar guvernul lui
Alexandru Stamboliski a semnat tratatul de la Neuilly. Bulgaria trebuia să cedeze zone din
Vestul Traciei către Grecia și mai multe regiuni către Serbia. Despăgubirile erau calculate la
450 milioane dolari, iar efectivele militare trebuiau să fie reduse.
În privința Greciei, stat învingător, soarta ei va fi marcată de evenimentele din
Anatolia. Potrivit tratatului de la Neuilly, primea teritorii de la Bulgaria, în Tracia; potrivit
tratatului de la Sevres primea de la Imperiul Otoman insulele strategice Imbros și Tenedos,
plus dreptul de a ocupa o zonă din jurul Izmirului. Cu excepția zonelor din Tracia, celelalte
câștiguri au fost anulate în urma campaniei militare din Anatolia.
18
Căderea Imperiului Otoman. Republica Turcă

Un rezultat fundamental al Războiului a fost căderea Imperiului Otoman și înlocuirea
lui cu Republica Turcă, un stat național laic. După al doilea război balcanic, junii turci au
rămas la putere conducând statul ca o dictatură partinică.
După pierderea teritoriilor creștine din Balcani, imperiul, deși cuprindea numeroase
minorități creștine, precum armenii, era preponderent islamic. Cu toate acestea, în politica
internă, accentul s-a mutat de pe otomanism, care se stingea, nu pe islam sau doctrine
panislamice, ci pe naționalismul turc. Acest curent s-a manifestat chiar în practicile
religioase, unde s-a constatat o tendință de înlocuire a limbii arabe în rugăciuni, cu limba
turcă. Măsuri de laicizare au fost luate și pentru instituțiile musulmane, menite să limiteze
influența religiei, cu efecte vizibile în justiție și educație. Naționaliștii turci urmau, deci,
aceeași cale ca și omologii lor balcanici, reformele regimului Junilor Turci erau copiate după
cele occidentale. Pentru aceasta s-a apelat și la experți străini.
Aliate cu Germania în timpul Primului Război Mondial, forțele otomane au adoptat o
atitudine în general defensivă. Obiectivele guvernului turc țineau de recuperarea pierderilor
suferit în Balcani și nu numai. Dorea să recucerească Macedonia, Tracia și Caucazul, să
recapete controlul asupra Egiptului și insulei Creta și avea o serie de planuri pan-turanice cu
privire la populațiile turcice din Caucaz și Asia Centrală. Dar, aflat într-o alianță cu Bulgaria,
Imperiul a trebuit să își restrângă mult din obiectivele balcanice.
Însă Imperiul era în descompunere. Armata sa lupta neîntrerupt din 1911, epidemiile
făceau ravagii, iar proasta aprovizionare cu alimente și armament i-au scăzut capacitatea de
luptă. O armată britanică înainta deja în teritoriile arabe, iar o forță aliată era cantonată la
Salonic. Aliații germani și austro-ungari erau în fața unei înfrângeri, prin urmare, în
octombrie 1918, otomanii au capitulat. Trupele aliate de la Salonic au traversat Tracia și au
intrat în Constantinopol, orașul fiind ocupat de britanici, francezi, italieni și americani.
Potrivit capitulării necondiționate, aliații puteau opera pe tot cuprinsul țării,
Strâmtorile erau deschise inclusiv pentru trecerea navelor de război, iar o flotilă a sosit în
Strâmtori în noiembrie, zonele din Anatolia revendicate prin acorduri secrete în timpul
războiului au fost ocupate de aliați. Constantinopolul era guvernat de o înaltă Comisie
dominată de britanici. Ținuturile arabe au fost scoase de sub autoritatea otomană și puse
sub control francez și britanic; Grecia a ocupat aproape toată Tracia și regiunea Izmir, în timp
ce armenii și kurzii din Anatolia erau foarte activi, cerând formarea unor state autonome.
În fața acestui dezastru, în iulie 1918 pe tron urcă un nou sultan, Mehmed al VI-lea
Vahideddin, care, împreună cu marele vizir Tevfik Pașa, au ales calea colaborării cu aliații.
Dar guvernul și ocupanții britanici era nepopulari, iar naționaliștii turci nu mai aveau nimic
de pierdut. Teritoriul era împărțit, guvernul era incompetent și o marionetă a britanicilor.
Dar mai mult, această mișcare națională avea acum și un lider nou și talentat. Mustafa Kemal
s-a dovedit a avea o mare abilitate politică, a reușit să reconcilieze facțiunile disidente și să
creeze o bază comună de cooperare.
Mișcarea națională turcă a avut o atitudine foarte realistă și nu a considerat
pierderea teritoriilor arabe ca o chestiune vitală, ci a preferat să se concentreze pe păstrarea
19
teritoriului din Anatolia. Aici, mizele erau împiedicarea formării unui stat kurd sau armean și
blocarea tentativei Greciei de a ocupa zona Izmir. Problema armeană a fost rezolvată prin
negocieri cu guvernul sovietic, care se arăta favorabil naționaliștilor turci. Kurzii nu se
bucurau de sprijin internațional și au fost supuși cu lejeritate. Mai dificil de gestionat era
amenințarea Greciei în Anatolia, trupele ei fiind transportate în regiune cu navele britanice,
franceze și americane. Sosirea aceste armate străine, creștine, i-a ajutat pe naționaliști,
ducând la unirea mai multor grupări anterior rivale și creșterea sentimentului național.
O adunare națională care a avut loc la Sivas, în septembrie 1919, și la care au
participat reprezentanți din toată Anatolia, a adoptat un program care cerea apărarea
integrității teritoriului, eliberarea de controlul străin al ocupanților. Deocamdată autoritatea
sultanului nu era contestată, dar Mustafa Kemal și-a stabilit centrul operațiunilor la Ankara.
Între timp, autoritățile de ocupație au acceptat organizarea de alegeri, în toamna
1919, în urma cărora naționaliștii au câștigat majoritatea locurilor din Parlament.
Parlamentul a acceptat programul de la Sivas, numit Pactul Național, care insista pe
integritate teritorială, dar puterile de ocupație nu au fost de acord. Liderii naționaliști au fost
arestați, iar la Constantinopol s-a instituit legea Marțială. Adunarea a fost dizolvată.
De acum Ankara devine centrul naționaliștilor, aici se constituie un guvern, iar mulți
dintre membrii adunării dizolvate se retrag aici. O Mare Adunare Națională a fost organizată
în aprilie 1920, care l-a ales pe Mustafa Kemal ca președinte, iar pe Ismet Inonu ca lider al
armatei. În ianuarie 1921 a fost proclamată și o constituție.
Între timp, guvernul de la Constantinopol controlat de aliați a semnat Tratatul de
Pace de la Sevres, cu prevederi dramatice pe care guvernul sultanului le-a acceptat. Imperiul
era dezmembrat în câștigul creștinilor balcanici, al populațiilor arabe și al aliaților. Interesele
și autodeterminarea turcilor erau ignorate. Chiar și o parte a Anatoliei era împărțită între
învingători. În estul ei se forma un stat armean independent și unul autonom numit
Kurdistan. Grecia primea o parte din Tracia, Izmirul și o zonă adiacentă. Strâmtorile erau
internaționalizate. Britanicii și francezii privind teritoriile arabe. Italia primea Insulele
Dodecanese.
Mai mult, cu acordul aliaților, armata greacă deja aflată în Anatolia a început să își
mărească zona de control, atacând, începând cu martie 1921 chiar Ankara. Dar trupele
naționaliștilor turci au rezistat, iar grecii au trebuit să se retragă spre Vest.
Pe plan diplomatic, Mustafa Kemal a semnat un tratat de prietenie cu guvernul
sovietic, în martie 1921, acesta din urmă respingând prevederile Tratatului de la Sevres.
Acest pact stabiliza situația în Estul Anatoliei, iar guvernul sovietic a continuat să îi
aprovizioneze pe naționaliștii turci cu arme și muniție.
Mustafa Kemal a profitat și de neînțelegerile din rândul aliaților, atunci când, în
octombrie 1921, Franța și Italia au recunoscut guvernul de la Ankara și s-au retras din
Anatolia. Doar Marea Britanie și Grecia mai susțineau guvernul sultanului.
Regimul lui Kemal se confrunta și cu alte probleme. Era foarte dificil de organizat o
administrație într-un oraș, Ankara, care nu avea facilitățile unei capitale: clădiri oficiale,
sistem de comunicații. Prima urgență era organizarea unei ofensive care să îi alunge pe greci
20
din Anatolia. Declanșată în august 1922, ea a fost încununată de succes, iar în septembrie,
Izmirul era eliberat. Armata greacă a așteptat în zadar ajutorul britanic, și a fost nevoită să se
retragă, împreună cu mii de civili greci, spre mare.
După cucerirea Anatoliei, armata lui Kemal s-a îndreptat spre Tracia, împotriva
trupelor britanice din zona Strâmtorilor și de la Constantinopol. În cele din urmă s-a semnat
un armistițiu, la Mudanya, în octombrie 1922. Era un succes pentru turci, care asigura
menținerea regimului de la Ankara și deschidea calea revizuirii Tratatului de la Sevres.
După desființarea sultanatului, Mehmed al VI-lea a fugit la bordul unei nave de război
britanice. Fostul guvern otoman se prăbușise, iar noul regim era recunoscut pe plan
internațional. Republica Turcia a fost proclamată oficial în octombrie 1923, având o nouă
constituție. Mustafa Kemal rămânea președinte, iar Ismet Inonu, prim-ministru.
Între timp, a fost negociat și a fost semnat un nou tratat de pace la Laussane, în
1923. Inonu, un foarte abil negociator, nu a insistat pentru păstrarea Siriei, Mesopotamiei și
Egiptului, dar a reușit să apere teritoriile din Anatolia și Tracia. În privința strâmtorilor, căile
navigabile rămâneau internaționalizate, puse sub controlul unei comisii internaționale, al
cărui președinte erau un reprezentant al Turciei. Abia prin Tratatul de la Montreux, din
1936, Turcia recăpătat suveranitatea totală asupra Strâmtorilor.
21
TEMA IV
REGIMURILE BALCANICE AUTORITARE ȘI ÎNCEPUTUL CELUI DE AL
DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Instituirea regimurilor balcanice autoritare

