MARIA GHEORGHIŢĂ

ECONOMIA
INTREPRINDERI
I INDUSTRIALE

1
 MARIA GHEORGHIŢĂ

ECONOMIA
INTREPRINDERI
I INDUSTRIALE
Manual universitar

Chişinău, 2008
2
Recomandat pentru editare de către senatul Universităţii Tehnice a Moldovei şi
aprobat în calitate de manual universitar pentru atât pentru studenţii
specialităţilor economice cât şi pentru specialităţile de ingenerie şi management.

Recenzenţi:

Larisa Bugaian

doctor habilitat în ştiinţe economice, profesor

universitar la Universitatea Tehnică din Moldova

Ala Cotelnic,
doctor habilitat în ştiinţe economice, profesor
universitar la Academia de Studii Economice
din Moldova

3
Cuprinsul
Cuprinsul....................................................................................................................................4
INTRODUCERE....................................................................................................................... 7
CAPITOLUL 1........................................................................................................................ 11
ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI MECANISMELE EI.......................................... 11
1.1. MECANISMELE DE FUNCŢIONARE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ....................11
1.2. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ....................................................... 18
CAPITOLUL 2........................................................................................................................ 22
ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT IN CONDIŢIILE ECONOMIEI DE
PIAŢĂ.................................................................................................. 22
2.1. RAŢIONALITATEA ACTIVITĂŢII ECONOMICE....................................................22
2.2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT.................................................................. 24
2.3 FORMELE DE ANTREPRENORIAT ŞI CARACTERISTICA LOR...........................29
CAPITOLUL 3........................................................................................................................ 33
3.1 ÎNTREPRINDEREA: DEFINIŢIE, OBIECTIVE, SARCINI ŞI FUNCŢII...................33
3.2. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS ŞI DINAMIC.....................44
3.3. TIPURILE DE ÎNTREPRINDERI.................................................................................48
MEDIUL DE ACTIVITATE AL INTREPRINDERII..................................... 57
4.1. STRUCTURA ECONOMIEI NAŢIONALE ŞI LOCUL ÎNTREPRINDERII IN EA . 57
4.2. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE MEDIUL DE ACTIVITATE AL
ÎNTREPRINDERII................................................................................................................60
4.3. RELAŢIILE ÎNTREPRINDERE - PIAŢĂ.................................................................... 64
CAPITOLUL 5........................................................................................................................ 70
ÎNTREPRINDEREA ÎN SFERA LIBERĂ DE CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR 70
5.1. PRIORITĂILE ŞI POLITICILE ÎNTREPRINDERII............................................70
5.2. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII ŞI MODUL DE
DETERMINARE.....................................................................................................................74
5.3. PROGRAMUL DE PRODUCŢIE ŞI INDICATORII CA-L DETERMINĂ........78
CAPITOLUL 6........................................................................................................................ 84

MIJLOCELE FIXE ALE ÎNTREPRINDERII.............................................. 84

6.1. FONDURILE DE PRODUCŢIE – PARTE COMPONENTĂ A ACTIVELOR
ÎNTREPRINDERII................................................................................................................84
6.2. MIJLOACELE FIXE: COMPONENŢA ŞI STRUCTIRA............................................86
6.3. METODELE DE EVALUARE A MIJLOACELE FIXE.............................................. 90
6.4. UZURA MIJLOACELOR FIXE ŞI METODELE DE COMPENSARE...................... 93
6.5. METODE DE CALCULARE A UZURII......................................................................98
6.6. INDICATORII DE UTULIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR FIXE................102
6.7. REPRODUCEREA MIJLOACELOR FIXE................................................................108
CAPITOLUL 7...................................................................................................................... 111

ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ A ÎNTREPRINDERII...........................111

7.1. CONCEPTUL DE INVESTIŢIE ŞI ROLUL EI LA DEZVOLTAREA
ÎNTREPRINDERII..............................................................................................................111
7.2. SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR................................................ 115
7.3. PROIECTUL INVESTIŢIONAL- ELEMENT ESENŢIAL AL DECIZIEI DE
INVESTIRE.........................................................................................................................120
7.4. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII......................................................123
7.5. INDICATORII STATICI DE APRECIERE A EFICIENŢEI PROIECTELOR DE
INVESTIŢII.........................................................................................................................128

4
 7.6. DETERMINAREA EFICIENŢEI REALE A PROIECTULUI INVESTIŢIONAL CU
AJUTORUL TEHNICII DE ACTUALIZARE...................................................................132
CAPITOLUL 8...................................................................................................................... 139

MIJLOACELE CIRCULANTE................................................................ 139

ALE ÎNTREPRINDERII......................................................................... 139
8.1. MIJLOACELE CIRCULANTE ESENŢA ECONOMICĂ, COMPONENŢA ŞI
STRUCTURA..................................................................................................................... 139
8.2. SURSELE DE FINANŢARE A MIJLOACELOR CIRCULANTE............................142
8.3. INDICATORII DE UTILIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR CIRCULANTE 145
8.4. METODELE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE MIJLOACE
CIRCULANTE....................................................................................................................149

PERSONALUL ÎNTREPRINDERII ŞI PRODUCTIVITATEA MUNCII..........160

9.1. PERSONALUL ÎNTREPRINDERII: COMPONENŢA ŞI STRUCTURA................160
9.2. METODELE DE EVIDENŢĂ A PERSONALUL ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
INDUSTRIALE...................................................................................................................164
9.3. DETERMINAREA NECESARULUI DE PERSONAL..............................................166
9.4. PRODUCTIVITATEA MUNCII ŞI MODUL DE DETERMINARE AL EI..............169
CAPITOLUL 10.................................................................................................................... 174

REMUNERAREA MUNCII ŞI REGLEMENTAREA EI.............................. 174

10.1. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL SALARIZĂRII.....................174
10.2. FORMELE ŞI SISTEMELE DE SALARIZARE UTILIZATE DE
INTREPRINDERILE INDUSTRIALE...............................................................................180
10.3. REGLEMENTAREA SALARIZĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA..............185
10.4. DETERMINAREA FONDULUI DE SALARIZARE ÎN CADRUL
ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE.................................................................................. 189
CAPITOLUL 11.................................................................................................................... 196
COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI METODELE DE DETERMINARE................ 196
11.1. COSTUL DE PRODUCŢIE: ESENŢA ECONOMICĂ ŞI FELURILE.............196
11.2. CLASIFICAREA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR.......................200
11.3. COMPONENŢA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR........................203
11.4. CALCULAŢIA COSTULUI PRODUSELOR FABRICATE.............................209
11.5. CALCULAŢIA COSTULUI PE UNITATE DE PRODUS................................211
11.6. METODE ACTUALE DE CALCULARE A COSTULUI COMPLET..............215
CAPITOLUL 12.................................................................................................................... 224
PREŢUL ŞI POLITICA DE PREŢ A ÎNTREPRINDERII.............................224
12.1. NOŢIUNEA DE PREŢ ŞI FUNCŢIILE LUI......................................................224
12.2. METODELE DE FORMARE A PREŢULUI.....................................................227
12.3. SISTEMUL DE PREŢURI..................................................................................231
12.4. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL PREŢULUI...........................237
CAPITOLUL 13.................................................................................................................... 242
PROFITUL ÎNTREPRINDERII, INDICATORII DE RENTABILITATE.........242
13.1. NOŢIUNEA DE PROFIT ŞI IMPORTANŢA LUI PENTRU DEZVOLTAREA
ÎNTREPRINDERII..............................................................................................................242
13.2. F ELUILE DE PROFIT ŞI MODUL DE DETERMINARE...............................243
13.3. MECANISMUL DE IMPOZITARE ŞI DISTRIBUIRE A PROFITULUI
ÎNTREPRINDERII..............................................................................................................248
13.4. ESENŢA ECONOMICĂ, FELURILE ŞI METODELE DE CALCUL A
RENTABILITĂŢII..............................................................................................................251

5
CAPITOLUL 14.................................................................................................................... 257
ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII..................257
14.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII
INDUSTRIALE – SURSĂ DE CREŞTERE A PERFORMANŢELOR EI.......................257
14.2. METODELE DE REGLEMENTARE STATALĂ A ACTIVITĂŢII
ECONOMICE EXTERNE A ÎNTREPRINDERII..............................................................259
14.3. CONTRACTUL EXTERN DE VÂNZARE-CUMPĂRARE............................. 263

6
INTRODUCERE

Sistemul economic al republicii se află intr-o continuă schimbare atât

calitativă cât şi cantitativă de formare a economiei de piaţă, fapt care generează
o permanentă revizuire a teoriei si practicii economice. La această etapă de
formare a economiei de piaţă, care se caracterizează print diferite forme de
proprietate, inclusiv concurenţa producătorilor privaţi, prezenţa şi dezvoltarea
accelerată a antreprenoriatului liber, lipsa controlului din partea statului asupra
producerii şi distribuirii produsului finit, o deosebită importanţă capătă veriga de
bază a economiei naţionale – întreprinderea. De gradul de dezvoltare şi
bunăstarea ei depinde dezvoltarea economiei naţionale precum şi a ţării în
întregime.
Totalitatea de întreprinderi care se caracterizează prin producerea unor
produse identice din punct de vedere a utilităţii lor, omogenitatea bazei tehnico-
materiale, gradului de pregătire al personalului şi condiţiilor de muncă reprezintă
o ramură a economiei naţionale. Industria este una din principalele ramuri ale
economiei naţionale care se caracterizează printr-un anumit specific al activităţii
întreprinderilor. De aceea este foarte important de studiat acest specific din
punct de vedere economic, ceea ce face obiectul de studiu al economiei
întreprinderii industriale.
Economia întreprinderii industriale (de la cuvântul grecesc oikos –
gospodărie, nomos – lege) studiează legile ecomomice obiective, legităţile de
gospodărire, precum şi un spectru larg de forme, metode, instrumente şi reguli
de utilizare raţională a resurselor cu scopul de a crea şi distribui bunuri materiale
cu carcter industrial, fără de care nu poate exista atât un individ, cât şi o
societate în întregime. Dacă economia reprezintă baza tuturor componentelor
întregului sistem de asigurare materială al societăţii, atunci nucleul acestui

7
sistem poate fi considerat întreprinderea - locul unde se produc toate bunurile
materiale.
Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic să ia decizii in
procesul de producţie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinaţii
şi utilizări alternative. In acest proces de decizie funcţionează principiul
raţionalităţii sau al eficienţei economice, conform căruia fiecare agent economic
urmăreste să determine acel nivel al producţiei care îi maximizeaza profitul, sau,
ceea ce este echivalent, îi minimizeză costurile pentru un nivel dat al productiei.
Manualul dat este consacrat studierii aspectelor practice ale activităţii
întreprinderilor îndustriale, proceselor care se petrec în interiorul lor privind
producerea, distribuirea, schimbul şi consumul bunurilor materiale cu carcter
industrial. În acest manual un loc deosebit îi revine activităţii de antreprenoriat
în sfera de producere.
Economia întreprinderii industriale este o disciplină teoretico-aplicativă
care asigură cunostinţe fundamentale despre procesele economice care au loc la
nivel microeconomic, dar direcţionează abordările spre domeniul economico-
productiv.
Alte discipline cum ar fi managementul, dreptul, marketingul,
contabilitatea, statistica, tehnologiile completeaza studiul complex al
intreprinderii. De aceea economia întreprinderii industriale este o ştiinţă
interdisciplinară, care se află în legătură directă cu disciplinile mai sus numite.
Dacă stiinţele teoretice stabilesc principiile generale, iar stiinţele tehnice
trateaza fenomenele şi relaţiile ce au loc in procesele tehnologice, apoi economia
întreprinderii industriale face parte din grupa ştiintelor economice care studiază
relaţiile si procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv si subsistemul
informaţional - decizional al intreprinderii industriale. Această disciplină
tratează întreprinderea industrială sub toate aspectele începând de la forma
juridică de funcţionare până la analiza relaţiilor stabilite în procesul

8
complex productiv, organizatoric, uman, ţinând totodată cont şi de
comportamentul ei ca agent economic in economia de piaţa.
Structura şi conţinutul manualului sunt elaborate în conformitate cu
programul de studiu al acestei discipline în instituţiile de învăţământ superior.
Manualul dat este conceput ca un manual care poate fi folosit şi pentru
autodidacţie la disciplina economia întreprinderii. Utilizatorii de sinestătător vor
putea să însuşească esenţa categoriilor economice, metodologia de calcul a
indicatorilor economici şi interdependenţa lor. Fiecare temă conţine atât partea
teoretică care este expusă într-o formă destul de înţeleasă, cât şi diferite scheme,
tabele, relaţii de calcul şi, unde este necesar, anumite exemple practice. La finele
fiecărei teme sunt prezentare întrebări de recapitulare şi verificare a
cunoştinţelor.
Temele sunt expuse în următoare logică: activitatea de antreprenoriat în
economia de piaţă, întreprinderea şi mediul ei de activitate, rezultatele
economice ale întreprinderii industriale, potenţialul intern, utilizarea eficienta a
căruia se reflectă în nivelul costurilor întreprinderii, rezultatele financiare şi
impozitarea, activitatea economică externă, reorganizarea şi lichidarea
întreprinderii industriale. Autorul presupune că ordinea dată de expunere a
temelor va contribui la o înţelegere mai aprofundată a proceselor economice care
se petrec într-o întreprindere industrială.
La pregatirea manualului au fost examenate şi sistematizate punctele de
vedere ale diferitor savanţi internaţionali şi autohtoni atât în domeniul economiei
întreprinderii, cât şi referitor la fiece temă separat, precum şi prevederile
diferitor acte normative care reglementează activitatea întreprinderii în
republică. O atenţie deosebită a fost atrasă reflectării experienţei de activitate
economică atât a întreprinderilor moldoveneşti, cât şi din economia de piaţă înalt
dezvoltată, practică către care tind să ajungă întreprinderile autohtone.
Manualul este destinat în principiu studenţilor de la facultăţile de profil
economic, ingenerie economică şi business precum şi tuturor celora care doresc

9
să studieze şi să înţeleagă mecanismele economice de funcţionare ale
întreprinderii industiale în condiţiile de autofinanţare ale economiei de piaţă.
Totodată el va fi util şi pentru profesori, manageri ai întreprinderilor şi
specialiştilor, indiferent de genul lor de activitate.
Deoarece aspectele privind activitatea de antreprenoriat şi activitatea
economică a întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă nu şi-au găsit decât
minimal locul în manualul dat, sperăm că alte lucrări vor acoperi nevoia pentru
cunoaşterea acestor elemente, atât de necesare într-un context economic
concurenţial.
Această primă ediţie constituie un demers în care subiectele abordate nu
au toate aceiaşi extindere şi profunzime, dar reflectă contextual legăturile dintre
ele.
Conştientă că lucrarea, pe măsură ce va fi utilizată, va reliefa ce este mai
bine realizat, ce necesită perfecţionare şi cât de mult trebuie extinsă, autorul
mulţumeşte tuturor acelora care vor transmite observaţiile şi sugestiile pe care le
consideră utile.

Autorul.

10
CAPITOLUL 1.

ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI MECANISMELE EI

1.1. MECANISMELE DE FUNCŢIONARE ALE ECONOMIEI DE PIAŢĂ

Economia de piaţă reprezintă o modalitate complexă şi deosebit de

eficientă de realizare a activităţii economice, adică de transformare a resurselor
în bunuri şi servicii necesare nevoilor oamenilor. Economia de piaţă este
sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producie.
Economia de piaţă poate fi caracterizată, în primul rând, prin mecanismele
sale de funcţionare. În continuare vom încerca să punem în evidenţă
caracteristica acestor mecanisme.
Mecanismul de bază al economiei de piaţa presupune prin definiţie
existenta unor agenţi economici (producători, cumparatori, intermediari, bănci,
agenţii comerciale etc.) autonomi şi liberi în a alege între mai multe alternative.
Existenta economiei de piaţa se bazează pe pluralismul formelor de proprietate,
în cadrul cărora forma dominanta o constituie proprietatea privată.
Întrebările de bază ale oricărui sistem economic se referă la ce, cât, cum şi
pentru cine de produs? În economia de piaţă aceste întrebări, preponderent, sunt
rezolvate de către persoane fizice, sau întreprinderi private, ţinând cont de
preţurile de piaţă. Deoarece ele sunt şi proprietarii factorilor de producţie, iar
nivelul venitorilor (sau pierderilor) activităţii pe care o desfăşoară depinde de
corectitudinea deciziilor primite de ei. Elementul de bază în economia de piaţă
este piaţa, care reprezintă o categorie economică complicată, ce presupune
interdependenţa mai multor participanţi ai activităţii economice, în urma căreia
se determină cantitatea şi calitatea bunurilor şi serviciilor necesare de produs şi
prestat. Piaţa reprezintă mecanismul interdependenţei vânzătorilor şi

11
cumpărătorilor, care se manifestă prin preţuri şi corelaţia dintre cerere şi ofertă.
Piaţa reprezintă un organism social, care asigură o legătură permanentă dintre
consumatori şi producători.
Una din trăsăturile esenţiale ale economiei de piaţa o constituie
confruntarea permanentă a cererii şi ofertei de mărfuri. În cadrul economiei de
piaţa, agenţi economici independenţi şi egali, îşi exercită totalitatea funcţiilor
prin care pot fiinţa ca elemente autoreproductibile ale organismului economic pe
baza relaţiilor voluntare stabilite între ei, relaţii care formează mecanismul de
autoreglare prin intermediul cererii si ofertei factorilor de producţie, bunuri de
consum sub formă de mărfuri şi monedă. Libera confruntare între cerere si ofertă
face posibila stabilirea preţurilor tuturor mărfurilor (inclusiv a factorilor de
producţie şi monedă), preţuri care joacă, astfel, rolul de instrument unic şi
obiectiv de alocare a resurselor economice pentru realizarea produselor şi
serviciilor de care societatea are nevoie.
Cererea caracterizează dorinţa (şi posibilitatea) consumatorilor să
cumpere o anumită cantitate de bunuri şa un anumit preţ.
Cererea depinde de anumiţi factori, cum ar fi:
nevoia socială – dorinţa de a beneficia de utilitatea unui bun este
rezultatul nemijlocit al manifestării unei nevoi de consum.. Deci
nevoia este primul factor care determină apariţia cererii. Între
mărimea şi intensitatea nevoii şi intensitatea cererii de a satisface
această cerere există un raport direct proporţional. Totuşi, în multe
cazuri nevoile de bunuri depăşesc posibilităţile de satisfacere a lor,
motiv pentru care cererea se va situa sub nivelul necesităţilor.
Posibilităţile la care ne referim ţin atât de producător, cât şi de
consumator. Ţinând cont de caracterul limitat al resurselor
materiale,, financiare şi de muncă, producătorii nu vor fi în stare
niciodată să producă întreaga cantitate de bunuri necesară pentru
satisfacerea integrală a nevoilor consumatorilor. Pe de altă parte

12
 nivelul limitat al veniturilor consumatorilor va face ca mai
întotdeauna o parte a nevoilor lor să rămână nesatisfăcute,
23 preţul bunurilor în cauză – sub influenţa preţurilor, cererea variază
în raport invers proporţional, crescând când preţul bunului scade şi
micşorându-se când preţul creşte. Deci apare aşa numita lege a
cereri, potrivit căreia cantitatea de bunuri pe care cumpărătorii o cer
pe piaţă variază în raport invers proporţional cu nivelul preţurilor
lor.
24 veniturile consumatorilor – oricât de stringentă ar fi nevoia pe care
un consumator o resimte şi oricât de mic ar fi preţul mărfii cu care
nevoia respectivă se poate satisface, în lipsa veniturilor nevoia nu
se va transforma în cerere. Atunci când influenţa altor factori este
menţinută neschimbată, cererea de mărfuri variază în acelaşi sens
cu nivelul veniturilor.
25 preţurile altor mărfuri – Atât timp cât veniturile consumatorilor
sunt limitate, orice schimbare a preţului unei mărfi va afecta într-un
fel sau altul şi cererea din alte mărfuri. Dacă mărfurile sunt
complimentare, reducerea preţului uneia din ele se va solda cu
variaţia în acelaşi sens a cererii pentru ea, iar dacă mărfurile sunt
substituibile – variaţia într-un sens a preţului uneia dintre mărfuri
va avea ca efect invers variaţia cererii pentru ea.
26 gusturile (preferinţele) consumatorilor – acestea sunt instabile şi
extrem de diversificate. Evident că efectele acestor două
manifestări sunt diferite: instabilitatea va impune creşterea cererii
din fiecare bun, în timp ce diversitatea gusturilor va face necesară
proliferarea varietăţii, ceea ce va micşora cererea din fiecare bun în
parte.
27 variabilele demografice – numărul populaţiei şi structura pe vârste
acesteia are o influenţă directă asupra mărimii cererii. Creşterea

13
 demografică determină sporirea cererii globale pentru fiecare marfă
în parte, iar modificarea structurii pe vârste a populaţiei determină
structura cererii faţă de diverse categorii de bunuri.
5888 conjunctura economică – de regulă perioadelor de
expansiune economică le corespund creşteri de cerere, iar
perioadelor de depresiune economică – reduceri. Influenţa factorilor
conjuncturali nu se manifestă independent de influenţa altor factori,
cum ar fi veniturile consumatorilor, preţurile mărfurilor etc., factori
care la
rândul lor deasemenea sunt influenţaţi de conjunctura economică.
Totuşi, o serie de factori (accesul la împrumut, costul
împrumuturilor etc.) pot fi avuţi în vedere şi individual.
Producătorul trebuie să ţină cont de aceşti factori, deoarece oferta pe care
el o generează trebuie să fie în echilibru cu cerea existentă.
Oferta, poate fi abordată atât ca o mărime individuală, cât şi ca o mărime
globală. Oferta unei singure întreprinderi exprimă cantităţile dintr-un anumit bun
material sau serviciu pe care ea doreşte şi este capabilă să le pună la dispoziţia
cumpărătorului la un anumit preţ al pieţii. Oferta globală exprimă cantitatea de
bunuri sau servicii, care exprimă cantităţile totale pe care piaţa le poate pune la
dispoziţia consumatorilor la un moment dat la fiecare preţ în parte.
Asupra ofertei influenţează următorii factori:
23 Preţul altor mărfuri - dacă mărfurile sunt substituibile, orice
majorare a preţului unei mărfi va stimula oferta din ea. Ca urmare,
dat fiind caracterul limitat al resurselor de care dispune
întreprinderea în cauză, producţia şi oferta din cealaltă marfă se
vor diminua. Atunci când mărfurile sunt complimentare, creşterea
preţului la una din mărfuri va spori oferta la ambele mărfuri.
24 Costurile de producţie – între costurile de producţie şi ofertă există
un raport invers proporţional: reducerea costurilor de producţie
stimulează creşterea ofertei şi invers. Relaţia cost-ofertă este

14
 bilaterală, ceea ce înseamnă că creşterea ofertei generează
reducerea costului unitar pe seama costurilor constante. Oferta este
pusă în corespondenţă nu numai cu costurile unitare, ci şi cu cele
totale, fapt care influenţează veniturile întreprinderii,
5888 Preţurile factorilor de producţiei tehnologiile de fabricaţie
– influenţa lor asupra ofertei se exercită prin intermediul costurilor
de producţie.
5889 Taxele şi subvenţiile – factori care sunt practicaţi de către
stat în
cazul anumitor mărfuri pentru descurajarea sau încurajarea ofertei
de bunuri asupra cărora se aplică.
0 Numărul ofertanţilor (vânzătorilor) – reieşind din faptul că oferta
globală este direct proporţională numărului ofertanţilor aceleiaşi
mărfuri, cu cât va fi mai mare numărul ofertanţilor, cu atât mai
mare va fi oferta şi invers.
Una dintre cerinţele majore ale existenţei şi funcţionării economiei de
piaţă constă în libertatea preţurilor, respectiv în crearea condiţiilor ca preţurile să
se formeze pe baza mecanismului pieţei de mărfuri, a raportului dintre cerere si
ofertă. În felul acesta se evit ruperea preţurilor de costurile normale de producţie
şi diferenţierea arbitrară a ratei profitului, rigiditatea lor ca urmare a nereflectării
raportului dintre cerere si ofertă, în fine, abaterea de la dinamica şi corelaţiile
pieţei mondiale.
Piaţa „transmite” în aceeaşi măsură informaţie consumatorilor şi
producătorilor sub formă de preţuri la mărfuri sau servicii, iar aceştia îşi planifică
activitatea în baza acestei informaţii. În fiecare piaţă există mai mulţi
consumatori şi vânzători, fiecare dintre care îşi planifică activitatea independent.
Drept rezultat, în piaţă poate apărea o situaţie, când cantitatea de mărfuri, pe care
consumatorii planifică s-o cumpere, poate fi mai mare sau mai mică decât
cantitatea de mărfuri pe care o planifică spre vânzare vânzătorii la preţul existent.

15
În astfel de cazuri por apărea sau consumatori nesatisfăcuţi (supracerere), sau
vânzători care nu şi-au vândut toată marfa (supraofertă).
În cazul în care cantitatea sumară de mărfuri, oferită de producători
coincide cu cantitatea de mărfuri cerută de consumatori, apare echilibrul de piaţă.
Echilibrul de piaţă, ca regulă, apare datorită mediului concurenţial şi
generează preţul de echilibru. Preţul de echilibru diminuează atât supracererea,
cât şi supraoferta. Mecanismul de piaţă asigură coordonarea intereselor
producătorilor şi consumatorilor de mărfuri. Totodată, sub influenţa modificării
cererii producătorii modifică volumele de producţie, iar preţul reacţionează
flexibil la aceste modificări. Astfel, în piaţă se instalează procesul de acomodare
a vânzătorilor faţă de consumatori. De fiecare dată când echilibrul se încalcă din
diferite pricini, pentru condiţiile noi apare alt preţ de echilibru şi un nou volum
de producţie. Evaluările cantitative şi calitative a cererii existente şi a celei
potenţiale permit întreprinderii să i-a decizii asupra modificării volumului de
producţie, asupra determinării nivelului de preţ, nivelului maxim de cheltuieli şi
nivelului venitului.
Economia de piaţă oferă agenţilor economici un grad foarte înalt de
libertate: ei determină de sinestătător metodele şi canalele de comercializare a
bunurilor, contragenţii cu care încheie contracte pentru serviciile de care au
nevoie, furnizorii de materii prime. O condiţie indispensabilă a libertăţii agenţilor
economici în economia de piaţă o constituie libertatea formării preţurilor pentru
bunurile fabricate şi servicii prestate. Cu toate acestea în economia de piaţă o
libertate absolută a producătorilor nu există. Întreprinderea posedă libertate totală
din punct de vedere a dirijării şi organizării activităţii sale, dar ea nu este liberă
de influenţa mecanismelor de piaţă.
Libertatea activităţii de antreprenoriat şi predominarea interesului
personal generează relaţiile de competiţie sau concurenţa între participanţii
pieţii.

16
 Tocmai existenta concurentei face posibila acţiunea legii cererii si ofertei
care determina preturile în afara controlului agenţilor economici. Pe piaţa
concurenţială preţul şi cantităţile la care produsele (serviciile) se vând şi se
cumpăra tind să fie determinate la punctul în care cererea şi oferta sunt egale. De
aceea, ea implica existenta mai multor producători şi comparatori, independenţi
şi autonomi. Din acest punct de vedere, vorbim de o anumită structură
concurenţială pe care o apreciem în funcţie de numărul şi puterea economica a
producătorilor şi comparatorilor, gradul de diversificare a produselor,
posibilitatea de a intra într-un anumit sector de activitate, gradul de mobilitate a
factorilor de producţie, gradul de liberalizare a preturilor s.a.m.d.
În general, din punct de vedere teoretic, distingem doua tipuri de
concurenta, ambele exprimând atitudinea participanţilor la schimb şi condiţiile
concrete de confruntare de pe piaţă. Este vorba despre concurenta perfecta şi
concurenta imperfecta.
În forma clasică mecanismul de menţinere a echilibrului de piaţă se
realizează cu ajutorul concurenţei perfecte, care este condiţionată de anumite
stări:
0 Prezenţa unui număr mare de întreprinderi, care oferă pieţii produse
omogene. Consumatorului îi este indiferent de la care producător el
procură produse;
1 Cota de piaţă a fiecărui producător este nesemnificativă, încât nici
unul din ei nu poate influinţa regulile de piaţă;
2 Orice întreprindere poate liber ieşi sau intra în ramura dată;
3 Întreprinderea liber poate obţine informaţia referitor la preţul
mărfurilor şi resurselor, despre costuri, calitatea mărfurilor,
tehnologiile de producţie etc.
Concurenţa, pentru care măcar una din condiţiile mai sus enumerate nu se
îndeplineşte se numeşte concurenţă imperfectă. Opozitul total al concurenţei

17
perfecte este monopolul. În condiţiile de monopol în ramură funcţionează o
singură întreprindere. Astfel ramura şi întreprinderea reprezintă un tot întreg.
În afară de monopol mai există şi concurenţa monopolistă. Ea se
caracterizează prin existenţa a zeci de întreprinderi, care produc o gamă destul de
variată şi diversificată de produse. Diversificarea se poate referi nu numai la
calitatea produselor, dar li la serviciile post vânzare. În astfel de condiţii
consumatorul poate fi atras datorită ambalajul mărfii, existenţa rabaturilor la preţ,
amplasarea şi regimul favorabil al magazinelor etc. Un rol deosebit are reclama,
condiţiile de comercializare precum şi termenul garantat de bună funcţionare.
Concurenţa monopolistă este pe larg prezentă în ramurile de producere a
mărfurilor de larg consum şi în ramura prestării serviciilor.
Un alt model de concurenţă imperfectă îl reprezintă oligopolul - o
structură de piaţă când în ramură activează un număr destul de limitat de
întreprinderi, iar intrarea în ramură a întreprinderilor noi este limitată datorită
barierelor care există. În condiţiile oligopolului câteva întreprinderi de regulă
controlează partea covârşitoare a pieţii.
Modelul de piaţă condiţionează factorii mediului ambiant pentru
întreprindere.

1.2. ROLUL STATULUI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

În modelul teoretic al economiei de piaţă statului i se atribuie un rol

secundar, dar în viaţa reală, ciar şi în ţările cu o experienţă îndelungată de
promovare a economiei de piaţă, statul a avut şi continie să aibă un rol important
la rezolvarea problemmelor economice, deoarece mecanismele de piaţă nu sunt
suficiente pentru rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă societatea.
Rolul statului în viata economica a fiecărei tari se schimba permanent, în
funcţie de dezvoltarea economica si socială a acesteia cât si în funcţie de
contextual internaţional. În economiile moderne, statul intervine sub diverse
forme pentru a remedia defecţiunile apărute în mecanismele de funcţionare a

18
pieţei, pentru efectuarea unor „reglementări economice si sociale” cât mai clare,
precise si la modul imperativ, ca o condiţie esenţială pentru ca întreaga
economie naţională să funcţioneze cât mai bine si în cadrul unor „standarde de
siguranţă”.
Statul se implica in economia moderna intr-o tripla perspectiva
economica:
0 consumator de bunuri si servicii,
1 proprietar,
2 întreprinzător.
Statul deasemenea se implică în economia modernă şi sub aspectul juridic
al reglementarii cadrului de evoluţie al economiei. În baza celor menţionate
putem conclude că rolul statului este încă relativ important in economia şi
societatea contemporana. Este totuşi normal să consideram că regulile
economiei de piaţa, aproape unanim acceptate in lume, prevăd restricţionări şi
restrângerea permanentă a rolului statului cu care secole şi chiar decenii
precedente ne-au obişnuit.
Principalele obiective ale statului in ziua de astăzi sunt :
0 creşterea economică echilibrată
1 structurarea optimă a economiei naţionale
2 politica energetică a naţiunii
3 politica de cercetare şi dezvoltare
4 politica preţurilor la anumite produse
5 politica veniturilor
6 utilizarea deplină a muncii disponibile in societate
7 politica comercială internaţională
8 politica ecologică, etc.
Orice stat îndeplineşte prin intermediul guvernului o seamă de funcţii cu
impact in domeniu economiei :

19
 23Funcţia de control - adică de elaborare şi urmărire a aplicării regulilor
valabile în economie. Uneori linia de demarcaţie intre funcţia de control şi
intervenţia directă, nemijlocită a statului în economie este destul de confuză, cu
toate repercursiunile negative ce decurg de aici.
24Funcţia de stabilizator al vieţii economice necesară pentru că cererea
şi oferta agregată pe piaţă nu pot fi controlate de la un nivel anumit în sus decât
de către stat. Aceasta implică, în consecinţă, utilizarea unui aparat.
5888 Statul ca producător de bunuri si servicii se restrânge în marea
majoritate a ţărilor lumii, aceasta pentru că este deja evident după numeroase
experienţe că statul are posibilităţi limitate de a fi un manager competitiv în
raport cu sectorul privat. Domeniile de predilecţie sunt astăzi, ca şi in trecut :
apărarea, educaţia, cercetarea, infrastructura, protecţia sociala, etc.
5889 Statul în calitate de factor de redistribuire a veniturilor acţionează
prin intermediul pârghiilor fiscale pe care le are la îndemână dar şi prin structura
pe care o conferă sectorului public în calitate de principal consumator de resurse
redistribuite.
În funcţiile de pârghiile pe care le are la îndemână, statul promovează
următoarele politici: bugetară si fiscală; monetară; de creditare; vamală;
programarea şi planificarea economica.
Politica bugetară şi fiscală precum şi politica monetară reprezintă cele mai
importante activităţi ale oricărui stat in lumina implicării in economie astăzi.
Politica bugetară şi fiscală se aplică ca principalul instrument prin care se
redistribuie veniturile, bugetul de stat. Structural acesta este o balanţă de venituri
şi cheltuieli. Principalele surse de venituri ale bugetului statului sunt :
impozitele, împrumuturile, sursele vamale, veniturile proprii din economie şi in
ultimă instanţă propria emisiune monetară. Cheltuielile sunt de natură clasică :
apărare, educaţie, cultură, asigurări sociale, etc. In lumea modernă bugetele sunt
de regulă deficitare, acoperirea acestora făcându-se prin împrumuturi interne si
internaţionale.

