Ministerul Educației, Culturii, Cercetării și ale Mediului a Republicii Moldova

Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălți

Facultatea de Științe Reale, Economice și ale Mediului
Catedra de Științe Economice

Referat la tema:
“Cercetarea privind atitudinea
consumatorilor față de publicitatea prin
televiziune/radio/presă a
produsului/serviciilor”
 Cuprins

Introducere …………………………………………………………… 3
Formele cunoașterii …………………………………………………..4
a) Cunoașterea spontană și cunoașterea intențională
b) Cunoașterea tactită și cunoașterea explicită
c) Cunoașterea directă și cunoașterea mijlocită
d) Cunoașterea a priori și cunoașterea a posterioară
e) Cunoașterea ostensivă și cunoașterea discursivă
f) Cunoașterea comună și cunoașterea științifică
g) Cunoașterea observațională, empirică și teoretică

Teorii ale cunoașterii…………………………………………...........8

Concluzie …………………………………………………………….9
Bibliografie………………………………………………………….12
Introducere
Termenul de cunoaştere aparţine unei categorii de concepte pe care nu doar
spiritul cultivat, ci chiar simţul comun ştie să le mânuiască în diferite contexte, fără
a fi însă capabil să le circumscrie semantic de o manieră precisă şi satisfăcătoare.
Deşi este vehiculat destul de frecvent, conţinutul său nu se lasă uşor prins într-o
definiţie iar sfera sa de aplicabilitate se dezvăluie a fi extinsă şi indeterminată.
Unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani, Bertrand Russell priveşte
cu scepticism situaţia când scrie: “ Cunoaşterea este o noţiune imprecisă.”
Semnificaţia cuvântului e clară doar în domeniul logicii şi matematicii. Ceea ce
numim cunoaştere e nesigur în restul domeniilor şi nu există un criteriu pentru a o
determina.
Din perspectiva epistemologiei actuale cunoaşterea este fenomenul tipic uman şi
cultural deosebit de vast şi de complex, în care se manifestă raporturilor dintre om
şi lume. Termenul se referă la actul prin care gândirea încearcă să ordoneze, să
aşeze într-un cadru teoretic (să definească) rezultatele percepţiilor unui obiect
asupra căruia simţurile se concentreză.
Cunoaşterea- reprezintă însă de asemenea ideea, cunoştinţa, reprezentată prin
entităţi propoziţionale ce rezultă din această acţiune. Cunoaşterea se opune în
principal credinţei întrucât temeiul acesteia nu constă în raţiune, cunoaşterea
implicând cu necesitate ideea de adevăr.
Anumite cercetări şi experimente efectuate de etologi au evidenţiat prezenţa unor
forme rudimentare de cunoaştere şi în regnul zoologic. Studiile atestă că unele
animale superioare dispun de capacitatea de a se comporta inteligent în funcţie de
necesităţile naturale sau de împrejurările în care trăiesc. Totuşi omul rămâne
singura fiinţă capabilă să desfăşoare o activitate raţional-discursivă întemeiată pe
utilizarea limbajulului. Omul se distinge astfel drept singura fiinţă care poate avea
acces la adevăr, care îşi poate direcţiona comportamentul spre promovarea unor
valori care se înalţă peste necesităţilor stricte de susţinere a vieţii.
Formele cunoașterii
Încercarea de tipologizare a formelor cunoaşterii nu a condus încă la acceptarea
unanimă a vreunei clasificări. Cele mai importante tipuri ale cunoaşterii sunt cele
prezentate în continuare.