Pe lângă adaptarea politicii lor pentru a face față provocărilor relațiilor
internaționale, statele balcanice au fost nevoite să facă față efectelor dezastruoase ale crizei
economice. Ea a fost o povară în plus pentru guvernele din Balcani, care nu reușiseră
performanțe economice notabile nici măcar în perioade mai prospere. Dar la începutul anilor
30, întrebarea care se punea era aceea dacă aceste noi probleme economice vor constitui o
presiune prea mare pentru sistemele lor parlamentare, oricum șubrezite de fragmentarea
partinică, de rivalitățile politice și corupție. La începutul anilor 30, deja Alexandru în
Iugoslavia și Boris în Bulgaria își asumaseră roluri politice dominante în toate sferele statelor
lor. Tendința pentru un sistem din ce în ce mai autoritar era evidentă.
La vremea respectivă Uniunea Sovietică și Italia ofereau modele alternative de
organizare politică, socială și economică. Dar societatea balcanică a respins modelul
comunist și s-a temut de răspândirea acestui. Fascismul era altceva. Italia exercita deja o
influență majoră asupra relațiilor externe din regiune. Fascismul italian ca doctrină, prezenta
câteva puncte de atracție. Era extrem de naționalist și se baza pe menținerea structurilor
sociale tradiționale. Faptul că instituțiile reprezentative și drepturile civile erau abolite nu era
o îngrijorare în zona Balcanilor, unde majoritatea populației nu beneficiase practic niciodată
de avantajele unei democrații ca la carte. Mai mult, în viziunea balcanicilor, regimurile
autoritare aveau avantajul de a pune capăt disputelor dintre partide. Dictatura putea realiza
coeziune socială în momente de criză. Nu în ultimul rând, mișcarea fascistă era împănată cu
tot soiul de ceremonii, saluturi, cântece, uniforme și un naționalist simplist care exercita o
mare atracție.
Cu toate acestea, guvernele balcanice nu au adoptat neapărat modelul fascismului
italian sau al nazismului german. Doar Garda de Fier din România avea trăsăturile unui
veritabil partid fascist, dar și acesta cu particularități românești. În Grecia, generalul Iannis
Metaxas a fost singurul lider politic din Balcani care avea o poziție similară cu cea a lui
Franco sau Mussolini. Regimurile autoritare balcanice din anii 30 au însemnat mai degrabă o
revenire la secolul XIX, la epoca în care conducerea fiecărei națiuni se afla în mâinile
monarhului și a consilierilor lui apropiați. Nu au existat mișcări politice de masă pentru
susținerea acestor regimuri, ele nu au încercat să schimbe relațiile sociale, economice sau
politice tradiționale. Sarcina principală a acestor regimuri era aceea de a menține
integritatea statului, într-o vreme de tensionare a relațiilor internaționale. Cu excepția
Greciei, guvernarea a fost preluată de rege, care a decis totul în privința politicii statului.
Înainte de anii 30 existau deja dictaturi regale în Albania lui Zog și în Iugoslavia sub
Alexandru. Vor urma România și Bulgaria.
22
Iugoslavia
În loc să satisfacă cererile croaților și ale altor opozanți, regele Alexandru a ales o cu
totul altă direcție atunci când, în ianuarie 1929, a suspendat constituția și a instituit o
dictatură personală. Puterile lui erau practic nelimitate. El conducea armata și întreaga
administrație de stat, numea cei mai înalți funcționari. Partidele politice și organizațiile
sindicale au fost desființat, iar garantarea libertăților civile a dispărut. Administrația
centralizată rigidă a fost păstrată, dar țara a fost împărțită în nouă provincii numite
banovine, astfel trasate încât să slăbească loialitățile tradiționale și naționale. Ele nu aveau
nici un drept de autonomie locală. Întreaga acțiune a fost justificată de nevoia de a crea un
sentiment de unitate supranațională, iugoslavă, de unde și schimbarea numelui țării. De fapt,
aceste măsuri au dus la sporirea dominației sârbești.
În septembrie 1931, Alexandru a emis o nou Constituție, care să acopere juridic noua
sa dictatură. Ea stabilea un legislativ bicameral, dar în care Regele numea jumătate din
membrii Camerei Superioare; votul nu mai era secret; Adunarea nu putea emite legi în mod
independent. A fost permisă o oarecare activitate politică, strict supravegheată, dar toate
partidele naționale sau regionale au fost interzise. Pentru a funcționa, un partid trebuia să
demonstreze că are un număr suficient de susținători în toate districtele, ceea ce făcea
aproape imposibil ca slovenii, croații sau alte grupuri naționale să poată depune candidaturi.
Partidul Național Iugoslav, aflat la guvernare, domina viața politică.
Desigur că au existat și forme de opoziție, mai ales din partea Partidului Țărănesc
Croat, al cărui lider chiar a fost arestat și închis. Dar măsurile îi afectau în egală măsură pe
sârbi, croați și alte grupuri naționale. Macedonenii, albanezii, cei bănuiți de comunism,
croații au trecut prin vremuri foarte dificile.
Pentru a scăpa, mulți lideri politici au ales să emigreze. Cel mai controversat politician
croat, Ante Pavelic, a părăsit țara în 1929 și a organizat cu sprijinul lui Mussolini mișcarea
Ustaša (Insurecția), al cărui centru se afla în Italia. Obiectivul organizației era de a obține
independența Croației prin mijloace revoluționare și violente. Mussolini, la rândul lui s-a
folosit de Ustaša ca armă a arsenalului lui politic pentru a amenința Belgradul, dar atunci
când a reușit să ajungă la o înțelegere cu guvernul iugoslav, nu a ezitat să suprime activitatea
lui Pavelic.
Dictatura lui Alexandru a beneficiat de sprijinul Franței și al Micii Antante. Deciși să
păstreze sistemul de la Versailles, liderii francezi considerau că o conducere centralizată ca
cea a lui Alexandru putea întări militar Iugoslavia. Dar în octombrie 1934, când Regele
Alexandru și ministrul de Externe francez, Louis Barthou, au fost asasinați, alianța cu Franța a
luat sfârșit. Asasinul era un macedonean, dar actul făcea parte dintr-o conspirație ce avea
legături cu Ustaša. Noul Rege a devenit fiul lui Alexandru, Pentru al II-lea, dar care avea doar
11 ani. S-a format o regență condusă de vărul lui Alexandru, prințul Paul, iar premier a
devenit Bogoljub Jevtic.
Noul regent nu avea o fire dictatorială, dar era convins că sarcina lui este aceea de a
păstra unitatea statului până la majoratul lui Petru. A ezitat, prin urmare să introducă
schimbări constituționale majore, dar nici nu dorea să mențină intact sistemul autoritar
anterior. Cu toate acestea, o anumite relaxare s-a simțit: au fost eliberați lideri politici
23
anterior arestați, supravegherea polițienească a devenit mai laxă, cenzura s-a relaxat,
partidele și-au reluat o parte din activități. Partidul Țărănesc Croat s-a aliat cu opoziția
sârbească pentru a contracara partidul de guvernământ.
Un guvern instaurat în iunie 1935, condus de Milan Stojadinovic, a păstrat puterea
timp de trei ani și a adus o oarecare stabilitate. El era susținut de Partidul Radical Sârb, de
musulmanii bosniaci și de Partidul Popular Sloven. Toți formau Uniunea Radicală Iugoslavă.
S-a încercat o colaborare chiar cu croații, dar orice reconciliere era imposibilă din moment ce
guvernul dorea să păstreze integritatea statului și Constituția din 1931.
În politica externă au fost stabilite legături mai strânse cu Italia și Germania.
Stojadinovic, adoptase o serie de simboluri ale mișcării fasciste, tineri îmbrăcați în cămăși
verzi, grupări de orientare fascistă precum Ustaša, dar și un grup sârb, Mișacrea Națională
Iugoslavă, condusă de Dimitrie Ljotic, cunoscută sub numele de Zbor (Regruparea). Era o
grupare puternic centralizată, naționalistă sârbească și avea ca obiectiv instituirea unui
regim corporatist ca cel din Italia.
Conflictele naționale au continuat să domine viața politică în această perioadă.
Încercând să liniștească opinia publică din Croația, guvernul a încheiat o înțelegere cu
Vaticanul, în care erau stabilite privilegiile Bisericii Catolice, punând-o pe picior de egalitate
cu cea ortodoxă. Mișcarea a stârnit un val de proteste și din partea clerului ortodox, care
reclama că Biserica Catolică va fi privilegiată, iar ei nu erau dispuși să piardă poziția lor
dominantă ca biserică națională. Proiectul a fost retras, dar disputa dintre ortodocși și
catolici a reapărut violent în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Situația internațională devenea tot mai complicată. După martie 1938, după
realizarea unirii dintre Austria și Germania, acesta din urmă a ajuns să aibă graniță comună
cu Iugoslavia. Acordul de la Munchen, demonstrase că sprijinul occidental nu era de nădejde
contra Axei, iar relațiile italienilor cu facțiunile disidente croate erau cunoscute.
Liderii croați nu renunțau la ideea unui stat federal, în schimbul formulei actuale
centralizate. Întreaga opoziție, nu doar cea croată, cerea organizarea ui Adunări
Constituante pentru reformarea statului. Dar regentul Paul refuza să inițieze o asemenea
mișcare până la majoratul lui Petru.
Un nou guvern instalat în februarie 1939, condus de Dragisa Cvetkovic, a avut ca
obiectiv încheierea unui acord cu opoziția croată. Negocierile s-a derulat sub amenințarea
evenimentelor internaționale, iar acordul s-a semnat în august 1939. Sporazum-ul
(Înțelegerea) prevedea reorganizarea Iugoslaviei, cu o Croație având un statut autonom.
Această regiune autonomă avea o populație de 4,4 milioane de oameni, din care 860.000
erau sârbi. Croația autonomă ocupa circa 30% din teritoriul țării, avea o adunare proprie,
numită sobor, iar șeful executivului, banul, era numit de rege, dar subordonat adunării.
Croația depindea de Belgrad numai în privința apărării, a relațiilor externe, a transporturilor,
dar se autoguverna în aproape toate celelalte domenii.
Dar celelalte probleme naționale, altele decât cea croată, rămâneau nerezolvate.
Slovenii, musulmanii, albanezii, macedonenii avea nemulțumiri asemănătoare.
24
România
În anii 30, Regele este centrul puterii politice în stat. Inteligent și fără scrupule, Carol
II a reușit să manevreze clasa politică și să domine sistemul. Și-a menținut controlul prin
schimbări dese ale guvernului. Între 1930-1940 au existat 25 de cabinete diferite, 18 prim-
miniștri, 61 de miniștri. A fost păstrat sistemul potrivit căruia mai întâi era numit guvernul,
iar apoi erau organizate alegeri, partidul de la guvernare beneficiind din plin de sprijinul
instituțiilor de forță. Cel mai stabil guvern a fost cel al lui Gheorghe Tătărescu (ianuarie 1934-
decembrie 1937).
În această perioadă, Garda de Fier a fost singurul partid politic din Balcani cu un
program asemănător cu cel al unor mișcări fasciste europene și care s-a bucurat de o mare
popularitate.
În alegerile care au avut loc în decembrie 1937, PNL condus de Gheorghe Tătărescu a
obținut 37,9%; PNȚ 20,4%; Garda de Fier 15,5%; Partidul Național Creștin, condus de
Octavian Goga, 9%. Acestuia din urmă i-a cerut Regele să formeze cabinetul, un cabinet care
a durat până în februarie 1938.
Abia de acum Regele își asumă puteri dictatoriale. Corupția, dezordinea internă,
amenințarea externă l-au determinat pe Carol II să instituie o dictatură regală, cu Patriarhul
BOR, Miron Cristea ca prim-ministru. Constituția din februarie 1938, îi acordă Regelui puteri
depline. Sistemul administrativ a fost reorganizat cu înființarea a 10 ținuturi conduse
centralizate de rezidenți regali. În decembrie Regele și-a organizat propriul partid, Frontul
Renașterii Naționale, iar multe din temele legionarilor au fost preluate de guvern: munca,
patriotismul, religia, demnitatea personală.
În paralel, însă, au fost luate măsuri contra Gărzii de Fier. În aprilie 1938, Corneliu
Zelea Codreanu a fost arestat și condamnat la 10 ani de închisoarea. În octombrie 1938, el și
alți 12 apropiați au fost împușcați sub pretextul unei tentative de evadare. Noul lider
legionar a devenit Horia Sima, iar în septembrie 1939, Armand Călinescu, un apropiat al
Regelui a fost asasinat.
Bulgaria
În mai 1934, o lovitură de stat condusă de colonelul Damian Velcev a dus la preluarea
controlului asupra guvernului de către Liga Militară. Nu era pentru prima dată când ofițerii
din armata bulgară răsturnau un guvern civil pe care îl considerau incompetent. Liga militară
era sprijinită și de asociația civilă Zveno (Legătura), condusă de un ofițer în rezervă Kimon
Gheorghiev. Ei se considerau un grup de elită, puțin numeros, menit să asigure o conducere
luminată. În viziunea lor, rolul partidelor și al parlamentului erau încheiate.
Prin urmare, ajunși la putere, programul Zveno a fost pus în aplicare. Gheorghiev a
devenit șeful guvernului, dar Velcev nu și-a asumat nici un rol oficial. Constituția a fost
abolită, partidele și sindicatele au fost desființate, a fost convocată o adunare, dar membrii
ei erau numiți, iar regimul guverna prin decrete. Cei doi lideri nici nu au încercat să își
formeze o organizație politică de masă pe care să se bazeze.
25
În politica externă, asemenea majorității bulgarilor, Zveno considera că macedonenii