20
 Politica monetara a statului presupune controlul asupra masei monetare în
circulaţie. Creşterea sau scăderea acesteia se poate face prin cumpărarea
respectiv vânzarea aşa numitelor bonuri de tezaur, emisiunea de numerar,
respectiv modificarea ratei de schimb pe piaţa bancară. Scăderea masei băneşti
in circulaţie presupune o serie de măsuri: lansarea de împrumuturi de stat,
retragerea surplusului de monedă, etc. Un rol deosebit statul îl are vis-a-vi de
monopol. Acesta permanent promovează politica antimonopol, astfel asigurând
dezvoltarea concurenţei în economie.

Întrebări de recapitulare
23 Daţi dediniţia economiei de piaţă
24 La ce se referă intrebările de bază ale oricărui sistem economic
25 Numiţi trăsăturile de bază ale economiei de piaţă
26 Enumraţi factorii care condiţionează cererea
27 Numiţi factorii care înfluenţează oferta
28 Care este cerinţa majoră a existenţei şi funcţionării economiei de piaţă
29 Explicaţi esenţa echilibrului de piaţă
30 Ce reprezintă concurenţa?
31 Ce feluri de concurenţă cunoaşteţi?
32 Care este rolul statului în economia de piaţă?
33 Care sunt principalele obiective ale statului la etapa actuală?
34 Enumeraţi funcţiile cu impact in domeniu economiei îndeplinite de stat
intermediul guvernului
13. Care sunt politicile promovate de către stat în funcţiile de pârghiile
pe care le are la îndemână.

21
CAPITOLUL 2

ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT IN
CONDIŢIILE ECONOMIEI DE PIAŢĂ
2.1. RAŢIONALITATEA ACTIVITĂŢII ECONOMICE

În linii generale activitatea economică a oamenilor este îndreptată spre

satisfacerea necesităţilor lor şi deaceea include in sine astfel de componente ca
necesităţi, resurse, tehnologii, bunuri, utilitatea şi utilizarea lor. Interdependenta
acestor componente in modul cel mai simplu poate fi reprezentată in felul
următor:

Consumatorii

Resurse Tehnologii Bunuri Utilizare

Fig. 2.1. Interdependenţa componentelor activităţii economice

a oamenilor

Consecutivitatea acestor activităţi economice are, de regulă, formă de

spirală, ceea ce înseamnă, că satisfacerea unei necesităţi generează simultan
formarea altei necesităţi.
Schema dată reflectă punctele de apariţie a problemelor principale ale
activităţii de antreprenoriat, care pot fi formulate prin următoarele întrebări:
5888 „Ce de produs?” (cuprinde aria consumatorilor şi a necesităţilor
acestora),
5889 „Cum de produs?” (cuprinde ariile resurselor şi ale tehnologiilor
utilizate)

22
 23 şi „Pentru cine de produs?” (cuprinde ariile bunurilor şi a utilizării
lor).
Pentru rezolvarea cu succes a acestor probleme, in economia de piaţă,
oricare agent economic trebuie să utilizeze principiul de bază care presupune
raţionalitatea activităţii.
Schematic acest principiu poate fi reprezentat in felul următor:

Rezultate Vânzări Cât mai mari

- Resurse materiale

Efort Cât mai mici

Resurse capitale

=
Resurse umane
Sunt limitate
Efect
(+) (-)

Fig. 2.2. Raţionalitatea activităţii economice

Esenţa conceptului de raţionalitate constă in determinarea de către agenţii

economici a efectului activităţii lor pe de o parte, iar pe de alta – a efortului
necesar pentru atingerea rezultatelor dorite. Efortul reprezintă toate felurile de
resurse (materiale, capitale, umane) pe care agentul economic trebuie să le
consume pentru a obţine rezultatele planificate. Drept rezultate sunt bunurile pe
care le obţine acesta in urma efectuării activităţii economice. La baza optimizării
deciziilor cu privire la activitatea economica stă efectul care se obţine prin
compararea rezultatelor cu efortul necesar.
In condiţiile economiei de piaţă rezultatele evaluate in formă valorică
reprezintă încasările băneşti din vânzări (revenue), iar eforturile – costurile
(cost). Efectul sau venitul din activitatea economică reprezintă diferenţa dintre

23
rezultat şi efort. Raţionalitatea comportării agentului economic constă in
maximizarea venitului din activitatea economică.

2.2. ACTIVITATEA DE ANTREPRENORIAT

Activitatea de antreprenoriat reprezintă o componentă indispensabilă a

activităţii conducătorilor şi specialiştilor de la întreprinderi, activitate care destul
de puţin a fost reflectată în literatura de specialitate.
Cu scopul de a ajuta antreprenorii americani specialiştii Robert Hizrich şi
Maikl Piters au scris o serie de cărţi sub rubrica „Antreprenoriat” – un ghid
pentru antreprenorii începători. Autorii menţionează că o definiţie clară a
activităţi de antreprenoriat lipsea, deaceea, analizând această activitate, ei au
ajuns la concluzia, că „antreprenoriatul reprezintă un proces de creare a ceva
nou, care posedă valoare, iar antreprenorul este persoana, care depune eforturi,
îşi asumă tot riscul, primind ca compensă un venit şi satisfacţie pentru ceea ce a
atins”.
În Republica Moldova definiţia activităţii de antreprenoriat este reflectată
în legea nr. 845-XII din 03.01.92 Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi ca
fiind „activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a
serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent,
din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea lor
patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri”. După
cum se observă această definiţie este foarte similară definiţiei date de Robert
Hizrich şi Maikl Piters.
Conform legii menţionate, subiecţi ai activităţii de antreprenoriat în
Republica Moldova pot fi:
23 orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în
drepturi, în modul stabilit actele legislative;
24 orice cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în
vigoare;

24
 5888 un grup de cetăţeni sau de apatrizi (un grup de parteneri)
din care se constituie antreprenorul colectiv;
5889 orice persoană juridică sau fizică în conformitate cu
scopurile sale principale şi cu legislaţia.
5890 statul şi autorităţile administraţiei publice locale sunt
antreprenori speciali. Atribuţiile de antreprenor la întreprinderile de
stat (municipale) le execută managerul-şef în baza contractului
încheiat.
Conţinutul principal al activităţii de antreprenoriat în sfera de producere
constă în formarea cererii pentru diferite bunuri, servicii sau lucrări şi
satisfacerea acesteia prin intermediul fabricării şi comercializării bunurilor,
prestării serviciilor şi efectuării lucrărilor, indiferent, însăşi antreprenorul va
organiza producerea acestor bunuri sau va efectua rolul de intermediar între
producător şi consumator. Singurul fapt care va deosebi antreprenorul de alte
structuri necomerciale constă în obţinerea venitului. Antreprenorul nu trebuie
neapărat să fie proprietarul întreprinderii, fapt care ne impune să deosebim
venitul antreprenorului de venitul proprietarului.
Dividendele pentru acţiuni, procentele pentru depozite, plata pentru
arenda imobilului închiriat, toate acestea reprezintă veniturile proprietarului.
Totodată acest venit se obţine numai datorită faptului, că antreprenorul îl
plăteşte din venitul său.
Antreprenorul în economia de piaţă este o figură cheie. Acesta, obţinând
în drept de folosire o proprietate, organizează producerea de noi bunuri, creează
relaţii comerciale, pune în circuit capitaluri împrumutate cu scopul de a obţine
venit. Proprietarul în economia de piaţă este o figură pasivă, pe când
antreprenorul este un agent activ al pieţii, care dezvoltă producerea şi creează
relaţii de piaţă. În sensul deplin al cuvântului, antreprenori sunt doar oamenii de
afaceri, comportarea cărora în economia de piaţă poate fi caracterizată prin
promovarea inovaţiilor în toate domeniile de activitate: utilizarea noilor metode
de organizare a muncii, organizarea producerii noilor articole cu o valoare

25
adăugată mai înaltă, pătrunderea pe noi pieţe de desfacere, utilizarea noilor
canale de distribuţie ş.a.
Nu întotdeauna este obligator ca antreprenorul să se preocupe integral de
toate problemele întreprinderii. Rezolvarea anumitor probleme poate fi delegată
altor persoane.
Conform legii Republicii Moldova „Cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi” titularul patrimoniului (antreprenorul) este în drept de a transmite,
pe bază de contract, o parte sau toate atribuţiile de efectuare a activităţii de
antreprenoriat managerului-şef de întreprindere. Astfel, managerului-şef de
întreprindere devine antreprenor. Contractul dintre titularul patrimoniului şi
managerul-şef de întreprindere determină drepturile şi obligaţiile reciproce ale
părţilor, inclusiv limitarea drepturilor de folosinţă şi de dispoziţie asupra
patrimoniului şi de desfăşurare a unor genuri de activitate, relaţiile lor reciproce
de ordin financiar, răspunderea pentru neexecutarea sau executarea
nesatisfăcătoare a obligaţiilor asumate, precum şi termenul valabilităţii,
condiţiile de reziliere (modificare) a contractului. Atât titularul patrimoniului,
cât şi orice terţ nu au dreptul să se amestece în activitatea managerului-şef de
întreprindere în decursul termenului de valabilitate a contractului, cu excepţia
cazurilor prevăzute de condiţiile contractului sau de legislaţia în vigoare.
Antreprenorul permanent trebuie să fie preocupat de căutarea căilor de
sporire a eficienţii, calităţii, profitabilităţii întreprinderii, indiferent de faptul
dacă posedă dreptul de proprietar al patrimoniului, sau este manager angajat prin
contract, căruia i s-a încredinţat patrimoniul şi dreptul de a efectua activitatea de
antreprenoriat. În ambele cazuri riscul de antreprenoriat se manifestă cu aceiaşi
amploare: proprietarul riscă cu patrimoniul, iar managerul – cu cariera şi venitul
salarial.
Sarcina oricărui antreprenor constă în asigurarea venitului fie la capitalul
sau la munca investită. Nivelul calităţii activităţii sale poate fi determinat doar
prin nivelul venitului obţinut atât la capitalul cât şi la munca investită. Concluzia

26
generală constă într-aceea că, antreprenoriatul reprezintă activitatea de
gospodărire, efectuată cu scopul de a obţine şi maximiza venitul.
Desigur, este necesar de delimitat activitatea de antreprenoriat de cea de
conducere pe de o parte, iar pe de alta - antreprenorul de manager. Antreprenorul
activează în nume propriu, asumându-şi totalmente riscul şi purtând
responsabilitate cu tot patrimoniul pentru activitatea pe care o desfăşoară.
Managerul poate fi doar o persoană angajată în bază de contract, obligaţiile
căruia constau în organizarea realizării sarcinilor, care sunt puse în faţa lui de
către antreprenor. El poartă o responsabilitate mai redusă decât antreprenorul din
punct de vedere patrimonial.
La momentul actual, când activitatea comercială a devenit foarte vastă,
divizarea în antreprenoriat şi dirijare este doar convenţională. Antreprenorul nu
întotdeauna este proprietarul patrimoniului, dar aproape întotdeauna el este
manager, indiferent de ce nivel.
Actualmente, în lumea afacerilor mari, tot mai des se afirmă, că succesul
este datorat unei activităţi eficiente de antreprenoriat Firmele care tind spre o
dezvoltare eficientă şi continuă, tot mai des utilizează stilul antreprenorial de
dirijare, care îmbracă forma de manager-antreprenor. Aceste firme devin foarte
flexibile şi, ca regulă, capătă poziţii destul de puternice pe piaţă..
Statutul de antreprenor se dobândeşte doar după înregistrarea în mod
legitim a activităţii de antreprenoriat. Activitatea de antreprenoriat nu poate fi
efectuată fără înregistrare.
Drepturile, obligaţiunile, responsabilităţile şi garanţiile antreprenorilor
sunt reglementate de legislaţia naţională. Legile Republicii Moldova garantează:
23 Dreptul de a practica activitatea de antreprenoriat, de a înfiinţa
întreprinderi, de a procura (a atrage) de la alte persoane juridice şi
persoane fizice bunuri şi drepturi patrimoniale (inclusiv asupra
proprietăţii intelectuale) în scopul practicării activităţii de
antreprenoriat;

27
 5888 Drepturi egale tuturor subiecţilor pentru a utiliza în cadrul
activităţii sale orice resurse, inclusiv informaţionale, intelectuale şi
naturale;
5889 Condiţii egale pentru desfăşurarea activităţii de
antreprenoriat indiferent de forma de proprietate, mărime şi forma
organizatorico-juridică;
5890 Protejarea proprietăţii;
5891 Alegerea în mod independent a genurilor de activitate,
formarea programul de producţie, alegerea furnizorilor şi
beneficiarilor producţiei fabricate (lucrărilor şi serviciilor prestate),
executarea, pe bază de contract, a lucrărilor la comanda statului;
5892 Interzicerea concurenţei neloiale în activitatea de
antreprenoriat şi a poziţiei de monopol pe piaţa unor anumite
bunuri.
Printre scopurile principale ale activităţii de antreprenoriat cum ar fi
producerea bunurilor şi prestarea serviciilor se mai pot menţiona şi astfel de
scopuri ca obţinerea venitului, sporirea imaginii şi dezvoltarea afacerii. Toate
aceste scopuri au o interdependenţă reciprocă (fig. 2.3.)

Antreprenorul

Bunuri şi servicii Venit Dezvoltarea

(interes) afacerii

Scopuri prestigioase

Fig. 2.3. Scopurile activităţii de antreprenoriat

28
 Antreprenoriatul, devenind la etapa actuală foarte flexibil a cauzat
schimbarea comportamentului antreprenorului, ultimul devenind mai energic, cu
cunoştinţe şi abilităţi mai profunde, mai inteligent, acceptând tot mai mult riscul
şi asumându-şi tot mai multe responsabilităţi sociale.
Astfel, antreprenoriatul începe a satisface tot mai mult şi mai mult
interesele societăţii pe de o parte, iar pe de alta – condiţiile de producere. Unul
dintre vestiţii antreprenori japonez Kadzuma Tatenci menţiona că, în condiţiile
contemporane, între antreprenoriat, întreprindere, profitabilitate şi satisfacerea
intereselor societăţii, ba cear şi protejarea naturii vii, există o interdependenţă tot
mai strânsă. El a comparat întreprinderea cu o albină, care culege nectarul nu
pentru a poleniza florile, ci pentru că doreşte să obţină miere, dar concomitent
este de folos florilor. La fel şi întreprinderea, urmărind scopul principal
obţinerea unui venit, concomitent satisface şi interesele societăţii.
Totuşi ar fi naiv să gândim, că antreprenorii şi oamenii de afaceri
întotdeauna îşi propun scopuri de satisfacere a intereselor societăţii. În marea
parte de cazuri aceste scopuri sunt drept urmare a condiţiilor de producere
impuse de mediului social, prevederile legislative sau a noilor „reguli de joc” ale
pieţii.

2.3 FORMELE DE ANTREPRENORIAT ŞI CARACTERISTICA

LOR

Orice activitate de antreprenoriat poate fi efectuată cu sau fără

înregistrarea persoanei juridice. Alegerea formei activităţii de antreprenoriat
depinde, parţial, de interesele particulare şi profesia antreprenorului, dar în linii
generale – de anumite condiţii obiective şi anume:
23 de sfera de activitate;
24 de disponibilitatea de mijloace financiare;
25 de avantajele şi dezavantajele anumitor forme organizatorico-
juridice;

29
 5888 de conjunctura pieţii.
Activitatea de antreprenoriat fără înregistrarea persoanei juridice se
efectuează de către cetăţeni – antreprenori individuali, înregistraţi în modul
prevăzut de lege. Activitatea de antreprenoriat înregistrată ca persoană juridică şi
activitatea de antreprenoriat înregistrată ca persoană fizică au aceleaşi drepturi şi
obligaţii, cu excepţia răspunderii patrimoniale pentru obligaţiile lor. Activitatea
de antreprenoriat devine subiect de drept din momentul înregistrării de stat.

Forma activităţii de antreprenoriat reprezintă un sistem de norme care

determină atât relaţiile interne ale partenerilor, care au fondat întreprinderea, cât
şi relaţiile externe – ale întreprinderii în cauză cu alte întreprinderi şi organele de
stat.
Se deosebesc următoarele forme de antreprenoriat:
23 Individuală,
24 Colectivă,
25 Corporativă.
Aceste forme la rândul sau se mai clasifică în:
23 Mici şi medii,
24 Mari.
Activitatea de antreprenoriat individuală se înregistrează sub formă de
persoană fizică. Patrimoniul activităţii de antreprenoriat nu se separă de
proprietatea privată a antreprenorului, astfel întreaga sa proprietate este supusă
riscului de antreprenoriat. Activitatea de antreprenoriat individuală ocupă o
pondere neesenţială în sfera productivă, deoarece această activitate este
preponderent bazată pe munca manuală şi nu permite pe larg utilizarea
inovaţiilor.
Activitatea de antreprenoriat, înregistrată ca persoana juridică reprezintă
organizaţia, care are în proprietate sau în gestiune un anumit patrimoniu, poartă
responsabilitate totală cu acest patrimoniu pentru activitatea sa, poate in nume

30
propriu să efectueze operaţiuni de cumpărare vânzare a patrimoniului şi este
subiect de drept. Persoana juridică Înregistrată în modul stabilit de stat activează
în baza statutului sau în baza contractului de constituire şi a statutului. În statut
este reflectată forma organizatorico-juridică a întreprinderii, denumirea adresa
juridică, domeniul de activitate, organele de conducere şi control, condiţiile de
reorganizare sau lichidare, capitalul statutar. Capitalul statutar reprezintă partea
mijloacelor fixe şi a capitalului de lucru care se formează în momentul
înregistrării întreprinderii din sursele fondatorilor şi se utulizează pe întreaga
perioadă de funcţionare a întreprinderii. În dependenţă de forma organizatorico-
juridică a întreprinderii capitalul statutar se formează din diferite surse (tabelul
2.1):
Tabelul 2.1
Sursele de formare a capitalului statutar
Forma organizatorico-juridică a Sursele de formare a capitalului statutar
întreprinderii
Întreprindere de stat Suma averii planificată şi acordată de
către stat întreprinderii cu dreptul de
utilizare totală
Societate cu responsabilitate limitată Cotele părţi ale fondatorilor
Societate pe acţiuni deschisă Valoarea nominală a tuturor acţiunilor de
diferite tipuri
Întreprinderi cu altă formă Valoarea averii, întărită de către
organizatorico-juridică care se află la proprietar/proprietari după întreprindere
autonomie financiară cu dreptul de utilizre totală

Persoana juridică se caracterizează prin următoarele trăsături:

23 Independenţa proprietăţii (prezenţa bilanţului contabil). Patrimoniul
aparţine persoanei juridice sau ca proprietate privată sau se află în
drept de gospodărire şi administrare;

31
 23 Independenţa responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată cu
întreg patrimoniul de care dispune (fie ca proprietate privată, fie ca
patrimoniu aflat în drept de gospodărire şi gestiune);
24 Independenţa efectuării tuturor operaţiunilor de afaceri şi juridice in
nume propriu: încheierea contractelor juridice (de cumpărare-
vânzare, de angajare la serviciu, de dare in arendă a patrimoniului,
de creditare, de transportare, de efectuare a lucrărilor de construcţie
capitală etc.);
25 Unitatea structurală (prezenţa unei structuri organizatorice de
conducere prevăzută de documentele de constituire).

Întrebări de recapitulare
5888 Ce componente include in sine activitatea economică a
oamenilor?
5889 Explicaţi esenţa conceptului de raţionalitate a
activităţii de antreprenoriat
5890 Numiţi actul normativ care defineşte activitatea de antreprenoriat
în
Republica Moldova
5891 Care este conţinutul principal al activităţii de antreprenoriat în
sfera de producere?
5892 Prin ce se deosebeşte proprietarul de antreprenor în economia de
piaţă?
5893 Numiţi problemele majore care îl preocupă pe antreprenor
5894 Care este sarcina principală a antreprenorului în econmia de piaţă?
5895 Cum poate fi dobândit statutul de antreprenor
5896 Care sunt scopurile principale ale acgtivităţii de antreprenoriat?
5897 Care sunt factorii care înfluenţiază alegerea formei de
antreprenoriat?
5898 Explicaţi ce reprezintă forma activităţii de antreprenoriat?
5899 Numiţi formele activităţii de antreprenoriat
13. Care sunt trăsăturile de bază ce careacterizează persoana juridică.
32
 CAPITOLUL 3
ÎNTREPRINDEREA ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
3.1 ÎNTREPRINDEREA: DEFINIŢIE, OBIECTIVE, SARCINI ŞI
FUNCŢII

Orice activitate de antreprenoriat se înregistrează în mod legitim sub formă

de întreprindere. Ea reprezintă instituţia de bază a oricărei economii naţionale.
Aceasta este de fapt caracteristica economiei de piaţă, care porneşte de la
premisa că dacă întreprinderile sunt profitabile, atunci toţi cei implicaţi în
activitatea economică sunt afectaţi pozitiv, inclusiv economia naţională. Această
abordare şi-a dovedit în practică eficienţa. Substanţa economică se produce în
întreprinderi unde are loc utilizarea factorilor de producţie. De costurile cu care
se produc bunurile, de calitatea acestora şi de capacitatea întreprinderilor de a le
comercializa la preţuri profitabile depinde în realitate puterea economică şi
nivelul de trai ale unei ţări.
Noţiunea de întreprindere are la origine cuvântul francez “entreprise”,
care în terminologia anglo-saxona se utilizează cu acelaşi sens. De multe ori se
utilizează cu acelaşi sens si noţiunea de agent (unitate) economic sau firma. Ca
unitate economica, întreprinderea are rolul de a administra cu eficientă maximă
resursele de care dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de
managementul individual sau de grup si de proprietari .
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lunga evoluţie istorica în procesul
de formare si consolidare a economiei moderne. Întreprinderea contemporană
diferă esenţial de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului.
Henri Fayol considera ca întreprinderea este un ansamblu tehnic si
economico-social, care are funcţii specifice si este condusa după principii de
piaţa.

33
 În opinia economistului francez François Perroux “întreprinderea este o
forma de producţie prin care în cadrul aceluiaşi patrimoniu se combină
preţurile diferitor factori de producţie aduşi de agenţi economici distincţi de
proprietarul întreprinderii, în vederea vânzării pe piaţă a unui bun sau serviciu
şi pentru a obţine din diferenţa între doua serii de preţuri (preţul de vânzare şi
preţul de cost) cel mai mare câştig bănesc posibil” 1
Economistul roman Victor Slăvescu afirma ca “… întreprinderea în
sensul ştiinţei întreprinderii este tipul de organizaţie economică dispunând de
un patrimoniu, urmărind obţinerea unei rentabilităţi pentru capitalurile
încredinţate şi care este exprimata în cifrele unui bilanţ ce se încheie în epoci de
vreme stabilite în timp de legiuitor” 2 .
La finele secolului XIX, începutul secolului XX a apărut teoria neoclasică
a întreprinderii, care conform gândirii încearcă să explice deciziile de fixare a
volumului de producţie şi a preţurilor ca răspuns la variaţia cererii şi a costului
factorilor de producţie. Această teorie scoate în evidenţă scopul de maximizare a
profitului. Neoclasicii promovau identitatea dintre antreprenor şi întreprindere şi
impunerea obiectivului personal de maximizare a profitului.
Conform acestei teorii reiese că există numai proprietarul, căruia îi
aparţine puterea totală de decizie şi care cunoaşte cel mai bine căile de obţinere
şi maximizare a profitului.
Asupra acestei teorii au fost formulate numeroase critici, cum ar fi: lipsa
diferinţei dintre antreprenor şi întreprindere; separarea dintre proprietar
(acţionari) şi încredinţarea conducerii întreprinderii unor persoane profesioniste.
Teoria modernă despre întreprindere menţionează ca aceasta este în
primul rând o realitate economica care are o funcţiune de producţie, cu o relaţie
stabilă între volumul de muncă, de capital şi de producţie. Totodată ea este o
organizaţie în care acţionează importante mecanisme de coordonare şi de luare a
deciziei, iar existenţa ei este direct legată de munca în echipă care conduce la
creşterea productivităţii muncii.

34
 Savantul român Ovidiu Nicolescu si alţi colaboratorii definesc
întreprinderea sau firma, ca fiind: “… un grup de persoane, organizate potrivit
anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep si desfăşoară un
complex de procese de munca, folosind cel mai adesea si anumite mijloace de
munca, concretizate în produse si servicii, în vederea obţinerii unui venit net sau
profit, de regula cât mai mare”. 3 , iar savantul german Gyorg Wőhe defineşte
întreprinderea ca fiind “o unitate economica pe deplin organizata, in care factorii
de producţie sunt combinaţi raţional, in scopul producerii de bunuri materiale si
de a pune la dispoziţie servicii destinate pieţei”.
O definiţie aparţinând americanilor susţine ca: “Firma reprezintă o entitate
socio-economică care desfăşoară o activitate lucrativă pe cont propriu şi plăteşte
impozit”.
Alain Cotta susţine că întreprinderea este “un ansamblu de factori de
producţie reuniţi sub activitatea unui individ sau a unui grup, cu scopul obţinerii
unui profit bănesc (câştig), ca urmare a producerii de bunuri si servicii destinate
pieţei, vânzării cu profit”. Aceasta definiţie se număra printre cele mai
remarcate, pentru ca se refera la factorii de producţie (input-urile) si la ieşirile de
bunuri si servicii (output-urile) 4 , iar Bressy Gilles şi Cristian Konkuyt
consideră intreprinderea un organism economic autonom, dispunând de mijloace
umane şi materiale pe care le combină in vederea producerii de bunuri si servicii
destinate vanzarii 5. .
În economia de piaţă rolul întreprinderii a devenit decisiv, deoarece acestea
produc bunuri şi prestează servicii pentru a satisface necesităţile consumatorilor
pe de o parte, iar pe de alta în baza distribuirii veniturilor acumulate creează
locuri de muncă.
Deşi există diverse opinii privind definirea întreprinderii, se poate totuşi
afirma că întreprinderea reprezintă o unitate de producţie independentă, care
reuneşte un colectiv profesional organizat după anumite cerinţe juridice,
economice şi tehnologice, capabil prin intermediul mijloacelor de producţie

35
disponibile să producă bunuri (execute lucrări, să presteze servicii) care
corespund cerinţelor pieţii şi satisfac necesităţile consumatorilor cu scopul de a
obţine un venit.
O definiţie mai constrânsă o putem găsi în Legea nr. 845-XII din 03.01.92
„Cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi” conform căreia, Întreprinderea
constituie un agent economic cu firmă (titulatură) proprie înfiinţată de
antreprenor în modul stabilit de legislaţie.
În calitate de subiect economic orice întreprindere dispune de o
independenţa administrativă totală, fiind în acelaşi timp subiectul principal al
relaţiilor de piaţă.
Întreprinderile sunt entităţi economice de baza ale economiei naţionale,
răspândite în teritoriu datorita existenţei resurselor materiale, în special a
resurselor primare limitate sau a accesului la acestea, a resurselor de munca,
precum şi a consumatorilor. Întreprinderile, care se specializează în producerea
unor bunuri omogene din punct de vedere a nevoilor pe care acestea le satisfac, a
materiei prime pe care o utilizează precum şi a competenţelor personalului pe
care îl angajează, formează anumite ramuri ale economiei naţionale. Ele dictează
structura de ramură, determină profilul şi mărimea ramurilor economiei
naţionale.
Deasemenea întreprinderile şi organizaţiile formează mărimea şi
specializarea raioanelor, oraşelor, satelor în care acestea sunt amplasate.
Întreprinderile reprezintă veriga de bază a oricărei economii naţionale şi de
comun cu administraţia publică locală asigurarea condiţiile normale de activitate
şi trai ale populaţiei (fig. 3.1).
.

Oraşe, sate, Întreprinderi Ramuri ale

raioane economiei
naţionale

Fig. 3.1. Întreprinderea – verigă de bază a economiei naţionale.

36
 Întreprinderile se formează în toate domeniile de activitate – industrie,
agricultură, construcţii, transport, comerţ, telecomunicaţii. Având o sferă de
cuprindere largă, întreprinderile se rezumă nu numai la domeniul economic,
obiectul său de activitate putând să fie din orice domeniu, cu condiţia că
întreprinzătorul va avea posibilitatea de obţinere a profitului. În orice economie
naţională, pe lângă întreprinderi, care predomină numeric, mai există şi diferite
instituţii culturale, de învăţământ, sportive etc.,destinate să satisfacă necesităţile
sociale ale populaţiei, finanţate de către stat, sindicate, diverse organizaţii
publice.
Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economica si
de producţie, este celula de bază a societăţii, este un centru de decizie
economica.
Rolul major al întreprinderii consta în faptul ca ea reprezintă agentul
economic care exista prin angajaţii săi şi datorita bunurilor şi serviciilor oferite
pe piaţa consumatorilor.
1. În calitate de unitate economică şi de producţie, întreprinderea are ca
funcţie principală producerea bunurilor şi prestarea serviciilor destinate vânzării.
Întreprinderea are o forma juridica, deci este o persoana juridica, care poate fi
antreprenorul individual sau asociaţii lui. În aceasta calitate întreprinderea are un
patrimoniu, cont în banca, contabilitate proprie si încheie bilanţ contabil.
Întreprinderea este o entitate juridica ce nu trebuie confundata cu forma sub care
funcţionează la un moment dat. Fiind o unitate economică şi de producţie
întreprinderea este şi un agent de repartizare a veniturilor. Din valoarea produsă
de întreprindere se scade valoarea consumurilor intermediare (materii prime,
materiale, energie etc.) şi rezulta valoarea adăugata. O mare parte din valoare
adăugată creată de întreprindere revine altor agenţi economici (impozite,
defalcări în fondul de asigurări sociale şi fondul de şomaj, dobânzi, dividende
etc.) şi salariaţilor sub forma salariilor si participarea la profit.

37
 2. Întreprinderea este celula de baza a societarii, având o importanta
funcţie sociala. Funcţia sociala a întreprinderii se manifestă prin oferirea
locurilor de muncă personalului si satisfacerea nevoilor angajaţilor săi. Aceste
nevoi vizează stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerării, promovarea, formarea
profesionala etc.
3. Întreprinderea este un centru de decizie economica si ca urmare
joaca un rol important în economia de piaţă, întrucât ea hotărăşte natura
produselor şi serviciilor pe care le va obţine, combinaţia factorilor, tehnologiile
practicate, preturile în relaţie cu cererea si oferta de pe piaţa etc. Întreprinderea
nu este numai locul unde se desfăşoară producţia, ci este un centru de decizie,
condus de antreprenor sau manager si are ca scop obţinerea de profit.
Printre caracteristicile de bază ale întreprinderii se enumără:
23 Autonomia decizională – exprimă dreptul proprietarilor de a
dispune de active materiale şi financiare, necesare asigurării
desfăşurării activităţii de producţie;
24 Autonomie si independenta funcţională - reprezintă totalitatea
drepturilor şi responsabilităţilor organelor de conducere în
gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia este principala
trăsătura a gestiunii economico - financiare, de care depinde
autofinanţarea, cointeresarea salariaţilor, răspunderea materiala si
controlul activităţii desfăşurate. În condiţiile economiei de piaţă
esenţial pentru întreprindere este faptul stabilirii de sinestătător a
planului economic reieşind din situaţia în piaţă.
Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, domeniul de
activitate şi mărime urmăreşte obiective concrete. Acestea se referă la:
23 Impactul consumatorilor asupra firmei, în termeni de satisfacţie,
performanţe ale produselor, concordanţa dorinţelor individuale cu
cele ale firmei,

38
 23 Rezultatele interne şi performanţele dorite (profitabilitate, dezvoltare,
vânzări, cota de piaţă, grad de lichiditate etc.).
Peter Drucker consideră că obiectivele întreprinderii trebuie să se refere în
primul rând la performanţele pe care aceasta le va obţine în următoarele
domenii: menţinerea şi dezvoltarea pieţii, inovarea, productivitatea, resursele
fizice şi financiare, profitabilitatea, performanţele managementului şi
dezvoltarea firmei, performanţele şi atitudinea lucrătorilor, responsabilităţile
publice. Importanţa acestor obiective diferă atât de la o firmă la alta, cât şi de la
o ţară la alta. Acest fapt poate fi urmărit în baza datelor reflectate în tabelul 3.1.