Cunoaştere spontană şi cunoaştere intenţionată (voluntară). Cea dintâi face corp
comun cu însăşi viaţa în multiplele ei determinări, desfăşurându-se în orizonturile
de libertăţi şi constrângeri pe care le deschid diferitele situaţii traversate de fiinţa
umană în mod mai mult sau mai puţin cotidian. Nu rareori, împrejurări noi sau
problematice ne surprind prin ineditul sau dilematicul lor, astfel că, fără a ne fi
propus în prealabil, ne obligă să întreprindem demersuri cognitive, să cercetăm
datele momentului, să acumulăm informaţii ca garanţie a unei decizii oportune şi
optime, a unei reacţii comportamentale adecvate. Nu mai puţin, „bombardamentul
informaţional” la care este supus omul contemporan prilejuieşte frecvant
manifestarea cunoaşterii involuntare. În schimb, cunoaşterea deliberată este aceea
care survine în urma unui act decizional pozitiv, se desfăşoară în mod conştient şi
se obţine de prin activităţi speciale de învăţare. Foarte adesea, formele ei sunt
instituţionalizate (familie, şcoală, universitate, mijloace mass-media, biserică etc.).
Cum se va vedea în continuare, forma din urmă se întretaie frecvent cu alte specii,
împrumutând caracteristici ale acestora.
Cunoaştere tacită şi cunoaştere explicită (propoziţională). Prima se constituie în
ipostază practică (indisociabil legată de o anume activitate), în producerea şi
conducerea căreia intervine. Conţinutul său constă nu atât în enunţuri generale ce
descriu stări, definesc concepte, formulează legi sau prescriu criterii şi norme, cât
într-o desfăşurare activă în situaţii concrete şi potrivit unui exemplu urmat. Aşadar,
o cunoaştere „văzând şi făcând” ce presupune relaţia meşter-ucenic, profesor-elev,
maestru-discipol. Este susceptibilă de multiple gradaţii, nivelul de performanţă
depinzând nu numai de exerciţiu şi experienţă, dar şi de predispoziţii native, talent
etc., măsurându-se îndeobşte potrivit unor criterii practice, nicidecum teoretice.
Cunoaşterea explicită este forma cea mai evoluată a cunoaşterii, în virtutea
exercitării ei omul distingându-se de animalele superioare. Aflată la un grad înalt
de elaborare teoretică, trebuind a răspunde unor standarde de rigoare şi precizie,
claritate şi consistenţă, de obicei ea este opera specialiştilor din diferite domenii ale
ştinţei. Esenţialmente verbală (propoziţională), se constituie şi se transmite prin
limbaj, conţinând enunţuri, definiţii, criterii, reguli, legi. În consecinţă, va fi
purtătoare a informaţiei semantice, aplicându-i-se valorile de adevăr.
 Cunoaştere directă şi cunoaştere mijlocită, o distincţie are în vedere originea
propriuzisă a cunoştinţelor. În primul caz, acestea nu se întemeiază sau nu sunt
derivate din alte date cognitive acumulate anterior, ci constă în tot ceea ce
subiectul percepe, simte sau gândeşte – eventual relatează – în mod nemediat.
Nimic nu se insinuează în raportul dintre subiect şi obiect, acesta din urmă este
captat intuitiv, fără a fi definit în prealabil şi nefiind nevoie să se implice demersuri
inferenţiale. În cazul secund, raportul subiect - obiect este mijlocit, iar cunoştinţele
se procură prin referinţă la altele deja dobândite, ele servindu-i drept fundament de
construcţie sau justificatre. De aceea, va presupune formularea definiţiilor pe
temeiul fixării proprietăţilor caracteristice ale lucrurilor şi fenomenelor, de
asemenea, va reclama efectuarea unor raţionamente şi desprinderea concluziilor
aferente. Deşi intuitivă şi familiară, această dihotomie ridică destule probleme,
întrucât nu este uşor de trasat, pentru fiecare situaţie concretă, un hotar riguros
între cele două tipuri.
Cunoaştere a priori (apriorică) şi cunoaştere a posteriori (aposteriorică).