sunt bulgari. S-a încercat o apropiere de Franța și cu Mica Antantă. În 1934 au fost stabilite
relații oficiale cu Uniunea Sovietică.
Dar această conducere a Bulgariei sufere de pe urma lipsei unei baze politice care să
o sprijine, nu avea un partid politic sau o organizație națională, programul ei nu se bucura de
popularitate. Mai mult, Liga Militară era dezbinată în privința politicilor de urmat. Toate
acestea i-au permis regelui Boris III-lea să organizeze, în ianuarie 1935 o lovitură de stat
sângeroasă pentru a-l îndepărta pe Gheorghiev. În aprilie, Regele a pus țara din nou sub
control civil și a desființat Liga Militară. Bulgaria avea și ea acum o dictatură regală. A fost
aleasă totuși o adunare, dar cu rol consultativ.
Grecia
După ce a experimentat o perioadă republicană, dar extrem de instabilă politic,
Grecia a revenit la monarhie în noiembrie 1935, când Regele Ghiorghios al II-lea s-a întors la
Atena. El l-a însărcinat cu formarea guvernului pe Ioannis Metaxas, fost ministru de război.
Ajuns la putere, Metaxas a suspendat lucrările adunării, apoi a luat măsuri împotriva
sindicatelor și a liderilor acestora. Partidul Comunist și aliații acestora au încercat să
organizeze o opoziție, inclusiv prin organizarea de greve, ceea ce i-a oferit lui Metaxas
pretextul de a prelua controlul în întreaga țară. La 4 august 1935, Ghiorghios al II-lea a fost
de acord cu instaurarea unei dictaturi, da nu a regelui ci a generalului Metaxas A fost
declarată starea de urgență, Adunarea a fost dizolvată, iar generalul era în același timp
premier, ministru al Afacerilor Externe, al Apărării, iar din 1938 și al Educației.
Guvernul lui Metaxas a fost cunoscut ulterior drept Regimul de la 4 august, data
instalării lui. Ca orice regim dictatorial, el a trecut imediat la suprimarea oricărei opoziții.
Partidele au fost scoase în afara legii, iar liderii lor au fost întemnițați sau nevoiți să declare
loialitate față de noul regim. Partidul Comunist a trecut în ilegalitate, iar presa a fost strict
supravegheată; la fel și educația.
Regimul a fost preocupat de îmbunătățirea stării forțelor armate. A fost achiziționat
armament nou pentru armată, marină și aviație, iar fortificațiile de la frontiere au fost
refăcute. S-au făcut stocuri și provizii pentru eventuala stare de război. De aceea, în 1940
când invazia italiană s-a produs, grecii au rezistat.
Regimul lui Metaxas semăna în multe privințe cu cel din Italia sau Spania. Generalul
și-a luat titlul de Archigos, conducătorul. Mișcarea lui avea uniforme, sloganuri, saluturi și
cântece proprii. Ca program ea a adoptat unul extrem de naționalist. Se punea accent pe
obișnuitele virtuți conservatoare ale familiei, pe religie, stabilitate și pe ordinea socială. A
fost înființată o Organizație Națională a Tineretului. Susținătorii regimului declarau că există
trei mari perioade în istoria Greciei: clasică, bizantină și Regimul de la 4 august.
26
Relațiile interbalcanice
Un alt aspect negativ al vieții Balcanilor în această perioadă a fost eșecul în a construi
o bază fermă pe care statele să poată coopera între ele și să reziste intervenției Marilor
Puteri. Guvernele balcanice ar fi avut acum șansa să își pună la punct relațiile reciproce și să
instituie un fel de front pentru a-și apăra interesele în regiune.
Dar ura din trecut juca încă o pondere prea mare. Toate statele din Balcani dețineau
teritorii râvnite sau contestate de vecini, iar aceste dispute au avut prioritate față de nevoia
de reconciliere. Albania avea pretenții asupra Epirului grecesc și a districtului Kosovo din
Iugoslavia. Bulgaria nu acceptase niciodată cedarea Traciei sau a Sudului Dobrogei, crezând,
în plus, că macedonenii sunt bulgari. Grecia a avea pretenții asupra Sudului Albaniei, avea
dispute cu Iugoslavia priind utilizarea portului Salonic care era ieșirea la mare pentru
Macedonia. Guvernul român era acut conștient că trebuie să apere Basarabia, Bucovina,
Transilvania și Dobrogea. Iugoslavia trebuia să țină piept unor pretenții asupra teritoriilor cu
populație albaneză, macedoneană sau maghiară.
Mica Antantă (Mica Înțelegere), înființată în 1920-1921 de România, Iugoslavia și
Cehoslovacia era un instrument al diplomației franceze și era orientată împotriva maghiarilor
și bulgarilor, deci nu putea servi ca platformă de reconciliere în Balcani. Abia în anii 30 s-au
făcut eforturi mai consistente în acest sens. Ca dovadă, în octombrie 1930, la Atena, a avut
loc prima Conferință Balcanică. A fost o întrunire mai degrabă neoficială și cu caracter
cultural, academic, poate și politic, la care au participat reprezentanți din Grecia, Iugoslavia,
România, Turcia. Albania și Bulgaria nu au participat. Antanta Balcanică, cum a devenit
cunoscută a semnat și un acord de securitate și consultare reciprocă, în februarie 1934, dar
mare problemă a acesteia era că nu oferea nici un fel de protecție reală împotriva implicării
marilor puteri în peninsulă. Niciuna dintre membrele Antantei Balcanice nu era dispusă să
apere interesele altei membre, într-o confruntare directă cu o mare putere. Grecia, de pildă,
nu avea deloc intenția să se implice într-un conflict italo-iugoslav; Turcia nu putea să acorde
asistență României împotriva Uniunii Sovietice. În acest context, înțelegerile nu puteau avea
o utilitate reală. Ele puteau fi valorificate numai în cazul unui atac al Bulgariei, ceea ce era
puțin probabil.
Prin urmare, statele balcanice au fost incapabile să găsească o bază solidă de
cooperare, iar situația s-a agravat pe măsura ascensiunii Germaniei și Italiei. După ieșirea
Franței din ecuația Europei de Est, deci și a Balcanilor, aceste guverne au trebuit să își
reorienteze politica externă.
Succesele Axei
Pe măsură ce Germania și puterile Axei deveneau tot mai active, iar Franța și Marea
Britanie eșuau în a-și onora angajamentele față de Estul Europei, statele balcanice nu au mai
avut o orientare externă fermă și au fost nevoite să își reconsidere relațiile cu marile puteri,
să recurgă la diverse manevre între blocuri rivale. Niciunul dintre guverne, nici măcar cele
revizioniste nu își dorea o criză majoră în regiune. Poziția acestor state era foarte dificilă și
ele au ales căi diferite pentru a căuta aliniamente sigure. Unii lideri politici balcanici credeau
27
că este vital să rămână alături de puterile occidentale, alții se orientau către Axă, dar nici un
guvern balcanic nu miza pe cartea sovietică. Aceasta nu era o opțiune atunci, decât pentru
firavele partide comuniste, oricum ilegale.
Slăbirea sistemului de alianțe francez a pus România și Iugoslavia într-o situație
foarte delicată. Ele erau expuse, ambele se confruntau cu pretenții iredentiste ale vecinilor și
nu se puteau baza pe nici un sprijin categoric din Occident. Dificultățile românilor au devenit
acute după începerea războiului, dar Iugoslavia a încercat încă de la mijlocul anilor 30 să
tatoneze soluția unei înțelegeri cu Italia.
Guvernul iugoslav a negociat două acorduri în afara Micii Antante și a Antantei
Balcanice și nu s-a consultat cu niciunul din aliații ei, ceea ce era cu atât mai grav cu cât noile
înțelegeri contraveneau atât literei cât spiritului alianțelor trecute. În primă fază, în ianuarie
1937, Iugoslavia a semnat un tratat de prietenie cu Bulgaria care cuprindea clauza potrivit
cărei cele două state urmau să nu apeleze la forță unul față de altul, fapt contrar Antantei
Balcanice. Apoi, în martie 1937, Iugoslavia a semnat un acord de ne agresiune și arbitraj cu
Italia. Aceasta din urmă se angaja să nu mai sprijine Ustaša, iar Iugoslavia consimțea tacit la
dominarea italiană asupra Albaniei. În anii următori, premierul Stojadinovic a avut legături
strânse cu Mussolini și cu Galeazzo Ciano, discutând chiar planuri de împărțire a Albaniei. În
cele din urmă a fost demis de regentul Paul.
Grecia, sub Metaxas, a urmat o cale diferită. Grecia a început să aibă tot mai puțină
încredere în Iugoslavia și în Bulgaria. Teama ca acestea două se pot uni era recurentă în
Grecia, iar acordul dintre ele din 1937 a accentuat îngrijorarea.
Ca țară mediteraneeană, era firesc ca politica externă a Greciei să fie influențată de
cea mai mare putere navală, încă Marea Britanie, și de Franța, cu atât mai mult cu cât acum
Italia era primul pericol. Neavând posibilități de a construi o flotă puternică, Grecia era de
părere că cea mai bună soluție era păstrarea unei neutralități în conflictele dintre marile
puteri, dar câștigând o protecție britanică în fața unui atac din exterior. Într-o altă direcție,
Grecia lui Metaxas a colaborat foarte bine cu Turcia lui Mustafa Kemal, iar după moartea lui
cu Ismet Inonu. Chiar dacă ambele erau membre ale Antantei Balcanice, niciuna nu era
dispusă să își onoreze angajamentele până acolo încât să se implice într-un conflict cu o
mare putere. De exemplu, nu își doreau să lupte cu URSS de dragul României sau cu Italia de
dragul Iugoslaviei. Antanta Balcanică era inutilă.
Bulgaria se afla în conflict cu toți vecinii ei în chestiuni teritoriale, dar era prea slabă
ca să poată acționa. Totuși, sub presiunea occidentului, Antanta Balcanică a negociat un
acord cu Sofia, semnat în iulie 1938, care accepta dreptul Bulgariei de a se înarma. Aceasta,
la rândul ei, accepta să se supună arbitrajului Antantei Balcanice în disputele cu vecinii, dar
nicio pretenție teritorială a Sofiei nu era menționată.
Deși Italia era cea mai activă diplomatic în zona Balcanilor, în materie economică
Germania ocupa primul loc. De altfel, una dintre slăbiciunile sistemului francez de alianțe în
Estul Europei fusese politica economică. Franța și aliații ei orientali nu aveau ce să își vând; în
plus, bancherii și guvernul francez au fost de-a dreptul miopi în privința investițiilor pe care
le puteau face în această regiune. Prin urmare, Germania a umplut acest gol și ca un rezultat
al crizei economice. Germania avea produse industriale pe care nu avea unde să le vândă, iar
28
țările din Balcani aveau surplus de cereale și materii prime. Nici una, nici ceilalți nu aveau
însă disponibilități financiare și, prin urmare, au apelat la acorduri în sistem barter.
În 1938, 57% din importurile Bulgariei proveneau din Germania; la fel, 31% ale
Greciei, 50% ale Iugoslaviei și 48% ale României. În privința exportului, Germania absorbea
63% din produsele bulgărești, 43% din cele grecești, 49% din cele iugoslave și 35% din cele
românești. Această situație economică influența, deci, politica externă a acestor state.
Succesele Germaniei în privința Austriei și a Cehoslovaciei au precipitat invazia
italiană din Albania. Mussolinii a înștiințat Germania de intenția sa și a decis să acționeze
chiar dacă o făcea fără acordul Regelui Victor Emanuel III, care nu vedea rostul unei
asemenea aventuri numai pentru „patru stânci”.
Cucerirea a fost rapidă. Un ultimatul a fost transmis pe 25 martie 1939, iar Regele
Zog, chiar dacă a încercat să temporizeze, a fugit în cele din urmă în Grecia. LA 7 aprilie,
trupele italiene au debarcat în Albania, au întâmpinat foarte firavă rezistență și au ocupat
țara. Pe 12 aprilie, Adunarea albaneză a fost convocată și a decis, sub supravegherea
italienilor, unirea Albaniei cu Italia. Apoi a fost dizolvată. Dată fiind influența pe care Italia
deja o avea în Albania, anexarea nu a produs prea mare agitație în cercurile internaționale.
Atunci când intențiile Germaniei au devenit evidente, Marea Britanie și Franța au
decis să acorde garanții de securitate Poloniei, apoi României și Greciei. Dar aceste garanții,
din punct de vedere tehnic, nu erau niște alianțe.
În Mediterana, o mișcare surprinzătoare a fost semnarea unui pact de asistență
mutuală între Marea Britanie și Turcia, în mai 1939. Ankara părea dispusă să se angajeze
într-o alianță împotriva Axei.
Izbucnirea războiului. Perioada neutralității balcanice