După cum se observă din datele prezentate mai sus pentru întreprinderile
americane obiectivul principal este recuperarea investiţiilor, pe când pentru
întreprinderile japoneze şi cele coreene – cota de piaţă deţinută de întreprindere.

Tabelul 3.1
Ierarhizarea obiectivelor întreprinderilor americane, japoneze şi sud
coreene
Denumirea SUA Japonia Coreea de Sud
obiectivului Scorul Importanta Scorul Importanta Scorul Importanta
rangului obiectivului rangului obiectivului rangului obiectivului
Recuperarea 2,43 1 1,24 2 1,23 3
investiţiilor
Profiturile acţionarilor 1,14 2 0,02 9 0,14 8
Cota de piaţă 0,73 3 1,43 1 1,55 1
Portofoliul de produse 0,50 4 0,68 5 0,19 6
Eficienţa operaţională 0,46 5 0,71 4 0,47 5
Structura financiară 0,38 6 0,59 6 0,82 4
Inovarea producţiei 0,21 7 1,06 3 1,24 2
Imaginea firmei 0,05 8 0,20 7 0,12 9
Condiţiile de muncă 0,04 9 0,09 8 0,15 7
Sursa: Kae H.Chung, Hac Chang Lee – Korean Managerial Dynamics, Praeger, New York, 1989, p.172
Notă: Scorul rangurilor de la 3 (foarte important) la 0 (neimportant).

39
 Orice întreprindere are atât responsabilităţi economice cât şi responsabilităţi
sociale. Neglijarea responsabilităţilor sociale poate condiţiona efecte indirecte
negative asupra performanţelor economice ale întreprinderii. Deaceea o
întreprindere competitivă realizează în permanenţă un echilibru dinamic între
formularea obiectivelor ei şi cere a fi îndeplinite următoarele condiţii: să fie
clare; să fie posibil de grupat în seturi de priorităţi; să servească drept bază
pentru decizii manageriale; să servească drept standarde pentru aprecierea
rezultatelor.

Obiectivele
întreprinderii

Obiective Obiective
economice sociale

Rezultate Costuri Rezultate Costuri

economice economice sociale sociale

Echilibru

Avantaje Avantaje
economice sociale

Fig. 3.2. Echilibrul dintre obiectivele economice şi obiectivele sociale

Orice întreprindere mai are şi anumite sarcini. Către principale sarcini ale
oricărei întreprinderi pot fi enumerate următoarele:

5888 asigurarea veniturilor pentru proprietari,

5889 satisfacerea nevoilor consumatorilor,

40
 23 asigurarea personalului cu condiţii normale pentru muncă,
câştiguri suficiente şi dezvoltarea carierii,
24 protecţia mediului ambiant,
25 asigurarea ritmicităţii funcţionării întreprinderii: îndeplinirea
la timp a comenzilor clienţilor, asigurarea calităţii înalte a
producţiei (serviciilor, lucrărilor), sporirii continue a
profitabilităţii întreprinderii.
Sarcinile principale ale oricărei întreprinderi sunt determinate de interesele
proprietarilor (fondatorilor), mărimea capitalului, condiţiile mediului intern şi
extern al întreprinderii (fig.3.3.).

Capitalul
întreprinderii

Mediul intern Proprietarii Mediul extern

întreprinderii

Sarcinile
întreprinderii

Fig. 3.3. Factorii determinanţi a sarcinilor întreprinderii

Dreptul de formulare a scopurilor şi sarcinilor oricărei întreprinderi aparţin

proprietarului (proprietarilor) acesteia, indiferent de statutul lui – fie persoană
fizică, persoană juridică sau acţionar. Proprietarul bazându-se pe interesele,
scopurile şi priorităţile personale nu numai că este în drept, dar este şi obligat să
formuleze şi să pună în faţa colectivului întreprinderii sarcini concrete. În caz
contrar acest lucru va fi efectuat de altcineva în scopuri personale, folosind
patrimoniul proprietarului.
Dintre toate sarcinile menţionate mai sus una poate fi evidenţiată ca fiind
primordială, şi anume: asigurarea şi maximizarea venitului în baza formării

41
continue a cererii pentru bunurile fabricate (serviciilor prestate sau lucrările
executate), iar în baza venitului obţinut – satisfacerea cerinţelor economice şi
sociale ale proprietarului şi colectivului de muncă.
Orice sarcină concretă pusă în faţa întreprinderii trebuie să fie
comensurabilă cu condiţiile reale de funcţionare ale întreprinderii. Altfel ea riscă
5888 fi neîndeplinită.
În condiţiile economiei de piaţă, întreprinderea funcţionează în bază de
autonomie totală, asigurându-şi autofinanţarea. Întreprinderea de sinestătător
încheie contracte de aprovizionare cu materie primă şi de desfacere a produsului
finit, de angajare a personalului.
Fiecare întreprindere, indiferent de mărime, gen de activitate şi formă de
proprietate are următoarele funcţiuni:
0 Funcţiunea de cercetare dezvoltare în cadrul căreia se deosebesc trei
activităţi principale: previzionare, concepţie tehnică şi organizare.
Previzionarea constă în elaborarea strategiei şi politicilor
întreprinderii, concretizate în planuri şi prognoze. Activitatea de
concepţie tehnică include atât ansamblul cercetărilor aplicative cât şi
dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul întreprinderii.
Această activitate se concentrează asupra conceperii şi asimilării
produselor noi şi modernizate. Organizarea reuneşte ansamblul
proceselor de elaborare, adaptare şi implementare a noilor concepte
şi tehnici cu caracter organizatoric.
1 Funcţiunea comercială include totalitatea activităţilor care vizează
relaţiile întreprinderii cu exteriorul, respectiv activităţile de
aprovizionare şi desfacere. Funcţiunea comercială se referă la trei
activităţi de bază: aprovizionarea, vânzarea şi marketingul.
Aprovizionarea reprezintă ansamblul de procese care asigură
procurarea tuturor factorilor de producţie necesari realizării
obiectivelor întreprinderii. Vânzarea asigură trecerea bunurilor,

42
 serviciilor sau lucrărilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.
Activitatea de marketing reprezintă procese specializate prin care se
asigură studierea pieţii, determinarea necesităţilor consumatorilor şi
comportamentul lor cu scopul de a stabili modalităţile de satisfacere
a acestora şi de creştere a vânzărilor.
0 Funcţiunea de producţie se referă la activităţile de bază ale
întreprinderii şi include acţiuni care contribuie la desfăşurarea
normală a proceselor de producţie, inclusiv a celor auxiliare. Această
funcţiune în cadrul întreprinderii poate fi grupată în cinci activităţi
majore: programarea, lansarea şi urmărirea producţiei; fabricarea
propriu zisă; controlul tehnic de calitate; mentenanţa utilajului;
producţia auxiliară de energie, aburi, frig etc. Obiectivul programării,
lansării şi urmăririi producţiei constă în eşalonarea realizării
planurilor şi programelor de producţie în condiţiile de utilizare
eficientă a resurselor incorporate în secţiile de producţie ale
întreprinderii. Fabricarea implică executarea bunurilor din obiectele
muncii asigurate prin activitatea de aprovizionare, conform cerinţelor
de calitate în termenii stabiliţi. Controlul tehnic reuneşte ansamblul
proceselor de control al calităţii a materiilor prime, produsului în curs
de execuţie, a produselor finite, cât şi a proceselor de fabricare.
Mentenanţa utilajului are ca scop asigurarea funcţionării acestuia
neîntrerupt pentru a garanta efectuarea proceselor de producţie în
mod stabil şi ritmic.
1 Funcţiunea financiar-contabilă înglobează activităţile de obţinere şi
folosire raţională a disponibilităţilor băneşti, controlul operaţiilor în
care s-au investit fonduri băneşti, stabilirea necesarului de mijloace
financiare şi găsirea de noi surse de finanţare a activităţii, etc. Ea
cuprinde următoarele activităţi: evidenţa contabilă financiară –
înregistrarea şi raportarea activelor, pasivelor, veniturilor şi

43
 cheltuielilor întreprinderii; evidenţa fiscală – activităţile de stabilire
corectă a impozitelor în concordanţa cu legile fiscale; organizarea
internă a evidenţei contabile – asigurarea securităţii activelor,
asigurarea calităţii, fiabilităţii datelor contabile, asigurarea eficienţei
operaţionale, asigurarea aderenţei la politica managerială a
întreprinderii; elaborarea schemei organizatorice a sistemului
contabil – crearea unui sistem de evidenţă fie mecanică, fie
electronică; contabilitatea managerială – mijloacele de comunicare a
datelor financiare către managerii întreprinderii.
Funcţiunea de personal reprezintă un ansamblu de activităţi care
urmăresc procesele la care se supun resursele umane cum ar fi
asigurarea întreprinderii cu forţă de muncă calificată, recrutarea
personalului, selecţionarea, încadrarea, promovarea, retribuirea
salariaţilor, pregătirea şi specializarea angajaţilor. De asemenea, în
cadrul acestei funcţiuni sunt analizate problemele sociale, de
asistenţă medicală şi raporturile manager-salariaţi, şi sunt incluse
activităţi administrative, de secretariat şi protocol.
În orice întreprindere îndustrială, indiferent de mărime, cu activitate
simpla sau complexa, se regăsesc toate aceste funcţiuni, dar au ponderi diferite
în dependenta de specificul activităţii întreprinderii si de alţi factori de influenta.
Ele se afla într-o strânsa interdependenţă datorită legăturilor dintre activităţile
din întreprindere. Dereglările aferente în cadrul unei funcţiuni atrag un proces de
dereglare în lanţ a activităţii întregii întreprinderi.

3.2. ÎNTREPRINDEREA – SISTEM ECONOMIC DESCHIS ŞI

DINAMIC

Fiind un organism economico-social, întreprinderea are o structura

sistemica, în care diferite componente ale sale se condiţionează reciproc, sunt
interdependente, se află în interacţiune activă sau numai potenţială.. Acest fapt a

44
condiţionat aplicarea teoriei generale a sistemelor pentru studierea funcţionării
întreprinderii.
Conform teoriei sistemelor, sistemul reprezintă un ansamblu de elemente,
care au o interacţiune dinamică, organizata în vederea realizării unui scop.
Pentru a descrie întreprinderea ca sistem este necesar să se înţeleagă aspectul ei
structural, adică organizarea ei într-un anumit spaţiu si aspectul funcţional, adică
organizarea si funcţionarea în timp a elementelor sale componente, deoarece
anume totalitatea elementelor componente, în interacţiunea lor, constituie
mecanismul de funcţionare al întreprinderii.
Aplicarea concepţiei sistemice privind activitatea întreprinderii reprezintă
modul de a privi, de a gândi si de a înţelege procesele economice care au loc în
cadrul întreprinderii în interacţiune cu conducerea acesteia. Abordarea sistemica
permite formarea unei viziuni largi, cuprinzătoare asupra funcţionarii
întreprinderii. Aplicarea teoriei sistemelor la sistemele economice în general si
la întreprindere ca sistem, în special, conduce la identificarea unor noi căi de
analiză, permite formularea soluţiilor şi deciziilor perfecţionate, care conduc la
realizarea scopurilor propuse.
Orice sistem se defineşte prin:
0multitudinea de elemente – fie materiale sau abstracte, care
constituie componenta constructivă a acestuia;
23 relaţiile şi conexiunile dintre elemente,
24 proprietăţi;
25 intrări (input) şi ieşiri(output) din sistem
26 finalitatea lui,
27 comportarea şi capacitatea de funcţionare .
Întreprinderea reprezintă un sistem complex care îi asigură o
funcţionalitate specifică (vezi fig.3.4):

45
 Întreprinderea este

o organizaţie economică autonomă care produce pentru pieţe

Este un sistem
finalizat:
Finalitate:
maximizarea
Este un sistem Este un sistem surplusului economic
ierarhizat organizat şi (profitului)
condus

Este un sistem Este un sistem

uman deschis

Fig. 3.4. Complexitatea întreprinderii ca sistem

Sursa: Letiţia Zahiu, Mircea Nastase, Economia întreprinderii, Bucureşti, 2005

Totalitatea elementelor, împreuna cu relaţiile dintre ele, formează

structura sistemului. Structura sistemului este o caracteristica relativ stabila a
acestuia. Ca regulă, legăturile dintre elementele componente ale sistemului sunt
reciproce, acţiunea unora se reflectă asupra altora şi, nemijlocit, asupra
întregului sistem. Spre exemplu, când apar anumite probleme legate de
desfacerea produselor finite, acestea pot genera dereglări în activitatea de
producere, fapt care se poate solda cu reducerea veniturilor întreprinderii.
Întreprinderea ca sistem posedă o serie de caracteristici care trebuie luate
în consideraţie pentru ai asigura funcţionalitatea ei şi anume:
5888 întreprinderea reprezintă un sistem social – componenta
principală este personalul, care prin acţiunile sale asupra celorlalte
componente (resursele materiale, capacităţile de producţie, resursele
informaţionale) realizează sarcinile şi obiectivele întreprinderii;

46
23 întreprinderea reprezintă un sistem economic – ea reuneşte resurse de
diferite tipuri urmărind valorificarea lor optimă conform principiului
raţionalităţii;
24 întreprinderea reprezintă un sistem organic adaptiv – ea este in
permanentă influenţă a factorilor mediul ambiant în care îşi desfăşoară
activitatea, fapt care determină modificarea şi adaptarea parametrilor
sistemului la noile condiţii ;
25 întreprinderea este un sistem relativ stabil – ea reacţionează modificarea
parametrilor mediului
26 întreprinderea este un sistem complex – ea reuneşte un număr mare de
elemente, subelemente şi părţi cu funcţii bine precizate;
27 întreprinderea reprezintă un sistem autoorganizabil şi autoreglabil – în
întreprindere există două tipuri de activităţi: activităţi tehnico productive
şi activităţi de conducere. Caracterul sistemului autoorganizabil şi
autoreglabil se manifestă prin reacţia de răspuns (feed-back), adică prin
capacitatea sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa în raport cu
modul în care ieşirile răspund cerinţelor sociale. Astfel, întreprinderea
abordată în viziune sistemică reprezintă un sistem reglat (condus), unde au
loc procese tehnice si biologice de transformare a factorilor de producţie
in produse finite, si un sistem reglator (conducător), care îndeplineşte
rolul de asigurare a funcţionării sistemului reglat, in limitele parametrilor
tehnici, organizatorici si structurali pentru atingerea obiectivelor.

28 Întreprinderea este un proces dinamic – îşi scimbă starea în timp;

29 întreprinderea este un sistem deschis – interacţionează permanent cu
mediul (fig.3.5.).

47
 Cadrul juridico instutiţional
(regulamente , legi , fiscalitate,
infrastructură

Pieţe în SISTEM DE PRODUCŢIE Pieţe

amonte în aval

Piaţa muncii Intrări PROCES DE PRODUCŢIE Ieşiri

(oameni + resurse + informaţii)
Piaţa
financiară Clienţi
Cerinţe Sarcini Obiective
Piaţa
consumurilor
intermediare Bugete Concurenţi

SISTEM FINANCIAR

Cheltuieli Venituri

Fig. 3.5. Întreprinderea ca sistem deschis

După cum se observă din figura de mai sus orice întreprindere primeşte din
mediul extern inputuri (forţă de muncă de la piaţa muncii, capitaliri de la piaţa
financiară, materii prime de la furnizori şi altele) şi transmite outputuri (bunuri şi
servicii).

3.3. TIPURILE DE ÎNTREPRINDERI

În economia unei ţări funcţionează o multitudene de întreprinderi, care pot

fi clasificate după anumite criterii cum ar fi: (i) destinaţia economică a bunurilor
pe care le fabrică sau a serviciilor pe care le prestează; (ii) tipul de activitate;
(iii) forma de proprietate; (iv) mărimea; (v) forma organizatorico-juridică.
După destinaţia economică a bunurilor pe care le fabrică întreprinderile
pot fi grupate în:

48
 5888 întreprinderi care produc mijloace de producţie
(întreprinderile industriei constructoare de maşini),
5889 întreprinderi care produc bunuri de consum
(intreprinderile
industriei prelucrătoare, întreprinderile industriei uşoare etc.).
În dependenţă de tipul de activitate toţi agenţii economici din Republica
Moldova se grupează în felul următor:
23 agricultură, economia vânatului şi silvicultură,
24 pescuit, piscicultură,
25 industrie,
26 construcţii,
27 comerţ cu ridicata şi amănuntul,
28 hoteluri şi restaurante,
29 transporturi şi comunicaţii,
30 invăţământ,
31 sănătate şi asistenţă socială
32 alte tipuri de activitate.
Analiza datelor statistice reflectă că în anul 2006 ponderea esenţială
(52%) în totalul întreprinderilor înregistarte o deţineau întreprinderile din sfera
comerţului, urmată de întreprinderile industiale carora le revenea 12,3%.
Întreprinderilor agricole le revenea o pondere de doar 6,5%.
În funcţie de forma de proprietate toate întreprinderile pot fi grupate în:
23 întreprinderi cu proprietate publică,
24 întreprinderi cu proprietate privată,
25 întreprinderi cu proprietate mixtă (publică şi privată) fară
participare a proprietăţii străine,
26 întreprinderi cu proprietate străină,
27 întreprinderi mixte (proprietate autohtonă şi străină).
În anul 2006 structura întreprinderilor după forma de proprietate era
următoarea (fig. 3.6)

49
 1,20% 1,70%
0,40% 3,50%

93,20%

Proprietate publica Proprietate privata

Proprietate mixta Proprietate straina
Proprietate mixta cu participare straina
Sursa: Anuarul statistic al republicii Moldova, 2006, Biroul naţional de satatistică a Republicii Moldova

Fig. 3.6. Stuctura întreprinderilor din Republica Moldova

după forma de proprietate în anul 2006

Datele din figura de mai sus reflectă că majoritatea întreprinderilor mici şi

mijlocii sunt întreprinderi private, ponderea cărora depăşeşte 93% din totalul de
întreprinderi.
După mărime toate întreprinderile pot fi grupate în întreprinderi mari,
mijlocii, mici şi microîntreprinderi. La baza clasificării întreprinderilor după
mărime stau următorii indicatori: (i) numărul angajaţilor, (ii) volumul producţiei
fabricate si (iii) costul fondurilor de producţie.
Astfel, întreprinderea mare are un număr mediu scriptic annual de
angajaţi peste 250 persoane, o sumă anuală a vânzărilor şi o valoarea totală
anuală a activelor de peste 50 milioane lei; Întreprindere mijlocie - întreprindere
cu numărul mediu scriptic anual de salariaţi de pînă la 250 persoane, suma
anuală a veniturilor din vînzări este pînă la 50 milioane lei şi valoarea totală
anuală de bilanţ a activelor este pînă la 50 milioane lei; Întreprindere mică -
întreprindere cu numărul mediu scriptic anual de salariaţi de pînă la 50 persoane,
suma anuală a veniturilor din vînzări este pînă la 25 milioane lei şi valoarea
totală anuală de bilanţ a activelor este pînă la 25
50
milioane lei; Întreprindere micro - întreprindere cu numărul mediu scriptic anual
de salariaţi de pînă la 10 persoane, suma anuală a veniturilor din vînzări este
pînă la 3 milioane lei şi valoarea totală anuală de bilanţ a activelor este pînă la 3
milioane lei.
La etapa actuală numărul întreprinderilor mici şi mijlocii (in continuare
IMM) în economia Republicii Moldova predomină (tabelul 3.1).
Sectorul IMM reprezinta circa 98,3 % din numărul total de intreprinderi.
In anul 2006 numărul intreprinderilor mici şi mijlocii a constituit 35,5 mii
intreprinderii, sau cu 2,9 mii intreprinderi (cu 8,9 %) mai mult faţă de anul
precedent.
Numărul persoanelor care activează in intreprinderile mici şi mijlocii in
anul 2006 a constituit 333 mii persoane, deţinind 58% din numărul total de
angajaţi ai intreprinderilor. Veniturile din vinzări ale intreprinderilor mici şi
mijlocii in această perioadă au insumat 54281 mil. lei sau peste 46 % din
venituri din vinzări in total pe economie.Important este de menţionat că numărul
întreprinderilor mici şi mijlocii are o tendinţă de creştere.
Tabelul 3.1
Principalii indicatori care caractrizează activitate ÎMM în anul 2006
Numărul de unităţi Numărul de salariaţi Venituri din vînzări Profit (+), pierdere
(cifra de afaceri) (-) pînă la
impozitare
Denumirea mii Ponderea mii Ponderea mild. Ponderea mil. lei Ponderea
indicatorilor unităţi în total persoa în total lei în total în total
republică, ne republică, republică, republică,
% % % %

Total
întreprinderi
mici 35,5 98,3 332,7 57,9 54, 281 46,3 1 748 35,2
şi mijlocii
din care:

întreprinderi
1,7 4,7 143,3 24,9 19,305 16,5 587,1 11,8
mijlocii

51
întreprinderi
6,5 18,0 107,2 18,6 25,891 22,1 911,2 18,4
mici

întreprinderi
27,3 75,6 82,2 14,4 9,084 7,7 249,7 5,0
micro
Sursa: Anuarul statistic al republicii Moldova, 2006, Biroul naţional de satatistică a Republicii Moldova

Evoluţia ponderii intreprinderilor mici şi mijlocii in totalul intreprinderilor

in anul 2005 şi 2006 se caracterizează prin următorii indicatori (tabelul 3.2):

Caracterizind dimensiunile intreprinderilor mici şi mijlocii e necesar de

menţionat, că in medie pe o intreprindere in anul 2006 numărul de salariaţi a
constituit 9 persoane, ceia ce era cu o persoană mai puţin decit in anul precedent,
iar volumul veniturilor din vinzări –1529 mii lei sau cu 66 mii lei (cu 4,5 %) mai
mult faţă de anul 2005. Veniturile din vinzări ale intreprinderilor mici şi mijlocii
in mediu la un salariat constituie 163,2 mii lei sau cu 19,6 mii lei (cu 13,7 %)
mai mult faţă de anul 2005.
Tabelul 3.2
Evoluţia ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii

Anii Numărul de Numărul de angajaţi, mii Venituri din vânzări, mil.lei

întreprinderi, mii persoane
Total IMM Ponderea Total IMM Ponderea Total IMM Ponderea
IMM în IMM în IMM în
total,
% total, % total, %
2005 33,1 32,6 98,5 578,0 332,3 57,5 97668,3 47689,4 48,8
2006 31,1 35,5 98,3 574,9 332,7 57,9 117372,4 54280,7 46,3
Sursa: Anuarul statistic al republicii Moldova, 2006, Biroul naţional de satatistică a Republicii Moldova

Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII din

3 ianuarie 1992 activitatea de antreprenoriat în Republica Moldova poate fi
practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice:
5888 Intreprindere individuală – întreprindere care aparţine unui
cetăţean sau membrilor familiei acestuia. În cadrul raporturilor de drept
este reprezentată ca persoană fizică. Antreprenorul-posesor sau membrii

52
 familiei-posesori ai întreprinderii individuale poartă răspundere nelimitată
pentru obligaţiunile acesteia cu întreg patrimoniul lor. Document de
constituire a întreprinderii individuale este hotărîrea cu privire la
înfiinţarea întreprinderii, semnată de către fondator (fondatori).
512⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ̀ ЀĀȀ⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀᄀ
̀ ĀĀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀ
ᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀⴀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ Societate în nume colectiv - reprezintă o
întreprindere fondată de două şi mai multe persoane juridice şi (sau)
persoane fizice care şi-au asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun
a unei activităţi de antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului
de constituire (de societate) încheiat între acestea. Societatea în nume
colectiv nu este persoană juridică şi se prezintă în cadrul raporturilor de
drept ca persoană fizică. Pentru obligaţiile societăţii toţi asociaţii poartă
răspundere solidară nelimitată cu întreg patrimoniul lor, exceptîndu-se
bunurile care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, nu fac obiectul
urmăririi. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării activităţii
societăţii în nume colectiv sînt reglementate de legislaţia privind
societăţile comerciale, de legislaţia civilă, precum şi de contractul de
constituire (de societate).

513⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ̀ ЀĀȀ⸀ĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀᄀ
̀ ĀĀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀ
ᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀⴀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀĀᜀ Societatea în comandită - Societatea în
comandită reprezintă o întreprindere fondată de două şi mai multe
persoane juridice şi (sau) persoane fizice care şi-au asociat bunurile în
scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub
aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de societate) încheiat
între acestea. Ea are în componenţa sa cel puţin un comanditat şi un
comanditar. Societatea în comandită nu este persoană juridică şi se
prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru
obligaţiile societăţii comandităţii poartă răspundere solidară nelimitată cu
întreg patrimoniul lor. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării
activităţii societăţii în comandită sînt reglementate de legislaţia privind
societăţile comerciale, de legislaţia civilă, precum şi de contractul de
constituire (de societate).

53
0 Societate pe acţiuni şi sociatatea cu răspundere limitată - Societatea pe
acţiuni şi societatea cu răspundere limitată reprezintă întreprinderi fondate
de două şi mai multe persoane juridice şi (sau) persoane fizice, care şi-au
asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat, sub aceeaşi firmă, în baza contractului de constituire (de
societate) şi a statutului. Societatea pe acţiuni sau societatea cu răspundere
limitată poate fi înfiinţată şi de o singură persoană juridică sau fizică. În
societăţile cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni de tip închis (cu
excepţia celor agricole) numărul asociaţilor nu poate fi mai mare de 50.
Capitalul statutar (social) subscris al societăţilor este divizat în cote (părţi)
subscrise ale asociaţilor. Drept documente ce confirmă drepturile
asociaţilor asupra cotelor subscrise sînt: în cadrul societăţii pe acţiuni -
acţiunea, în cadrul societăţii cu răspundere limitată - adeverinţa cotei de
participaţie. Societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată sînt
persoane juridice şi poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg
patrimoniul lor. Acţionarii, precum şi asociaţii societăţii cu răspundere
limitată poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii numai în
limitele valorii acţiunii (cotelor) care le aparţin. Particularităţile înfiinţării,
funcţionării şi încetării activităţii societăţii pe acţiuni şi a societăţii cu
răspundere limitată sînt reglementate de legislaţia privind societăţile pe
acţiuni şi societăţile comerciale precum şi de contractul de constituire (de
societate) şi de statutul întreprinderii.
1 Cooperativa de producţie şi cooperativa de întreprinzător -Cooperativa
de producţie este o întreprindere înfiinţată de către cinci sau mai multe
persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie şi
a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia.
Cooperativa de producţie este o întreprindere de drept privat cu scop
lucrativ (inclusiv comercial). Cooperativa de întreprinzător este o

54
 întreprindere fondată de cel puţin cinci persoane juridice şi (sau) fizice
care practică activităţi de întreprinzător, ce are scopul de a contribui la
obţinerea de către membrii săi a profitului. Prin derogare de la această
prevedere, membri ai cooperativei agricole de întreprinzător de prestări
servicii pot fi persoanele care produc produse agricole în gospodăriile
personale auxiliare. Cooperativele de producţie şi de întreprinzător sînt
persoane juridice şi răspund pentru obligaţiile asumate cu patrimoniul lor.
Membrii cooperativei de producţie sau ai cooperativei de întreprinzător îşi
asumă riscul pentru obligaţiile cooperativei în limitele cotelor care le
aparţin, iar dacă patrimoniul cooperativei este insuficient, poartă
răspundere suplimentară cu averea lor personală în limita stabilită de lege
sau de statutul cooperativei. Particularităţile înfiinţării, înregistrării,
funcţionării şi încetării activităţii cooperativelor, asociaţiilor lor şi
întreprinderilor fondate de acestea se reglementează de legislaţia privind
cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător, precum şi de
statutele organizaţiilor menţionate.
Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală - Întreprinderea de stat se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de organul administraţiei
de stat împuternicit pentru acest lucru. Întreprinderea municipală se
înfiinţează şi se dotează cu bunuri de organul de autoadministrare locală.
Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală sînt persoane juridice şi
poartă răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
Autorităţile administraţiei publice şi autorităţile administraţiei publice
locale nu poartă răspundere pentru obligaţiile întreprinderii de stat şi ale
întreprinderii municipale. Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi
încetării activităţii întreprinderii de stat sînt reglementate de legislaţia
privind întreprinderile de stat precum şi de statutul întreprinderii.
Particularităţile înfiinţării, funcţionării şi încetării

55
 activităţii întreprinderii municipale sînt determinate de autorităţile
administraţiei publice locale şi a statutului întreprinderii.

Întrebări de recapitulare
Explicaţi ce înseamnă întreprinderea conform teoriei neoclasice
Ce menţioneză despre întreprindere teoria modernă?
Daţi definiţia întreprinderii conform legii Republicii Moldova
Numiţi cele trei caracteristici principale ale întreprinderii
Care sunt obiectivele urmărite de orice întreprindere?
Ce fel de responsabilităţi are o întreprindere?
Enumeraţi principalele sarcini ale întreprinderii şi factorii care le
determină
Numiţi şi caracterizaţi funcţiile întreprinderii
Enumeraţi caracteristicile pe care întreprinderea le posedă în calitate de
sistem
10. Cum pot fi clasificate întreprinderile în dependenţă de diferite criterii?
11. Numiţi indicatorii care stau la baza clasificării întreprinderilor
după mărime
12. Cum se clasifică întreprinderile după forma de proprietate
13. Sub care forme organizatorico-juridice poate fi practicată activitatea
de antreprenoriat în Republica Moldova
14. Prezentaţi caracteristica fiecărei forme organizatoeico-juridice.

56
CAPITOLUL 4

MEDIUL DE ACTIVITATE AL
INTREPRINDERII
4.1. STRUCTURA ECONOMIEI NAŢIONALE ŞI
LOCUL ÎNTREPRINDERII IN EA

La nivelul oricărei economiei naţionale (nivelul macroeconomic),

ansamblul activităţilor economico-sociale privite în unitatea si interdependenta
lor dinamica se desfăşoară în cadrul naţional, statul istoriceşte constituit. În
cadrul statului, drept urmare a acţiunii conjugate atât a factorilor interni
(naturali, sociali, politici si economici) cât si a interacţiunii lor dinamice cu
factorii externi rezultaţi din diviziunea si cooperarea din economia mondială,
apare forma specifică a diviziunii si cooperării muncii în interiorul economiei
naţionale. Astfel, diviziunea muncii este considerată drept bază pentru
caracteristica structurii oricărei economii naţionale.
Se deosebesc trei forme de diviziune a muncii care sunt strict
interdependente intre ele şi care stau la baza formării structurii economii
naţionale:
Diviziunea generală a muncii – stă la baza diviziunii economiei naţionale
in principalele ramuri (industrie, agricultură, comerţ, construcţii,
transport şi comunicaţii;
Diviziunea particulară a muncii - stă la baza diviziunii principalelor
ramuri ale economiei naţionale in subramuri specializate in producerea
bunurilor similare (spre exemplu industria se divizează in următoarele
subramuri: industria constructoare de maşini, industria chimică
industria uşoară, industria forestieră etc.; agricultura se divizează in

57
 viticultură, pomicultură, apicultură etc.; comerţul se divizează in
comerţ cu amănuntul şi comerţ cu ridicata ş.a.m.d.);
Diviziunea individuală a muncii – stă la baza diviziunii subramurilor
in întreprinderi specializate in producerea bunurilor similare din punct
de vedere funcţional.
În cadrul economiei naţionale sistemul activităţilor economico-sociale
este structurat pe sectoare economice (primar, secundar, terţiar, quaternar), pe
tipurile de agenţi economici (conform clasificării lor în sistemul conturilor
naţionale), pe ramuri si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticală
(micro, mezo si macroeconomică) (fig. 4.1.).

Economia Nivelul macro

naţionala economic

Ramurile şi Nivelul mezo

subramurile economic

Nivelul micro
Întreprinderi … Întreprinderi economic

Fig. 4.1. Structurarea activităţilor economico-sociale în cadrul

economiei nationale

Nivelul microeconomic este reprezentat de către întreprinderi, care

acţionează fiecare cu o anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru
instituţional complex, care organizează interdependenţele dintre ele. Acest cadru
instituţional sunt ramurile economiei naţionale. Ramura (subramura) reprezintă
totalitatea de întreprinderi care sunt specializate în producerea produselor
omogene, utilizează materii prime şi materiale similare, încadreaza în câmpul
muncii personal de aceeaşi pregătire profesională.
58
 Relaţia dintre conceptul de economie naţională şi conceptul de
întreprindere exprimă faptul că întreprinderea este componenta fundamentală a
economiei naţionale, celula de bază a ei. De aceea se impune cunoaşterea
relaţiilor profunde dintre economie şi întreprindere, în vederea determinării
raporturilor care permit funcţionarea lor.
Abordarea economie naţională - întreprindere în plan macroeconomic are
în vedere conţinutul proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea
raţiunilor de dezvoltare a întreprinderii; cunoaşterea strategiilor la nivel macro
pentru o mai bună fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere.
Abordările în plan microeconomic vizează armonizarea diferitelor laturi
ale activităţii întreprinderii în vederea realizării obiectivelor sale fundamentale,
în contextul macroeconomic dat.
Totodată, stabilitatea si calitatea economiei naţionale depind în măsură
decisiva de buna funcţionare a unui număr cât mai mare de întreprinderi, care
sunt capabile să producă cantităţi de bunuri şi servicii în concordanţă cu
cerinţele pieţei interne si externe şi la costuri şi preţuri cât mai reduse.
Ca o celulă de bază a economiei naţionale, întreprinderea reprezintă
veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea factorilor de producţie
(natura, munca si capitalul) în scopul producerii si comercializării bunurilor
(produse, lucrări, servicii, informaţii etc.) în structura, cantitatea si calitatea
impusa de cerinţele pieţei şi obţinerea profitului. Deoarece întreprinderea
suportă costuri privind remunerarea factorilor de producţie utilizaţi, ea trebuie
să-i compenseze prin rezultatele producţiei sale. Deci, întreprinderea trebuie în
mod necesar să producă o valoare excedentară costurilor sale.
Întreprinderea se delimitează prin genul specific de activitate, prin
conducerea şi gestiunea economica unica, prin unitatea sa financiară. Totodată
întreprinderea se află sub influenţa multitudenii de factori ai locului economic în
care activează, numit mediu economic.