Utilizaţi încă din evul mediu, termenii latini a priori şi a posteriori înseamnă „din
ceea ce precede”, respectiv „din ceea ce urmează”, fiind definitiv consacraţi în
filosofie de către germanul I. Kant. Cuplul de concepte vizează nu numai sursele
cunoaşterii, dar şi modurile de fundamentare a produselor acesteia. Cunoaşterea a
priori este aceea care nu decurge din empirie, iar cunoştinţele sunt fundamentate
independent de apelul la faptele reale. La polul opus, cunoaşterea a posteriori
recurge exclusiv la experienţă – îndeosebi la contactul senzorial cu lumea externă
–, rezultatele ei aflându-şi temeiul în înseşi datele obţinute în virtutea acestei
raportări nemijlocite. Un enunţ e considerat a priori atunci când ne dăm seama că
este adevărat de îndată ce-l înţelegem, iar a posteriori, dacă validarea lui necesită
concursul instanţelor extranoetice, în speţă confruntarea cu stările de lucruri la care
se referă, spre a se constata dacă şi măsura în care conţinuturile cognitive le
corespund. De la Kant şi până în zilele noastre, chestiunea ponderii şi însemnătăţii
celor două specii cognitive a fost şi este deosebit de controversată, nici în prezent
nefiind pe deplin elucidată.
Cunoaştere ostensivă şi cunoaştere discursivă. Primul tip (etimologic, lat.
ostendo = „a arăta”, „a înfăţişa”) desemnează modul prin care un subiect
cunoscător îşi însuşeşte înţelesul unui nume/expresii lingvistice ca urmare a
perceperii directe – într-un context situaţional ori acţional dat – a referentului lor
(obiecte, fenomene. evenimente, proprietăţi ş.a.), sub înrâurirea unui alt agent
cognitiv ce utilizează limbajul natural. Pe această cale, de la o fragedă vârstă,
copilul achiziţionează primele informaţii asupra mediului de viaţă şi elementele de
bază ale vocabularului. Dar şi mai târziu sunt însuşiţi termeni ce denotă lucruri,
acţiuni, împrejurări inedite. În schimb, cunoaşterea discursivă nu solicită prezenţa
obiectului în privinţa căruia se face instruirea, ea realizându-se exclusiv prin
intermediul semnelor şi expresiilor lingvistice, veritabili substituenţi (orali sau
grafici) ai obiectelor, proceselor şi evenimentelor reale. Totodată, spre a dobândi
noi informaţii şi a le încadra într-un sistem coerent, subiectul poate reactiva oricare
dintre experienţele sale trecute, după cum poate apela la expererienţa deja
codificată semiotic a predecesorilor sau contemporanilor săi. Fiindcă se desfăşoară
explicit şi decisiv la nivelul structurilor lingvistice, acest tip cognitiv desprinde pe
om de datul imediat, de fenomenalitatea receptată senzorial, înălţându-l pe treapta
mai înaltă a reflecţiei ce accede la abstracţie, esenţă, generalitate.
Cunoaştere comună (preştiinţifică) şi cunoaştere ştiinţifică. Cunoaşterea comună
este cea pe care omul o realizează în virtutea înzestrării sale nativ-naturale sub
presiunea şi în limitele experienţei sale de viaţă obişnuită. Ea generalizează tocmai
această experienţă şi nu este precis conturată, nedispunând de obiective proprii şi
clar definite. Se dovedeşte spontană şi impură, lipsită de sistematicitate, precizie şi
rigoare, în măsura în care mijloacele întrebuinţate sunt preponderent intuitive
(observaţia), angajând prea puţin reflexivitatea critică şi manifestând un interes
scăzut faţă de testarea rezultatelor sale. În cunoştinţele obţinute pe această cale se
amestecă eterogen elementele esenţiale şi cele neesenţiale, obiective şi subiective,
intelectuale şi afective, constructive şi valorizatoare, explicative şi
pseudoexplicative. Rod al unei specializări crescânde şi utilizând un arsenal
metodologic variat şi – în genere – eficace, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă un
demers cognitiv explicit ce urmăreşte atingerea unor scopuri precise, trecând
dincolo de fenomenalitate şi aparenţă, spre a descinde în universul profund al
esenţei şi necesităţii, descoperind cauze şi legi ce guvernează realitatea studiată,
explicând-o şi controlând-o. Aspirând la un grad înalt de sistematicitate şi
raţionalitate, rigoare şi obiectivitate, ambiţionează să se detaşeze de simţul comun,
de orice nuanţă psihologică personală, de convingerile, prejudecăţile sau
autoritatea subiectului. Autoreflexivă şi critică, instrumentează tehnici specifice de
testare a cunoştinţelor, îşi supune demersurile unor severe exigenţe logice şi
experimentale. Produsele ei îmbracă forma conceptelor, ideilor, ipotezelor şi
teoriilor ştiinţifice exprimate într-un limbaj specializat (nu rareori simbolic) şi
expuse de manieră preponderent demonstrativ-deductivă sau prin modelări
abstracte.