Pactul germano-sovietic și înfrângerea catastrofală a Franței au avut un efect
devastator pentru guvernele balcanice. Cu toate că Grecia încă mai spera să fie sprijinită de
Marea Britaniei, celelalte țări ale Balcanilor nu se puteau aștepta la nici un astfel de sprijin
din Occident. Ele nu aveau cum să facă față unei combinații germano-sovietice la care se
adăuga Italia. Totuși, Balcanii au beneficiat de un răgaz atât timp cât armata germană a
desfășurat campania din Polonia, apoi cea din Apus, cât timp URSS era ocupată cu Finlanda și
statele baltice. Dar, din vara anului 1940, când liniștea se așezase pe frontul de Vest, Balcanii
au devenit centrul atenției. Statele balcanice trebuiau să decidă cum să își apere mai bine
interesele.
Primul stat care a avut de suferit a fost România. În ultimii doi ani, ministrul de
Externe, Grigore Gafencu, dusese o politică a echilibrului între tabere rivale. Acceptase
garanțiile Franței și ale Marii Britanii, dar menținuse relații comerciale strânse cu Germania.
În martie 1939 chiar semnase un acord comercial cu Germania, valabil pe 5 ani. Însă, la
Răsărit, relațiile cu Uniunea Sovietică fuseseră mereu proaste, iar ocuparea Poloniei a
reprezentat un adevărat șoc la București, care a început să se teamă de intențiile sovietice cu
privire la Basarabia.
29
România era înconjurată de vecini care aveau pretenții teritoriale asupra teritoriului
ei. Prima care a acționat a fost Uniunea Sovietică, care voia compensații teritoriale față de
marile câștiguri pe care Germania deja le obținuse. La 26 iunie România a primit un
ultimatum sovietic și a fost sfătuită chiar de Germania să accepte termenii. Imediat trupele
sovietice au intrat în Basarabia și Bucovina de Nord.
În acest moment, guvernul a fost reorganizat, sub conducerea premierului
progerman Ion Gigurtu, cu Mihail Manoilescu la Externe. Garanția britanică a fost denunțată
și s-a apelat la sprijin german. Într-un efort de a împăca tabăra Axei, guvernul a stabilit
contacte cu dreapta politică, l-a eliberat pe Horia Sima din închisoare, dar nu a putut stopa
cedările teritoriale.
Deoarece diplomații germani aveau tot interesul să mențină cooperarea atât cu
România, cât și cu Ungaria, ei au sfătuit cele două tabere să negocieze diferendul. În
momentul în care aceste negocieri au ajuns în impas, guvernul german a decis să impună un
aranjament și a convocat o conferință, la Viena, cu participarea miniștrilor de Externe din
România, Ungaria, Germania și Italia. Arbitrajul de la Viena, din august 1940, a fost mai mult
opera lui Ribbentrop și a lui Ciano. Pretențiile maghiare au fost reduse la o treime, România
păstra 3/5 din Transilvania, dar pierdea Clujul. Cele două țări au fost de acord și cu un schimb
de populații.
În septembrie, printr-un tratat semnat la Craiova, România a cedat și Sudul Dobrogei
către Bulgaria.
Aceste cedări au stârnit indignarea opiniei publice, care s-a canalizat în principal
împotriva Regelui Carol II. În septembrie, acesta a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, care
devenea pentru a doua oară Rege. Guvernul a fost preluat de generalul Ion Antonescu, un
lider conservator și naționalist, ce va juca rolul major în politica țării în următorii ani. În
septembrie, el a stabilit o colaborare cu Garda de Fier, aceasta având acum prima șansă de a
participa la guvernare. Până în ianuarie 1941, în România a funcționat un regim „național-
legionar”, cu Antonescu asumându-și titlul de Conducător al statului. Dar guvernarea cu
legionarii a fost un dezastru pentru țară. Aceștia au început o serie de acte de violență
împotriva vechilor adversari și a evreilor. I-au asasinat le N. Iorga și V. Madgearu, iar anarhia
politică domnea în țară.
Între timp, Antonescu a acționat pentru a primi sprijinul deplin al Germaniei și pentru
a garantarea noilor granițe. În octombrie 1940, trupele germane au intrat în România. Mai
mult, întâlnindu-se cu Hitler în ianuarie, Antonescu i-a promis că România va participa cu
trupe la un eventual război contra Uniunii Sovietice. În privința situației din interior, germanii
nu puteau tolera starea de conflict și de anarhie și i-au dat mână liberă lui Antonescu să
suprim Garda de Fier. Timp de câteva zile, în ianuarie 1941, rebeliunea legionară a fost
zdrobită de armată. Antonescu a format un nou guvern, alcătuit din militari și tehnicieni,
ancorând România solid în tabăra germană. Hitler chiar admira fanatismul sclipitor al lui
Antonescu.
În Grecia, de la începutul conflictului, guvernul încercase cartea neutralității. Dar
situația era mai complicată de atât. Guvernul acceptase garanțiile franceze și britanice, dar
întreținea strânse contacte economice cu Berlinul. Ocuparea Albaniei de către Italia a
30
agravat situația, acum grecii fiind nevoiți să supravegheze și această graniță, pe lângă cea cu
Bulgaria. După capitularea Franței, era clar că Marea Britanie, de una singură, nu poate oferi
sprijin Greciei. Chiar dacă relațiile cu Iugoslavia și Turcia erau încă satisfăcătoare, ambele
afirmaseră în trecut că nu au de gând să își ia angajamente militare în nici un conflict cu o
mare putere.
Italia se pregătea să atace Grecia, deși Germania sfătuia la prudență în Balcani, nu la
acțiuni pripite cum era obiceiul lui Mussolini. Cu toate acestea, sosind la Florența pe 28
octombrie 1940, Hitler a fost ului să afle că atacul fusese declanșat cu câteva ore înainte.
Italienii se așteptau ca grecii să capituleze imediat sau după o scurtă rezistență, dar
planurile lui Metaxas erau altele și Grecia a opus o dârză rezistență. Practic, la o lună de la
începutul invaziei, soldații italieni fuseseră izgoniți total din Grecia, iar soldații greci intrau
acum pe teritoriul albanez, capturând cantități mari de material de război de la italieni.
Chiar dacă nici un alt stat balcanic nu s-a alăturat luptei grecilor, totuși, Turcia a
sprijinit-o diplomatic, avertizând Bulgaria că dacă va intra în război contre Grecia, Turcia va
trebui să riposteze. Cât privește un ajutor britanic, Metaxas nu dorea să provoace o
intervenție germană, ci doar respingerea italienilor. Conștient că o prezență britanică în
Grecia ar fi o amenințare pentru Germania, care ar obliga-o la ripostă, Metaxa a solicitat
Londrei doar sprijin aerian și naval, nu o forță expediționară. Într-adevăr, aviația britanică a
reușit să scufunde jumătate din flota italiană ancorată la Taranto. Politica lui Metaxas era,
deci, foarte rațională, atentă la relațiile cu Germania pentru a nu o provoca.
În ianuarie 1941, însă Metaxas a murit, iar înlocuitorul lui, Alexandru Koryzis, a
schimbat politica Greciei. Marea Britanie era dornică să trimită o misiune militară în Grecia
pentru a-și proteja propriile interese geostrategice. Astfel a promis Greciei mai mult sprijin
decât putea realmente oferi. Grecii i-au primit pe britanici cu brațele deschise, dar prezența
lor aici avea să schimbe și reacția Germaniei. Din Grecia, avioanele britanice puteau
bombarda câmpurile petrolifere de la Ploiești și întrerupe liniile de aprovizionare germane;
de asemenea, trupele britanice din Grecia erau utile și pentru strategia generală privind
Mediterana și Nordul Africii.
Între timp, relațiile Germaniei cu URSS-ul s-a deteriorat vizibil. În noiembrie 1940,
Molotov a făcut o vizită la Berlin, exprimându-și îngrijorări privind încheierea Pactului
Tripartit. Drept răspuns, Hitler i-a propus ca Uniunea Sovietică să adere la acest pact și să
participe la o viitoare împărțire a imperiului Britanic în direcția Golfului Persic și a Mării
Arabiei. Dar Molotov nu s-a lăsat înșelat de aceste propuneri și a fost mai interesat de zona
Balcanilor. Sovieticii solicitau dreptul de liberă trecere prin Strâmtori, instalarea unor baze în
regiunea Strâmtorilor, plasarea Bulgariei sub o garanție sovietică similară cu cea pe care
Germania o oferise României. Prin urmare, deși nu avuseseră nici un cuvânt de spus în ultimii
30 de ani în Balcani, sovieticii erau acum interesați mai ales de această zonă, cerând
germanilor să fie consultați în privința ei.
După aceste pretenții sovietice, Hitler a emis două directive. Prima, purta numărul 20
din 13 decembrie 1940, cunoscută ca Operațiunea Marița, adică invadarea Greciei, Cea de a
doua, 21 din 18 decembrie 1940, punea bazele Operațiunii Barbarossa, de atacare a URSS.
31
Înainte de atacarea Greciei, era totuși de dorit acceptul Bulgariei, Iugoslaviei și

Turciei. Atitudinea Bulgariei era foarte importantă, deoarece se spera ca de pe teritoriul ei să
pornească atacul. De asemenea, era de preferat ca Iugoslavia să rămână neutră.
Bulgaria lui Boris al III-lea adoptase o atitudine neutră la începutul războiului și chiar
se simțea confortabil cu semnarea acordului germano-sovietic din 1939, nu avea a se teme
de nici un dintre puteri, dat fiind că ambele avea certe influențe politice, economice și
culturale la Sofia. Cât timp relația dintre Berlin și Moscova a funcționat, Bulgaria nu a simțit
nevoia să se alăture unei dintre ele.
Însă, în urma alegerilor din iarna 1940, Bogdan Filipov, un profesor de arheologie
filo-german, a devenit premier și era de părere că o colaborare cu Germania era de dorit.
Deocamdată, însă, Regele Boris încă decidea politica țării. Prin urma liderii de la Sofia ezitau.
Germania solicita aderarea Bulgariei la Pactul Tripartit, Boris dorea să amâne o astfel de
alianță invocând că armata nu era pregătită și că se teme de reacția Turciei și URSS. Aceasta
din urmă, de asemenea făcea presiuni pentru semnarea unui acord de asistență mutuală,
promițând Bulgariei părți din Tracia deținute de Turcia și Grecia.
Cu toate acestea, guvernul nu s-a opus intrării în țară a câtorva mii de militari
germani, cu sarcina de a pregăti atacul împotriva Greciei dar a negat oficial prezența lor.
Când Moscova a aflat de această mutare, a protestat vehement, chiar printr-o notă oficială
trimisă la Berlin în ianuarie 1941, acuzând că o astfel de ocupație se face într-o zonă pe care
o consideră sfera de securitate a URSS, interesele ei aici fiind amenințate.
În ciuda protestelor sovietice, Bulgaria a continuat să se apropie de Axă, considerând
că interesele ei teritoriale și eventuale modificări avantajoase ale graniței pot fi obținut
numai în colaborare cu Germania. În februarie 1941, Bulgaria și Germania au semnat un
protocol care le permitea germanilor să tranziteze teritoriul bulgar, fără a obliga Sofia la
intrarea în război. Pe 1 martie 1941, inevitabilul s-a produs, Bulgaria a aderat la Pactul
Tripartit, primind în schimb promisiunea unei ieșiri la Marea Egee. Fără a intra, deci, în
război, Bulgaria alesese tabăra Axei.
Germania trebuia să se mai asigure de neutralitatea Iugoslaviei. I s-a cerut acesteia
să adere la Pactul Tripartit fiind informată de intenția germană de a ataca Grecia, apoi
Uniunea Sovietică. Se promitea accesul la portul Salonic, iar Iugoslavia putea chiar rămâne
neutră, fără să participe la lupte, și fără să îi fie tranzitat teritoriul. Dar situația era mai
delicată de atât pentru Belgrad. Deși avea înțelegeri cu guvernele britanic, grec și turc,
iugoslavii nu se putea aștepta la vreun sprijin real de acolo. În 1940 fuseseră stabilite relațiile
diplomatice cu URSS, dar speranța unui ajutor era nulă. Respingerea ofertei germane ar fi
dus la o declarație de război, iar Iugoslavia nu ar fi făcut față în nici un caz Germaniei. Prin
urmare, prințul Paul a încercat să tragă de timp, a propus doar un pact de neagresiune, dar
germanii au rămas fermi. Cereau aderarea Iugoslaviei la Axă.
Pe 25 martie, o delegație Iugoslavă a semnat Pactul Tripartit la Viena în condițiile
anterioare. Anunțul public al aderării la Axă a produs o mare agitație în Iugoslavia. Pe 27
martie, un grup de ofițeri a preluat controlul asupra guvernului, l-au declarat pe Petru major,
la doar 17 ani, și au format alt guvern. Prințul regent Paul a demisionat. Noul guvern a
susținut că își va respecta angajamentele față de Axă, recent semnate, dar aceste ezitări ale
32
Belgradului l-au făcut pe Hitler să ia o decizie radicală. Planurile Operațiunii Marița, de