59
4.2. CONCEPTUL ŞI COMPONENTELE MEDIUL DE ACTIVITATE
AL ÎNTREPRINDERII

Ca agent economic, intreprinderea işi organizeazî şi desfasoară activitatea

sub impactul condiţiilor concrete ale mediului său ambiant.
In concepţie macroeconomică intreprinderea este parte integrantă a
mediului ambiant, o componentă economică a acestuia. Deci, activitatea ei este
influenţată de o manieră complexă şi intr-o măsură crescandă de mediul
inconjurător şi factorii determinanţi ai acestuia. Totodată, fiind o componentă de
bază a mediului in care acţionează, întreprinderea prin activitatea pe care o
desfăşoară influenţează şi ea la rândul său mediul ambiant. Aşadar, adaptarea
întreprinderii la mediu nu este pasivă, ci activă, prin influenţele pe care le
exercită asupra mediului.
Notiunea de mediu ambiant este foarte complexă şi include un ansamblu
de factori eterogeni – de natura economică, socială, politică, stiintifico-tehnică,
juridică, geografică, demografică, factori naturali etc. – ce actionează pe plan
naţional şi internaţional asupra întreprinderii, influenţand puternic relaţiile cu
piaţa şi deciziile acesteia.
In conditiile actuale mediul întreprinderii se caracterizează printr-un
dinamism accentuat, printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbarilor.
Fiind un sistem deschis, întreprinderea interacţionează în permanenţă cu
mediul extern. Astfel, unele componente ale acestuia au efecte directe asupra
întreprinderii, în timp ce altele acţionează indirect, manifestându-şi influienţa
prin intermediul factorilor direcţi. Elementele mediului care au o acţiune directă
asupra întreprinderii formează mediul de lucru al acesteia, iar elementele cu
acţiune indirectă – mediul general (fig.4.2). Cu toate că elementele specifice ale
mediului extern variază de la o întreprindere ala alta, există elemente tipice ale
mediului direct, care includ cienţii, furnizorii şi concurenţii, instituţiile
guvernamentale şi altele.

60
 MEDIUL INDIRECT
1.Mediul macro-economic
2.Mediul tehnologic
3.Mediul social
4.Mediul politic
MEDIUL DIRECT 5.Mediul informaţional

1.Clienţii
2.Furnizorii
3.Concurenţii
4.Instituţii guvernamentale
Întreprinderea

Fig. 4.2. Factorii mediului extern al întreprinderii

Sursa: Panaite C. Nica şi colaboratorii, Managementul firmei, Chişinău, 1994

Clienţii. In aceasta categorie intra consumatorii, utilizatorii industriali,

întreprinderile comerciale, agenţiile guvernamentale ş.a., care alcatuiesc cercul
firmelor, instituţiilor şi al persoanelor individuale, cărora le sunt oferite pentru
consum bunurile produse de întreprindere.
Furnizorii de mărfuri. Aceştia sunt reprezentaţi de diverse firme care, în
baza relatiilor de vânzare-cumpărare, asigură întreprinderii resursele necesare de
materii prime, materiale, echipamente, masini etc. Pe lângă furnizorii de materii
prime unele întreprinderi mai pot necesita şi prestarea unor servicii cu caracter
industrial. Astfel apar prestatorii de servicii, care sunt reprezentati de firme sau
persoane particulare care ofera o gama larga de servicii. Către ei se atârnă firme
de comert, de transport, agentiile de publicitate, băncile etc. O altă grupă de
furnizori sunt furnizorii fortei de munca. Acestia cuprind instituţiile de
invatamant, oficiile de forţei de muncă, persoanele ce caută să ocupe un loc de
munca s.a.
O altă componentă a mediului direct în care activează întreprinderea sunt
concurenţii. Aceaşsta componentă a economiei de piaţă concurenşială poate fi
reprezentată de firme sau persoane particulare care işi dispută aceleaşi categorii
de clienţi, iar in situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii.

61
Cunoaşterea acestora şi aimpactului lor asupra pieţei este vitală pentru orice
întreprindere.
Pentru multe întreprinderi sunt importante şi o serie de instituţii
duvernamentale sau organisme publice cu care acestea au raporturi directe.
Această componentă este reprezentată de asociaţiile profesionale, asociaţiile
consumatorilor, mediile de informare în masă, organizaţiile consumatorilor etc.
In această componentă se integrează şi organele de stat (financiare, vamale, de
justitie etc.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale.
Componentele principale ale mediului general în care operează
întreprinderea sunt:
Mediul economic - reprezintă ansamblul elementelor de natură economică
din mediul ambiant cu acţiune asupra activităţii organizaţiei. Intre aceştia
enumerăm: puterea de cumpărare a populaţiei; potenţialul financiar al
economiei; ritmul de dezvoltare economică; parghiile economico-financiare; rata
inflaţiei; rata şomajului; fluctuaţia cursului de schimb al monedei naţionale in
raport cu principalele valute; coeficientul riscului de ţară; atractivitatea
economiei pentru investitorii străini; rata dobanzilor la creditele acordate de
bănci; dimensiunile şi formele de manifestare ale economiei subterane; sistemul
de impozite şi taxe; stabilitatea economică generală. Supravieţuirea şi
dezvoltarea întreprinderii depind, in primul rand, de existenţa pieţei. In plus, toţi
ceilalţi factori economici, referitori la preţuri, credite, impozite, taxe, vamă etc.
înfluienţează esenţial mărimea profitului şi modul de impărţire a lui şi, implicit,
mărimea şi dinamica resurselor proprii şi atrase.
Mediul tehnologic- se referă la nivelul tehnic al maşinilor, utilajelor şi
instalaţiilor achiziţionate din ţară sau din import, tehnologiile furnizate
întreprinderii prin cercetările intreprinse de organizaţii specializate, licenţele
disponibile, nivelul de dezvoltare a cercetărilor documentare, capacitatea
inovativă a laboratoarelor sau secţiilor institutelor de cercetare ş.a. Acest mediu
are o influenţă hotăratoare asupra activităţii întreprinderii, deoarece nivelul

62
tehnicii şi tehnologiei folosite influenţează nivelul productivităţii muncii, nivelul
costurilor de producţie, calitatea produselor şi a serviciilor, nivelul profitului etc.
Mediul social cuprinde în primul rând factorii demografici, principalii
dintre care sunt: numărul populaţiei, structura populaţiei pe sexe şi varstă, durata
medie de viaţă, natalitatea şi mortalitatea, ponderea populaţiei ocupate. Etapa de
tranziţie spre economia de piaţă işi pune amprenta şi asupra modului de
asigurare şi perfecţionare a resursei umane din întreprindere. Competenţa devine
elementul hotărator in conceperea şi derularea tuturor activităţilor de personal şi,
totodată, condiţia fundamentală a succesului în asigurarea competitivităţii
întreprinderii intr-un mediu concurenţial din ce in ce mai acerb.
Mediul socio-culturai, in care se includ structura socială a populaţiei,
ocrotirea sănătăţii, invăţămantul, cultura, ştiinţa, cu influenţă indirectă asupra
firmei au o semnificaţie deosebită in economia de piaţă. Un rol decisiv il joacă
invăţămantul, care determină hotărator calificarea şi pregătirea profesională şi
culturală a forţei de muncă, ceea ce influenţează nivelul general al eficienţei
activităţii.
Mediul politic- acţionează, de asemenea, indirect asupra intreprinderii,
regăsindu-se, in principal, in politica economică, socială, politica ştiinţei,
politica invăţămantului, politica externă. Concomitent cu factorii mai sus
menţionaţi, in categoria factorilor politici se include şi politica altor state care,
alături de politica organismelor politice internaţionale, exercită o influenţă
apreciabilă asupra activităţilor microeconomice. Desigur, gradul de afectare este
diferit de la o ţară la alta, de la o întreprindere la alta. În condiţiile actuale de
globalizare a economiei tot mai multe întreprinderi trebuie să ia în consideraţie
influenţele posibile ale factorilor internaţionali.
În dependenţă de situaţiile existente şi efectele acestora asupra economiei
şi gestiunii întreprinderii pot fi evidentiate trei tipuri de mediu:
mediu stabil – mediu în care schimbările se produc rar, au o mică
amploare şi sunt uşor previzibile;

63
 mediu schimbator – mediu în care schimbările sunt frecvente, cu o
amploare variată, dar în general previzibile;
mediu turbulent – mediu în care schimbările sunt foarte frecvente, de
amploare variata, cu incidente profunde asupra activităţii
întreprinderii şi greu de anticipat.
Fiecare factor al mediului înfluenţează activitatea întreprinderii intr-un
mod specific. Totodată, se recomandă abordarea sistematică a acestor factori,
datorită multiplelor corelaţii dintre ei, care potenţează influenţa lor asupra
întreprinderii. Întreprinderea poate să desfăşoare o activitate normală şi eficientă
numai în măsura în care cunoaşte factorii mediului ambiant, modificările care
intervin, adaptandu-se continuu la cerinţele acestuia.

4.3. RELAŢIILE ÎNTREPRINDERE - PIAŢĂ

Principala componenta a mediului in care întreprinderea apare atât in

calitate de producător (ofertant de bunuri şi servicii), cât şi de consumator
(cumpărator de materii prime, materiale servicii de la terţi etc.) este piata. Piaţa
este categoria care reflectă multiplele legăruri şi relaţii ale întreprinderii cu
mediul de afaceri (fig.4.3).

Piaţa financiară Piaţa muncii

✓ ✓
Burse Lucrători
✓ ✓
Bănci Sindicate
✓
Creditori

Întreprinderea
Piaţa de Piaţa de
aprovizionare desfacere
✓ ✓
Furnizori de Clienţi
✓
materii prime Intermediari
✓ ✓
Furnizori de Concurenţi
utilage

Fig.4.3. Relaţia întreprindere- piaţă

64
 Toate aceste relaţii sunt destul de complexe, deaceea trebuie luate în
consideraţie următoarele aspecte şi măsuri:
Punctul de reper al activităţii întreprinderii trebuie să servească cercetarea
de piaţă. Mecanismul pieţei reprezintă pentru intreprinderea modernă
sursa de idei pentru crearea de produse noi sau pentru modernizarea celor
existente, mediul de testare a produselor noi, a metodelor noi de
distribuţie si promovare a produselor, precum şi informaţiile despre
întreprinderile concurente.
În fluxul aprovizionare - producere – desfacere (input-trancformare-output)
desemenea se reflectă legătura întreprinderii cu piaţa. Întreprinderea se
aprovizionează din piaţă (piaţa factorilor de producere) şi îşi desface
bunurile sau serviciile în piaţă.
Fundamentarea activităţii întreprinderii trebuie să fie bazată pe
succesiunea: desfacere-aprovizionare-producere-desfacere. Aceasta
înseamnă, că în baza informaţiei obţinute in urma cercetării pieţii,
întreprinderea va determina planul de producţie (ce, cât şi pentru cine să
producă), apoi va efectua aprovizionarea în concordanţă cu planul de
producţie elaborat, va produce şi va comercializa bunurile consumatorilor,
nevoile cărora trebuiesc satisfăcute.
Activitatea întreprinderi trebuie orientată către obiectivele proprii:
satisfacerea in conditii superioare a nevoilor consumatorilor, prin
produsele create şi oferite; cresterea eficientei economice, pe baza sporirii
vânzarilor totale si a profitului realizat pe fiecare produs. Aceste obiective
definesc scopul şi însăşi raţiunea existenţei întreprinderii, iar realizarea lor
este in funcţie de sporirea adaptabilităţii si flexibilităţii întreprinderii în
raport cu mediul ei ambiant.
Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa
întreprinderilor concurente. Pentru a supravieţiu orice întreprindere trebuie să-şi
sporească gradul de competitivitate, care este determinat de trei factori:

65
 Calitate – design, fiabilitate, durabilitate,
Costuri - care este costul de realizare a produsului sau serviciului
pentru a vinde la preţul cel mai competitive?
Servicii post vânzare - Ce servicii se ofera in perioada post vânzare
care motivează creşterea desfacerii produselor ?
Pentru a desfăşura o activitate competitivă orice întreprindere trebuie să
analizeze permanent forţele competitive ale pieţii. Modelul cel mai potrivit
pentru o actfel de analiză este modelul conceput de M. Porter, care a devenit,
elementul de referinţă la scară mondială în literatura şi practica managerială
pentru faptul că identifică clar forţele cele mai intense comune pieţelor specifice
tuturor industriilor. O astfel de analiză este necesară pentru a identifica şi
valorifica acţiunea factorilor favorabili şi a preveni impactul negativ pe care il
poate avea acţiunea factorilor nafavorabili asupra activităţii întreprinderii.
Dinamica concurenţială a unui sector este înfluenţată de patru forţe
majore din exterior şi anume: întrările potenţiale de noi întreprinderi, furnizorii,
cumpărătorii şi substitutele. La aceste patru forţe din exterior se mai adaugă
rivalitatea dintre întreprinderile deja existente şi toate luate împreună formează
imaginea contextului concurenţial al pieţii (fig.4.5).

2. Întrări potenţiale
Ameninţare
a noilor
întrări

4. Cumpărătorii
Puterea de
negociere a 1. Concurenţa
furnizorilor sectorului Puterea de
- rivalitatea dinre negociere a
firme concurente cumpărătorilor
3. Furnizorii - forţa de coeziune
dintre concurenţi

Pericolul
apariţiei
unor
produse de
5. Substitute substituţie 66
 Fig.4.4. Forţele contextului concurenţial

Rivalitatea dintre firmele concurente se manifestă, de obicei, în domeniul

preţului, publicităţii, produselor noi, garanţiilor acordate clienţilor. Intensificarea
concurenţei are loc datorită faptului că întreprinderile dorind să-şi reducă
costurile fixe pe unitate de produs intensifică la maximul gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie, fapt care contribuie la apariţia în piaţă sau în stocuri
la întreprinderi a unei cantităţi mari de produse. Pentru a le putea comercializa
întreprinderile recurg la diferite instrimente de marketing.
Această componentă a contextului concurenţial se îmbracă într-un factor
mai degrabă destabilizator decât al unui factor de coeziune a contextului
concurenţial, fapt care impune şi investigarea componentei privind coeziunea
dintre întreprinderile care deja activează în sector, opoziţia lor la pătrunderea de
noi întreprinderi sau de apariţie a noi substituente.
Potenţialii intraţi pe piaţă – pot produce modificări semnificative ale
industriei prin capacităţile de producţie şi resursele pe care le introduc in
competiţie, eforturile intense pe care le desfăşoară pentru a se amplasa avantajos
pe piaţă şi eventualele noi concepţii strategice pe care le promovează.
Determinanţii esenţiali ai ameninţării pe care potenţialii intraţi o prezintă pentru
firmele existente pe piaţa respectivă o constiruie barierele la intrarea pe piaţă.
Aceste bariere sunt următoarele:
Costurile de transfer.
Efectul de scară.
Accesul la reţeaua de distribuţie.
Nevoile de capital.
Politica guvernului şi reglementările existente.
Puterea de negociere a furnizorilor şi clienţilor. Economistul francez D.
Pene afirmă, că pentru a aprecia presiunile pe care furnozorii, respectiv clienţii
le pot exercita asupra dinamicii concurenţiale şi a puterii de negociere a
întreprinderii se folosesc următoarele criterii: 9

67
 Concentrarea relativă a furnizorilor (clienţilor). Criteriu, care vizează
distribuţia părţii de piaţă la un număr anumit de
întreprinderi. Cu cât concentrarea în sector a întreprinderilor este
mai mare, cu atât este mai mare şi posibilitatea de exercitare a
presiunii asupra partemnerilor în favoarea întreprinderilor;
Calitatea „legală”. Atunci când calitatea produsului finit este
condiţionată de calitatea materiei prime, materialelor principale şi
auxiliare, accesoriilor pe întreg circuitul economic al acestuia.
putere de negociere a furnizoriloe devine mai înaltă;
Natura produsului. Producerea şi comercializarea unor produse cu
caracteristici calitativ superioare îi favorizează pe furnizori, iar a
unor produse mai inferioare – pe clienţi;
Costul transferului la alt furnizor (sau la alt client). Cu cât costul
transferului este mai ridicat, cu atât clientul este mai dependent de
furnizorul curent, fapt care contribuie la sporirea puterii de
negociere a furnozorului;
Pericolul noilor concurenţi. Apariţia noilor concurenţi generează noi
capacităţi de producţie, ceea ce însemnă că ei caută să cucerească o parte din
piaţă, fapt care poate genera pentru concurenţii existenţi reducerea preţului
(datorită creşterii ofertei) sau creşterea costului (datorită creşterii costurilor fixe
pe unitate de produs).
Intrarea noilor concurenţi în sector este condiţionată de trecerea anumitor
bariere cum ar fi:
„economia la scară” –o dimensiune minimă a activităţii noii
întreprinderi pentru a asigura competitivitatea ei din punct de
vedere a costului;
Nevoia de capital – necesarul de resurse financiare pentru a asigura
intrarea în piaţă;

68
 Accesul la circuitul de distribuţie – noua întreprindere ca regulă este
obligată să-şi creeze propria reţea de distribuţie;
Fidelitatea clienţilor – pentru noua întreprindere va fi foarte greu de
atras clienţii de la întreprinderile care deja activează în sector.

Întrebări de recapitulare
Enumeraţi cele trei forme de divizare a muncii
Prezentaţi structurarea activităţilor economico-sociale din cadrul
economiei
Explicaţi ce reprezintă mediul ambiant al unei întreprinderi
Care sunt principalii factori ai mediului extern
Care sunt cele trei tipuri de mediu în dependenţă de situaţiile existente şi
efectele acestora asupra economiei şi gestiunii întreprinderii
Numiţi principalii factori care determină gradul de competitivitate al
întreprinderii
Numiţi şi caracterizaţi forţele contextului concurenţial

69
CAPITOLUL 5.

ÎNTREPRINDEREA ÎN SFERA LIBERĂ

DE CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

5.1. PRIORITĂILE ŞI POLITICILE ÎNTREPRINDERII

Piaţa ca sferă a schimbului liber al mărfurilor este destul de dinamică,

instabilă şi extrem de pretenţioasă faţă de clientela sa. În astfel de condiţii
succesul întreprinderii este determinat de modul în care sunt cunoscute cerinţele
consumatorilor, pe de o parte, iar pe de alta – de capabilitatea de a satisface
aceste cerinţe. În astfel de condiţii este foarte important ca întreprinderea
industrială să-şi determine şi să-şi formuleze foarte clar obiectivele, priorităţile
şi politicile.
Scopul întreprinderii se referă la rezultatul final pe care ea doreşte să-l
atingă, pe când priorităţile ei reprezintă acele valori pe care aceasta le
promovează pentru a atinge obiectivele dorite. Politicile întreprinderii industriale
reprezintă formele şi metodele de susţinere a priorităţilor pentru a atinge
obiectivele formulate.
Conform marketingului mix, orice întreprindere trebuie să-şi formuleze şi
consecvent să promoveze cinci politici de bază: politica de produs, politica de
plasare (distribuire), politica de preţ, politica de promovare şi politica de
personal. Toate aceste politici sunt foarte importante şi interdependente. Totuşi,
politica de produs este politica prioritară, care serveşte punct de reper pentru
formarea celorlalte politici. Este imposibil să formulezi politica de preţ, politica
de plasare sau cea de personal dacă nu este clar la care produs acestea se vor
referi.

70
 Nici o întreprindere industrială nu este în stare să acopere toată sfera
circulaţiei de mărfuri, deaceea ea trebuie să aleagă acea parte a pieţii (acel
segment de piaţă) care-i este cea mai accesibilă.
Sistemul existent de segmentare a pieţei se bazează pe mai multe
principii:
principii globale: ramural şi geografic. Conform principiului
ramural pot fi evidentiate următoarele segmente: alimentar, petrol,
automobile ş.a. Conform principului geografic pot fi evidenţiate cel
puţin două segmente: piaţa internă şi piaţa externă.
pe grupe de consumatori: consumatori industriali, comenzi de stat,
angrosişti, consumatori individuali (populaţia), care la rândul lor
pot fi grupaţi după vârstă (copii, adulţi, bătrâni), după gen (femei,
bărbaţi), după venituri (bogaţi, cu venituri medii, cu venituri mici),
după naţionalităţi (luând în consideraţie tradiţiile şi gusturile
naţionale).
În fiecare din segmentele mai sus menţionate situaţia de cumpărare
vânzare diferă foarte mult. Spre exemplu, în piaţa produselor alimentare situaţia
poate fi foarte mult înfluenţată de recolta în agricultură, pe când în piaţa
articolelor de confecţii un rol foarte important o are moda sezonieră, iar în
industria constructoare de maşini – inovaţiile, tehnologiile performante, noiile
tipuri de materiale ş.a. Incomparabilă este şi mărimea capitalului primar necesar
pentru ca o întreprindere să intre pe un anumit segment al pieţei. În industria
constructoare de maşini, de exemplu, pentru aceasta ar fi nevoie de sute de
milioane de lei, recuperarea cărora, în baza profitului obţinut, ar fi posibilă doar
peste mai multi ani, iar în sfera de prestare a serviciilor vor fi necesare doar cca.
100-200 mii lei, iar recuperarea lor s-ar începe într-un viitor foarte apropiat.
Pentru a selecta segmentul de piaţă cel mai potrivit pentru activitatea
întreprinderii industriale se efectuează cercetări de piaţă, care vor lua în

71
consideraţie potenţialul intern al întreprinderii, posibilităţile financiare şi
priorităţile ei.
Înainte de a alege produsul care va fi scos pe piaţă şi care va corespunde
doleanţelor consumatorilor pe un anumut segment de piaţă, orice întreprindere,
neapărat, va determina mărimea pieţei (a segmentului dat), cerinţele
consumatorilor faţă de produs, în special faţă de calitatea lui, intenţiile şi
posibilităţile concurenţilor existenţi şi a celor potenţiali, situaţia privind importul
şi exportul produsului dat.
Cu scopul de a determina priorităţile întreprinderii departamentul de
marketing şi vânzări trebuie să efectuieze ierarhizarea produselor întreprinderii
din punct de vedere a intereselor întreprinderii şi posibilităţilor de
comercializare a acestora. Drept criteriu principal pentru această ierahizare va fi
folosită cererea existentă pe piaţă pentru produsele date. Pentru aceasta
personalul responsabil din departamentul de marketing, în baza metodei de
expert, va îndeplini următorul tabel:
Tabelul 5.1
Nivelul cererii pentru produsele întreprinderii
Nr. Nivelul cererii pe piaţă
d/o
Nelimitat, din Limitat, din care Epizodic, din Lipseşte, din
Denumirea
care care care
produsului
piaţa piaţa piaţa piaţa piaţa piaţa piaţa piaţa
internă externă internă externă internă externă internă externă
Produsele existente
1 ...
2 ...
3 ...
Produsele noi, care vor fi lansate
1 ...
2 ...
3 ...

În baza informaţiilor din acest tabel întreprinderea va determina produsele

care sunt prioritare din punct de vedere a cererii existente pe piaţă. La
următoarea etapă este necesar de determinat nivelul de competitivitate al
72
produselor selectate utilizând, de asemenea, metoda de expert. Pentru aceasta se
va forma o echipă de experţi care va fi compusă atât din specialişti ai
întreprinderii, cât şi din experţi din exterior. Evaluarea produselor se va efectua
din două puncte de vedere:
a. proprietăţile calitative (proprietăţile principale care
caracterizează calitatea produsului dat),
preţul.
Evaluarea se va efectua prin punctaj în baza comparării cu un produs
similar al celui mai bun producător străin cunoscut. Produsul acestui producător
va fi considerat etalon şi va fi evaluat cu 1,0. Produsul întreprinderii se va
compara cu etalonul şi va fi evaluat cu un punctaj corespunzător, care poate fi
mai mare sau mai mic decât unitatea. Rezultatele evaluării se vor înscrie în
următorul tabel:
Tabelul 5.2
Rezultatele evaluârii produselor întreprinderii
Nr. Indicatorii de evaluare a Gradul de competitivitate
d/o gradului de competitivitate
pe piaţa internă pe piaţa externă inclusiv în ţările
CSI
1 Proprietăţile calitative
Din care: forma
compoziţia chimică
corespunderea
mozii etc.
(se vor inscrie acele
proprietăţi care corespund
produsului evaluat)
2 Preţul

În baza rezultatelor evaluării se va efectua o ierahizare a produselor

întreprinderii conform căreia întreprinderea va decide care produse vor fi incluse
în planul de activitate pe viitor şi pentru care este necesar de asigurat capacităţile
de producţie care vor fi suficiente de a produce produsele în cantitatea şi de
calitatea cerută pe piaţă.

73
 5.2. CAPACITATEA DE PRODUCŢIE A ÎNTREPRINDERII ŞI
MODUL DE DETERMINARE

Capacitatea de producţie a unei întreprinderi industriale reprezintă un

volum annual de producţie pe cât de maxim posibil, de un sortiment dinainte
determinat, pe care-l poate realiza întreprinderea, utilizând la maximum
suprafeţele de producere de care dispune, utilajul tehnologic şi ţinând cont de
procesul continuu de inovare (utilizarea tehnologiilor şi utilajului,
echipamentului modern, perfecţionarea organizării producerii şi a muncii).
Procesul de inovare presupune, în primul rând, lichidarea utilajelor moral
învechite şi înlocuirea lor cu altele mai performante, precum şi întroducerea
unor tehnologii mai performante. De aceea, capacitatea de producţie întotdeauna
se determină în indicatori medii anuali.
Capacitatea de producţie medie anuală se determinată după următoarea
relaţie:
n k
m1 m2 (5.1)
CPma = CPinan − CPli * + CPnj *
i =1 12 j =1 12

unde: CPma – capacitatea de producţie medie anuală,

CPîn an – capacitatea de producţie la început de an,
CPli – capacitatea de producţie lichidată de felul i,
CPnj – capacitatea de producţie nou întrodusă de felul j,
m1 – numărul de luni depline ale anului pe parcursul cărora nu vor
lucra capacităţile lichidate,
m2 – numărul de luni depline ale anului pe parcursul cărora vor lucra
capacităţile nou întroduse.
Capacităţile nou întroduse pot apare în urma reconstruirii, lărgirii sau
modernizării întreprinderii, modificării structurii sortimentului de produse ş.a.
Lichidarea capacităţii de producţie poate fi generată de lichidarea unor secţii ale
întreprinderii, a unor sortimente de produse care nu se mai bucură de cerere pe
piaţă sau a unor unităţi de utilaj moral şi fizic învechit.

74
 Pe lingă capacitatea medie anuală se mai deosebeşte capacitatea la început
de an (capacitatea de intrare) şi capacitatea de producţie la finele anului
(capacitatea de ieşire).
Capacitatea de producţie medie anuală pentru întreprinderile industriale la
care pe parcursul anului n-a avut loc mişcare de capacitate se determină ca
media aritmetică a capacităţii de intrare şi cea de ieşire după relaţia:
CPinan + CPsfan (5.2)
CPma =
2

unde: CPma – capacitatea de producţie medie anuală,

CPîn an – capacitatea de producţie la început de an,
CPsf an – capacitatea de producţie la finele anului.
Pentru determinarea capacităţii de producţie a întreprinderii industriale la
începutul anului se folosesc următoarele date iniţiale:
Numărul, componenţa şi starea tehnică a utilajului, precum şi
suprafaţa disponibilă,
Productivitatea tehnică a utilajului şi manopera produsului
fabricat,
Fondul efectiv de timp de lucru al întreprinderii care este direct
dependent de regimul ei de lucru,
Sortimentul producţiei fabricate.
Reieşind din sortimentul produs capacitatea de producţie a unei
întreprinderi industriale poate fi determinată conform următoarelor metode:
a. pentru întreprinderile specializate pe produs care au un
sortiment destul de îngust capacitatea de producţie se
determină după relaţia:

CPinan = Por * Fef * N (5.3)

unde: CPin an – capacitatea de producţie la început de
an, Por – productivitatea orară a utilajului,
F ef – fondul efectiv de lucru al utilajului, ore,

75
 N – numărul de unităţi de utilaj tehnologic, care va fi luat în
consideraţie la determinarea capacităţii.
pentru întreprinderile bazate pe tipul de producţie în masă sau
serie mare capacitatea de producţie se va determina după
relaţia:
Fef (5.4)
CPinan =
t

unde: CPin an – capacitatea de producţie la început de

an, F ef – fondul efectiv de lucru al utilajului, ore,
t – tactul liniei, min.
pentru întreprinderile cu utilaj omogen, dar care produc o
gamă largă de produse capacitatea de producţie se determină
după relaţia:
Fef * N (5.5)
CPinan =
m

unde: CPin an – capacitatea de producţie la început de

an, F ef – fondul efectiv de lucru al utilajului, ore,
N – numărul de unităţi de utilaj identic,
m – manopera unei unităţi de produs, oră/unitate de produs.
O importanţă deosebită la determinarea capacităţii de producţie a
întreprinderii cu sortiment îngust o are determinarea corectă a productivităţii
utilajului şi a fondului efctiv de timp. Pot fi evidenţiate următoarele feluri de
productivitate a utilajului:

Conform Tehnic
paşaportului argumentată
tehnic
Productivitatea
utilajului

Planificată Reală

76
 Fig. 5.1. Felurile de productivitate a utilajului tehnologic
Pentru determinarea capacităţii de producţie a unei întreprinderii
industiale noi se va utiliza productivitatea utilajului conform paşaportului tehnic,
iar pentru o întreprindere aflată în funcţiune – productivitatea tehnică care de
obicei nu trebuie să difere esenţial de productivitatea indicată în paşaportul
tehnic.
Fondul efectiv de timp se determină după algoritmul prezentat în tabelul
5.3.
La determinarea capacităţii de producţie va fi luat în consideraţie întreg
parcul de utilaj disponibil din secţiile de bază (inclusiv utilajul care nu
funcţionează din cauza aflării în reparaţii) cu excepţia utilajului de rezervă, a
utilajului sectorului experimental, sau utilizat în scopuri de instruire.
Tabelul 5.3
Algoritmul de determinare a fondului efectiv de timp de lucru a
utilajului
Fondul de timp Relaţia de calcul

Fondul calendaristic Fc = 365 zile * 24 ore

Pierderi ale economiei naţionale (zile de odihnă şi Pec
sărbători care nu coincid cu zilele de odihnă). În
calcul, de asemenea, nu vor fi luate zilele planificate
pentru reparaţia utilajului, iar pentru întreprinderile cu
regim de activitate sezonir– zilele în afara sezonului.
Fondul nominal Fn = Fc - Pec
Pierderi de regim (numărul de schimburi nelucrate Rr
reieşind din regimul de lucru al întreprinderii)
Fondul de regim Fr = Fn - Rr
Pierderi pe parcursul schimbului din pricini Pot
organizator tehnice (defectare neprevăzută a utilajului,
întreruperi ale curentului electric, stopări în procesul
de aprovizionare etc.)
Fondul efectiv de timp de lucru al utilajului Eef = Fr - Pot

77
 Determinarea capacităţii de producţie în întregime pe întreprindere nu se
reduce la insumarea capacităţii de producţie a secţiilor acesteea. Ea se determină
după capacitatea de producţie a secţiei cheie.
Capacitatea de producţie se determină în aceleaşi unităţi naturale în care
se planifică volumul de producţie. Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi
programul de producţie reprezintă anumite rezerve ale capacităţii de producţie
de care dispune întreprinderea. Interdependenţa dintre capacitatea de producţie
şi programul de producţie poate fi exprimată cu ajutorul coeficientului de
utilizare a capacităţii de producţie care se determină după relaţia:
Q (5.6)
K=
CPma

unde: K – coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie existente în

întreprindere,
– volumul efectiv de producţie,
Cma – capacitatea de producţie madie anuală.
Este necesar de menţionat că cu cât coeficientul de utilizare a capacităţii
de producţie este mai înalt cu atât mai eficient sunt utilizate mijloacele fixe ale
întreprinderii, iar ca urmare cu atât mai reduse sunt costurile de producţie.