 Cunoaştere observaţională, empirică şi teoretică. Această clasificare are în
vedere cunoaşterea ştiinţifică şi delimitează niveluri metodologice diferite de
exercitare a ei. Cunoaşterea de observaţie este alcătuită din totalitatea enunţurilor
observaţionale, adică acelea care descriu starea şi caracteristicile unor obiecte sau
fapte, fenomene sau evenimente individuale, surprinse într-un moment determinat
al timpului şi într-o regiune determinată a spaţiului. Ele exprimă o informaţie
dobândită pe calea observaţiei directe sau indirecte, astfel că înregistrările
senzoriale efectuate joacă aici un rol important. Dar intervin şi elemente
extraperceptive ce ţin de cadrele lingvistice sau teoretice prealabile ale
cercetătorului, bunăoară sistemul de concepte deţinut, formaţia, experienţa şi
cunoştinţele sale etc. În numeroase discipline ştiinţifice, enunţurile de această
factură se înscriu în aşa-zisele protocoale de observaţie care însoţesc de regulă
experimentele, consemnându-le scopul, obiectul şi condiţiile spaţio-temporale şi
tehnice, constatările făcute şi concluziile desprinse.

Teorii ale cunoașterii

 “ Eventuala demarcație între filozofie și știință a fost făcută posibilă prin
ideea că esența filozofiei era „teoria cunoașterii”, o teorie distinctă față de
științe pentru că stătea la baza acestora... Fără această idee, a unei „teorii a
cunoașterii”, este dificil de imaginat ce ar fi fost „filozofia” în epoca
științei moderne. ”
— Richard Rorty Filozofia și oglinda naturii
Definiția cunoașterii este un subiect dezbătut în continuare de către filozofi în
domeniul epistemologiei. Definiția clasică, descrisă dar nu complet aprobată de
către Platon, susține că o afirmație trebuie să întrunească trei criterii pentru a fi
considerată cunoaștere: trebuie să fie justificată, adevărată și credibilă. Unii susțin
că aceste condiții nu sunt suficiente, cum ar fi condiția suplimentară a lui Simon
Blackburn, conform căreia nu trebuie să spunem că cei care întrunesc oricare dintre
aceste condiții „prin eroare, omisiune sau eșec” au cunoaștere.
În contrast cu această abordare, Wittgenstein a observat, urmărind paradoxul lui
Moore, că cineva poate spune „o crede și să nu fie așa”, însă nu poate spune „o
cunoaște și să nu fie așa”.El continuă să argumenteze că acestea nu corespund unor
stări mentale distincte, ci mai degrabă unor modalități distincte de a vorbi despre
convingere. Ce diferă aici nu este starea mentală a vorbitorului, ci activitatea în
care acesta este implicat. Din acest punct de vedere, a ști că ceainicul fierbe nu
presupune să fii într-o stare mentală specifică, ci a efectua o operație specifică pe
afirmația că ceainicul fierbe. Wittgenstein a căutat să depășească dificultatea
definiției observând modul în care „cunoașterea” este folosită în limbajul natural.
El privea cunoașterea ca un caz de recunoaștere a familiarității. Mergând pe
această idee, „cunoașterea” a fost reconstruită ca un concept separat, care
evidențiază trăsăturile relevante, dar care nu este ilustrat în mod adecvat de nicio
definiție.
-Intenționalitatea definește predeterminarea acțiunii în real prin construcția unui
model de acțiune în mintea subiectului.