invadare a Greciei, au fost modificate pentru a include și Iugoslavia.
Germanii se așteptau la o rezistență îndârjită a sârbilor, dar nu intenționau, în
schimb, să atace Croația și Slovenia. Mai mult, au sprijinit ideea separării Croației de
Iugoslavia, și folosindu-se de gruparea Ustasa, pe 10 aprilie a fost proclamat un stat
independent croat sub conducerea lui Ante Pavelic care a excelat în masacrarea sârbilor și a
evreilor în colaborare cu arhiepiscopul catolic de Zagreb, Alojzije Stepinac.
Campania a început pe 6 aprilie, sarcina principală revenindu-le germanilor și
italienilor. Concomitent, trupe ungare a pătruns în Vojvodina, iar bulgarii au ocupat
Macedonia și Tracia. Rapiditatea cu care armata iugoslavă a cedat a uimit chiar și pe
germani. Pe 15 aprilie, regele Petru și guvernul s-au refugiat în Grecia. Pe 17 aprilie, la
Belgrad a fost încheiat armistițiul.
Mai departe, înaintând prin Valea Vardarului, germanii au pătruns fulgerător în
Grecia, astfel încât, la 20 aprilie, a fost semnat armistițiul. Forța expediționară britanică a
fost evacuată rapid, iar germanii au putut debarca și în Creta.
Prin urmare, în vara lui 1941, întreaga peninsulă fusese cuprinsă de război. Albania,
Iugoslavia și Grecia erau sub ocupație. Bulgaria declarase război Iugoslaviei și ocupase
Macedonia și Tracia. România era angajată alături de Germania în războiul din Est.
Neutralitatea pe care guvernele balcanice o doriseră nu a putut fi menținută.
33
TEMA V
NOILE ARANJAMENTE POSTBELICE
Instaurarea regimurilor comuniste

Beneficiind de pe urma intrării Armatei Roşii în România și Bulgaria, la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial, partidele comuniste au devenit brusc actori importanţi pe scena
politică din aceste ţări. Preluarea puterii de către partidele comuniste nu a avut nimic de-a
face cu ideea de revoluţie. În ciuda ascensiunii partidelor comuniste, nu există nici o îndoială
că rolul determinant a fost jucat de Armata Roşie şi de intervenţiile sovietice, excepţii fiind
Albania şi, bineînţeles, Iugoslavia.
Preluarea puterii de către partidele comuniste şi instaurarea regimurilor de
democraţie populară are loc în mai multe etape :
1) faza coaliţiilor reale în care comuniştii nu erau întotdeauna majoritari, dar treptat
ajung să controleze posturile cheie, în special ministerele de interne şi ale apărării.
2) marginalizarea opoziţiei politice prin identificarea acesteia cu vechile regimuri
„fasciste”, prin stimularea divergenţelor din interiorul ei (în condiţiile în care aceste partide
erau slăbite deja de anterioarele regimuri autoritare), prin terorizarea opozanţilor. Aceasta
este faza coaliţiilor fictive în care partidele comuniste devin principalii actori şi se înconjoară
de formaţiuni – satelit cu rol de legitimare. Specifică acestei etape a fost încercarea de a
demantela în primul rând formaţiunile de orientare socialistă. Asaltul din exterior asupra
partidelor democratice a luat forma aşa-numitei „tactici a salamului”. Aripa dreaptă a
partidului vizat era identificată ca fiind extremistă, fascistă şi era treptat izolată. Ulterior,
comuniştii identificau o nouă aripă reacţionară în interiorul aceluiaşi partid şi procedeul era
repetat. Liderii care nu puteau fi compromişi (Nikola Petkov, liderul agrarian bulgar, Iuliu
Maniu în România) au fost implicaţi în comploturi fictive, judecaţi şi închişi sau executaţi.
3) Instaurarea propriu-zisă a regimurilor comuniste: dacă primele două etape s-au
desfăşurat aparent în interiorul normelor „Vechiului Regim”, această a treia etapă a adus
chiar denunţarea violentă a respectivelor norme.
După o perioadă de moderaţie impusă de necesităţile reconstrucţiei, s-a trecut de la
remodelarea planului politic la remodelarea structurilor social-economice. A fost impus
foarte rapid un control strict asupra tuturor instituţiilor statului, a fost organizat un aparat
represiv şi după consolidarea controlului asupra întregului aparat de stat s-a trecut la
modificarea structurii economice prin naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii,
dar şi prin crearea unor structuri centralizate de gestionare şi planificare a activităţii
economice.
Industrializarea forţată şi colectivizarea au avut printre consecinţe şi modificarea
dramatică a structurii societăţilor balcanice. Ponderea agriculturii şi a populaţiei rurale a
început să scadă, procesul de urbanizare fiind accelerat. Pentru a asigura creşterea
economică rapidă nu erau, însă suficiente, doar planificarea şi o redirecţionare a resurselor
spre anumite sectoare. Era vizată, în egală măsură, crearea unei noi etici a muncii: modelul
34
era furnizat din nou de Uniunea Sovietică a anilor ’30, „stahanovismul” fiind cuvântul de
ordine.
Importanţa diferitelor etape, precum şi transpunerea lor în practică a depins de la
ţară la ţară. În Bulgaria, de pildă, comunizarea a fost foarte rapidă, în Albania şi Iugoslavia nu
a avut nevoie de asistenţa trupelor sovietice, în România instaurarea regimului comunist a
însemnat presiuni sovietice imense.
Pe lângă aceste modele tutelate și dirijate de Moscova, instalarea comunismului în
Iugoslavia și Albania se face autonom. Moscova nu doar că nu participă la instalarea
regimuri, dar arată o certă indiferență și chiar reticențe.
Cu Albania, Moscova nu a încercat să stabilească nici un contact direct pe durata
războiului, și nu a recunoscut guvernul lui Enver Hoxha până în noiembrie 1945, adică la un
an de la instalarea lui.
Cu Tito, relațiile au fost mai strânse în privința organizării partidului comunist din
Iugoslavia, chiar înainte de război. Dar în timpul războiului, Stalin s-a opus ca Tito să creeze
un guvern provizoriu și să răstoarne monarhia. Dorind să evite instalarea unui regim
comunist pe care să nu îl controleze, Stalin a făcut tot ce i-a stat în putință să stopeze
acțiunea lui Tito. A întârziat trimiterea de ajutoare militare și l-a obligat să coopereze cu
guvernul monarhist în exil la Londra și cu cetnicii lui Mihailovic, o grupare de rezistență care
se opunea partizanilor comuniști. În cele din urmă, Tito a beneficiat mai mult de sprijin
anglo-american, aceștia convinși de eficacitatea luptei partizanilor contra germanilor.
Invadarea sau anexarea Iugoslaviei, respectiv a Albaniei, de către trupele Axei au
ascuțit rivalitățile și a provocat fisuri etnice, sociale și ideologice. Ocupantul s-a străduit
peste tot să dezbine pentru a putea stăpânii mai bine. În fața ocupației, majoritatea
populației s-a supus de frică, oportunism, convingere. Totuși, o minoritate respinge de
timpuriu orice cooperare cu ocupantul și se dezvoltă puternice mișcări de rezistență, care
ajung până la organizarea unor adevărate armate. Un prim curent, adesea numit naționalist,
se formează în jurul autorităților oficiale în momentul invaziei și primește sprijin din partea
anglo-americanilor. Este cazul cetnicilor sârbi conduși de generalul Mihailovic și care
recunoscu autoritatea guvernului în exil la Londra. La fel, grupările albaneze care încă de la
începutul ocupației hărțuiesc trupele italiene.
Simultan se organizează o rezistență în jurul comuniștilor, care dovedesc o capacitate
extraordinare de a strânge oamenii în jurul lor. Comuniștii erau o forță bine organizată, nou
și necompromisă. În Iugoslavia, mișcarea de partizani impulsionată de comuniști și condusă
de Tito, a debutat în iunie 1941 și a reunit numeroși combatanți, în jur de 300.000 în 1944. În
Albania, după ce a fondat un partid în noiembrie 1941, Enver Hoxha a urmate directivele
Cominternului pentru a forma un Front de eliberare națională, ce a strâns circa 20.000 de
luptători până în 1943.
Aceste ultime grupări de rezistență, cele comuniste, au participat foarte eficient la
eliberarea țărilor lor. În Albania, luptătorii din rezistență a suferit pierderi grele din partea
ocupanților italieni, iar apoi din partea germanilor. Tirana avea să fie eliberată abia în
noiembrie 1944, iar Albania a fost eliberată fără ajutorul sovietic.
35
În acest timp, Tito și trupele sale, în înțelegere cu Armata roșie care tocmai intrase în
Iugoslavia, au eliberat Belgradul, apoi Zagreb, ajungând până la Trieste. Tito reușise să se
impună ca cel mai important lider al rezistenței, iar Stalin a trebuit să accepte acest fapt, fără
să uite că expansiunea comunismului până în Iugoslavia nu depinsese esențialmente de
intervenția sovietică. Mai târziu, în 1948, la momentul rupturii dintre cele două țări, el avea
să minimalizeze succesul partizanilor lui Tito.
Aceste lupte ale partizanilor de alungare a invadatorilor germani și italieni au fost
dublate de războaie civile. În Albania, după alungarea germanilor, a izbucnit o luptă aprigă
pentru putere între regaliști, naționaliști, clanurile din munți și comuniști. Fără a reuși încă
eliminarea adversarilor, Hoxha a organizat alegeri pe listă unică, în decembrie 1945, Frontul
democratic, adică Partidul Comunist, obținând 93%. Dar acest partid era și el divizat între o
facțiune muncitorească, care agrea unirea cu Iugoslavia, și o facțiune a intelectualilor în care
se afla și Hoxha și care dorea o Albanie independentă.
În Iugoslavia, războiul civil a fost deosebit de atroce. Prăpastia dintre partizanii
comuniști ai lui Tito și cetnicii lui Mihailovici a devenit foarte mare; s-au comis masacre de
ambele tabere. În mai 1945, de pildă, partizanii comuniști au masacrat 20-30000 de ustași,
cetnici și gărzi albe slovene, la Bleiburg. În ciuda acestei dușmănii, obligat de Stalin, Tito a
trebuit să formeze un guvern de coaliție pentru pregătirea alegerilor. Evident, că imediat
după formare, acest guvern a fost acaparat de comuniști, care, prin diverse mijloace, și-au
asigurat succesul în alegeri – 90%. Monarhia a fost abolită, iar în noiembrie 1945 a fost
proclamată Republica Populară Federativă Iugoslavia.
Ruptura Tito-Stalin
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, spre deosebire de celelalte țări din
Europa de Est, Iugoslavia a învins ocupația Axei fără sprijin direct din partea Aliaților. Armata
Roșie a asistat prea puțin partizanii iugoslavi la cucerirea Belgradului cu un număr mic de
batalioane. Astfel, Josip Broz Tito, având rolul principal în eliberarea Iugoslaviei, nu numai că
și-a consolidat considerabil poziția în partid și în rândul poporului iugoslavilor, dar a devenit
mai insistent în a susține că Iugoslavia are dreptul să își urmeze și propriile căi și propriile
interese. Acest lucru a dus deja la o fricțiune între Tito și Stalin încă înainte de a se termina
războiul. Încă din 1945 sovieticii avea un grup de spioni infiltrați în partidul iugoslav. Alianța
era, deci, una problematică.
În perioada imediat următoare a celui de Al Doilea Război Mondial, au avut loc mai
multe incidente armate între Iugoslavia și Aliații Occidentali. În urma războiului, Iugoslavia a
ocupat teritoriul Istriei, precum și orașele Zadar și Rijeka parte din Italia din anii 1920.
Această mișcare a fost în beneficiul direct al populațiile slave din regiuni (adică, în principal,
croații și slovenii din nord). Un val de violență anti-fascistă a avut loc după eliberarea Istriei
din ocupația Axei în mai 1945. Numărul victimelor se ridică la circa 10.000. Nesiguranța
economică, ura etnică și contextul politic internațional au făcut ca până la 350.000 de
oameni, în mare parte italieni, să părăsească regiunea.
36
Conducerea iugoslavă a căutat să anexeze definitiv Trieste, anexiune pe care