5.3. PROGRAMUL DE PRODUCŢIE ŞI INDICATORII CARE-L

DETERMINĂ

Programul de producţie reprezintă compartimentul principal al planificării

curente şi de perspectivă a întreprinderii industriale şi se determină în baza
volumului vânzărilor, nomenclatorului sau sortimentului producţiei fabricate,
calităţii ei, nivelului de rentabilitate, cotei de piaţă deţinută de întreprindere ş.a.
El reprezintă un set de indicatori care caracterizează activitatea întreprinderii sub
aspect cantitativ şi calitativ.
Un rol deosebit la formarea programului de producţie îl au contractele
încheiate atât cu clienţii existenţi (loiali) ai întreprinderii, cât şi cu clienţii noi
care vor fi atraşi datorită măsurilor de marketing pe care le va intreprinde
78
întreprinderea bazânduse pe informaţiile obţinute în urma cercetărilor de
marketing pe care le efectuează departamentul de marketing al întreprinderii.
Cercetările de marketing cuprind:
studierea consumatorilor: preferinţele lor, comportarea, puterea de plată
ş.a;
evidenţierea segmentului de piaţă cel mai favorabil pentru
întreprindere;
studierea concurenţilor- în primul rând a părţilor lor forte;
analiza oportunităţilor pe care le oferă piaţa;
studierea metodelor de promovare a produselor;
studierea căilor cele mai eficiente de plasare (distribuire a produselor );

analiza posibilităţilor întreprinderii de a reacţiona la schimbările pieţii.

Programul de producţie poate fi prognozat pentru o perioadă de 3 ani, dar
se planifică pentru anul curent cu o detalizare pe trimestre, luni şi săptămâni.
Se planifică programul de producţie în următorii indicatori:
Indicatorii naturali (sau convenţional-naturali),
Indicatori valorici.
Consecutivitatea activităţilor de formare a programului de producţie este
următoarea:
Se determină sortimentul şi volumul livrărilor în indicatori naturali reieşind din
contractele încheiate şi posibilile vânzări către clienţii noi

2. Se determină planul livrărilor în indicatori naturali pe clienţi

Se determină modificarea stocurilor de producţie finită la depozit la finele anului în

comparaţie cu începutul anului

Se determină volumul de producţie pentru fiecare fel de produs în indicatori naturali cu

repartizarea pe perioadele calendaristice de livrare

79
 În baza volumul de producţie se determină capacitatea de producţie a secţiilor de bază

6. Se determină indicatorii valorici ai programului de producţie

7. Se aprobă programul de producţie pentu secţiile de bază

Indicatorii naturali ai programului de producţie includ:

nomenclatorul sau sortimentul - lista detaliată a produselor
întreprinderii (inclusiv pe feluri de ambalaj),
calitatea – categoriile de calitate pe întreg sortimentul produs de
întreprindere.
Indicatorii naturali ai programului de producţie se reflectă în formularul
Raport statistic Nr. 1-p Producţie lunar (anexa 4) şi Raport statistic Nr. 1-p
Producţie anual (anexa 5). În formular se va întroduce doar nomenclatorul
pentru cercetare lunară, elaborat în baza nomenclatorului PRODMOLD (anual),
armonizat la Standardul european PRODCOM. Nomenclatorul pentru cercetare
lunară (extras din nomenclatorul integral) în conformitate cu activitatea
întreprinderii se anexează ca supliment la raportul dat, sau se transmite prin
poşta electronică fiecărei întreprinderi.
Indicatorii valorici în comparaţie cu indicatorii naturali sunt mult mai
universali şi permit evaluarea activităţii de producţie a întreprinderii în intregime.
principalii indicatori valorici ai programului de producţie sunt:
volumul vânzărilor (venituri din vânzări),
volumul producţiei marfă în preţuri curente,
volumul producţiei marfă în preţuri medii ale anului precedent.
Volumul vânzărilor (venituri din vînzări) total - reprezintă veniturile
provenite atît din activitatea principală, cît şi din activităţile secundare exercitate
de întreprindere. Volumul vânzărilor se determină în preţuri curente şi nu
include TVA şi accize. Volumul vânzărilor se determină după relaţia:

VV = PM − SPFma (5.7)

80
 unde: VV – volumul vânzărilor, lei
PM – volumul producţiei marfă, lei
SPFma – stoc producţie finită la depozit mediu anual, lei.
Stocul de producţie finită la depozit mediu anual se determină ca diferenţa
stocului la finele şi începutul anului.
Volumul producţiei marfă în preţuri curente se determină după relaţia:

PM =
n
Qi *Pi + Sind
(5.8)
=1

unde: PM – volumul producţiei marfă în preţiri curente fără TVA şi

accize, lei,
Qi – cantitatea produsului finit de sortimentul i, unităţi fizice de
măsură,
Pi - preţul cu ridicata al întreprinderii, fără TVA şi accize pentru o
unitate de produs de sortimentul i, lei,
Sind – servicii cu caracter industrial, calculate în preţuri ale
întreprinderii, lei.
Sînt considerate finite acele produse, semifabricate şi servicii industriale a
căror prelucrare a fost finisată în întreprindere (din materiile prime, materialele
şi piesele din producţie proprie, achiziţionate, precum şi din cele ale clienţilor) şi
care corespund condiţiilor tehnice prevăzute în normele tehnice interne sau în
contractele încheiate cu beneficiarii.
Produsele şi serviciile cu caracter industrial reprezintă produsele finite,
semifabricatele şi lucrările (serviciile) cu caracter industrial destinate
investiţiilor, consumului populaţiei, exportului, consumului intern productiv şi
altor necesităţi ale economiei naţionale.
Indicatorii valorici Volumul vânzărilor şi Volumul producţiei marfă în
preţuri curente sunt indicatori specifici programului de producţie al
întreprinderilor din economia de piaţă înalt dezvoltată.
Programul de producţie al întreprinderilor industriale din Republica
Moldova se mai evaluează incă cu un indicator valoric ca Valoarea producţiei
81
marfă în preţuri medii ale anului precedent care se calculează reieşind din preţul
mediu anual calculat din datele anului precedent pentru fiecare produs, fără
TVA şi accize. Acest preţ este utilizat pentru evaluarea valorii producţiei atît în
anul de raport, cît şi în anul precedent. Indicatorul dat permite excluderea
influenţei inflaţiei asupra volumului producţiei fabricate calculată în unităţi
monetare.

Întrebări de recapitulare
Numiţi cele cinci politici de bază ale marketingului mix pe care trebuie să le
formuleze şi consecutiv să le promoveze orice întreprindere.
Enumeraţi principiile de segmentare ale pieţii şi segmentele corespunzătoare,
Enumeraţi ce trebuie să determine o întreprindere industrială inainte de a
alege produsul care va fi scos pe piaţă şi care va corespunde doleanţelor
consumatorilor pe un anumut segment de piaţă,
Care sunt criteriile de ierarhezare a produselor întreprinderii şi cum acest
lucru se efectuează?
Daţi definiţia capacităţii de producţie şi numiţi indicatorii de evidenţă a ei,
Prezentaţi relaţia de calcul a capacităţii de producţie medie anuală pentru
întreprinderile care pe parcursul anului n-a avut loc mişcare de capacitate,
Numiţi datele iniţiele care stau la baza determinării capacităţii de producţie.
Prezentaţi metodele de determinare a capacităţii de producţie la început de an
reieşind din sortimentul produs de întreprindere,
Prezentaţi algoritmul de calcul al fondului efectiv de timp,
Explicaţi esenţa economică a coeficientului de utilizare a capacităţii de
producţie a întreprinderii,
Daţi definiţia programului de producţie,

82
 Numiţi principalii indicatori ai programului de producţie şi formularele în
care se reflectă,
Prezentaţi relaţia de calcul a volumului vânzărilor şi al producţiei marfă,
Prin ce se deosebeşte producţia marfă de producţia marfă în preţuri
comparabile?,
Descifraţi conţinutul serviciilor cu character industrial.

83
CAPITOLUL 6
MIJLOCELE FIXE ALE ÎNTREPRINDERII
6.1. FONDURILE DE PRODUCŢIE – PARTE COMPONENTĂ A
ACTIVELOR ÎNTREPRINDERII

Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, mărime sau

domeniu de activitate dispune de un anumit patrimoniu, care se creează la
momentul fondării întreprinderii şi se modifică pe parcursul anilor de existenţă a
acesteia.
Ca categorie economică patrimoniul întreprinderii reprezintă fonduri de
producţie, sau mijloace băneşti sub formă de mijloace de producţie şi obiecte de
muncă. În dependenţă de modul de transpunere a valorii lor în procesul de
producţie asupra costului producţiei fabricate, a duratei de rotaţie şi condiţiilor
de renovare, fondurile de producţie se grupează în fonduri fixe (active pe termen
lung) şi fonduri circulante (active circulante).
În structura patrimoniului întreprinderii o pondere esenţială revine
fondurilor fixe, utilizate nemijlocit pentru producerea bunirilor, prestarea
serviciilor sau efectuarea lucrărilor.
Fondurile fixe se divizează în două grupe: materiale şi nemateriale (fig
6.1)
Fondurile fixe materiale şi nemateriale se reflectă în bilanţul contabil al
îmtreprinderii în Capitolul 1 „Active pe termen lung”. Aceste resurse ale
întreprinderii sunt similare nu numai prin faptul că au un rol important în
activitatea întreprinderii, dar şi prin faptul că obiectele care se includ în
componenţa fondurilor fixe au un termen de bună funcţionare îndelungat (mai
mare de un an). Pe lângă similiarităţi, fondurile fixe materiale şi nemateriale
sunt diferite din punct de vedere a medodelor de evidenţă, analiză şi influienţă
asupra rezultateor financiare ale întreprinderii.

84
 În cadrul întreprinderii industriale, atât fondurile fixe materiale cât şi cele
nemateriale, se pot afla în două stări: în curs de execuţie sau în folosinţă.

Fonduri fixe

Fonduri fixe materiale Fonduri fixe nemateriale

(active materiale) (active nemateriale)

Active materiale în curs de execuţie Active materiale aflate în folosinţă

Active materiale aflate în exploatare Active materiale în curs de execuţie

Terenuri

Mijloace fixe

Resurse naturale

Fig. 6.1. Componenţa fondurilor fixe

Fondurile fixe nemateriale (active nemateriale) includ: programe

informaţionale, baze de date, licenzii, patente pentru utilizarea unor noii
tehnologii, alte obiecte cu caracter de proprietate intelectuală, utilizarea cărora
este limitată prin deţinearea anumitor drepturi.
Atât componenţa cât şi mărimea activelor nemateriale diferă de la o
întreprindere la alta. Important este de manţionat că ponderea lor în total active
nemateriale este destul de mică.
Activele nemateriale au o perioadă de bună funcţionare mai mare de un an,
deaceea ele se amortizează, valoarea anuală a căreia se reflectă în costul
producţiei marfă.
Fondurile fixe cuprind trei grupiri:

85
 Terenuri,
Mijloace fixe,
Resurse naturale.
În structura activelor materiale pe termen lung, la o bună parte din
întreprinderile indistriale din republică, ponderea terenurilor este neinsemnată
sau este zero. Această situaţie se datorează faptului că la o mare parte din
întreprinderi, care au fost create încă în perioada administrată, pămîntul pe care
erau amplasate era proprietatea statului. În perioada de tranziţie la economia de
piaţă statul a permis acestor întreprinderi să procure pământul pe care sunt
amplasate într-o perioadă de zece ani. Unele întreprinderi au procurat pământul,
iar altele care se aflau într-o situaţie financiară dificilă nu l-au procurat.
Ponderea terenurilor în total active materiale nu este însemnată nici la
întreprinderile noi create, care din start au procurat pământul pe care sunt
amplasate. Unele întreprinderi ale industriei prelucrătoare au procurat pământ pe
care au plantat livezi, vii sau cultivă materie primă pentru aşi asigura
funcţionalitatea sau a diminua dependenţa de fermierii care furnizează materia
primă agricolă.
În ce priveste resursele naturale acestea pot avea o pondere esenţială doar
la intreprinderile exactive, iar la intreprinderile industriale acestea lipsesc.
Practic la toate întreprinderile industriale, mijloacele fixe ocupă ponderea
cea mai semnificativă în total active materiale pe termen lung, deaceea este
necesar de examinat mai aprofundat această categorie.

6.2. MIJLOACELE FIXE: COMPONENŢA ŞI STRUCTIRA

Mijloacele fixe (MF) reprezintă mijloace de producţie, care participă de

nenumărate ori în procesul de producţie, îşi transpun valoarea iniţială asupra
costului producţiei fabricate treptat pe măsura uzurii şi nu-şi schimbă (sau îşi
schimbă neesenţial) forma iniţială natural-materială.

86
 Mijloacele fixe nemijlocit participă la procesul de producţie (maşini şi
utilaje de lucru şi de putere) ori creează condiţii pentru efectuarea lui (clădiri,
depozite, transport etc.).
Conform standardului naţional de contabilitate nr.16 mijloacele fixe
reprezintă active materiale (mijloace de muncă), preţul unitar al cărora depăşeşte
plafonul stabilit de legislaţie, planificate pentru utilizare mai mult de peste un an
în activitatea de producţie, comercială şi în alte activităţi, executarea lucrărilor,
prestarea serviciilor, sau sunt destinate închirierii pentru scopuri administrative.
Mijloacele fixe pot fi grupate după mai multe principii:
A. În dependenţă de participarea la procesul de producţie mijloacele fixe
se divizează în două categorii:
Productive
Neproductive.
Această divizare este mai mult specifică perioadei de tranziţie. În
economia de piaţă cu o tradiţie îndelungată această divizare practic lipseşte,
deoarece în componenţa mijloacelor fixe ale întreprinderiloe industriale grupul
de mijloace fixe neproductive nu există.
Mijloacele fixe neproductive ţin să deservească sfera socială. Către ele se
atârnă case de locuit, cămine, cantine, grădiniţe de copii, case de cultură, baze de
odihnă, săli sportive etc. - obiecte de menire social culturală aflate la bilanţul
întreprinderii şi întreţinute de către ea. Actualmente în Republica Moldova
această grupă de mijloace fixe poate fi întâlnită preponderent la întreprinderile
care au fost create în sistemul administrativ, sistem care punea foarte puternic
responsabilitatea pentru sfera socială pe umerii întreprinderii.
Trecerea la economia de piaţă a întrodus modificări în acest sens,
accentuând că întreprinderea industrială trebuie să se concentreze pe afacerea de
bază, iar sfera socială trebuie să fie în afara activităţii ei. Orice întreprindere
poate atrage serviciile sociale pentru angajaţii săi din afară (outsorsing). În acest
sens în anul 1997 a fost adoptată Hotărârea Nr. 477 din 26 mai „Cu privire la

87
măsurile stringente de restructurare şi redresare a situaţiei financiare a
întreprinderilor industriale” conform căreia întreprinderile industriale trebuieau
să predee obiectele de menire social-culturală la bilanţul administraţiei publice
locale. O parte din aceste active cum ar fi grădiniţele de copii şi casele de odihnă
au fost predate administraţiei publice locale în contul datoriilor pe care le
acumulase întreprinderile la acel moment faţă de bugetul local. Căminele şi
casele de locuit au fost privatizate de către locatari. Totuşi, acest proces s-a
petrecut în republică anevoios, iar ca urmare multe din obiectele de menire
social culturală nu-au fost predate la bilanţul autorităţilor publice locale, deaceea
în prezent mai există întreprinderi care dispun de active neproductive.
B. În dependenţă de destinaţie, funcţiile lor în procesul de producţie şi
trăsăturile fizice mijloacele fixe productive se grupează în mijloace fixe active şi
mijloace fixe pasive. Mijloacele fixe care nemijlocit participă la procesul de
producţie se numesc mijloace fixe active, iar cele care nu participă nemijlocit la
procesul de producţie, dar creează condiţii favorabile pentru petrecerea acestuia
se numesc mijloace fixe pasive. Această divizare serveşte pentru determinarea
structurii felurite a mijloacelor fixe. Foarte important este ca în structura
mijloacelor fixe ale întreprinderii industriale să prevaleze ponderea mijloacelor
fixe active.
C. În dependenţă de termenul de bună funcţionare mijloacele fixe se
grupează în următoarele grupe:
clădiri,
construcţii speciale,
instalaţii de transmisie,
maşini şi utilaje:
0 instalaţii şi echipamente de lucru, de forţă, de măsurare şi
reglare, utilaje de laborator
1 calculatoare
2 alte maşini şi utilaje

88
 Mijloace de transport
Instrumente, inventar de producţie şi de uz casnic
Plantaţii perene
Cheltuielile capitale privind ameliorarea terenurilor
Alte mijloace fixe.
Această grupare a mijloacelor fixe stă la baza determinării cotei de uzură,
care depinde nemijlocit de termenul de bună funcţionare.
D. După termenul de exploatare. Gruparea mijloacelor fixe după termenul
de exploatare, ca regulă, cuprinde următoarele grupe: mijloce fixe date în
exploatare până la 5 ani în urmă, mijloce fixe cu un termen de exploatare între 5-
10 ani, 11-20 ani, mai mult de 20 ani. Structura mijloacelor fixe după termenul
de exploatare serveşte drept bază pentru analiza şi planificarea poroceselor de
renovare a lor.
Structura mijloacelor fixe reprezintă ponderea valorii fiecărei grupe în
valoarea totală a acestora (fig 6.2.).

Felurile de structuri
ale mijloacelor fixe

Structura Structura Structura de Structura de

felurită calitativă producere vârstă

Ponderea MF
Ponderea diferitor grupe deutilajtehnologic

Ponderea grupelor de utilajtehnologicprogresiv

real expoatate
Ponderea MF ocupate însecţiileauxiliare
Ponderea MF îocupate nsecţiieldebază
Ponderea suprafeţei deproducere
Ponderea MF pasive
Ponderea MF active

Până la 5 ani

5-10 ani

10 -20 ani

Peste 20 ani

89
 Fig 6.2. Felurile de structuri ale mijloacelor fixe
Este necesar de manţionat, că indicatorii de structură reprezintă baza
principală pentru caracteristica mijloacelor fixe ale întreprinderii.

6.3. METODELE DE EVALUARE A MIJLOACELE FIXE

Evaluarea mijloacelor fixe este una din principalele lor caracteristici.

Importanţa evaluării mijloacelor fixe se explică prin faptul că acest indicator
serveşte drept bază pentru planificarea mijloacelor fixe pe de o parte, iar pe de
alta – pentru determinarea unor indicatori de performanţă a caticvităţii
întreprinderii.
Standardul naţional de contabilitate nr.16 prevede următoarele feluri de
evaluare a mijloacelor fixe:
Valoarea de intrare (valoarea de procurare sau valoarea istorică)
(MFi).
Valoarea de intrare a mijloacelor fixe (a oricărui alt activ pe termen lung)
constă din valoarea de cumpărare, inclusiv taxele vamale şi taxele de import,
impozitele pentru obiectele cumpărate, prevăzute de legiclaţie (P), cheltuielile de
aducere a activului achiziţionat în starea de lucru pentru utilizarea prevăzută a
lui. Cheltuielile de aducere a mijloacelor fixe în stare de lucru precum şi cele
aferente achiziţionării acestora cuprind:
Cheltuielile pentru pregătirea şantierului de construcţie (CH p)
Cheltuieli de transport şi achiuiţionare (CHt)
Cheltuieli de montaj, instalare (CHm)
Cheltuieli de salarizare a specialiştilor, de exemplu a arhitecţilor
şi inginerilor (CHs).
Astfel, valoarea de intrare a mijloacelor fixe se determină după relaţia:

MFi = P + CHp + CHt + CHm + CHs (6.1.)

90
 Dacă procurarea mijloacelor fixe a fost efectuată din înprumuturi bancare,
atunci în valoarea de intrare se includ şi dobânzile la împrumuturi.
Valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înscrie în bilanţul contabil şi
serveşte drept bază pentru calcularea uzurii şi altor indicatori economici.
Avantajul acestei metode constă în simpitatea ei, deoarece componentele
valoarii de intrare sunt uşor de determinat. Totodată această metodă dispune şi
de anumite dezavantaje. Principalul dezavantaj constă într-aceea că valoarea
dată nu reflectă garadul de uzură fizică şi morală a mijloacelor fixe. Acest
neajuns se manifestă îndeosebi pe parcursul perioadei de utilizare a mijloacelor
fixe, atunci când valoarea reală a mijloacelor fixe nu corespunde valorii de
intrare.
Valoarea de bilanţ (MFb)
Valoarea de bilanţ reprezintă suma cu care activele materiale pe termen
lung, inclusiv mijloacele fixe sunt evaluate la data întocmirii bilanţului contabil.
La mijloacele fixe aceasta este egală cu rvaloarea de intrare corectată sau
reevaluată, diminuată cu uzura (epiizarea) acumulată (Ua).
Valoarea de bilanţ se determină după relaţia:

MFb = MFi −Ua (6.2.)

Uzura acumulată se determină ca produsul dintre uzura anuală (Uan) a
mijloacellor fixe şi termenul real de exploatare (T) după relaţia:
Ua = Uan*T (6.3.)
Valoarea de bilanţ a mijloacelor fixe se reflectă în bilanţul contabil.
Valoarea corectată a mijloacelor fixe (MFb)- reprezintă valoarea
mijloacelor fixe determinată după efectuarea investiţiilor capitale ulterioare în
cazul ameliorării stării mijloacelor fixe.
Valoarea rămasă (MFr) sau valoarea de lichidare – reprezintă suma
netă (valoarea bunurilor materiale utilizabile), pe care întreprinderea prevede să
o obţină la expirarea duratei de utilizare a mijloacelor fixe.

91
 Valoarea uzurabilă (MFu) – reprezintă valoarea de intrare a
mijloacelor fixe, reflectată în rapoartele financiare, diminuată cu valoarea
probabilă rămasă în momentul achiziţionării acestora. Valoarea uzurabilă se
determină după relaţia:

MFu = MFi − MFr (6.4.)

Valoarea reevaluată – valoarea mijloacelor fixe determinată ca urmării
a reevaluării acestora. Întreprinderea poate să aplice metoda alternativă
de evaluare a mijloacelor fixe. Conform metodei alternative admisibile valoarea
reevaluată reprezintă valoarea venelă a mijloacelor fixe diminuată cu suma
respectivă a uzurii acumulate. După reevaluarea mijloacelor fixe acestea se
reflectă in bilanţul contabil. Întreprinderea poate efectua regulat reevaluarea
mijloacelor fixe pentru ca valoarea de bilanţ să nu difere substanţial de valoarea
venală la data întocmirii bilanţului.
Valarea venală - reprezintă suma cu care mijloacele fixear putea fi
schimbate în procesul operaţiei comerciale între părţile îndependente. Cu alte
cuvinte, este valoarea de piaţă determinată de cerere şi ofertă pentru tipul de
mijloacele fixe dat. Dacă cererea pentru unele mijloace fixe lipseşte, evaluarea
acestora se efectuează după valoarea de recuperare.
Evidenţa mijloacelor fixe ale întreprinderilor industriale se efectuează în
indicatori naturali şi valorici. Informaţia contabilă serveşte drept bază pentru
planificarea, evaluarea şi analiza rezultatelor activităţii întreprinderii industriale,
precum şi pentru determinarea componenţei şi structurii mijloacelor fixe.
Pe parcursul anului, în orice întreprindere industrială, poate avea loc mişcarea mijloacelor fixe:
scoaterea din uz a celor moral şi fizic ănvechite şi înlocuirea cu altele noi. În astfel de cazuri, un indicator
important de evidenţă a mijloacelor fixe este valoarea medie anuală care se determină după relaţia:
MFma = MFinan −MFli * (12 − M ) /12 +MFnj * M /12 (6.5.)
12 12

i =1 j =1

unde: MFma – valoarea medie anuală a mijloacelr fixe, lei

92
 Mf in an – valoarea mijloacelor fixe la început de an, lei
MFli – valoarea mijloacelor fixe lichidate în luna i a anului curent, lei
MFnj – valoarea mijloacelor fixe întroduse în luna j a anului curent, lei
M – numărul de luni depline de utilizare a mijloacelor fixe în anul
curent.

6.4. UZURA MIJLOACELOR FIXE ŞI METODELE DE

COMPENSARE

O particularitate importantă a mijloacelor fixe este participarea lor de

nenumărate ori la procesul de producţie. Totuşi, durata de funcţionare utilă este
limitată de apariţia diferitor feliri de uzură.
Uzura fizică (materială) caracterizează pierderea valorii mijloacelor fixe
şi reducerea îndicatorilor tehnico-economici: reducerea productivităţii, scăderea
calităţii producţiei fabricate, creşterea cheltuielilor cu menţinerea mijloacelor
fixe în funcţiune.
Uzura fizică îmbracă două forme: prima formă reprezintă uzura de
exploatare – apare datorită utilizării mijloacelor fixe în procesul de producţie. A
doua formă a uzurii fizice este uzura naturală- apare sub influienţa factorilor
mediului ambiant.
Gradul uzurii fizice depinde de intensitatea şi durata de exploatare a
mijloacelor fixe, calitatea lor, durata de lucru, condiţiile de utilizare, calitatea şi
respectarea mentenanţei, calificarea personalului de deservire ş.a. Pentru
determinarea gradului de uzură pot fi utilizate două metode: starea tehnică
evaluată de exprţi tehnici în baza determinării procentului de uzură fizică a
mijloacelor fixe şi durata de funcţionare utilă.
Modul de determinare a duratei de funcţionare utilă a mijloacelor fixe
este reglementat de standardul naţional de contabilkitate nr.16. Conform
prevederilor standardului naţional nr.16 durata de funcţionare utilă a mijloacelor
fixe este determinată de întreprindere în mod îndependent la momentul

93
schiziţionării lor, ţinând cont de experienţa de lucru cu asemenea mijloace fixe,
starea lor reală în perioada curentă, necesitatea efectuţrii reparaţiei şi intreţinerii
mijloacelor fixe, tendinţele actuale de dezvoltare în domeniul tehnologic. Durata
de funcţionare utilă a mijloacelor fixe uzurabile la întreprindere poate fi mai
scăzută decât durata fizică de serviciu. Durata fizică de serviciu este perioada
calculată pentru uzura fizică a mijloacelor fixe, inclusiv perioada până devine
inutilizabil.
Gradul de uzură se determină după coeficientul de uzură fizică.
Kuf = (Ua / MFi) *100 (6.6.)
unde: Kuf – gradul (coeficientul) de uzură fizică
Ua – valoarea uzurii acumulate pe întreaga perioadă de exploatare,
lei
MFi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei.
Pentru mijloacele fixe ale căror durată fizică de serviciu este sub durata de
funcţionare utilă stabilită de întreprindere gradul de uzură fizică se determină
după relaţia:
Kuf = (Tfs / Tfu ) *100 (6.7.)
unde: Tfs – durata fizică de serviciu
Tfu– durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere.
Gradul de uzură fizică pentru mijloacele fixe ale căror durata fizică de
serviciu a depăşit durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere se
determină după relaţia:
Kuf = (Tfs / Tfu + Tr ) *100 (6.8.)
unde: Tr – durata de funcţionare utilă posibil rămasă peste durata fizică de
serviciu.
Pentru evaluarea economică a nivelului tehnic al masinilor şi utilajelor
precum şi planificarea renovării lor este necesar de determinat concomitent cu
uzura fizică şi alte feluri de uzură: morală, socială, ecologică.

94
 Uzura morală este determinată de necesitatea renovării mijloacelor fixe
înainte de expirarea duratei de funcţionare utilă. Ea poate fi de două grade.
Uzura morală de primul grad apare datorită scimbării tehnologiei producţiei sau
perfecţionării acesteia, modificarea cererii pieţii la produsele fabricate, precum
şi în urma restricţiilor juridice. Ca rezultat al uzurii morale de primul grad
mijloacele fixe procuarte anterior pierd din valoarea lor. Gradul de uzură morală
în acest caz poate fi determinat după relaţia:
Kum = (MFi − MFr ) / MFr (6.9.)
unde: Kum – gradul de uzură morală de gradul unu, MF

i - valiarea de intrare a mijloacelor fixe, lei, MF r

– valoarea de renovare a mijloacelor fixe, lei.
Uzura morală de gradul doi constă în degradarea valorii maşinilor şi
utilajului drept urmare a inovaţiilor, care generează apariţia unor mijloace fixe
mai productive, cu dotare energetică mai redusă, dar care asigură calitate mai
înaltă. Exploatarea mijloacelor fixe moral învechite devine ineficientă, ceea ce
condiţionează lichidarea lor înainte de expirarea duratei de funcţionare utilă.
Uzura socială a mijloacelor fixe apare când mijloacele fixe utilizate nu
asigură condiţiile de muncă înaintate (multă muncă manuală, zgomot înalt,
cauzarea unor boli profesionale ş.a.).
Uzura ecologică apare când mijloacele fixe utilizate nu corespund
cerinţelor ecologice înaintate (poluare a mediului ambiant).
Uzura fizică şi morală a mijloacelor fixe poate fi înlăturată cu ajutorul
reparaţiei sau prin înlocuirea cu altele noi.
Asigurarea capacităţii de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga durată de
funcţionare utilă se efectuează cu ajutorul mentenanţei. Mentenanţa mijloacelor
fixe cuprinde atât deservirea tehnică a mijloacelor fixe, cât şi reparaţia lor.
Deservirea tehnică se efectuează până la apariţia uzurii fizice şi reprezintă
un complex de măsuri îndreptate spre asigurarea bunii funcţionări a mijloacelor
fixe în perioadele de timp între reparaţiile planificate. Deservirea tehnică include

95
reglamentări, curăţiri, lubrifierea şi înlăturarea unor defecte neînsemnate ale
mijloacelor fixe zilnic.
Reparaţia – reprezintă un complecs de activităţi efectuate la anumite
intervale de timp şi îndreptate spre înlăturarea uzurii fizice cu scopul de a
asigura capacitatea de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga durată de funcţionare
utilă. Se deosebesc următoarele feluri de reparaţii: curente, medii şi capitale.
Reparaţia curentă cuprinde schimbare unor detalii a mijloacelor fixe cu o
durată scurtă de timp. Reparaţia se efectuează fără a stopa lucrul utilajului pentru
o perioadă îndelungată de timp. Se efectuează de către operatorii care lucrează la
unităţile date de utilaj sau de către lucrătorii care le deservesc.
Reparaţia medie se efectuează fară a demonta utilajul de la locul de lucru,
dar cuprinde lucrări complicate, legate de dezasamblarea utilajului, schimbarea
pieselor şi detaliilor uzate şi reglarea lui. Acest fel de reparaţie se îndeplineşte de
către personalul tehnic responsabil de raparaţii.
Reparaţia capitală este cel mai complicat fel de reparaţie şi se efectuează
la intervale de timp îndelungate. Ea are drept scop menţinerea mijloacelor fixe în
stare de lucru normală sau mărirea duratei de funcţionare utilă în comparaţie cu
durata stabilită la constatarea iniţială. Standardul naţional de contabilitate nr.16
prevede trecerea cheltuielilor cu reparaţia capitală a mijloacelor fixe la
consumuri sau cheltuieli ale perioadei dacă în urma reparaţiei capitale nu a
crescut productivitatea sau durata de funcţionare utilă a acestora. După cum
arată practica adeseori aceşti paramentri nu se modifică în urma reparaţiei
capitale a utilajului, fapt care impune trecerea cheltuielilor cu reparaţia capitală
la consumuri şi reflectarea lor în cost. Cheltuielile cu reparaţia capitală sunt
considerabile, deoarece implică renovarea intregii părţi lucrative a utilajului,
asamblarea ei, reglarea şi incercarea. După reparaţia capitală utilajul arată ca
nou, dar nivelul lui de eficienţa rămâne mult sub nivelul utilajului modern. Cu
alte cuvinte, din punct de vedere economic, reparaţia capitală a utilajului nu este

96
întemeiată. Cu toate acestea, multe din întreprinderile industriale din republică
încă continuă să cheltuie sume enorme pentru reparaţia capitală a utilajului.
În fig.6.3. este prezentat circuitul mijloacelor fixe în cazul efectuării
reparaţiei lor.

Reparaţie Mijloace fixe Exploatare

Uzură
Cheltuieli fizică
cu reparaţia Reparaţie

Cheltuieli
cu reparaţia
Cost de Reflectare în
producţie
Cost de
Preţ
Incasare din producţie
Profit comercializare

Fig. 6.3. Circuitul mijloacelor fixe în cazul reparaţiilor

Actualmente, cu scopul de a nu încuraja efectuarea reparaţiilor capitale a

utilajului, care din punct de vedere economic nu sunt eficiente, cheltuielile
pentru aceste scopuri sunt reglementate prin stabilirea unui plafon în mărime de
10% din valoarea mijloacelor fixe, calculată după o metodă specială. Suma
cheltuielilor efective pentru reparaţia mijloacelor fixe care depăşeşte plafonul
stabilit se impozitează cu taxa impozitului pe venit a persoanelor juridice.
Pentru compensarea deprecierii fizice totale sau a deprecierii morale se
calculează şi se reflectă în cost uzura mijloacelor fixe.
În fig. 6.4. este prezentat circuitul mijloacelor fixe în cazul calculării
uzurii.