-Raționalitatea definește căutarea, identificarea, explicitarea cauzală și utilizarea
tuturor formelor, proprietăților și relațiilor între proprietăți, care permit subiectului
să realizeze o anume transformare de stare în realitate, sau să explice cauzal o
anume stare observată ori construită experimental.
-Valorizarea este consecința evaluării utilității rezultatelor dobândite printr-o
anume cunoaștere, printr-o acțiune configurantă sau explicantă cauzal de
modalitate.
Funcția cognitiva implică conștiența subiectului, implică capacitatea acestuia de a
modela realitatea în mintea sa, de a se modela pe sine ca agent purtător de
conștiență și creator de cunoaștere, dar și de a se separa de modelele de sine și de
realitate, tratându-se pe sine ca sursă a modelării și conștientizării modelării
realității.
Conștiența sumar caracterizată este proprietatea sistemului de a se identifica,
diferenția structural și dinamic, poziționa și orienta intențional operant, în diferite
cuplaje cu sine și prin sine cu mulțimea stărilor ambientului.
Cunoașterea umana implică socializare interactiv cognitivă, ea se desfășoară într-
un spațiu natural amenajat, spațiul real-societal, alcătuit din părți prelucrate ale
realității, indivizi cunoscători și mulțimea efectelor acțiunilor cognitive. Membrii
societății își descriu și comunică între ei, atât propriile individualizări, performanțe
și opțiuni cognitive cât și pe ale semenilor. Socializarea cognitivă duce atât la
cooperare cât și la conflict în spațiile cunoașterii cu toate consecințele cunoscute.
Calitatea cunoașterii depinde de instrumentele conceptuale și experimentale
utilizate pentru dobândirea și folosirea ei.
Convențional putem separa cunoaștere concretă și abstractă. Cunoașterea concretă
poate fi practică sau intuitivă. Cunoașterea abstractă este acțiune corelantă între
serii de familii de forme sau familii de proprietăți, care conduc la o anume stare
sau o dependență precisă între o serie de stări.
Cunoașterea abstractă caracterizantă de obiect și proces fenomenal sau social își
definește componentele obiect, relație și proprietate, precum și procedurile
specifice de manipulare distinctă a obiectelor, regulile de conectare între acțiunile
operante și traseul conexiunilor argumentate care indică posibilitatea realizării sau
negarea posibilității realizării unei anume configurații într-un spațiu obiectual
determinat.
Cunoașterea practică vizează realizarea directă a unei forme sau mulțimi de forme
conectate funcțional, acesta este cazul proiectării și realizării de obiecte, funcții și
utilități prin unelte materiale. Cunoașterea formală utilizează operatori și
interpretări cantitative, matematice, și este folosită pentru a modela precis,
predictiv, utilizând funcții matematice, un segment de fenomenalitate, un aspect
metabolic sau conceptual al omului, sau a stabili parametrii și dimensiona dinamic
o acțiune socială, o instituție, o anume agregat unealtă, cu o structură și utilitate
specifică.
Putem de asemeni discrimina cunoașterea culturală, care operează cu variabile
ambigue precum valori, atitudini, legături sufletești, emoții, contacte, cooperări și
conflicte umane. În cultură identificăm o cunoaștere concretă, definibilă,
asamblabilă și comunicabilă gestual și lingvistic, precum acea cunoaștere
'abstractă' care construiește principii și metode de creație muzicală, picturală,
regizorală sau literară, sau principii estetizante.
Fiecare domeniu al cunoașterii are obiecte proprii, reguli generative proprii și
strategii evaluante și utilizante proprii, unele accesibile majorității altele extrem de
tehnice formal, sau subtil realizante estetic, inaccesibile omului mediu.
Este cunoscut ca aparatul matematic utilizat în construcția modelelor teoretice
actuale ale fizicii este atât de complex logic demonstrant și interpretant, încât nu
foarte mulți oamenii îl pot învăța, înțelege corect și aplică creativ la nivel superior.