occidentalii o respingeau, ceea ce a dus la mai multe incidente armate, în special atacuri
aeriene iugoslave asupra avioanelor de transport ale SUA. Stalin s-a opus acestor provocări,
întrucât a considerat că URSS nu era încă pregătită să înfrunte Occidentul într-un război
deschis atât de curând după pierderile celui de-al doilea război mondial.
Pentru majoritatea observatorilor externi, Iugoslavia a fost în perioada imediat
următoare războiului un membru fidel al blocului comunist în curs de consolidare. Aceasta
era o evidență la prima întâlnire a Cominform din 1947, în care reprezentanții iugoslavi au
susținut poziția sovietică. Sediul central pentru Cominform a fost chiar stabilit la Belgrad.
Totuși, relațiile dintre cele două părți nu erau cordiale, din cauza unui număr de dispute.
În plus, Tito i-a susținut deschis pe comuniști în războiul civil din Grecia, în timp ce
Stalin a păstrat distanța, fiind de acord cu Churchill să rămână în afara conflictului. Ca atare,
tensiunile dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia au crescut progresiv.
Desfășurarea de trupe iugoslave în Albania pentru a împiedica răspândirea
conflictului civil din Grecia în țările vecine (inclusiv Iugoslavia), fără consultarea sovieticilor, l-
a înfuriat teribil pe Stalin.
Stalin a fost de asemenea deranjat de aspirațiile lui Tito de a realiza o federație între
Iugoslavia și Bulgaria (și, prin urmare, de a crea o adevărată „Țara a Slavilor de Sud”) fără
consultarea prealabilă cu Moscova.
Între martie și mai 1948, URSS și Iugoslavia au schimbat o serie de scrisori din ce în ce
mai critice. După cea de-a doua reuniune a Cominform, din iunie 1948, celelalte țări membre
au expulzat Iugoslavia din „familia” țărilor socialiste, acuzând-o era pe calea întoarcerii către
capitalismul burghez datorită pozițiilor sale naționaliste, independente.
Conflictul a devenit public în momentul în care, la București, între 20-28 iunie 1948,
s-a desfășurat o consfătuire a Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești
(Cominform). Cu această ocazie a fost adoptată o rezoluție care condamna Partidul Comunist
Iugoslav pentru linia adoptată față de Uniunea Sovietică, caracterul despotic și terorist al
regimului, renunțarea la teoria marxist a luptei de clasă, lipsa democrației interne de partid,
naționalismul conducătorilor iugoslavi, revizionismul lor. Practic, partidul Comunist Iugoslav
era declarat înafara „familie partidelor comuniste frățești”, iar liderul Iosip Broz Tito era
considerat agent hitleristo-troțkist. În acest context, România, total subordonată Moscovei,
a condamnat cu vehemență „erezia” titoistă. Mai mult decât atât, rezoluția amintită fusese
adoptată în urma unui raport susținut în cadrul consfătuirii chiar de către Gheorghiu-Dej. În
anii imediat următori, România a devenit principala bază de propagandă antititoistă; sediul
Cominformului și al organului acestuia de presă, „Pentru pace trainică, pentru democrație
populară”, au fost mutate la București. Violența limbajului presei din România la adresa
„călăului” de la Belgrad depășea tot ceea ce se publica în alte state socialiste, egalând-o doar
pe cea sovietică. Ca urmare a acestei poziții a României, evident dictată de Moscova, relațiile
cu Iugoslavia au cunoscut câțiva ani de criză acută (1948-1954) care au atras, în cascadă și
alte măsuri: concentrarea de trupe la granița româno-iugoslavă, construirea de fortificații,
deportarea populației sârbești din Banat în Bărăgan.
37
Excluderea a exilat efectiv Iugoslavia a izolat efectiv Iugoslavia de statele socialiste.

După excludere, Uniunea Sovietică și-a încurajat aliații să-și reconstruiască forțele militare și
fortificațiile de la granițe - în special Ungaria, care avea să fie principala forță într-un
eventual război împotriva Iugoslaviei. Succesorul lui Stalin, Nikita Hrușciov, a comentat mai
târziu că „Tito era pe lista lui Stalin, după Coreea”.
Celelalte state socialiste din Europa de Est au declanșat, la cererea Moscovei,
adevărate vânători ale așa-zișilor „titoiști”. Titoismul a fost asociat cu intenția de a urma un
drum național, specific fiecărei țări pentru construcția socialismului, diferit de cel sovietic. În
Iugoslavia, aceasta a însemnat experiența democrației muncitorilor și a unui sistem de piață
socialist. Criza i-a determinat pe sovietici să încurajeze liderii estici să folosească măsuri dure
pentru a preveni răspândirea modelului lui Tito.
După moartea lui Stalin și repudierea politicilor sale de către Nikita Hrușciov, au fost
reluate legăturile cu Iugoslavia, aceasta a fost readmisă ca partener de dialog de către țările
comuniste. Cu toate acestea, relațiile dintre cele două țări nu au fost niciodată complet
reconstruite; Iugoslavia va continua să urmeze un curs independent în politica mondială,
ferindu-se atât de influența vestică, cât și de cea estică. Armata Iugoslavă a menținut două
planuri oficiale de apărare, unul împotriva unei invazii NATO și unul împotriva unei invazii a
Pactului de la Varșovia.
Tito a folosit ruptura de URSS pentru a obține ajutor american prin intermediul
planului Marshall, precum și pentru a pune bazele Mișcării de Nealiniere, înființată chiar la
Belgrad, în 1961.
38
TEMA VI
ÎNCEPUTUL DESTRĂMĂRII IUGOSLAVIEI
În 1988–9 Slobodan Milošević era singurul lider comunist din lume cu o popularitate
în continuă creștere datorită disponibilității sale de a se folosi de sentimentele naționaliste
pentru a crea falii și a diviza. Cei mai fervenți susținători ai săi veneau din rândul
oficialităților de partid din provincial și a populației rurale. Puterea oamenilor a fost
manipulată pentru a împiedica schimbările democratice autentice și pentru a canaliza
nemulțumirile de-a lungul liniilor naționaliste. Milošević a susținut „pluralismul” dar nu de
partid, conceput nu pentru a demonta vechiul regim, ci pentru a-l reconstrui într-o nouă
înfățișare.
Primul pas pe acest drum a fost abolirea autonomiei provinciei Voivodina. O mulțime
organizată de sârbi militanți din Kosovo a asediat sediul guvernului din Novi Sad, capitala
unei provincii unde sârbii formau puțin mai mult de 50% din populație. Conducerea de aici a
fost nepregătită pentru o asemenea provocare și a fost eliminată la 5 octombrie 1988.
Trei luni de presiuni din partea susținătorilor pro-Milošević au dus la o deznodământ
similar în Muntenegru. Pe măsură ce „revoluția anti-birocratică” a intrat în republica
montană, au existat chiar apeluri în mulțime pentru ca sovieticii să intervină.
A fost o întreprindere mai dificilă de a stabili controlul sârb asupra partidului și
guvernului kosovar care erau încă în mâinile albaneze. La sfârșitul lunii februarie 1989, 2.500
de mineri au organizat o grevă a foamei în sprijinul Constituției din 1974 și a autonomiei
Kosovo. O stare de urgență a fost declarată în Kosovo la 27 februarie de către președinția de
stat de la Belgrad. Un număr mare de trupe au fost staționate în Kosovo pentru a pune
presiune pe parlamentul kosovar să voteze noua constituție a Serbiei care o transforma într-
un stat unitar. Deputații au fost avertizați că, dacă votează nu, vor fi tratați ca
„contrarevoluționari”. Doar zece deputați din 187 au decis să voteze împotriva propunerii
care ar fi dus la desființarea parlamentului, unii dintre ei fiind ulterior arestați. Manifestări
de amploare la Pristina, în zilele următoare votului, au fost înăbușite „de unități speciale de
poliție cu o brutalitate neobișnuită”. La 5 iulie 1990, parlamentul provincial din Kosovo a fost
declarat în cele din urmă dizolvat. Acesta a fost un preludiu la suprimarea mijloacelor de
informare și a presei albaneze și la eliminarea a mii de albanezi din rândul aparatului de stat,
majoritatea managerilor albanezi fiind demiși mai devreme.
Dar în republicile occidentale ca Slovenia și Croația, a existat o îngrijorare tot mai
mare cu privire la ceea ce părea a fi o strategie deliberată pentru restabilirea hegemoniei
interbelice a Serbiei în cadrul unei Iugoslavii nedemocratice. După evenimentele din 1988–9,
Serbia a controlat patru dintre cele opt conduceri regionale reprezentate în președinția
colectivă de stat. Slovenia, singura republică iugoslavă care poate fi descrisă în mare măsură
omogenă, a fost cel mai bine plasată pentru a-l sfida Milošević.
Slovenia s-a descurcat extrem de bine în Iugoslavia comunistă. Apropierea de piețele
occidentale, forța de muncă ieftină și materiile prime din Iugoslavia, împreună cu piața sa
practic captivă, au permis economiei slovene să înflorească. Slovenia, cu 8% din populație,
39
contribuia cu 15,7% la bugetul federal al Iugoslaviei. Desigur, în Slovenia a existat o lipsă tot
mai mare de entuziasm cu privire la transferul de venituri de la nord la sud. Slovenia a fost în
avangarda eforturilor de democratizare a Iugoslaviei. Mass-media au fost mult mai libere
decât în restul țării. Partidul comunist, sub Milano Kučan, s-a angajat să promoveze un
program național sloven - unul care, spre deosebire de omologul său sârb, s-a sprijinit pe
multi-partidism autentic și pe o Iugoslavie confederală.
De-a lungul anului 1989, conducerea slovenă a încercat să blocheze eforturile
suplimentare de recentralizare a Iugoslaviei în jurul Serbiei. În iunie 1989, Parlamentul din
Ljubljana a votat o nouă constituție slovenă care a afirmat suveranitatea slovenă și a omis să
menționeze rolul conducător al partidului comunist. Legea republicii avea acum prioritate
asupra legii federale, dar nu a însemnat ieșirea Sloveniei din Iugoslavia, cel puțin
deocamdată.
Cei cu viziuni centraliste iugoslave au reacționat cu furie față de evoluțiile slovene.
Serbia a impus apoi un blocaj Sloveniei, iar un titlu uriaș în „Politika” anunța, la 4 decembrie
1989, că „Serbia rupe relațiile cu regimul sloven”. O confruntare decisivă între cele două
grupări a avut loc apoi la cel de-al 14-lea Congres al Ligii Comuniștilor, în perioada 20 - 22
ianuarie 1990. Moțiunile prezentate în mare parte de slovenii care afirmă principiul
federalismului și promovarea drepturilor omului și democrației au fost respinse. Partidul
sloven a părăsit congresul, urmat de cel croat. Un pilon central al Iugoslaviei dispăruse peste
noapte.
Decizia comuniștilor croați de a sfida centralismul sârb a venit ca o surpriză. Dar, în
partidul croat, a existat o nemulțumire pentru că regimul de la Belgrad a început să
organizeze minoritatea sârbă în Croația pentru a pune presiune pe partid și pe guvernul
croat pentru a-i sprijini politicile sale în Kosovo. O revoltă agresivă naționalistă sârbă a fost
organizată înaintea victoriei electorale a naționaliștilor croați în primăvara anului 1990, chiar
a contribuit la succesul său.
În fața creșterii îngrijorării și a rezistenței republicilor pe care nu le controla,
Milošević a folosit din ce în ce mai mult conspirația, înșelăciunea și forța pentru a încerca să-
și aplice voința. El a descoperit că cei mai aprigi susținători ai săi erau forțe conservatoare
atrase din partid și armată sau inteligența naționalistă și formațiunile paramilitare
emergente care militau pentru un stat pan-sârb în care se vor aduna toți sârbii.
Curând, în pregătirea alegerilor din 1990, comuniștii sârbi, redenumiți Partidul
Socialist Serb, au subliniat că popoarele, nu republicile sau minoritățile, au dreptul la
autodeterminare. Astfel, în mintea lui Milošević și a susținătorilor săi, exista motivul pentru
ca o Serbia Mare să rezulte din Iugoslavia. Declarațiile beligerante ale susținătorilor săi au
sugerat că aceasta nu va fi constituită doar din Serbia propriu-zisă și din alte părți ale
republicilor unde sârbii aveau majoritate locală, ci chiar și zone care ar fi putut fi sârbe în
trecutul îndepărtat sau unde sârbii se simțeau a fi fost victime ale agresiunii altora.
Comunitatea internațională a continuat să vadă o Iugoslavie unită drept vitală pentru
stabilitatea europeană, chiar și după încheierea Războiului Rece și cu Rusia preocupată de
propriile probleme. Până când Iugoslavia a devenit teatru de război, toate celelalte -
democrația, drepturile minorităților, distribuirea puterii în cadrul federației - au fost
40
secundare. Milošević s-a poziționat inteligent ca un campion al legalității internaționale și