97
 Mijloace fixe
Renovare Exploatare

Calcularea
uzurii

Reflectare în
Cost de Cost de
Uzura producţie producţie

Profit Preţ
Comercializare

Fig.6.4. Circuitul mijloacelor fixe în cazul renovării

În procesul de utilizare a mijloacelor fixe întreprinderea calculează uzura

acestora care se reflectă în costul producţiei fabricate. După comercializarea
produsului întreprinderea incasează un preţ care pe lingă cost mai generează şi
profit. Valoarea uzurii care a fost reflectată în cost are o destinaţie anumită –
serveşte drept sursă pentru renovarea mijloacelor fixe. Deasemenea o parte sau
tot profitul rămas la dispoziţia întreprinderii poate fi alocat de către întreprindere
la finaţarea renovării mijoacelor fixe.
Cu scopul de a stimula întreprinderile să efectueze renovarea mijloacelor
fixe, la iniţiativa Preşedintelui republicii, de la 01.01.2008 tot profitul rămas la
dispoziţia întreprinderii şi îndreptat la renovare este scutit de impozit.
Astfel, la etapa actuală sunt folosite diferite pârgii economice pentru a
stopa pe de o parte cheltuirea ineficientă pentru raparaţii capitale pe de o parte,
iar pe de alta, de a stimula renovarea tehnică, care permite sporirea eficienţii.

6.5. METODE DE CALCULARE A UZURII

Conform standardului naţional de contabilitate nr.16 la calcularea uzurii

mijloacelor fixe pot fi aplicate diverse metode: metoda casării liniare, metoda

98
soldului degresiv, metoda degresivă cu rată descrescătoare (metoda sumei
cifrelor) şi proporţional volumului produselor (serviciilor).
A. Metoda casării liniare
Conform acestei metode valoarea anuală a uzurii se determină după
relaţia:
Uan = (MFi + CHd − MFr) / Tfu (6.10.)
unde: Uan –valoarea uzurii anuale, lei
MF i - valiarea de intrare a mijloacelor fixe, lei,
MFr – valoarea rămasă sau valoarea de lichidare, lei
Chd – cheltuielile de demontare (lichidare), lei
Tfu– durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere.
Presupunem că valoarea de intrare a unui mijloc fix este de 20300 lei.
Durata de funcţionare utilă a fost determinată de întreprindere la nivel de 4 ani,
iar valoarea de lichidare în mărime de 300 lei. Uzura anuală se va repartiza în
felul următor:

Anul Determinarea uzurii Uzura anuală, lei Uzura acumulată, lei

1 20300 - 300 : 4 5000 5000
2 20300 - 300 : 4 5000 10000
3 20300 - 300 : 4 5000 15000
4 20300 - 300 : 4 5000 20000

În cazul când mijlocul fix a fost dat în exploatare pe parcursul anului,

uzura se va calcula pentru întreaga durată de funcţionare utilă, începând cu luna
dării în exploatare.
Spre exemplu, darea în exploatare s-a produs la 30 iulie 2007. Uzura va fi
calculată pe durata de funcţionare utilă în felul următor:

99
Anul Determinarea uzurii Uzura anuală, lei Uzura acumulată, lei
2007 5000:12*5 2083 2083
2008 20300 - 300 : 4 5000 7083
2009 20300 - 300 : 4 5000 12083
2010 20300 - 300 : 4 5000 17083
2011 5000:12*7 2917 20000

În cazul în care valoarea de lichidare nu se determină, iar cheltuielile de

demontare sunt minime, valoarea uzurii anuale se determină ca raportul dintre
valoarea de intrare a mijlocului fix la durate de funcţionare utilă.
Deoarece intreprinderea are dreprul desinestătător să determine durata de
funcţionare utilă, rezultă că ea poate determina şi cota anuală a uzurii pentru
fiecare grup de mijloace fixe conform relaţiei:

Can = (MFi + CHd − MFr ) / Tfu * MFi *100% (6.11.)

unde: Can – cota anuală a uzurii, %.
Atunci când cota anuală a uzurii este cunoscută, iar pe parcursul anului
are loc mişcarea mijloacelor fixe, valoarea anuală a uzurii se determină după
relaţia:

Uan = MFma * Can /100 (6.12.)

unde: MFma – valoarea medie anuală a mijoacelor fixe, lei
Metoda soldului degresiv
Conform acestei metode uzura anuală se determină reieşind dintr-o cotă
anuală a uzurii stabilă şi valoarea de bilanţ, care reprezintă o valoare degresivă:

Uan = MFb * Can /100 (6.13.)

unde: MFb – valoarea de bilanţ a mijoacelor fixe, lei
Pentru a eximplifica această metodă au fost utilizate datele din exemplul
de mai sus şi o cotă anuală de uzură de 40%.
Rezultatele calculului uzurii anuale şi valoarea acumulată a uzurii în baza
utilizării metodei soldului degresiv sunt prezentate mai jos:

100
Anul Determinarea uzurii Uzura anuală, lei Uzura acumulată, lei
1 (20300 – 300)*0,4 8000 8000
2 (20300–300-8000)*0,4 4800 12800
3 (20300-300- 2880 15680
12800)*0,4
4 (20300-300- 1728 17408
15680)*0,4

După cum se observă din datele prezentate în tabelul de mai sus, utilizarea
metodei soldului degresiv permite întreprinderii să acumuleze cca. 2/3 din
valoarea de intrare a mijloacelor fixe în primii trei ani. Această metodă în
comparaţie cu metoda precedentă este considerată metodă accelerată de
acumulare a uzurii.
Metoda degresivă cu rată descrescătoare (metoda sumei cifrelor)
Această metodă este similară cu metoda precedentă, dar în loc de cota
uzurii anuale se utilizează suma cifrelor anilor duratei de funcţionare utilă.
Suma cufrelor anilor duratei de funcţionare utilă constituie 10 (1+2+3+4).
Utilizând datele iniţiale precedente în tabelul de mai jos este prezentată metoda
de determinare a uzurii anuale conform metodei degresive cu rată
descrescătoare.

Anul Determinarea uzurii Uzura anuală, lei Uzura acumulată, lei

1 (20300 – 300)*4/10 8000 8000
2 (20300–300)*3/10 6000 14000
3 (20300-300)*2/10 4000 18000
4 (20300-300)*1/10 2000 20000

Această metodă deasemenea este considerată o metodă accelerată de

acumulare a uzurii.
Metoda productivităţii sau proporţional volumului produselor

101
 Această metodă prevede determinarea uzurii în baza productivităţii nu a
duratei de funcţionare utilă.
Spre exemplu, valoarea de intrare a unui automobil constituie 120000 lei.
Distanţa totală de parcurs – 160000 km.
Valoarea uzurii anuale calculată conform metodei date este prezentată mai
jos:
Anul Distanţa parcursă, km Determinarea uzurii Uzura annuală, lei
1 30000 120000*30000/160000 22500
2 25000 120000*25000/160000 18750
ş.a.m.d.

După cum se observă din calculele prezentate mai sus, metodele

accelerate de calculare a uzurii permit întreprinderii să acumuleze într-o
perioadă mai scurtă mijloacele financiare pentru renovarea mijloacelor fixe. Ca
regulă, metodele accelerate permit întreprinderii în primii trei-patru ani să
acumuleze cca. 2/3 din valoarea iniţială. Întoarcerea mai accelerată a sumelor
cheltuite cu procurarea mijloacelor fixe îi permite întreprinderii să ţină cont de
uzura morală a mijloacelor fixe şi să o înlătureze mai repede.

6.6. INDICATORII DE UTULIZARE EFICIENTĂ A

MIJLOACELOR FIXE

Orice întreprindere are drept scop principal maximizarea profitului, fapt

care nu poate avea loc fără utilizarea cât mai eficientă a resurselor utilizate de
către ea. Mijloacele fixe reprezintă unele din cele mai costisitoare resurse ale
întreprinderii, de aceea este foarte important ca gradul de utilizare eficientă a
acestora să fie cât mai înalt. Acesta poate fi asigurată numai dacă întreprinderea
va măsura şi monotoriza permanent indicatorii de utilizare eficientă a
mijloacelor fixe.
Eficienta utilizării mijloacelor fixe poate fi determinată în baza mai
multor indicatori, care pot fi grupaţi în felul următor:

102
 Indicatori, care caracterizează gradul de utilizare eficientă a mijloacelor
fixe la general. Către astfel de indicatori se atârnă:
a. Randamentul mijloacelor fixe (numărul de rotaţii).
Se determină acest indicator după relaţia:

R =VV / MFma (6.14.)

unde: R – randamentul mijloacelor fixe, lei la 1 leu vânzări
– vânzări nete în perioada data, lei
MFma – valoarea medie anuală a mijoacelor fixe în perioada dată, lei.
Indicatorul dat reflectă câţi lei vânzări revin la fiecare leu de mijloace fixe
implicate în activitatea de bază a întreprinderii sau câte rotaţii au efectuat
mijloacele fixe pe parcursul perioadei de referinţă.
Dotarea cu mijloace fixe
Acest indicator este opus randamentului mijloacelor fixe şi se determină
după relaţia:

D = MFma / VV (6.15.)
unde: D – gradul de dotare a întreprinderii cu mijloace fixe mijloacelor
fixe, lei la 1 leu vânzări.
Reflectă câţi lei mijloace fixe au foat implicate în activitatea intreprinderii
pentru a obţine un leu vânzări.
Rentabilitatea activelor (rentabilitatea economică)
Reflectă gradil de utilizare eficientă a tuturoe activelr întreprinderii, parte
a cărorara sunt şi mijloacele fixe. Este unul din indicatorii care caracterizează
eficienţa activităţii întreprinderii la general.
Indicatori, care caracterizează gradul de utilizare eficientă a părţii active a
mijloacelor fixe. Din această grupă pot fi menţionaţi următorii
indicatori:
Coeficientul de utilizare intensivă a utilajului
Caracterizează gradul de utilizare a utilajului într-o unitate de timp sau
după productivitate. Cu cât volumul de producţie fabricată într-o oră, zi, lună

103
ş.a.m.d. este mai mare, cu atât mai intensiv se utilizează acesta. Acest coeficient
se determină după relaţia:
Ki = VPplVP max (6.16.)
unde: Ki – coeficientul de utilizare intensivă a utilajului
VPpl – volumul de producţieî planificat în unităţi naturale într-o
unitate de timp
VPmax – volumul de producţieî maxim posibil în unităţi naturale într-o
unitate de timp.
Coeficientul de utilizare extensivă a utilajului
Caracterizează gradul de utilizare a utilajului în timp. Acest coeficient se
determină după relaţia:
Ke = TeflTpl (6.17.)
unde: Ke – coeficientul de utilizare extensivă a utilajului
Tef – timpul efectiv de lucru a utilajului în perioada analizată, ore
Tpl – timpul planificat de lucru a utilajului în perioada analizată.
Coeficientul integral de utilizare a utilajului
Acest indicator reflectă gradul de utilizare a utilajului atât după
productivitate cât şi în timp. Se determină după relaţia:

Kin = Ki * Ke (6.18.)
unde: Kin – coeficientul integral de utilizare a utilajului

Exemplu: O sectie dispune de 6 unităţi de utilaj. Fondul de timp

planificat de lucru al utilajului într-o lună constituie 1029,6 ore (22 zile
lucrătoare intr-un scimb a câte 7,8 ore). Fondul real de timp de lucru al
utilajului a constituit 976,8 ore. Rezultă că coeficientul de utilizare extensivă a
utilajului constituie 976,8:1029,6=0,95.
Productivitatea fiecărei unităţi de utilaj constituie 60 unităţi de produs în
oră. Volumul de producţie planificat este de 2808 unităţi (60*6*7,8), iar

104
volumul de producţie efectiv – 2464 unităţi. Coeficientul de utilizare intensivă
constituie 0,88 (2464:2808).
Coeficientul integral de utilizare a utilajului (după productivitate şi în
timp) constituie 0,84 (0,95*0,88).

Indicatori care caracterizează eficienţa utilizării părţii pasive a mijloacelor

fixe. Principalii dintre aceşti indicatori sunt indicatorii care
caracterizează gradul de eficienţă a utilizării suprafeţei de producere a
întreprinderii.

Volumul de producţie la 1 m2 de suprafaţă

Acest indicator se determină după relaţia:
Ks = VPeflS (6.19.)
unde: Ks – coeficientul de utilizare a suprafeţei de
producere VPef – volumul de producţie efectiv, lei
S – suprafaţa de producere a întreprinderii.
Pentru a asigura un grad înalt de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe
foarte important este ca întreprinderea permanent să măsoare şi să monitoritzeze
indicatorii mai sus menţionaţi. Numai în baza dinamicii acestor indicatori se va
putea conclude asupra nivelului de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe.
Monitorizarea acestor indicatori trebuie efectuată atât la nivel de întreprindere,
cât şi la nivel de secţii, astfel vor putea fi depistate rezervele şi căile de
imbunătăţire a eficienţii mijloacelor fixe.
În figura 6.5 sunt sistemetizate principalele direcţii de sporire a eficienţii
mijloacelor fixe. Direcţiile de sporire a eficienţei mijloacelor fixe se selectează
reieşind din resursele financiare de care dispune întreprinderea şi termenul de
realizare a acestora. După cum se observă din figura 6.5 sporirea eficienţei
mijloacelor fixe necesită intervenţii atât cantitative (modificarea mărimii
mijloacelor fixe) cât şi calitative (modificarea structurii lor, a procesului de
utilizare, precum şi a modului de întreţinere şi reparare). În dependenţă de de
obiectul de intervenţie eficienţa mijloacelor fixe poate fi asigurată cu diferite
105
mărimi ale investiţiilor capitale. În procesul de selectare a direcţiei de sporire a
eficienţei mijloacelor fixe este necesar de comparat nivelul rezultatelor cu
nivelul cheltuielilor. mai detaliat metodele de evaluare a eficienţii investiţiilor
capitale vor fi descrise în capitolul 7.
Îmbunătăţirea indicagtorilor de utilizare eficientă a mijloacelor fixe poate
fi asigurară şi prin intermediul sporirii nivelului tehnic al producţiei fabricate şi
reducerea consumului specific de materiale, reducerea manoperei ş.a.

106
 Căile de sporire a eficieţei mijloacelor fixe

Înnoirea şi îmbunătăţirea componenţei şi Sporirea eficienţei utilizării mijloacelor

structirii mijloacelor fixe fixe existente în întreprindere

Întoducerea tehnicii noi performante Perfecţionarea organizării Îmbunătăţirea proceselor de

producerii şi a muncii întreţinere şi mentenanţă a
mijloacelor fixe

Întroducerea utilajelor care vor permite Darea oportună în exploatare a

efectuarea unor unor procese tehnologice mijloacelor fixe noi şi a noilor Îmbunătăţirea calităţii şi reducerea
absolut noi capacităţi de producţie termenului de reparaţie

Crearea unei strusturi eficiente a parcului Reducerea termenului de dare în

de utilaj exploatare a utilajului datorită Îmbunătăţirea deservirii tehnice şi
perfecţionării proceselor a modului de întreţinere a
pregătitoare mijloacelor fixe
Reconstruirea întreprinderilor existente
Sporirea coeficientului de utilizare
a mijloacelor fixe
Modernizarea utilaului tehnologic existent
Amplasarea optimă a utilajului în
spaţiu

Mecanizarea complexă şi automatizarea

Întroducerea metodelor de grup de
proceselor de producţie
prelucrare a articolelor

Fig. 6.5 Direcţiile de sporire a eficienţei mijloacelor fixe

107
 6.7. REPRODUCEREA MIJLOACELOR FIXE

După expirarea duratei utile de funcţionare a mijloacelor fixe sau după aparitia
uzurii morale mijloacele fixe trebuiesc renovate. Principala metodă de renovare a
mijloacelor fixe este construcţia capitală.
Construcţia capitală reprezintă un set de lucrări care cuprind construirea de noi
întreprinderi, reconstruirea, lărgirea sau reutilarea tehnică a întreprinderilor în
funcţiune.
Construirea unei întreprinderi noi se efectuează în baza elaborării, coordonării
şi aprobării în toate instanţele prevăzute de legislaţia în vigoare a unui proect nou (în
original) pentru construirea secţiilor de bază, auxiliare, de deservire şi a infrastructurii
de producere, care se vor construi pe terenul special procurat sau eliberat în aceste
scopuri.
Lărgirea unei întreprinderi presupune construirea unor secţii noi în baza
modificărilor la proiectul original al întreprinderii cu scopul de a mări capacitatea de
producţie existentă. Lărgirea întreprinderii ca regulă implică modificarea tuturoe
secţiilor întreprinderii: de bază, auxiliare, de deservire precum şi infrastructura de
producere.
Reconstruirea întreprinderii presupune efectuarea unor modificări a secţiilor de
producere existente îndreptate la modernizarea producerii, sporirea nivelului tehnic şi
organizatoric în baza întroducerii anumitor inovări atât cu caracter tehnic, cât şi
tehnologic care ar asigura sporirea calităţii şi diversificarea producţiei. Se efectuează
în baza unui proiect complex de reconstruire a întreprinderii cu scopul de a spori
capacitatea de producţie existentă.
Reutilarea tehnică reprezintă un complex de măsuri de sporire a nivelului tehnic a
secţiilor (de bază, auxiliare şi de deservire) şi sectoarelor de producere în baza
introducerii unor noi tehnolofii sau a tehnicii noi performante. Scopul principal al

108
reutilării tehnice constă în sporirea gradului de utilizare intensivă a utilajului existent,
sporirea capacităţilor de producţie şi a indicatorilor de performanţă ai întreprinderii.
Diferenţa dintre reconstruirea şi reutilarea tehnică a unei întreprinderi constă în
volumul de lucrări de construcţie şi montaj necesar de executat. Volumul lucrărilor de
construcţie şi montaj la reconstruirea unei întreprinderi alcătuieşte 50-60% din
volumul investiţiilor capitale, pe când la reutilarea tehnică – doar 8-10%.
În economia de piaţă toate lucrările de construcţie capitală se îndeplinesc de
către companii specializate, contractate din afară special pentru îndeplinirea lucrărilor
de acest gen. Astăzi la unele întreprinderi din republică, în special care au fost
înfiinţate în economia administrată, aceste lucrări se indeplinesc cu forţe proprii (de
către sectoarele de construcţie). O astfel de situaţie generează anumite dezavantaje
legate, în primul rând, de calitatea joasă a lucrărilor de construcţie şi montaj.
Pentru efectuarea lucrărilor de construcţie capitală sunt necesare mijloace
băneşti numite investiţii capitale. Sursele de finanţare a investiţiilor capitale depind de
forma de proprietate a întreprinderii şi felul de lucrări necesar de efectuat.
Investiţiile capitale destinate construirii noilor întreprinderi sunt finanţate din
sursele proprii ale fondatorilor întreprinderii. Drept fondator poate fi:
Statul – în cazul construirii întreprinderilor de stat. Drept sursă fe finanţare
surveşte bugetul republican;
Proprietarul (persoană fizică sau juridică) - încazul construirii
intreprinderilor private.
Investiţiile capitale destinate lărgirii, reconstruirii sau reutilării tehnice a
întreprinderilor existente, indifirent de forma de proprietate, pot fi finanţate din:
surse proprii - uzura acumulată şi profitul rămas la dispoziţia
întreprinderii;
surse atrase – credite bancare pe termen lung, investiţii locale sau străine.

109
Întrebări de recapitulare
Numiţi părţile componente ale fondurilor de producţie
Prezentaţi componenţa fondurilor fixe
Explicaţi esenţa economică a mijloacelor fixe
Enumeraţi principiile de grupare a mijloacelor fixe
Cum se grupează mijloace fixe în dependenţă de termenul de bună funcţionare
Numiţi principalele forme de efaluare a mijloacelor fixe şi explicaţi esenţa lor
economică
Ce reprezintă uzura fizică şi uzura morală a mijloacelor fixe?
Cum se determină gradul de uzură al mijloacelor fixe?
Ce reprezintă mentenanţa mijloacelor fixe şi care este structura ei?
Numiţi metodele de calculare a uzurii mijloacelor fixe şi explicaţi prin ce ele se
deosebesc
Cu ajutorul căror indicatori poate fi evaluat gradul de utilizare eficientă a
mijloacelor fixe?
Care-i rolul măsurării şi monitorizării indicatorilor de utilizare eficientă a
mijloacelor fixe?
Ce reprezintă reproducerea mijloacelor fixe?
Numiţi metodele de construcţie capitală şi daţi caracteristica lor.

110
CAPITOLUL 7
ACTIVITATEA INVESTIŢIONALĂ
A ÎNTREPRINDERII
7.1. CONCEPTUL DE INVESTIŢIE ŞI ROLUL EI LA DEZVOLTAREA
ÎNTREPRINDERII

Investiţiile sunt esenţiale în evoluţia oricărei întreprinderi, deoarece prin

intermediul lor se asigură crearea, consolidarea, regenerarea (prin înlocuirea
echipamentelor uzate fizic şi moral), îmbunătăţirea (prin modernizare, perfecţionări
tehnice şi tehnologice) şi creşterea patrimoniulu întreprinderii.
Deşi a devenit un termen destul de des utilizat în vorbirea curentă conceptul de
investiţie are un conţinut mult mai complex decât pare dintr-o analiză succintă.
Investiţii (de la cuvântul englez investment) înseamnă din punct de vedere
lingvistic o alocare, plasare, dotare. Totuşi, actualmente acest termen este tractat de
către specialiştii în domeniu într-un sens mult mai larg. Astfel, Peumans consideră că
a investi inseamnă a dobândi bunuri concrete, a plăti un cost actual pentru a putea
obţine încasări în viitor, adică a schimba o certitudine în favoarea unei speranţe
repartizată în timp. P. Masse consieră că a investi, sub formă generală, înseamnă a
sacrifica un capital în vederea unor speranţe mai mult sau mai puţin îndepărtate. În
opinia lui F. Aftalion, a investi înseamnă a renunţa la sume băneşti lichide în favoarea
speranţei realirării unor venituri viitoare, distribuite în timp. La J. M. Keynes,
investiţiile sunt definite ca adaos curent la valoarea echipamentelor de producţie,
adaos rezultat din activitatea de producţie a perioadei respective.
După cum subliniază diferiţi savanţi, prin investiţie se înţelege „o acţiune prin
care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa că în viitor se vor incasa sume

111
mai mari de bani sau se vor obţine alte beneficii” sau „orice utilizare a unui activ în
calitate de capital în scopul realizării de eficienţă economică şi de de profit”.
Conceptul de investiţie implică sensuri şi abordări variate. Datorită tocmai
complexităţii acestui concept noţiunea de investiţie este abordată din punct de vedere
a gradului de cuprindere sub două aspecte: un înţeles „larg” şi altul „restrâns”.
În sens larg, noţiunea de investiţie cuprinde totalitatea cheltuielilor sau
alocărilor de fonduri de la care se anticipează că se vor obţine venituri viitoare.
Investiţia într-o astfel de abordare reprezintă o plasare de fonduri băneşti într-o
acţiune, într-un proiect sau operaţie pentru a crea un spor de avuţie la nivelul
întreprinderii.
Iar în sens restrâns, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor datorită cărora
se achiziţionează noi fonduri fixe, productive şi neproductive, se înlocuiesc mijloacele
fixe uzate, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilează bunurile materiale deja
existente în întreprindere. O asemenea definiţie o găsim în dicţionarele explicative, în
diverse lucrări şi monografii de specialitate în care investiţiile de capital sunt tratate
ca un suport material al creşterii economice şi al dezvoltării social culturale a unei
întreprinderi.
Deasemenea, în funcţie de timp, noţiunea de investiţie a fost privită şi tratată în
mod diferit. Trecerea la o noua formă de conducere bazată pe principiile economiei de
piaţă implică o schimbare a opticii privind noţiunea de investiţie, determinată de
elementele specifice ale acesteia cum ar fi: mărimea cererii şi ofertei pe piaţă, viteza
circulaţiei capitalului, lupta de concurenţă, mărimea profitul aşteptat etc. În aceste
condiţii, problematica investiţiilor este abordată de la sursa ce acoperă cheltuielile
respective. Astfel, investiţiile sunt înţelese ca reprezentând partea din venit destinată
pentru formarea capitalului. Putem spune că investiţiile reprezintă un adaos la capital
sau la patrimoniul existent, prin utilizarea unei părţi a economiilor obţinute din
activitatea curentă.

112
 Dar indiferent cum abordăm conceptul de investiţie: în sens larg sau restrâns
precum şi al diversităţii de noţiuni şi opinii formulate se desprind totuşi câteva
trăsături comune ce prezintă interes:
Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi
băneşti indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri
concrete, echipamente sau dimpotrivă plasamentele în acţiuni, obligaţiuni sau
alte hârtii de valoare.
Orice investiţie înseamnă efort, sub mai multe aspecte (material, financiar,
uman), dar în urma cărora se scontează efecte diverse, multiplicatoare, cel
mai des sub forma unui spor de profit, a cărui realizare rămâne incertă.
Orice investiţie implică renunţarea temporară, dar certă a unor resurse curente al
căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete viitoare.
Creşterea economica a oricărei întreprinderi este rezultatul modificării
cantitative şi calitative a factorilor de producţie, care nu se poate realiza decât prin
intermediul investiţiilor de capital, deoarece numai ele pot asigura suplimentarea
factorilor folosiţi (aspectul cantitativ) şi / sau creşterea eficienţei utilizării acestora
(aspectul calitativ). Din această cauză se considera că investiţiile sunt suportul
material al oricărei creşteri economice. În ansamblul factorilor de care depind
creşterea şi dezvoltarea economică a întreprinderii, investiţiile ocupa un rol deosebit
de important.
Se poate afirma că legatura dintre investiţii şi creşterea economica a
întreprinderii este ambivalenta: pe de o parte, investitiile influenţeaza creşterea
economică prin volumul lor; pe de alta parte, creşterea economică este influenţata de
calitatea investiţiilor realizate, aspect ce se reflectă în eficienţa economică a
investiţiilor. În condiţiile în care resursele de care dispune întreprinderea sunt limitate
iar nevoile sunt într-un proces continuu de diversificare, investiţiile trebuie orientate
în special pentru creşterea contribuţiei factorilor calitativi (în detrimentul celor

113
cantitativi), deoarece astfel se pot obţine rezultate superioare cu acelaşi volum de
efort depus (resurse consumate).
Investiţiile reprezinta cel mai important stimul în orice activitate economică. În
cadrul economiei întreprinderii, investiţiile constituie elementul fundamental care
iniţiază şi dezvoltă orice activitate umana. De altfel, numeroşi savanţi considera că
investiţiile reprezinta ceea ce este motorul pentru un sistem activ. Mai mult decât atât,
investiţiile joaca un dublu rol în cadrul întreprinderii:
pe de o parte, ele sunt generatoare de noi bunuri si servicii, contribuind la creşterea
ofertei pe piata. Prin intermediul agenţilor economici sunt declanşate proiecte
de investiţii, în scopul sporirii ofertei de bunuri şi/sau servicii prin creşterea
capacitaţii lor productive şi realizarea de venituri suplimentare;
pe de alta parte, investiţiile contribuie la creşterea cererii de bunuri şi servicii în
amonte. Ele genereaza cererea suplimentara în sectoarele conexe din amonte,
ceea ce determina o creştere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economici
antrenaţi.
Efectele benefice ale investiţiilor pentru economia întreprinderii nu se limiteaza
numai la creşterea economică. Realizarea de proiecte sau programe de investiţii
determină ameliorarea calitativa si cantitativa a stocului de capital fix, constituind
elementul principal de realizare a modernizării economice, prin crearea de noi
structuri în acord cu opţiunile strategice ale întreprinderii. Totodată, este influenţată
rata de ocupare a forţei de muncă, are loc îmbunătăţirea calităţii vieţii datorită creşterii
salariilor ca urmare a creşterii peoductivităţii şi calităţii muncii şi, ca efect în timp,
reducerea presiunii factorilor care genereaza şomajul.
Învestiţiile se fac din cele mai vechi timpuri şi actualmente ele sunt o parte
componenta a activităţii economice a tuturor egenţilor economici, care alocă sume
importante din veniturile obţinute pentru extinderea şi modernizarea mijloacelor de
producţie.

114
7.2. SURSELE DE FINANŢARE ALE INVESTIŢIILOR

Investiţiile presupun alocarea mai multor feluri de resurse cum ar fi: resurse
materiale, resurse tehnice, resurse umane şi resurse financiare. Între toate aceste feluri
de resurse trebuie să fie anumite raporturi pentru a asigura echilibrul economic.
Desigur că în condiţii normale, nivelul, structura şi calitatea resurselor tehnice,
materiale şi umane de care dispune întreprinderea pot fi evaluate cu o precizie destul
de suficientă. Într-o situaţie similară pot fi şi resursele informaţionale şi cele privind
know-haw-ul necesar realizării şi exploatării investiţiilor. Problema poate apare atunci
când merge vorba de identificarea posibilităţilor de acoperire financiară a proiectelor
şi programelor investiţionale ale întreprinderii.
Ca regulă, drept surse de finanţare a oricărei investiţii se află acumulările
anterioare ale investitorului direct sau ale altor investitori dispuşi de a-şi angaja
economiile, în diferite forme, în realizarea proiectului de investiţii selectat. Drept
surse de finanţare pot servi şi subvenţiile şi sumele rezultate din recuperări ale
investiţiilor anterioare (fig.7.1)
În sens financiar, sursele investiţiilor pot fi clasificate cel mai frecvent după
origine şi participarea la modificarea capitalului.
După origine sursele investiţiilor pot fi:
surse proprii – rezultate din exploatarea capitalului propriu sau de
autofinanţare;
surse atrase – credite sau împrumuturi, subvenţii, colaborări cu alţi parteneri
etc.
Impozite, Subvenţii Subvenţii Creşterea
Taxe etc. Subscripţii publice activelor prin
Împrumuturi şi aport public
Creanţe credite
Creşterea
Economii Acţiuni noi Creşterea activelor prin
capitalului aport propriu
Participarea
capitalului propriu Regenerarea
activelor 115
Recuperări Dezinvestiţii imobilizate

Capital Participare capital Creşterea

 Autofinanţare

Reinvestiţii

Aport străin de
capital

Fig. 7.1 Contribuţia diferitelor surse financiare la regenerarea

şi creşterea capitalului
Sursa: Dumitru Zaiţ, Evaluarea şi gestiunea investiţiilor directe, Editura SEDICOM LIBRIS, Iaşi 2008, paj.51

În raport de modalitatea în care sursele de finanţare participă la modificarea

capitalului, pot fi identificate următoarele categorii tehnice ale surselor:
creşterea capitalului,
împrumuturi şi credite,
autofinanţare,
subvenţii şi subscripţii publice,
credite de asociere.
Deşi nu sunt considerte ca surse ale investiţiilor porpriu zis ci doar mijloace de
finanţare, leasingul, cesiunile imobiliare şi închirierile acoperă uneori necesarul de
investiţii al unor întreprnderi în proporţii considerabile. Un rol important îi revine şi
dezinvestiţiilor, care prin recuperarea de sume din lichidarea activelor sau revânzarea
lor servesc drept surse pentru finanţarea unor noi investişii.
Unul din efectele de realizare al investiţiilor este creşterea capitalului. Creşterea
capitalului reprezintă un ansamblu de surse proprii şi atrase, care sunt acoperite prin
titluri de valoare (acţiuni) exprimând o anumită poziţie a proprietarilor faţă de
patrimoniul întreprinderii. Aparent, creşterea capitalului este o sursă gratuită de
investiţii, nu implică nici o plată ulterioară superioară. Cu toate acestea, intreprinderea
care acceptă această sursă de finanţare este obligată să plătească dividende, care dacă

116
şi nu constituie un drept de plată în afara părţilor lor statutare, pentru întreprindere
sunt un cost al capitalului propriu.
Creşterea capitalului poate fi realizată prin aport:
în natură – active fixe, imobilizări, stocuri, creanţe,
în numerar,
incorporarea de rezerve.
Aportul în natură este specific în cazul fuziunilor-absorbţiilor unor altor
întreprinderi sau restructurăţilor între filiale aparţinând aceleiasi societăţi.
Aportul în numerar se realizează prin emisiuni de noi acţiuni sau prin
întroducerea de lichidităţi. Operaţiunile de acest gen se finalizează cu investirea
ulterior în imobilizări.
Creşterea capitalului poate fi realizată prin diferite procedee tehnice, cum ar fi:
emisiunile de noi acţiuni, mobilizarea rezervelor sau utilizarea datoriilor ca sursă de
finanţare a investiţiilor.
Emisiunea de noi acţiuni apare ca o creştere a capitalului prin aport de numerar
şi se realizează cel mai ferecvent pe baza unui drept preferenţial de subscriere, sau
fără un asemenea drept.
Mobilizarea rezervelor prevede deasemenea emisii de acţiuni, dar care de fapt
nu măresc valoarea capitalului. În acest caz întreprinderea trebuie să posede rezerve
importante de lichidităţi. Această metodă presupune transferul din pasivul societăţii
din postura de „rezerve” în posturile „capital”. Astfel are loc o redistribuire a
acţiunilor emise în contul rezervelor acţionarilor existenţi.
Creşterea capitalului prin emisiunea de acţiuni este potrivită pentru societăţile a
căror activitate este cotată în bursa de valori şi pentru care poate fi anticipată o
creştere a cotaţiilor.
Câte odată poate avea loc creşterea capitalului realizată prin conversiunea
datoriilor faţă de furnizori sau bănci în acţiuni. În acest caz datoria este trecută pe

117
posturile „capital”. Această metodă este destul de frecvent utilizată în ţările din
occident la întreprinderile mici şi mijlocii, iar mai rar pentru întreprinderile mari.
Împrumutul pentru finanţarea investiţiilor are loc de la bănci sub formă de
credit bancar şi cu toate că este considerat cea mai costesitoare sursă de finanţare a
investiţiilor el este utilizat în proporţii importante pentru finanţari pe termen mediu şi
lung.
Fără a intra în detalii de tehnică financiară este necesr de precizat că există
diferite modalităţi de împrumut:
pe termen mediu sau lung
mobilizabil sau nemobilizabil
participativ sau obligatar.
Ca regulă, băncile sau anumite organisme specializate sunt acelea care stabilesc
formele şi condiţiile de acordare a împrumuturilor.
Dat fiind împrumuturile costesitoare ele afectează rezultatele generate de
exploatarea investiţiilor prin plăţile curente: rambursări, dobânzi, comisioane. Astfel,
la un împrumut de mărime dată, plăţile anuale se calculează prin cumularea cotelor de
rambursat, dobânzile şi comisioanele aferente.
Un alt fel de înprumut poate fi împrumutul contractat prin obligaţiuni. Acesta
are o mare extensie în ţările cu pieţe de capital evoluate. Emisiunile de obligaţiuni sun
reglementate, iar întreprinderile care doresc să apeleze la această formă de împrumut
trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
Acest fel de împrumut se realizează prin vânzarea unui număr mare de titluri
(obligaţiuni) către persoane private, bănci, instituţii financiare, organisme de asigurare
şi altele. Valoarea nominală a unei obligaţiuni se calculează ca o cotă parte din suma
totală a împrumutului.
Pentru reuşita împrumutului este solicitată acordarea de garanţii viitorilor
obligatari. garanţiile pot fi acordate atât de sociatatea emitentă, cât şi de persoane terţe.