De asemeni pentru a realiza o pictură, compoziție muzicală, operă literară, sau
regizorală, este nevoie de mult talent, multă experiențã și o profundă competență
creativă și critic evaluantă, compact definită ca 'inventivitate artistică'.
Dar și pentru a prelua cât mai mult din ingeniozitatea unei creații și transpune în
trăiri personale emotive și conceptuale, din perspectiva spectatorului, cere o
calitate subtilă anume 'bun gust autentic'.
Poate cel mai dotat cu potențial critic superior este omul de știință constructor de
teorii fenomenale, sau artistul, creatorul de operă de artă, indiferent din ce
domeniu, pentru că fără un spontan, profund și atent simt critic-estetic, nu se poate
realiza o operă de mare calitate, operă prețuită de numeroase generații timp de
decenii, secole sau milenii, operă fundamentală care formează personalitatea
umană, îi dăruie valori, imbolduri creative și criterii estetizante.

Concluzie
 În timp ce mulți ar fi de acord că unul dintre cele mai importante instrumente
universale pentru transferul de cunoștințe este scrisul și cititul (de multe tipuri),
există și argumente împotriva utilității cuvântului scris, unii cercetători sceptici
vorbind despre impactului său negativ asupra societăților. În colecția sa de
eseuri Technopoly, Neil Postman demonstrează argumentul împotriva utilizării
scrisului printr-un fragment din lucrarea lui Platon, Phaedrus (Postman, Neil
(1992) Technopoly, Vintage, New York, pag 73). În acest fragment, savantul
Socrate spune povestea lui Thamus, regele egiptean, și a lui Theuth, inventatorul
cuvântului scris. În această poveste, Theuth își prezintă noua invenție "scrisul"
regelui Thamus, spunându-i lui Thamus că noua sa invenție "va îmbunătăți atât
înțelepciunea cât și amintirea egiptenilor" (Postman, Neil (1992) Technopoly,
Vintage, New York, pag 74 ). Regele Thamus este sceptic privind această nouă
invenție și o respinge ca instrument de reculegere, mai degrabă decât de cunoștințe
reținute. Acesta susține că cuvântul scris va infecta poporul egiptean cu cunoștințe
false, deoarece acestea vor fi în măsură să ajungă la fapte și povestiri dintr-o sursă
externă și nu vor mai fi obligați să rețină mental cantități mari de cunoaștere ei
înșiși (Postman, Neil (1992) Technopoly, Vintage, New York, pag 74).
Teoriile moderne timpurii clasice ale cunoașterii, în special cele care avansează
empirismul influent al filosofului John Locke, s-au bazat în mod implicit sau
explicit pe un model al minții, care a comparat idei cu cuvinte. Această analogie
între limbaj și gândire a pus bazele unei concepții grafice a cunoașterii în care
mintea a fost tratată ca o masă (un recipient de conținut) care a trebuit să fie
aprovizionată cu fapte reduse la litere, cifre sau simboluri. Acest lucru a creat o
situație în care alinierea spațială a cuvintelor pe pagină oferea o greutate mare
cognitivă, atât de mare încât educatorii au acordat o atenție foarte mare structurii
vizuale a informațiilor pe pagină și în caiete.
Teoreticienii media, precum Andrew Robinson, subliniază faptul că reprezentarea
vizuală a cunoașterii în lumea modernă a fost adesea văzută ca fiind "mai
adevărată" decât cunoașterea orală. Acest lucru se încadrează într-o noțiune
analitică mai veche în tradiția intelectuală occidentală, în care comunicarea verbală
este, în general, considerată că se pretează la răspândirea minciunilor la fel de mult
ca și comunicarea scrisă. Este mai greu să se păstreze o evidență a ceea ce s-a spus
sau despre care s-a spus inițial - de obicei, nici sursa, nici conținutul nu pot fi
verificate.
Bibliografie

http://socioumane.ro/blog/ionelcioara/files/2012/10/2-cunoasterea-stiintifica.pdf
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cunoa%C8%99tere
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/ASPECTE-ALE-
CUNOASTERII114131329.php
http://www.lisr.ro/7-porumbeanu1.pdf