paznic al vechii ordini geopolitice, așezându-se împotriva încercărilor republicilor de a se
desprinde de o Iugoslavie dominată de sârbi. Acesta a câștigat sprijin în rândul factorilor de
decizie occidentali pentru care o singură Iugoslavie era alfa și omega stabilității în Balcani.
Faptul că Belgradul a folosit anii până la începerea războiului pentru a distruge baza
conviețuirii etnice mai întâi în Kosovo, apoi în Croația și, în sfârșit, în Bosnia, a fost ignorat,
sau nu a fost observat de diplomații occidentali.
Primele alegeri au avut loc în Slovenia la 8 aprilie 1990. O coaliție de centru-dreapta a
obținut majoritatea absolută, iar în alegerile prezidențiale din 22 aprilie, comunistul
reformator, Milan Kučan, a obținut 58,6% din voturi în turul doi. Curând după aceea, primul
guvern non-comunist din Iugoslavia post-1945 a fost instaurat.
În Croația, deși a fost lansată abia în iunie 1989, Uniunea Democrată Croată (HDZ) a
avut un impact considerabil. A fost un front naționalist larg, care a inclus emigranți croați de
dreapta, veterani ai Primăverii Croației și chiar comuniști. Acesta a fost condus de Franjo
Tudjman, un veteran al partizanilor și general al armatei iugoslave, care a preferat o carieră
care promova naționalismul cultural în Croația, și nu colaborarea cu Tito. El a suferit două
perioade de închisoare în anii '70 și '80 pentru părerile sale. El a cimentat legăturile cu
emigranții croați, adesea naționaliști militanți, cu o imagine romantică a Croației și ura
viscerală a sârbilor. Aceștia au finanțat campania electorală din 1990 și au devenit elementul
decisiv în alianța sa politică, cu consecințe fatidice pentru Bosnia și Herțegovina pe care le-au
considerat ca aparținând Croației. Prina urmare, Franjo Tudjman a câștigat alegerile.
La un miting din 24 februarie 1990, Tudjman a insistat că Ustașa merită să fie
amintită nu pentru fascismul ei, ci din cauza faptului că a afirmat aspirațiile istorice ale
poporului croat pentru un stat independent. În iunie a fost anunțat un nou proiect de
constituție, care a acordat președintelui puteri enorme și a șters referințele la Iugoslavia.
Sârbii erau doar o minoritate națională alături de maghiari și italieni.
Tudjman și Milošević au combinat cele mai grave trăsături ale comunismului și ale
naționalismului. Au preluat abilitățile de management care fac parte din pregătirea
comunistă standard, plus instrumentele puterii comuniste și le-au pus în slujba interes
naționalist restrâns. Prezența unui demagog naționalist la conducerea Croației, a distras
atenția comunității internaționale de la acțiunile Belgradului.
În pofida faptului că își disputau teritorii, Milošević și Tudjman au avut multe în
comun și au rămas în contact, direct sau indirect. Ambii avea programe de omogenizare
etnică, nu acceptau minoritățile etnice, persoanele de rasă mixtă sau liberalii care puneau la
îndoială strategia de construire a unor state etnic pure. Ambii au descoperit că dețineau un
teren comun în ceea ce privește viitorul Bosniei și Herțegovinei, republica din centrul
Iugoslaviei cu o majoritate musulmană de 41% (conform recensământului din 1991), dar cu o
pondere importantă de sârbi (30%) și croați (17%), precum și o populație etnic amestecată.
Bosnia, din cauza mixului său etnic, a fost văzută ca o Iugoslavie în miniatură.
Tudjman a insistat că Bosnia a făcut parte din națiunea croată și că Bosnia a fost o
creație a invaziei otomană a Europei. El și Milošević au împărtășit părerea că musulmanii nu
erau o națiune la propriu. Milošević a repetat ideea naționalistă sârbă că sunt sârbi care s-au
41
despărțit de adevărata lor credință națională, în timp ce pentru Tudjman erau croați
islamizați. Însă ambii, la o întâlnire secretă din 25 martie 1991, au convenit să împartă Bosnia
între Serbia și Croația. Nouă luni mai târziu, când Serbia și Croația erau în război, cu forțele
lui Milošević ocupând a aproape o treime din teritoriul croat, Tudjman a recunoscut de față
cu ambasadorul SUA, Warren Zimmerman, că a discutat despre o împărțire a Bosniei cu
Milošević și că a avut încredere în el.
În Serbia, la 1 și 2 iunie 1990 s-a derulat un referendum în care electoratul a fost
convins să adopte mai întâi o nouă constituție și să organizeze alegeri după aceea. La 28
septembrie 1990, vechea adunare sârbă a adoptat o nouă constituție. Aceasta a creat o
președinție puternică și a fost astfel un dispozitiv legal pentru a confirma puterea personală
uriașă de care Milošević se bucurase deja. La alegerile din Serbia din 9 decembrie 1990,
Milošević a obținut 64% din voturi în cursa prezidențială. Partidul său (SPS) a obținut 77,6%
din toate locurile. Milošević a fost ajutat de decizia albanezilor din Kosovo de a boicota
masajul scrutinul. În 1990, niciun partid sârb nu a oferit electoratului o alternativă eficientă
la hipernaționalismul lui Milošević, îmbrăcat în haine de stânga.
Prăpastia dintre Serbia și celelalte republici s-a extins după alegerile sârbești când s-a
descoperit că Milošević a reușit redirecționează în secret peste 1,5 miliarde de dolari de la
banca națională iugoslavă pentru a-și îndeplini cerințele bugetare. La descoperirea acestei
schem, Slovenia și Croația au decis, la 28 decembrie 1990, să nu recunoască nicio nouă
obligație financiară a federației. Slovenia s-a angajat acum să se pregătească pentru
independența deplină și s-a arătat dezinteresată de eforturile rămase de salvare a
Iugoslaviei.
La 10 ianuarie 1991, Milošević a dat cea mai clară indicație cu privire la poziția sa:
„Dacă Iugoslavia ar deveni o confederație de state independente, Serbia ar cere teritorii de
la republicile vecine pentru ca toți cei opt milioane și jumătate de sârbi să fie în aceeași stat.”
Dar Milošević s-a confruntat cu probleme neașteptate în propria sa curte când, la 9
martie, studenții au ieșit pe străzile Belgradului cerându-i demisia. Atât de mari au fost
protestele că Milošević a cerut armatei să le suprime. În anii următori, va apărea un exod
imens de sârbi cu viziuni liberale, ceea ce a făcut sarcina lui Milošević de a controla statul
mult mai ușoară.
În mai 1991, un referendum al croaților a dat un rezultat copleșitor în favoarea
independenței. Eforturi de ultimă oră ale liderilor bosniaci și macedoneni pentru a promova
un compromis bazat pe federația mai flexibilă au eșuat. Slovenia era deja și ea pe drumul
spre independență. Tudjman, naiv, a crezut că un astfel de drum poate fi urmat și de Croația,
chiar dacă luptele cu sârbii începuseră în unele zone, croații fiind puternic depășiți. Serbia ar
fi acceptat o federație liberă numai dacă ar fi fost însoțită de o schimbare a granițelor
interne.
42
TEMA VII
ALTERNATIVA GREACĂ
Grecia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial

Regele, guvernul elen și ceea ce a mai rămas din armata, marină și forța aeriană
greacă au urmat retragerea britanicilor în Egipt și au continuat lupta până la victoria finală a
aliaților. Recruții proveneau din Diaspora greacă și din acei tineri care reușeau să fugă din
Grecia. Țara a fost ocupată pentru prima oară de la perioada otomană și împărțită ca pradă
învingătorilor. Tracia și Macedonia de Est erau sub ocupație bulgară. Restul Greciei se afla
sub stăpânirea italiană, în timp ce germanii ocupau Atena, Salonic și restul Macedoniei, cea
mai mare parte a Cretei și a frontierei greco-turce.
Primul an de ocupație a fost extrem de dur, deoarece administrația nazistă a
confiscat toate stocurile alimentare dintr-o țară care era lipsit de produse alimentare de
bază și nu putea, din cauza blocajului naval, să importe hrana necesară. Iarna anului 1942 a
fost o perioadă de foamete pentru populațiile urbane. Cei mai săraci, slăbiți și neprotejați,
circa 250 de mii, au murit de foame pe străzile capitalei. Un an întreg a trecut înainte ca un
acord, sponsorizat de Crucea Roșie Suedeză, să permită importul de produse alimentare de
bază.
Rezistența greacă a fost organizată încă din primele luni de ocupație. Frontul de
Eliberare Națională (EAM) cu orientare de stânga, a fost cea mai importantă dintre toate
organizațiile de rezistență, fondat în septembrie 1941. Mișcarea de rezistență a început să ia
proporții în 1942. Protestele și mitingurile masive din martie 1943 au anulat planurile
germane de folosi muncitori greci în fabricile germane. Sabotajul și atacurile armate au
crescut în pofida faptului că represaliile naziste au fost brutale, sălbatice și disproporționate.
Acest lucru nu a împiedicat grupurile de rezistență armată să controleze până la 1944, o
mare parte din mediul rural.
Cea mai mare grimă a fost distrugerea aproape completă a evreilor din Grecia.
Salonic-ul a avut de la începutul secolului al XVI-lea o importantă comunitate evreiască
sefardă și a fost unul dintre centrele importante ale culturii evreiești din Mediterana.
Populația sa a fost expatriată și exterminată de naziști. Același lucru a fost valabil și pentru
majoritatea celorlalte comunități evreiești, cum ar fi cele din Corfu, Jannina, etc. În Tracia și
Macedonia de Est, bulgarii a colaborat strâns cu naziștii. Unele comunități mici (Zante,
Katerini și Volos) au fost evacuate și salvate cu ajutorul Bisericii, al grupurilor de rezistență
sau al oficialilor locali. Cu toate acestea, bilanțul final a fost criminal: peste 58.000 de evrei
greci (82% din numărul lor total) au fost exterminați.
În timpul războiului, Grecia a suferit pierderi umane uriașe, estimate la 687.000 de
morți. Infrastructura economică și de transport din Grecia a fost distrusă de lupte,
bombardamente, sabotaje sau pradă.
43
Războiul civil și evoluții ulterioare