118
 Una din sursele garantate de finanţare a investiţiilor este autofinanţarea, care se
realizează pe baza fondurilor proprii de origine internă: uzura acumulată şi profitul
nedistribuit al perioadelor precedente. În principui, pentru investitor autofinanţarea
pare a fi o sursă gratuită, deoarece nu presupune nici un fel de plăţi. A pleca de la o
asemenea premisă este o eroare pentru investitor, deoarece în acest caz se admite
faptul că există un capital care nu trebuie remunerat. Capitalul propriu are şi el cost de
remunerare care este chiar mai superior altor surse. Anume prin acest cost sunt atraşi
acţionarii să investească.
Nivelul potenţialului de autofinanţare al unei întreprinderi este înfluenţat de:
volumul vânzărilor, politica de împrumut, politica de uzură şi de politica de
distribuire a dividendilor.
Este evident că volumul vânzărilor favorizează obţinerea unor rezultate
financiare importante, iar dtept consecinţă sporeşre sursa de autofinanţare – profitul
net al întreprinderii.
Uzura acumulată serveşte şi ea o sursă de autofinanţare, deoarece prin mărimea
ei este înfluenţat impozitul, pe de o parte, iar pe de alta – politica de reinvestire.
Între politica de împrumut şi autofinanţare există o legătură destul de complexă,
deoarece ea este o condiţie necesară a împrumutului pe de o parte, iar pe de alta – un
mijloc de rambursare. Băncile, de obicei, nu acceptă să împrumute pentru investiţii,
decât în raport cu măsura în care întreprinderea însăşi alocă o parte din resursele
proprii pentru aceasta. Autofinanţare serveşte drept garanţie pentru bănci, deoarece
anume ea asifură potenţialul de rambursare a împrumutului. la rândul său, împrumutul
folosit pentru investiţii, furnizează ulterior lichidităţi, inclusiv surse pentru
autofinanţare.
Autofinantarea şi nivelul ei sunt direct influenţate de politica de distribuţie a
profitului sau de plătirea dividendelor. Şi aici legătura este complesă şi ambivalentă.
Pe de o parte, o politică avantajoasă de distribuire a dividendelor întotdeauna atrage

119
noi acţionari, ceea ce este echivelent cu sporirea capacităţii viitoare de autofinanţare a
întreprinderii, Pe de alta parte, creşterea dividendelor diminuează posibilităţile de
creştere a rezervelor, iar drept urmare, a capacităţii de autofinanţare.
Pentru a reglementa toate aceste momente există o legislaţie specifică prin care
se impun condiţiile privind modul de constituire şi proporţiile autofinanţării.
Proporţiile în care o întreprindere îşi acoperă finanţarea proiectelor sale prin
intermediul diferitor surse pot fi diferite. Determinanatele asestei strusturi sunt
posibilităţile de acces la sursele de finanţare şi costul specific fiecărei surse de
finanţare. Combinarea optimă a surselor de finanţare a investiţiilor dă naştere unei
structuri optime de finanţare, pe baza căreia se formează un cost minimal al
capitalului. Structura de finanţare a investiţiilor trebiue să coreleze cu structura
financiară generală a întreprinderii pentru a asigura un echilibru financiar al ei.

7.3. PROIECTUL INVESTIŢIONAL- ELEMENT ESENŢIAL AL DECIZIEI

DE INVESTIRE

Orice întreprindere industrială este preocupată de îmbunătăţirea situaţiei sale,

deaceea ea trebuie să identifice, şă evaluieze şi să selecteze proiecte de investiţii
viabile, care se încadrează atât în obiectivele interne, cât şi în restricţiile mediului
extern. Drept punct de plecare în acest caz va servi analiza diagnostic a întreprinderii
prin care se vor pune în evidenţă (fig.7.2):
starea de lucruri a întreprinderii (calitatea şi dimensiunile activităţii
întreprinderii),
caracteristica şi poziţia actuală întreprinderii,
mediul economic,
perspectivele de dezvoltare ale întreprinderii
În baza analizei diagnostic interne întreprinderea îşi determină punctele slabe care
pun situaţia viitoare a întreprinderii, precum şi punctele tari, care determină ideile

120
de a investi, ideile de proiect. În acest sens întreprinderea va determina
disponibilitatea de mijloace (materiale şi financiare), potenţialul uman specificul
structurii şi adaptabilităţii lor, mediul economic prin prisma restricţiilor şi
posibilităţilor de investire şi finanţare.
În baza analizei diagnostic întreprinderea va identifica perspectivele de
dezvoltare şi ideile de proiect şi va contura programul de investiţii pe termen lung,
evoluţia eficienţei şi poziţia în mediul din care face parte.
Pentru orice proiect de investiţii se efectuează un studiu de fezabilitate care are
la bază atât rezultatele analizei diagnostic a întreprinderii, cât şi rezultatele unui studiu
de marketing şi de prognoză asupra evoluţiei probabile a pieţii (cererii, odertei,
preţului etc.).

Analiza Diagnostic

Internă Externă

Poziţia actuală a Dimensiunile

întreprinderii activităţii curente Mediul
economic

Perspective de dezvoltare
(identificare proiecte de investiţii)
Pregătire studiu
de fezabilitate

Decizii de
Evaluare şi
investire şi
selectare proiect
finanţare

Realizare

Exploatare şi
121
recuperare
Fig.7.2. Etapele de selectare şi realizare a proiectelor de investiţii

Studiul de fezabilitate al unui proiect de investiţii trebuie să cuprindă:

Cadrul general al întreprinderii – domeniul de activitate, fluxirile de
aprovizionare, modalităţile de desfacere, principalii parteneri, contextul
legislativ şi administrativ, etc.
Piaţa – mărimea pieţii şi tendinţele ei, volumul şi structura ofertei, nivelul
cererii şi gradul de acoperire, dinamica preţurilor, modelele de
comercializare etc.
Tehnica şi tehnologia – starea utilajului, condiţiile speciale de exploatare,
direcţiile şi tendinţele inovaţionale, posibilităţile de acces la inovaţii,
situaţia privind materia primă, utilităţile şi forţa de muncă.
Produsele – caracteisticile tenhice şi de utilizare, evoluţia lor, consumurile
specifice, posibilităţile de substituţie, cercetarea ştiinţifică proprie în
domeniul perfecţionării produselor, posibilităţi de reciclare, recuperare
etc.
Situaţia economică şi financiară pe ultimii ani – capacitatea de producţie şi
gradul de utilizare, calitatea şi competitivitatea produselor, cheltuielile de
producţie, pragul de rentabilitate, problemele de poluare, nivelul şi
evoluţia factorilor de producţie, potenţialul financiar al întreprinderii,
sursele de finanţare, eficienţa folosirii resurselor, rezultatele economico-
financiare etc.

122
 Strategia dezvoltării întreprinderii – volumul şi structura producţiei, nivelul
de inovare şi perfecţionare tehnico-tehnologică, investiţii necesare.
La finele oricărui studiu de fezabilitate vor fi prezentate concluriile privind
aspectele tehnice, economice, financiare, organizatorice şi de conducere, trăsăturile
strategice şi impactul asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii. Concluziile
studiului de fezabilitate servesc drept bază pentru evaluarea eficienţei proiectelor de
investiţii.

7.4. EVALUAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Un proiect de investiţii reprezintă totalitatea acţiunilor prin care se consumă

resursele investiţionale în vederea obţinerii anumitor rezultate cu caracter economic,
financiar, ecologic şi social. Prin realizarea proiectelor de investiţii investitorii
urmăresc dezvoltarea agenţilor economici, realizarea obiectivelor şi atingerea
scopurilor în conformitate cu strategiile şi politicile de dezvoltare ale acestora.
Indiferent de tipurile de obiective de investiţii în care se concretizează,
proiectele de investiţii pot fi evaluate printr-o serie de informaţii care pot fi grupate în
patru categorii principale:
0 costurile generate de realizarea proiectului,
1 resursele de timp asociate,
2 rezultatele anuale şi integrale anticipate,
3 eficienţa scontată din punct de vedere economic, financiar, social,
ecologic.
Costurile generate de realizarea proiectului.
Costurile asociate unui proiect de investiţii includ: capitalul iniţial avansat de
investitor, investiţiile ulterioare, necesare în perioada de executare a obiectivului de

123
investiţii şi cheltuielile de exploatare. În acest sens se au în vedere mai multe tipuri de
costuri:
Investiţia totală (It) – reprezintă volumul total al investiţiilor necesare pentru
realizarea lucrărilor prevăzute de proiectul investiţional. Se determină pe
baza devizului general, care reprezintă un element constetutiv al
documentaţiei proiectului de investiţii. Investiţia totală poate include două
părţi componente: valoarea rămasă de amortizat (Va), disponibilă de la
activul fix precedent, existent şi incorporată în noul proiect şi investiţiile noi
finanţate (If):

It =Va + If (7.1.)
În componenţa investiţiilor noi finanţate se includ mijloacele fixe
amortizabile (MF) şi mijloacele circulante necesare pentru primul ciclu de
exploatare (MC)
If = MF + MC (7.2.)
În componenţa mijloacelor fixe se vor include cumpărările de utilaje şi
echipamente, terenuri şi titluri de proprietate, realizările de construcţii, care
vor fi estimate pe baza preţurilor existente, la care se vor adăuga cheltuielile
de transport, taxele vamale, cheltuielile de instalare, de formare a
personalului ş.a. Deasemenea se vor include investiţiile colaterale şi
investiţiile suplimentare.
Tranşele investiţiilor anuale – volumul de investiţii realizat în anul n al duratei
de execuţie. Tranşele investiţiilor anuale se vor determina pe baza graficelor
de eşalonare a lucrărilor prevăzute în proiectul de investiţii, care vor fi
reflectate în documentaţia de proiect.
costurile anuale de exploatare – reprezintă cheltuielile cu materia primă şi
materialele necesare, pentru toatete felurile de utilităţi (combustibil, difetite

124
 feluri de energie), remunerarea personalului, taxele şi impozitele, cheltuieli
cu menţinerea şi exploatarea mijloacelor fixe şi nu includ cheltuielele cu
uzura mijloacelor fixe.
2. Resursele de timp asociate unui proiect de investiţii
Resursele de timp specifice proiectelor de investiţii au un rol deosebit pentru
determinarea eficienţii proiectului.
Orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă pe parcursul căruia pot fi
remarcate următoarele momente principale:
momentul luării deciziei de investiţii,
momentul începerii consumării resurselor alocate proiectului în scopul
efectuţrii lucrărilor planificate,
momentul punerii în funcţiune a noilor capacităţi de producţie,
momentul ieşirii la capacitate (momentul atingerii parametrilor normali de
funcţionare),
momentul încheierii recuperării capitalului investit,
momentul încheierii duratei de funcţionare a proiectului.
În baza asestor momente de timp se perfectează planul ciclului de viaţă a
proiectului investiţional, care serveşte drept bază pentru reeşalonare în timp a
costurilor şi veniturilor. Pentru eşalonarea în timp a ciclului de viaţă a proiectului se
utilizează planul Gant, modelul căruea este prezentat în tabelul 7.1.
Astfel, ciclul de viaţă a unui proiect investiţional poate fi divizat în următoarele
perioade de timp:
etapa de preinvestiţii sau de pregatire a deciziei de nvestiţii,
faza de investiţii efective
durata de atingere a parametrilor proiectului (durata de ieşire la capacitatea
prevăzută),
durata de funcţionare rentabilă.

125
 Pregătirea deciziei de investiţii cuprinde faza de concepţie sau perioada de timp
de la apariţia ideii de proiect şi până şi faza de investiţii efective. Această etapă
trebuie săse desfăşoare într-un interval de timp destul de scurt, pentru a se atinge rapid
scopul urmărit de către investitor, fapt care va exlude uzura morală a soluţiilor de
proiect, dar fără ca prin aseasta să fie afectată nefavorabil calitatea soluţiilor care se
adoptă în proiect.
Etapa sau faza de investiţii efective iclude executarea lucrărilor de proiectare,
achiziţionarea utilajelor şi echipanentelor necesare, executarea lucrărilor de
construcţii-montaj aferente clădirilor şi construcţiilor specifice, montarea utilajelor
tehnologice şi punerea în funcţiune a capacităţilor construite.
Deasemenea, pe parcursul ciclului de viaţă a proiectului investiţional se mai
evidenţiază şi două lag-uri de timp:
lag-ul investiţional – reprezntă decalajul mediu în timp dintre momentul
cheltuirii resurselor pentru investiţii şi momentul atingerii scopului
prorus, respectiv al începerii funcţionării şi generării de profit,
lag-ul recuperării integrale a capitalului iniţial pe seama avantajelor anuale
obţinute în perioada exploatării.
Tabelul 7.1.
Planul Gant de reeşalonare în timp a etapelor unui proiect investiţional

Etapele proiectului Ciclul de viaţă a proiectului investiţional, ani

investiţional
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Etapa de preinvestire

Luarea deciziei de
investire
Execuţia lucrărilor
prevăzute de proiect:
lucrări de
proiectare
procurarea

126
 utilajului
lucrări de
construcţii
capitale şi
instalare a
utilajului
Ieşirea la capacitate
Exploatarea rentabilă
Incheierea
funcţionării
proiectului

3. Rezultatele anuale şi integrale anticipate

Rezultatele anticipate reprezintă recompensa investitorului pentru efortul făcut
şi pentru riscul asumat prin iniţierea proiectului investiţional. Ele pot cuprinde:
rezultate econimice, financiare, ecologice şi sociale. Avantajele ecologice ale
proiectului de investiţii constau în efectele de protecţie a mediului, de reducere
a poluării, iar cele sociale- în crearea de noi locuri de muncă înalt plătite,
crearea unor condiţii mai bune de muncă şi de viaţă pentrru salariaţi ş.a.
Toate aceste rezultate sunt importante, dar, deoarece investitorul urmăreşte
rambursarea investiţiei financiare alocate, pentru el un rol deosebit îl au rezultatele
economice şi financiare. Rezultatele economice şi financiare includ:
0 Venitul net din vânzări,
1 Profitul net anual,
2 Fluxul de numerar net anual
3 Fluxul de numerar net anual rămas investitorului după plata dobânzilor şi
a ratelor de imprumut,
4 Valoarea netă totală sau venitul net actualizat.
Eficienţa scontată a proiectului de investiţii.
Aprecierea eficienţei scontate a proiectelor de investiţii are la bază anumite
criterii şi indicatori de eficienţă care se determină prin calcule şi prelucrări ale

127
informaţiilor iniţiale ce caracterizează proiectele de investiţii. În activitatea practică,
pentru luarea deciziei de investire se utilizează în primul rând criteriile cu exprimare
absolută:
criteriul minimum de eforturi, impus de insuficienţa resurselor investiţionale
pe fondul creşterii cerinţelor de dezvoltare, modernizare şi reutilare a
capitalului fix,
criteriul maximum de efecte, prin care se urmăreşte maximizarea
rezultatelor, indeosebi a celor financiare.
Prin calcularea indicatorilor de eficienţă economică se cuantifică informaţiile ce
caracterizează diferite variante ale proiectului de investiţii, raporturile şi corelaţiile
existente între diferiţi parametri şi evoluţia lor în timp. Compararea avantajelor
anticipate ale proiectelor de investiţii cu volumul costurilor necesare pentru a genera
efectele utile aşteptate se face cu ajutorul unor metode matematice, cum ar fi:
modelul avantajului relativ sau specific pe unitatea de măsură a costurilor,
modelul costului specific pe unitatea de măsură a avantajelor anticipate,
modelul aportului net comparativ,
modelul valorii absolute a avantajelor pe dirata de viaţă a proiectului
modelul angajamentului total (cheltuielile cu investiţia şi de producţie pe
durata de viaţă a proiectului).

7.5. INDICATORII STATICI DE APRECIERE A EFICIENŢEI PROIECTELOR

DE INVESTIŢII

După cum a fost menţionat în paragraful 7.4 există o diversitate de indicatori

care pot fi utilizaţi pentru aprecierea eficienţei economice a unui proiect de investiţii.
Totuşi, cei mai cunoscuţi şi pe larg utilizaţi în practică sunt indicatorii statici şi
indicatorii dinamici.

128
 Cu toate că indicatorii statici un i-au în consideraţie influenţa factorului timp
asupra fluxurilor de venituri şi cheltuieli ce caracterizează un proiect de investiţii pe
durata de viaţă a acestuia, ei permit o fundamentare destul completă a deciziilor de
investiţii.
Printre principalii indicatori statici pot fi enumeraţi următorii:
Valoarea investiţiei totale (It) – indică nivelul efortului total depus de către un
agent economic pentru finalizarea unui obiectiv de investiţii. Investiţiile
totale se calculează prin insumarea investiţiilor directe, investiţiilor
colaterale, a investiţiilor suplimentare şi a necesarului iniţial de mijloace
circulante.
Rata de rentabilitate (r) – se recomandă de a fi calculată pentru proiectele de
investiţii cu valoare redusă şi durata medie de realizare mai scurtă de un an.
Se determină ca raportul dintre valoarea medie anuală a avantajului
Am
economic (Ama) către ivestiţia totală (It) calculat în procente ( = *100% ).
a
It

Sunt considerate eligibile proiectele de investiţii pentru care rata de

rentabilitate calculată este mai mare decât: (i) rata de rentabilitate realizată
efectiv în activiatea precedetă; (ii) rata de rentabilitate în sectorul în cadrul
căruia se realizează proiectul; (iii) rata de rentabilitate minimă acceptată de
investitor. În cazul existenţei mai multor variante de proiect, prioritate se
acordă variantei cu rata de rentabilitate maximă.
Coeficientul de eficienţă economică (e) are câteva variante de calculare şi
anume:
0 pentru proiecte noi care nu au bază de comparare se determină
coeficientul eficienţei absolute după relaţia

Ama (7.3.)
e = It

129
 pentru efectuarea modernizărilor coeficentul de eficienţă economică se
determină conform următoarei relaţii:
Ama2 − Ama1 (7.4.)
e=
It

unde: Ama2 – reprezintă avantajul mediu anual după efectuarea modernizării,

Ama1 – reprezintă avantajul mediu anual până la efectuarea modernizării,
It – este investiţia totală necesară pentru efectuarea modernizării.
pentru compararea diferitor variante se calculează coeficentul de
eficienţă economică comparabilă care se determină conform
următoarei relaţii:
Amai − Amaj (7.5.)
e=
Ii − Ij

unde: Amai şi Amaj – reprezintă avantajul mediu anual corespunzător al variantei de

proiect i şi j
Ii şi Ij – reprezintă valoarea investiţiei în varianta de proiect corespunzător i şi j.
Proiectele de investiţii sunt considerate eligibile în cazul în care coeficientul de
eficienţă economică calculat este mai mare decât: (i) coeficientul de eficienţă
economică realizat efectiv de ajentul economic în activiatea precedetă; (ii)
coeficientul de eficienţă economică realizat în sectorul în cadrul căruia se realizează
proiectul; (iii) coeficientul de eficienţă economică minimă acceptată de investitor. În
cazul existenţei mai multor variante de proiect, prioritate se acordă variantei cu
coeficientul de eficienşă economică maximală.
Randamentul economic (Re) – indică nivelul profitului care îi rămâne
investitorului după recuperarea tuturor cheltuielilor generate de realizarea
investiţiei şi de exploatarea capacităţilor de producţie. Se determină după
relaţia:

130
 Pt (7.6.)
Re = −1
It

unde Pt – reprezintă profitul total obţinut pe durata de viaţă economică a

proiectului.
Un proiect de investiţii poate fi acceptat doar în cazul când randamentul
economic este pozitiv, iar când se realizează o selecţie între mai multe variante de
proiect prioritate se va acorda variantei cu cel mai maximal randament.
Termenul de recuperare a investiţiei (T) – reprezintă perioada de timp cuprinsă
între momentul punerii în funcţionare a investiţiei şi momentul recuperării integrale a
investiţiei din contul profitului anual obţinut. Termenul de recuperare a
investiţiei este un indicator invers coeficientului de eficienţă economică şi se
determină precum urmează:
pentru proiecte noi termenul de recuperare a investiţiei se determină
după relaţia
1 It (7.7.)
T= =
e Pma

în cazul modernizărilor termenul de recuperare al investiţiilor se

determină conform următoarei relaţii:

T= It (7.8.)
Pma2 − Pma1

unde: It – este investiţia totală necesară pentru efectuarea modernizării,

Pma2 – reprezintă profitul mediu anual după efectuarea modernizării,
Pma1 – reprezintă profitul mediu anual până la efectuarea modernizării.

pentru compararea a două sau mai multe variante termenul de

recuperare a investiţiei se determină conform următoarei relaţii:

131
 Ii − Ij (7.9.)
T=
Pmai − Pmaj

unde: Ii şi Ij – reprezintă valoarea investiţiei în varianta de proiect corespunzător i şi j,

Pmai şi Pmaj – reprezintă profitul mediu anual corespunzător al variantei de
proiect i şi j.
6. Investiţia specifică (Is) – exprimă necesitatea de investiţii pe o unitate de
capacitate de producţie. Se calculează ca raportul dintre valoarea investiţiei totale (I t)
către capacitatea anuală de producţie (CPa):
It (7.10.)
Is =
CPa

Indicatorul dat asigupă comparabilitatea diferitor variante de investiţii, din

punct de vedere al efortului investiţional pe unitate de produs.

7.6. DETERMINAREA EFICIENŢEI REALE A PROIECTULUI

INVESTIŢIONAL CU AJUTORUL TEHNICII DE ACTUALIZARE

În activitatea practică a întreprinderilor industriale din ţările dezvoltate

evaluarea proiectelor de investiţii se bazează pe utilizarea indicatorilor dinamici, care
se calculează ţinându-se cont de influenţa factorului timp asupra fluxurilor de venituri
şi cheltueli generate de procesele investiţionale. La evaluarea eficienţei proiectelor de
investiţii indicatorii dinamici sunt extrem de importanţi, deoarece procesul
investiţional are o anumită extindere in timp. De la momentul adoptării deciziei de
investire, sunt necesare cel puţin 0,5-1 an (uneori chiar mai mult) pentru elaborarea
documentaţiilor tehnico-economice. Urmează apoi o perioada de caţiva ani in care se
executa lucrările de construcţii şi are loc montarea utilajelor. Punerea in funcţiune a
obiectivului de investiţii marchează trecerea intr-o alta etapă, cea a desfăşurării
procesului de producţie (care se poate intinde pe durata a zeci de ani). In aceasta etapa
se verifică eficienţa economică. In calculele de eficienţă economică se compară

132
mărimea profitului ce se scontează a fi obţinut prin realizarea unui proiect de investiţii
cu investiţiile necesare realizării. Aceste calcule nu pot avea caracter static, nu pot
face abstracţie de influenţa factorului timp. Timpul acţionează intr-o manieră specifică
asupra procesului investiţional. Tehnica prin care sunt puse in evidenţă influentele
factorului timp asupra eficientei economice a procesului investiţional poarta
denumirea de tehnica actualizării. Actualizarea este metoda prin care se asigură
comparabilitatea unor parametri tehnico-economici de cheltuieli şi efecte, ce se
produc şi se realizează in perioade diferite de timp. Comparabilitatea se asigură din
punctul de vedere al echivalării economice a parametrilor respectivi, prin aducerea
sau discontarea cheltuielilor de investiţii şi a veniturilor ce se vor obţine, la un
moment dat de timp.
Metoda actualizării (discontării) se bazează pe următorul raţionament: un leu
investit la inceputul anului, intr-o activitate productivă desfăşurată cu o eficienţă (e)
are ca echivalent peste un an o sumă mai mare de un leu, astfel:
1 =1* (1 + e) (7.11.)
Unde “e” reprezintă profitul obţinut in activitatea pentru care s-a cheltuit suma
iniţială.
Reinvestind această sumă in anul următor se obţine:

(1+e)(1+e) = (1+e)2 (7.12.)

care, după un număr de “n” ani, devine (1+e)n.
Rezultă că o investiţie de un leu efectuată astăzi se echivalează peste “n” ani nu
cu un leu, ci cu o sumă de (1+e) n lei, dacă se ţine seama de influenţa factorului timp.
Expresia (1+e)n poartă denumirea de factor de fructificare şi se foloseşte pentru
echivalarea in prezent a unor sume investite in trecut.
Generalizand putem spune că echivalentul unei sume de investiţii “X” alocata
în prezent va fi peste “n” ani o sumă “Y” dacă se respectă relaţia:

133
 X (1+e)n = Y (7.13.)
Semnificaţia economică a relaţiei este aceea că o sumă de investiţii iniţial I 0,
atrasă suplimentar in circuitul economic in prezent, se multiplică in perioada
următoare de “n” ani, cu (1+e)n, ca urmare a utilizării sale productive la o eficienţă
“e” şi devine echivalent cu valoarea actualizată Iat.

Iat = Io(1+e)n (7.14.)

Dacă presupunem că eficienţa anuală asigurată de investiţie constituie 20% sau
e=0,2, reiese că valoarea actualizată a unui leu investit astăzi peste trei ani va
constirui:

Iat = 1(1+0,2)3=1,728 (7.15.)

Urmând aceeaşi ordine de idei putem menţiona că valoarea unui leu investit
peste „n” ani astăzi va fi mai mică şi poate fi determinată după valoarea inversă a
expresiei (1+e)n, sau după expresia:
1 (7.16.)
=
(1 + e) n

Astfel, un leu care ar fi investit peste trei ani astăzi ar valora 0,579 lei
1/(1+0,2)3=1/1,728=0,579 .
Evident că valoarea coeficientului de actualizare depinde de valoarea normativă
a eficienţei economice a investiţiilor “e”, care se stabileşte de sinestătător de
investitor. Valorile coeficienţilor de actualizare în funcţie de valoarea eficienţei
investişiilor se determină sau prin calcule directe conform relaţiilor indicate mai sus,
sau poate fi selectată din tabelele standard, care conţin valoarea coeficientului „ ”
pentru o perioadă de 35 de ani şi pentru o rată a eficienţii de la 1% până la 30%. Cu
cât mai real va fi stabilită valoarea coeficientului „ ” cu atât mai reali vor fi indicatorii
de eficienţă ai proiectului de investiţii. Se consideră că rata coeficientului de
actualizare reală trebuie să fie , cel puţin, nu mai mică decât rata dobânzilor

134
stabilite de către băncile comerciale. În tabelul 7.2 sunt reflectate valorile
coeficentului de actualizare pentru diferite valori ale eficienţei investiţiilor pentru o
rerioadă de 15 ani.
Tabelul 7.2.
Variaţia coeficientului de actualizare (discontare) în funcţie de valoarea aleasă
a eficienţei investiţiilor
Valoarea eficienţei economice a investiţiilor, e
Anul, n
15% 20% 22% 25% 30%
1 0,8695 0,8333 0,8197 0,8000 0,7692
2 0,7561 0,6944 0,6719 0,6400 0,5917
3 0,6575 0,5787 0,5507 0,5120 0,4552
4 0,5718 0,4822 0,4514 0,4096 0,3501
5 0,4971 0,4019 0,3699 0,3277 0,2693
6 0,4323 0,3349 0,3033 0,2621 0,2072
7 0,3759 0,2791 0,2486 0,2097 0,1594
8 0,3269 0,2336 0,2038 0,1678 0,1226
9 0,2643 0,1938 0,1670 0,1342 0,0943
10 0,2471 0,1615 0,1369 0,1074 0,0725
11 0,2149 0,1346 0,1122 0,0859 0,0558
12 0,1869 0,1122 0,0920 0,0687 0,0429
13 0,1625 0,0935 0,0754 0,0550 0,0330
14 0,1413 0,0779 0,0618 0,0440 0,0254
15 0,1228 0,0649 0,0507 0,0352 0,0195

După cum se observă din datele prezentate în tabelul 7.2 valoarea actualizată a
unui leu, spre exemplu, peste 10 ani va fi egală cu 0,2471, 0,1615, 0, 1369, 0,1074
sau 0,0725 lei în funcţie de valorile coeficientului de eficienţă egale respectiv cu 15%,
20%, 22%, 25% şi 30%.

135
 Coeficientul „ ” reprezintă coeficientul de actualizare a valorilor viitoare la
valoarea actuală. Cu ajutorul lui poate fi actualizată atât valoarea rezultatelor, cât şi a
cheltuielilor. Astfel, printre indicatorii dinamici de bază de evaluare a proiectelr de
investiţii pot fi enumeraţi următorii:
Costul total actualizat (Cta) – reprezintă suma dintre valoarea actualizată a
investiţiilor anuale şi a cheltuielilor de exploatare pe durata de funcţionare a
obiectivului, fără a se lua în considerare valoarea uzurii anuale. Pentru determinarea
costului total se i-a în vedere întreaga durată de viaţă a proiectului de investiţii.
Valoarea actualizată a costului total se determină după relaţia:
n n
Cta =(Kt + Ct ) * =(Kt + Ct ) *
1
(1 + e)
(7.17.)
t =1 t =1 n

unde Kt – investiţiile capitale în anul t,

Ct – cheltuielile de exploatare în anul t,
n – numărul anilor ciclului de viaţă a proiectului de investiţii.
Venitul total actualizat (Vta) - reprezintă valoarea actualizată a tuturor
felurilor de incasări anuale pe durata de funcţionare a obiectivului. Valoarea
actualizată a costului total se determină după relaţia:
n n
Vta =Vt * =Vt *
1
(1 + e)
(7.18.)
t =1 t =1 n

unde Vt – veniturile în anul t,

n – numărul anilor ciclului de viaţă a proiectului de investiţii.
Venitul net actualizat (VNA) – arată avantajul unui proiect de investiţii
sau recompensa care îi revine investitorului pentru capitalul insestit sau pentru riscul
pe care si-l asumă. Venitul net actualizat reprezintă suma valorii nete anuale
(profitului net) în valoare absolută pe întreaga perioadă de viaţă a proiectului de
investiţii. Se determină după relaţia:

136
 VNA= Va – Cta = (7.19.)
Venitul net actualizat serveşte drept instrument de bază pentru argumentarea
deciziei de investire. Regula de decizie, utilizand VNA drept criteriu in analiza de
eficienţă absolută a unui proiect, este:
dacă VNA 0 - rezultă că investiţia poate fi realizată.
dacă VNA 0 - rezultă că investiţia nu se justifică a fi realizată.
Criteriul VNA se poate utiliza şi in analiza comparativă cu condiţia ca
variantele analizate să aibă acelaşi necesar de capital şi aceeaşi durată de viaţă. In
cazul comparării mai multor variante se alege acel proiect de investiţii pentru care
VNA este maxim.
Indicele de profitabilitate ( ) – reprezintă raportul dintre venitul net
actualizat (VNA) şi investiţia totală (It).