Chiar din 1943, a fost evident că grupările de rezistență erau împărțite de-a lungul
unor clivajelor politice și au avut loc chiar ciocniri armate. În 1944, guvernul regal grec și cel
britanic și au avut în vedere o confruntare armată cu Frontul Național de Eliberare, de
orientare stângistă.
În octombrie 1944, Atena a fost eliberată, iar grecii i-au primit cu entuziasm pe
britanici și britanicii. Din păcate, foarte curând a apărut un antagonism între organizația de
rezistență a Frontului de Eliberare Națională EAM, care domina aproape complet mediul
rural și cea mai mare parte a marilor orașe și guvernul regal susținut de britanici. În ciuda
eforturilor de compromis din partea ambelor părți, conflictul armat a izbucnit la Atena, la 3
decembrie 1944. După o lună de acerbă luptă stradală EAM și guvernul grec au ajuns la un
acord (în februarie 1945), a cărui executare era garantată de guvernul britanic. Acordul
prevedea dezarmarea grupurilor de rezistență, „democratizarea” forțelor armate grecești,
poliției și administrației și pregătirea unui referendum echitabil privind monarhia și alegerile.
Partidul Comunist și-a asumat rolul celei mai importante forțe de opoziție, dar nu a
putut implementa o strategie politică cuprinzătoare și constantă. Greșeala sa majoră a fost
neparticiparea la alegerile organizate în martie 1946. Astfel, comuniștii au fost marginalizați
pe arena politică. Pașii făcuți pentru reapariția unui regim autoritar dominat de forțele
regaliste și militare, afirmarea tot mai evidentă a forțelor politice de extremă dreaptă au
împins opoziția de stânga la războiul civil care a început la sfârșitul lunii octombrie 1946.
Războiul civil a fost la fel de distructiv în vieți și resurse economice războiul
precedent. Parte a confruntării Războiului Rece a făcut ravagii în și a întârziat evoluția
politică normală în Grecia. SUA au preluat, de la Marea Britanie, rolul de susținător al
guvernelor regale. După înfrângerea finală a revoltei comuniste din august 1949, un număr
mare de membri supraviețuitori și simpatizanți, care nu s-au autoexilat în Europa de Est, au
fost internați pe insule sau încarcerați.
După încheierea războiului civil, partidul comunist a fost interzis, înlocuitorul său de
stânga (EDA) a fost marginalizat politic, iar diferitele partide liberale centriste au fost
întotdeauna suspectate de atitudini republicane. Regele Paul I controla armata administrația
și domina sistemul politic. Administrația publică, justiția, educația și armata au fost conduse
și, în eșaloanele lor înalte, de regaliști, anti-comuniști, conservatori.
Mai multe guverne de dreapta s-au succedat până în 1963. Armata, cu adevărat
regală, a scăpat total de sub controlul politic, în timp ce ofițerii ei formau ligi secrete și mai
puțin secrete în colaborare cu grupuri de politicieni ultraconservatori care se considerau
adevărați protectori ai Regelui, Credinței și Țarii.
În ciuda acestui climat politic și după o perioadă de reconstrucție economică,
economia elenă a început să prezinte rate de creștere ridicate, asociate cu o creștere rapidă
a productivității, depopulare masivă din mediul rural, extinderea rapidă a Marinei
Comerciale Grecești și o creștere reală a ponderii industriei în PIB. Guvernele
condusă de premierul Constantin Karamanlis au fost instrumentale în acest proces rapid de
creștere, care a fost cu siguranță legat de îmbunătățirea rapidă a mediului economic
44
internațional, de modernizarea sistemului de transport și de comunicații a țării și de

integrarea tot mai mare a Greciei în structurile vest-europene. În 1952 Grecia a devenit un
membru deplin al NATO și, mai târziu, a semnat un Acord de asociere cu piața comună
europeană (Tratatul de la Atena, iulie 1961). Creșterea rapidă a continuat fără obstacole
până în anii '70 și a permis Greciei să adere la Uniunea Europeană în 1981. Această
dezvoltare economică rapidă nu a fost fără probleme, întrucât, între 1960 și 1972, o mare
parte a populației agricole care a părăsit mediul rural nu a fost absorbită de economia
urbană și a fost nevoită să emigreze în alte țări europene care aveau nevoie de forță de
muncă.
Mediul social și politic din anii șaizeci nu a fost lipsit de zbucium. Karamanlis a urmat
o politică independentă care nu a fost întotdeauna pe placul anturajului regal în timp ce, în
același timp, a trebuit să facă față influenței crescânde a stângii. Teama de o victorie a stângii
la alegerile din 1961 a dus la fraudă electorală.
Foarte curând, un sentiment de revoltă împotriva guvernului a cuprins țara. Mișcarea
a fost condusă de George Papandreou, liderul „Uniunii Centrului”, o confederație de vechi
liberali și conservatori nemulțumiți, care au reușit în cele din urmă să răstoarne guvernul.
George Papandreou, care a triumfat la alegerile din februarie 1964, a reușit să obțină un
sprijin considerabil din partea alegătorilor liberali și de stânga, care erau nemulțumiți de
guvernele regale dar care au fost percepuți în mod greșit de tânărul rege Constantin al II-lea
drept principala amenințare pentru dinastia sa. Tânărul și încăpățânatul monarh a criticat
deschis premierul, în timp ce anturajul său a subminat coeziunea guvernului ales. Divizarea
Uniunii Centrului a cauzat căderea guvernului Papandreou în iulie 1965.
Regimul coloneilor
În contextul instabilității politice, un grup de colonei au acționat fără știrea și
împotriva generalilor susținuți de Rege, organizând o lovitură de stat la 21 aprilie 1967, cu o
lună înainte de alegeri. Depășit de situație, Regele a încercat să recâștige controlul, a
organizat stângaci o lovitură de stat în decembrie 1967, iar când eșecul lui a fost evident a
părăsit țara.
Junta militară a urmat pașii tuturor dictatorilor precedenți, adoptarea unei politici de
paternalism economic, brutalitate, încarcerarea politicienilor și intelectualilor liberali și de
stânga și cenzură. Papadopoulos, liderul regimului, a fost un personaj nepopular și ridicol
prin limbajul excesiv pe care l-a folosit. O nemulțumire populară în creștere a devenit
manifestă în 1972, prin proteste continue ale studenților, care au dus la manifestații masive
și pașnice în noiembrie 1973, când dictatura a încercat să se legitimeze printr-un transfer
controlat și limitat de putere către politicieni conservatori vechi. Armata a fost chemată să
„restabilească” ordinea în Atena, dar ciocnirile au produs circa 40 de morți. O săptămână
mai târziu Papadopoulos a fost înlăturat de brigadierul Ioannidis, șeful Poliției Militare și
ultimul lider autoritar de la Atena.
45
Noua dictatură a fost total izolată la nivel internațional ca și în țară. Singura acțiune
memorabilă a fost decizia dezastruoasă de a folosi contingentul grec în Cipru pentru a pune
la cale o lovitură de stat împotriva arhiepiscopului Makarios, președintele Ciprului.
Problema Ciprului
Cipru și-a obținut independența în 1960. Arhiepiscopul Makarios a acceptat
independența doar ca a doua soluție, deși ar fi preferat unirea deplină cu Grecia. Conform
Tratatului din Zurich din 1960, Grecia, Turcia și Marea Britanie garantează colectiv buna
funcționare a Constituției cipriotă și securitatea țării. Marea Britanie avea drepturi suverane
asupra celor două baze militare de pe insulă, în timp ce Grecia și Turcia aveau două mici
contingente armate. Cele două comunități au trăit armonios, iar relațiile au fost corecte
până în 1964. Deteriorarea relațiilor în interiorul comunităților a influențat negativ relațiile
greco-turce. Astfel, junta militară greacă a organizată o lovitură de stat, la 15 iulie 1974.
Totuși, pe 20 iulie, armata turcă a invadat insula, sub pretextul că își îndeplinește unilateral
dreptul de garant al securității comunității turcești cipriote. După prăbușirea dictaturii în
Grecia și restabilirea democrației, s-a negociat un armistițiu și s-a căutat, în zadar, un acord
al celor trei puteri garante. Armata turcă, care avea o superioritate în număr și echipamente
pe insulă, a încălcat armistițiul și s-a angajat într-o a doua rundă de operațiuni militare la
15 august 1974. Astfel, și-a atins adevăratul scop de a împărți ferm insula în două zone
delimitate etnic. Brutalitatea armatei turce a alungat peste 200.000 de greco-ciprioți departe
de casele lor din nordul insulei. Majoritatea turco-ciprioților, îndemnați de autoritățile
locale, și-au abandonat casele și s-au mutat spre nord în zonele ocupate de Turcia. Din acel
moment, Turcia ocupă ilegal partea de nord a insulei și de atunci a elaborat o politică extinsă
de colonizare cu cetățenii turci, cu intenția de a consfinți separarea etnică a insulei. Nicosia
este o capitală împărțită fizic, ultima din Europa după căderea Zidului Berlinului. Economia
turco-cipriotă controlează zonele cele mai fertile din insula, dar administrarea defectuoasă și
corupția extinsă au condamnat această regiune la subdezvoltare, în timp ce economia greco-
cipriotă a crescut rapid. Dezamăgiți de lipsa libertăților politice și a oportunităților
economice, mulți turco-ciprioți a emigrat în Marea Britanie. Republica Cipru membră a
Uniunii Europene.
A treia republica elenă

Aventura dezastroasă din Cipru a demonstrat dincolo de orice îndoială incapacitatea
dictaturii militare de a pregăti Grecia nu numai pentru pace, ci și pentru război.
Constantin Karamanlis, autoexilat la Paris din 1963, a fost chemat la guvernarea și a
pus o anumită ordine politică după perioada dictaturii. A doua sa perioadă de mandat (1974-
1980) este legată de referendumul care a restabilit o nouă republică greacă. Guvernul său a
asigurat o perioadă de dezvoltare, consolidarea instituțiilor democratice, punând capăt
discriminării politice împotriva stângii. La 1 ianuarie 1981, Grecia a devenit cel de-al zecelea
membru al CEE și a fost de atunci o țară a cărei populație a arătat cele mai mari procente de
identificare cu o viitoare Uniune federală, care este scopul afirmat al tuturor partidelor
46
politice, de la conservatorii liberali din Noa Democrație până la socialiști și stânga

necomunistă.
Din 1981, Partidul Socialist, condus de Andreas Papandreou, a obținut victorii
electorale succesive și a dominat, cu excepția unui interludiu între 1990-1993, viața politică
greacă. Cea mai mare realizare a lui Papandreou a fost construirea unui stat al bunăstării
sociale și modernizarea sistemului de învățământ.
În anii 90, cea mai mare realizare a guvernelor socialiste, conduse de Kostas Simitis, a
fost adoptarea fără probleme a monedei europene comune, Euro, în ianuarie 2002,
Includerea Republicii Cipru în Uniunea Europeană în ianuarie 2003 și îmbunătățirea netă a
relațiilor bilaterale greco-turce au dat, de asemenea, o încredere nouă cetățenilor greci.
47

Evolutii Politice in Balcani PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Evolutii Politice in Balcani PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Ovidius” din Constanța Evoluții politice în Balcani, în sec.

Mișcarea națională albaneză

Albaniei. Acțiunile lui diplomatice au însemnat deplasări în România, pentru a obține

Indiferent de cât de naționaliste se voiau statele balcanice, moștenirea otomană

 Partidele croate susțineau unificarea teritoriilor pe care le considerau croate (Croația,

Guvernul sârb avea și el mai multe soluții.

romantică, au jucat un rol important în atingerea obiectivelor politice. Existau numeroase

Încheierea păcii și prevederile ei

Națiunile victorioase aveau două căi de încheiere a păcii:

Dintre statele balcanice, învingătoarea incontestabilă la masa tratativelor a fost

Căderea Imperiului Otoman. Republica Turcă

Instituirea regimurilor balcanice autoritare

În politica externă, asemenea majorității bulgarilor, Zveno considera că macedonenii

Izbucnirea războiului. Perioada neutralității balcanice

Înainte de atacarea Greciei, era totuși de dorit acceptul Bulgariei, Iugoslaviei și

Belgradului l-au făcut pe Hitler să ia o decizie radicală. Planurile Operațiunii Marița, de

Instaurarea regimurilor comuniste

Conducerea iugoslavă a căutat să anexeze definitiv Trieste, anexiune pe care

Excluderea a exilat efectiv Iugoslavia a izolat efectiv Iugoslavia de statele socialiste.

secundare. Milošević s-a poziționat inteligent ca un campion al legalității internaționale și

Grecia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial

Războiul civil și evoluții ulterioare

internațional, de modernizarea sistemului de transport și de comunicații a țării și de

A treia republica elenă

politice, de la conservatorii liberali din Noa Democrație până la socialiști și stânga

S-ar putea să vă placă și