VNA (7.20.)
y=
It

Indicele de rentabilitate se utilizează atunci când variantele de proiect diferă

prin efortul investiţional, iar disponibilităţile pentru investiţii sunt limitate. La
selectarea proiectelor de investiţii se vor accepta doar proiectele de investiţii cu un
indice de profitabilitate pozitiv, iar prioritate se va acorda proiectului cu indicele de
profitabilitate maxim.
Rata internă de rentabilitate (RIR) - este rata de actualizare care, aplicată
fluxului de venituri şi costuri ale unui proiect conduce la VNA=0. O investiţie poate fi
promovată dacă RIR este mai mare decat rata de actualizare minimă (limită). Criteriul
RIR se poate utiliza şi la analiza comparativă a mai multor proiecte cu condiţia ca
acestea să fie independente. Se va alege varianta de proiect pentru care RIR este
maxim şi care este mai mare decat rata de actualizare în industrie. Avantajul folosirii
RIR il constituie faptul că dă o indicaţie in valoare relativă foarte uşor de interpretat.

137
RIR este unul dintre indicatorii cei mai semnificativi ai eficienţei proiectelor de
investiţii.

Întrebări de recapitulare
Daţi definiţia investiţiilor în sensul larg
Prezentaţi definiţia investiţiilor în sensul restrâns
Explicaţi contribuţia investiţiilor la creşterea economică a oricărui agent economic
Explicaţi dublul rol al investiţiilor în cadrul întreprinderii
Cum se clasifică sursele investiţiilor în sens financiar?
Enumeraţi categoriile tehnice ale surselor de finanţare a investiţiilor în raport de
modalitatea în care acestea participă la modificarea capitalului
Explicaţi ce reprezintăun studiu de fezabilitate şi care este structura lui
Daţi definiţia proiectului de investiţii
Cum pot fi gtupate informaţiile care ctau la baza evaluării unui proiect de
investiţii?
Enumeraţi ce include investiţia totală
Care sunt etapele ciclului de viaţă a unui proiect de incestiţii
Explicaţi ce includ rezultatele economice şi financiare ale unui proiect de
investiţii
Numiţi principalii indicatori statici de evaluare a poiectelor de investiţii
Explicaţi raţionamentul metodei de actualizare
Cum se determină coeficientul de actualizare şi de ce depinde valoarea lui?
Prezentaţi principalii indicatori dinamici de evaluare a proiectelor de investiţii.
Ce reprezintă venitul net actualizat?
Ce indică indicele de profitabilitate?
Explicaţi esenţa economică a ratei interne de rentabilitate.

138
CAPITOLUL 8
MIJLOACELE CIRCULANTE
ALE ÎNTREPRINDERII
8.1. MIJLOACELE CIRCULANTE ESENŢA ECONOMICĂ, COMPONENŢA
ŞI STRUCTURA

Fiecare întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul propus are nevoie pe langă
mijloacele de producţie şi de active circulante. Ele sunt necesare pentru cumpărarea
de materii prime, materiale, pentru asigurarea stocutilor pe diferite stadii ale
procesului de producţie, pentru comercializarea produselor finite şi recuperarea
resursele cheltuite. Mijloacele circulante asigură continuitatea proceselor de producere
şi comercializare din cadrul întreprinderii.
Activele circulante reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti avansate de către
întreprindere pentru crearea fondurilor circulante de producţie şi a fondurilor de
circulaţie.
Fondurile circulante de producţie sunt obiecte ale muncii care perticipă la
procesul de producţie o singură dată, îşi transpun totalmente valoarea în costul
producţiei fabricate şi îşi schimbă radical forma iniţială natural-materială. Ele
reprezintă o parte foarte importantă a mijloacelor circulante industriale şi constituie
cca. 65-70% din activele curente.
Fondurile de circulaţie insumează mijloacele întreprinderii avansate în stocuri
de produse finite, producţie livrată dar neachitată şi în mijloace băneşti pe cont şi în
numerar.
Astfel, activele circulante la modul general sunt alcătuite din stocuri, valori
realizabile pe termen scurt precum şi valori disponibile.

139
 Intr-o economie de piaţa posturile din activul bilanţului sunt ordonate in funcţie
de timpul necesar bunurilor şi creanţelor pentru a se transforma in bani lichizi.
Mijloacele circulante sau activele curente reprezintă o parte a resurselor
financiare ale întreprinderii. Componenţa şi clasificarea lor este prezentată în fig. 8.1.

Mijloacele circulante

Principiul de grupare

După sfera Fonduri circulante de Fonduri ale circulaţiei

de deservire producţie

Stoc de produs finit ladepozit

Stocuri de materiale ladepozit

Cheltuieli pe viitor

Mijloace bneşti încalcule,înconşiînnumerar

Producţie în curs deexecuţie
După rolul în
procesul de
producţie

Creanţe
După
principiul de Normate Ne normate
planificare

După sursa Proprii Împrumutate

de finanţare

Fig. 8.1. Componenţa şi classificarea mijloacelor circulante

După rolul în procesul de producţie mijloacele circulante se grupează în
următoarele grupuri:
Rezerve de producţie – includ rezervele de materii prime, materiale
principale şi auxiliare, piese accesorii, semifabricate, combustibil,
ambalaj, piese de rezervă pentru repararea utilajului, obiecte de mică
valoare, instrument şi inventar.

140
 Producţie în curs de execuţie – producţia care n-a trecut prin toate fazele
procesului de producţie şi urmează a fi încă supusă prelucrării. Din
componenţa producţia în curs de execuţie trebuie de evidenţiat
semifabricatele produse cu forţe proprii, adică obiecte ale muncii, care
totalmente au fost prelucrate într-o secţie de producţie şi urmează a fi
tansmise în calitate de obiecte ale muncii pentru prelucrare in alte secţii.
Cheltuieli pe viitor – cheltuieli pentru pregătirea şi însuşirea noilor tipuri
de produse, care se efectuează în momentul curent de timp, dar care vor
fi casate în viitor.
După principiul de planificare pot fi distinse două grupe de mijloace circulante:
normate şi ne normate.
După sursele de finanţare se deosebesc mijloace circulante proprii şi alăturate
lor şi mijloace circulante împrumutate.
Din punct de vedere al duratei, activele circulante sunt bunuri destinate folosirii
intr-un timp scurt (până la 1 an) prin incorporarea in fabricaţie sau a fi vandute ca
atare. Stocurile au ponderea cea mai mare in structura activelor circulante, iar valorile
realizabile pe termen scurt sunt alcătuite din creanţe ce se formează din operaţiuni de
exploatare, iar valorile disponibile reprezintă mijloacele băneşti.
Toate întreprinderile industriale funcţionează potrivit unui mecanism identic:
ele incep prin a cumpăra materii prime, piese accesorii şi materiale pe care le
transforma in produse finite, pentru ca mai apoi să comercializeze aceste produse şi
să-şi recupereze resursele consumate.

Acest ciclu – cumpărare, transformare şi vanzare este cunoscut sub denumirea

de ciclul de exploatare, care poate fi exprimat prin următoarea relaţie:
MB – MP ... PP ...PF – MB1 (8.1)
unde: B – mijloace băneşti avansate pentru crearea stocurilor de materiale

141
 MP – mijloacele de producţie
– procesul de producţie
PF – produs finit

MB1 – mijloace băneşti încasate în urma comercializării produselor finite

care includ şi profitul obţinut.
In ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale articulate pe trei categorii de stocuri
fizice: materii prime şi materiale, producţie in curs de execuţie sau neterminată şi
produse finite, cărora le corespund fluxurile financiare şi un ansamblu de active
financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.

8.2. SURSELE DE FINANŢARE A MIJLOACELOR CIRCULANTE

Activele circulante reprezintă stocuri şi creanţe care apar şi dispar in perioade

scurte de timp. Cu toate acestea, necesarul de finanţare a activelor circulante are un
caracter permanent prin apariţia de noi stocuri şi creanţe care le înlocuesc pe cele
precedente. Nevoile de investiţii in active de exploatare, chiar dacă corespund unor
active circulante, au un caracter continuu iar necesarul de finanţare asociat stocurilor
şi creditelor acordate clienţilor este mereu prezent.
Din punct de vedere al surselor financiare de formare sau de acoperire cu
fonduri activele circulante pot fi finanţate din:
surse proprii şi alăturate lor,
surse imprumutate.
Îmbinarea optimă a acestor categorii de surse are o insemnătate deosebită
deoarece trebuie să asigure o reducere a costului capitalului pe de o parte, iar pe de
alta, un grad rezonabil de indatorare, o structură financiară corespunzătoare nevoilor
de dezvoltare, o autonomie şi siguranţă in funcţionarea întreprinderii industriale.
Pentru întreprinderile nou fondate drept sursă proprie de finanţare a mijloacelor
circulante serveşte fondul statutar, formarea căruia depinde de forma de proprietate a

142
întreprinderii. La întreprinderile private fondul statutar este format din vărsămintele
proprietarului sau ale proprietarilor, iar pentru întreprinderile de stat – din sursele
bugetare.
Surplusul necesar de mijloace circulante poate fi finanţat, de către
întreprinderile care deja activează, atât din surse proprii şi alăturate lor, cât şi din
surse împrumtate. Indiferent de forma de proprietate a întreprinderii drept sursă
proprie pentru finanţarea surplusului de mijloace circulante serveşte profitul net rămas
la dispoziţia întreprinderii.
Managementul întreprinderii este acel care decide in fiecare an ce parte din
profitul net poate fi alocată creşterii fondurilor proprii pentru active circulante. În
dimensionarea profitului destinat finanţării activelor circulante se ţine seama şi de
posibilitatea folosirii pentru aceeaşi destinaţie a resurselor atrase şi in primul rand a
pasivelor stabile. Prin “pasive stabile“ se inţelege datoria minimă permanentă a
societăţii către terţi, persoane fizice sau juridice, rezultată din decalajul de timp dintre
apariţia obligaţiilor de plată şi stingere a acestora (efectuarea plăţilor). Ca urmare a
faptului ca au un caracter permanent pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii
fiind folosite ca atare pentru finanţarea activelor circulante. Astfel de datorii minime
permanente apar in urma relaţiilor contractuale dintre întreprindere şi furnizori săi
,bugetul statului, salariaţii proprii. In practica financiară, la nivelul societăţilor
comerciale se utilizează două metode de calcul in funcţie de sursele generatoare ale
acestora: metoda numărului de zile de intarziere şi metoda soldurilor zilnice.
Societăţile comerciale care se formează şi care doresc să-şi sporească activitatea işi
constituie sursele de finanţare a activelor circulante sau şi le dezvolta pe calea emiterii
de acţiuni care, cumpărate de acţionari, concură la formarea capitalurilor sociale, din
care o parte este afectată finanţării activelor circulante.

143
 Deasemenea, pentru a nu atrage surse suplimemtare de finanţare a mijloacelor
circulante, unele întreprinderi planifică şi realizează cu succes măsuri de accelerare a
rotaţiilor mijloacelor circulante sau de reducere a duratei unui circuit.
Autofinanţarea este conceputa ca un ansamblu al proceselor de finanţare ce
provin din interiorul societăţii. Aceasta exprima realizarea investiţiilor necesare fără
să se apeleze la capital extern, respectiv numai pe seama surselor proprii.
Totuşi, atunci când sursele proprii şi cele alăturate lor, precum şi măsurile de
utilizare eficientă a mijloacelor circulante sunt insuficiente pentru finanţarea
surplusului de mijloace circulante necesare dezvăluirii activităţii întreprinderii în
ritmurile şi volumul planificat, se utilizează sursele împrumutate – creditele bancare
pe termen scurt (ca regulă până la 12 luni, iar în unele cazuri până la 18 luni). Teoretic
orice întreprindere poate atrage sursele împrumutate pentru finanţarea surplusului de
mijloace circulante. Însă practica arată că pentru a obţine un credit de la bancă este
necesar ca întreprinderea să posede o imagene bună pentru creditare (să aibă o situaţie
financiară bună), să posede active care ar prezenta interes pentru a fi luate în gaj, să
aibă o istorie de creditare care inspiră încredere. Totodată este necesar de menţionat
că întreprinderea va trebui să ramburseze băncii nu numai creditul solicitat dar şi
dobânda, deaceia întreprinderea va fi obligată să genereze fluxuri de numerar
suficiente de a acoperi nu numai cheltuielile curente, dar şi cheltuielile cu deservirea
împrumutului.
Cu toate acestea, sursele împrumutate se consideră unele din sursele acceptabile
şi normale de finanţare a surplusului de mijloace circulante pentru orice întreprindere
care desfăşoară o activitate economică în creştere.
În practică pot fi folosite şi alte surse atrase cum ar fi datoriile credutoare
pentru facturile comerciale sau sursa proprie - uzura acumulată. Aceste surse de
finanţare a surplusului de mijloace circulante sunt considerate ca surse anormale şi
sunt folosite, de regulă, de către întreprinderile care se află în situaţii economice de

144
dificultate. Aceste întreprinderi dispun de stocuri de materiale foarte mari, care se
utilizează destul de ineficient, iar creanţele au o durată de rotaţie îndelungată.

8.3. INDICATORII DE UTILIZARE EFICIENTĂ A MIJLOACELOR

CIRCULANTE

Mijloacele circulante ale întreprinderii se referă la resursele utilizate de către

aceasta în vederea asigurării ritmice a activităţii ei, deaceea este foarte important ca
aceste resurse să fie utilizate cât mai eficient. Cu cât aceste resurse vor fi utilizate mai
eficient, cu atât mai înalte vor fi rezultatele întreprinderii.
Dat fiind faptul că mijloacele circulante deservesc cu amănuntul trei faze, ele se
află într-o rotaţie de cerc inchis. Cele trei faze deservite de mijloacele circulante sunt
prezentate în figura 8.:
Faza 3 Faza 1
Faza lichidităţilor
Mijloace băneşti

Faza 2
Faza mărfurilor Faza de producere
Produse livrate Rezerve de producere
Produse finite la depozit Produs în curs de execiţie

Fig. 8.2 Circuitul mijloacelor circulante

Faza 1 – faza lichidităţilor, care începe cu mijloacele băneşti aflate pe
contul întreprinderii sau în numerar şi se finalizeaztă cu procurarea
elementelor rezervelor de producţie şi stocarea lor la depozitul de
materii prime şi materiale (crearea stocurilor de materii prime şi
materiale).
Faza 2 – faza de producere, care începe cu lansarea materiei prime şi a
materialelor de la depozit în halele de producere şi se finalizează cu

145
 obţinerea produsului finit care se transmite la depozit (formarea
stocurilor de produse finite).
3. Faza 3 – faza mărfurilor, care începe cu livrarea produsului finit de la
depozit către client, achitarea lui de către client şi obţinerea mijloacelor
băneşti pe cont sau în numerar.
Eficienţa utilizării mijloacelor circulante poate fi determinată cu ajutorul unui
set de indicatori, ce caracterizează procesul de rotaţie al lor.
Printre aceşti indicatori pot fi enumeraţi:
Coeficientul direct (numărul de rotaţii) Kd – indică numărul de rotaţii care le
efectuează atât mijloacele circulante în întregime, cât şi fiecare element
al lor în parte în perioada planificată sau în perioada de analiză. Se
determină după relaţia:
VV (8.2)
Kd =
MCma

unde: VV – volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de

analiză, mii lei
MCma - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante pentru perioada
planificată sau cea de analiză, care se determină ca media aritmetică a
valorii mijloacelor circulante la începutul şi finele perioadei
corespunzătoare.
Esenţa economică a acestui indicator constă într-aceea că arată câţi lei vânzări
revin la fiecare leu de mijloace circulante implicate în circuit în perioada
corespiunzătoare. Acest indicator este un indicator de maxim, ceea ce înseamnă că cu
cât valoarea lui este mai înaltă cu atât mai înaltă este eficienţa utilitării mijloacelor
circulante.
Coeficientul indirect (gradul de implicare a mijloacelor circulante în
cirsuit) Kid . Se determină după relaţia:

146
 MCma (8.3)
Kid =
VV

unde: MCma - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante pentru perioada

planificată sau cea de analiză, care se determină ca media aritmetică a
valorii mijloacelor circulante la începutul şi finele perioadei
corespunzătoare.
– volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză,
mii lei
Esenţa economică a acestui indicator constă într-aceea că reflectă câţi lei de
mijloace circulante au fost implicate în circuit pentru a obţine un leu vânzări. Este un
indiacator de minim, ceea ce înseamnă că cu cât este mai mic cu atât mai eficent sunt
utilizate mijloacele circulante (adică cu munim mijloace circulante a fost obţinut un
leu de vânzări).
Durata unei rotaţiia mijloacelor circulante în zile D. Se determină după
relaţia:
Ft * MCma (8.4)
D=
VV

unde: Ft – fondul de timp calendaristic (numărul de tile calendaristice) în

perioada de planificare sau de analiză, zile.

MCma - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante pentru perioada

planificată sau cea de analiză, care se determină ca media aritmetică a
valorii mijloacelor circulante la începutul şi finele perioadei
corespunzătoare, mii lei..
– volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză,
mii lei
Esenţa economică a acestui indicator constă într-aceea că arată în câte zile
mijloacele circulante în întregime, sau fiecare parte a lor componentă separat,

147
efectuează un circuit deplin (deserveşte cele trei faze cu amănuntul). Este un
indiacator de minim, ceea ce înseamnă că cu cât este mai mic cu atât mai eficent sunt
utilizate mijloacele circulante.
Aceşti indicatori pot fi determinaţi atât pentru întreaga valoare a mijloacelor
circulante, cât şi pentru fiecare parte componentă a acestora, utilizând aceleaşi
formule de calcul, în care vor fi concretizate doar mărimea mijloacelor circulante.
În cazul când durata de rotaţie a unui circuit se reduce ( D) poate fi
determinată economia relativă a mijloacelor circulante ( MC) după relaţia:

MC= (VV/Ft) * D (8.5)

unde: MC - valoarea medie anuală a mijloacelor circulante economisite, mii
lei..
– volumul vânzărilor în perioada planificată sau în perioada de analiză,
mii lei
Ft – fondul de timp calendaristic (numărul de tile calendaristice) în
perioada de planificare sau de analiză, zile

D - numărul de zile de reducere a duratei unui circuit.

În practica de toate zilele o impotanţă deosebită are intrepretarea corectă a
acestor indicatori, care serveşte drept bază pentru luarea deciziilor cu privire la
eficienţa utilizării mijloacelor circulante şi proiectarea măsurilor de sporire a
eficienţei utilizării lor. Pentru aceasta pot fi utilizate câteva metode:
compararea indicatorilor reali cu indicatorii planificaţi,
compararea în dinamică a acestor indicatori pe perioade de timp similare şi
comparabile,
utilizarea benchmarkingului – compararea cu cele mai bune practici din
ramura dată sau din ramuri similare ale altor şări.

148
 Indiferent de metoda utilizată, important este ca managementul întreprinderii să
conştientizeze că măsurarea şi monitorizarea permanentă a acestor indicatori serveşte
drept bază pentru dirijarea eficientă a mijloacelor circulante, permite creşterea
eficienţei utilizării lor şi a surselor de finanţare.

8.4. METODELE DE DETERMINARE A NECESARULUI DE MIJLOACE

CIRCULANTE

Eficienţa utilizării mijloacelor circulante în mare măsură depinde de faptul cât

de corect a fost determinat necesarul de mijloace circulante.
Determinarea incorectă a necesarului de mijloace circulante poate genera atât
insuficienţă cât şi surplus de mijloace circulante. Dacă în urma determinării incorecte
a necesarului de mijloace circulante s-a format o insuficienţă a acestora, situaţia dată
va cauza, încălcarea ritmicităţii şi reducerea volumului de producţie, nerespectarea
îndeplinirii obligaţiunilor contractuale faţă de clienţi, iar ca consecinţă – reducerea
vânzărilor şi profitului întreprinderii, instabilitate financiară (fig 8.3). Formarea
surplusului de mijloace circulante înseamnă îngheţarea mijloacelor financiare proprii
ale întreprinderii în diferite stocuri, fapt care diminuează posibilitatea întreprinderii de
a finanţa investiţiile în capital fix pentru sporirea eficienţii producerii.

.
Pierderi Pierderile de la
Pierderile surplusul de
totale mijloace
circulante

Pierderile de la
insuficienţa
mijloacelor
circulante

Suma mijloacelor circulante

149
 Fig. 8.3 Valoarea optimă a mijloacelor circulante

Necesarul de mijloace circulante depinde de mai mulţi factori, cum ar fi:

volumul de producţie şi comercializare a bunurilor fabricate; durata ciclului de
producţie; felurile şi structura materiei prime utilizate; ritmurilor de creştere a
volumului de producţie ş.a. Mărimea şi exactitatea determinării necesarului de
mijloace circulante depinde şi de durata de aflare a acestora în sfera de producere şi
sfera circulaţiei.
Durata de aflare a mijloacelor circulante în sfera producerii cuprinde perioada
de timp pe parcursul căreia acestea îmbracă forma de stocuri de materii prime la
depozit şi producţie în curs de execuţie. Timpul de aflare a mijloacelor circulante în
sfera de circulaţie cuprinde perioada de timp pe parcursul căreia acestea îmbracă
forma stocului de produs finit la depozit, produsului livrat dar neachitat, creanţelor,
mijloacelor băneşti în numerar şi pe cont.
Cu cât viteza de rotaţie a mijloacelor circulante (timpul sumar de aflare în sfera
de producere şi sfera de circulaţie) este mai mare, cu atât mai redus va fi necesarul de
mijloace circulante.
Orice întreprindere este cointeresată în reducerea necesarului de mijloace
circulante, totuşi această reducere trebuie să fie întemeiată, deoarece mijloacele
circulante suficiente asigura o activitate ritmică a acesteia. De aceea determinarea
necesarului optim de mijloace circulante are o importanţă deosebită în întreprindere.
Necesarul optim de mijloace circulante se determină ca suma mijloacelor
băneşti avansată în crearea stocurilor de producţie (stoc de mărfuri şi materiale),
produsului în curs de execuţie şi stocului de produs finit la depozit. Procesul de
elaborare a mărimii optime a mijloacelor circulante, suficiente pentru asigurarea
activităţii normale a întreprinderii de numeşte normarea mijloacelor circulante. Astfel,

150
normarea mijloacelor circulante presupune determinarea mărimii minime a
mijloacelor circulante, dar suficiente pentru asigurarea ritmică şi eficientă a
întreprinderii. Normarea mijloacelor circulante contribuie la evidenţierea şi
valorificarea rezervelor interne, reducerea ciclului de producţie, comercializarea mai
accelerată a produsului finit. În procesul de normare a mijloacelor circulante se
determină norma de zile de rezervă şi normativul de mijloace circulante. Normele
caracterizează numărul de zile de rezervă pentru grupele şi elementele de mijloace
circulante care se supun normării. Normativul mijloacelor circulante reprezintă
necesarul optim de mijloace circulante care asigură activitatea ritmică şi eficientă a
întreprinderii.
Pentru determinarea necesarului optim de mijloace circulante pot fi utilizate trei
metode:
analitică sau statistică,
coeficienţilor,
calculelor matematice directe.
Esenţa metodei analitice se reduce la corectarea stocurilor existente prin
reducerea surplusului sau lichidarea bunurilor care nu mai pot fi utilizate în
întreprindere.
Conform metodei coeficienţilor, normativul mijloacelor circulante pentru
perioada de planificare se determină în baza ajustării valorii mijloacelor circulante ale
perioadei raportate cu ajutorul coeficienţilor, care indică modificarea volumului de
producţie şi a duratei de rotaţie a mijloacelor circulante.
Exemplu:
În perioada raportată o întreprindere a atins un volum de vânzări (VV r) de 44
mil. lei utilizând mijloace circulante (MC r) în valoare de 8,6 mil. lei. Pentru perioada
de planificare se prevede sporirea vânzărilor cu 12% şi reducerea duratei de rotaţie

151
(D) a mijloacelor circulante cu 3 zile. De determinat necesarul de mijloace circulante
pentru perioada de planificare.
În acest caz pentru determinarea necesarului de mijloace circulante pentru
perioada planificată se utilizează metoda coeficienţilor în modul următor:
se determină volumul vânzărilor şi durata de rotaţie a mijloacelor
circulante pentru perioada de planificare
VVpl= VVr*1,12 = 44*1,12 = 49,28 (mil.lei)
Dr = 360*MCr / VVr = 360*8,6/44 = 71 (zile)
Dpl = 71 - 3 = 69 (zile)
se ajustează necesarul de mijloace circulante pentru perioada de
planificare cu ajutorul coeficientului de sporire a vânzărilor şi
reducere a duratei de rotaţie a mijloacelor circulante
MCpl =(Dpl*VVpl)/360 = (69*49,28)/360 = 9,45 (mil.lei)
Astfel, necesarul de mijloace circulante pentru perioada de planificare
determinat conform metodei analitice constituie 9,45 mil. lei.
Metoda analitică şi metoda coeficienţilor, de regulă, pot fi utilizate de către
întreprinderile care activează mai mult de un an de zile, dispun de un proces de
producţie organizat, au un program de producţie format, dispun deja de informaţie
statistică a perioadelor precedente, dar nu dispun de specialişti cu abilităţi de
planificare în domeniul mijloacelor circulante.
Pe lingă metodele mai sus numite mai poate fi utilizată şi metoda matematică.
Conform acestei metode necesarul de mijloace circulante se determină pe
fiecare element separat în baza formulei matematice corespunzătoare. Această metodă
se utilizează, în primul rând, de către întreprinderile nou create (la începutul perioadei
de funcţionare). Ea poate fi utilizată şi de întreprinderile care deja funcţionează pentru
determinarea necesarului de mijloace circulante atunci când întreprinderea suportă

152
modificări esenţiale în programul de producţie sau regimul de lucru cu clienţii şi
furnizorii.
Normativul total de mijloace circulante conform acestei metode se determină in
valoare minimă necesară pentru crearea rezervelor de producţie (materie primă,
materiale, combustibil, ambalaj, piese de rezervă, etc.), producţie în curs de execuţie,
produs finit la depozit şi cheltuieli pe viitor.
Normativul total de mijloace circulante reprezintă suma normativelor
determinate pe fiecare grupă (vezi relaţia 1):

Ntotal = Nrp + Npce + Npf + Nchv, (8.6)

unde: Ntotal – normativul total de mijloace circulante, mii lei

Nrp – normativul rezervelor de producţie, mii lei

Npce –normativul producţiei în curs de execuţie

Npf – normativul producţiei finite la depozit

Nchv – normativul cheltuielilor pe viitor.

Normativul mijloacelor circulante se determină pentru fiecare grup separat,
ţinând cont de specificul lui:
Normativul pentru fiecare element al rezervelor de producţie se determină
după relaţia:

Nrpi = Czi * Rzi, (8.7)

unde: Npri – normativul mijloacelor circulante sub formă de rezerve de

producţie pentru elementul i, mii lei
Czi – consumul mediu zilnic al elementului i, mii lei
Rzi - norma de rezervă în zile pentru elementul i.

153
 Norma de rezervă în zile pentru fiecare element în parte se determină după
relaţia:

Rti = Rt + Rcd + Ras+ Rs, (8.8)

unde: Rti – rezerva de zile totală pentru elementul i, zile

Rt – rezerva de transport, zile

Rcd –rezerva curentă la depozit, zile

Ras – rezerva de asigurare (garantată), zile

Rs – rezerva sezonieră, zile.

Rezerva de transport se determină reieşind din timpul necesar pentru

parcurgerea distanţei de la furnizor până la întreprindere, luând în consideraţie timpul
de perfectare a documentelor necesare.
În cazul existenţei câtorva furnizori, rezerva de transport se determină ca
valoarea medie ponderată a distanţei necesare de parcurs şi mărimii lotului furnizat.
Spre exemplu:
Durata de parcurgere a
Mărimea lotului spre
Furnizorii distanţei furnizor-client,
furnizare, tone
zile
Furnizorul 1 40 10
Furnizorul 2 30 15
Furnizorul 3 35 12

Rt =(40*10+30*15+35*12)/(40+30+35) = 12 (zile)

Mărimea medie a rezervei de transport determinată conform mediei

ponderate ar constitui 12 zile.
Rezerva curentă la depozit a bunurilor aprovizionate reprezintă rezerva în zile,
care asigură necesităţile producerii între două aprovizionări consecutive (vezi fig.8.4)

154
 Fig. 8.4 Rezerva curentă la depozit

Rezerva de zile curentă medie se calculează în mărime de 50% din intervalul de

timp a două aprovizionări consecutive:

Rcm =t/2 (8.9)

unde: Rcm – rezerva curentă medie, zile

t – intervalul de timp intre două aprovizionări consecutive, zile.

Intervalul mediu între aprovizionări poate fi determinat după relaţia:

t =360 (180;90)/A (8.10)

unde: A – numărul aprovizionărilor în perioada de planificare.

Rezervă de asigurare (garantată) se numeşte rezerva, care este destinată pentru

asigurarea necesităţilor producerii cu bunuri materiale în cazul abaterii aprovizionării
acestora de la graficul stabilit.
Mărimea acestei rezerve se stabileşte, de regulă, la nivel de 50% din mărimea
rezervei curente. Această limită poate fi mărită în cazul când:
întreprinderea este situată la distanţe mari de furnizorii de materie primă şi
materiale,

155
 materialele aprovizionate sunt unice (sau destul de rare),
reţeta produsului finit necesită multe componente care se aprovizionează de
la multipli furnizori.
Rezerva sezonieră se determină pentru întreprinderile sare au un caracter
sezonier în activitatea lor.
2. Normativul mijloacelor circulante sub formă de producţie în curs de
execuţie se determină reieşind din durata ciclului de producţie al întreprinderii şi
coeficientul de creştere a cheltuielilor după relaţia:

Npce = Cpr *Tc * Kch, (8.11)

unde: Npce – normativul producţiei în curs de execuţie, mii lei,

Cpr – costul de producţie a volumul mediu zilnic de producţie,

Tc – durata ciclului de producţie, zile,

Kch – coeficientul de creştere a cheltuielilor.

După cum se observă din relaţia 8.11 asupra normativului de producţie în curs
de execuţie influenţează direct proporţional durata ciclului de producţie, costul mediu
zilnic al producţiei fabricate şi coeficientul de creştere a cheltuielilor.
Ciclul de producţie reprezintă durata de timp necesară pentru efectuarea
operaţiilor procesului tehnologic. Durata lui include intervalul de timp necesar pentru
operaţiile de pregătire şi prelucrare a materiei prime şi materialelor şi timpul de
transmitere a obiectului muncii de la o operaţie la alta începând cu prima operaţie şi
terminând cu predarea produsului finit la depozit.
Coeficientul de creştere a cheltuielilor caracterizează gradul de finisare a
produsului şi se determină ca raportul dintre costul producţiei în curs de execuţie
(neterminată) către costul producţiei finite.

156
 Creşterea cheltuielilor diferă de la o întreprindere la alta şi poate fi atât
uniformă, cât şi neuniformă (lentă sau accelerată).
Când creşterea cheltuielilor are loc uniform coeficientul de creştere a acestora
se determină după relaţia:
Kch = M + 0,5(Cpf − M ) M (8.12)
unde: Kch –coeficientul de creştere a cheltuielilor,
Cpf – costul producţiei finite,lei
M – costul materiei prime şi a materialelor care au fost utilizate în
procesul de producţie.
În cazul creşterii cheltuielilor neuniform valoarea coeficientului se determină ca
o medie a coeficienţilor pentru câteva faze ale procesului de producţie după relaţia:

Kch = Ki (8.13)
i

unde: Ki –coeficientul de creştere a cheltuielilor la faza i a procesului de

producţie,
i– fazele procesului de producţie pentru care a fost determinat
coeficientul de creştere a cheltuielilor.
Coeficientul de creştere a cheltuielilor pentru o oarecare fază se determină după
relaţia:
Ki = Ci / Cpf (8.14)

unde: Ci –costul producţiei în curs de execuţie la faza i a procesului de

producţie
Cpf – costul de producţie a produsului finit.
3. Normativul mijloacelor circulante sub formă de produs finit la depozit
depinde de volumul mediu zilnic de producţie gata fabricată şi norma de rezervă în
zile. Acest normativ poate fi determinat după relaţia:

157
 Npf = Cvmz *Tz (8.15)

unde: Npf –normativul producţiei finite la depozit, lei

Cvmz – costul de producţie al volumului mediu zilnic de produs finit,
lei Tz – norma de rezervă în zile pentru produsul finit aflat la depozit.
Numărul de zile de rezervă pentru produsul finit aflat la depozit (durata de
păstrare la depozit) se determină ca suma intervalului de timp necesar pentru formarea
partidei de livrare şi oformarea tuturor documentelor necesare.
Tpf = Tp + (8.16)
Td

unde: Tpf –numărul de zile de rezervă pentru produsul finit aflat la depozit,
zile Tp – timpul necesar pentru formarea partidei, zile
Td – timpul necesar pentru oformarea documentelor, zile.
3. Normativul mijloacelor circulante sub formă de cheltuieli pe viitor se
determină după relaţia:
Nchv = Chian+ Chd + (8.17)
Chc
unde: Nchv– normativul mijloacelor circulante pentru cheltuieli pe viitor, mii
lei Chian – suma cheltuielilor pe viitor la începutul anului, mii lei
Chd – cheltuielile pe viitor prevăzute de devizul de cheltuieli pentru anul
curent, mii lei
Chc – cheltuielile pe viitor care vor fi alocate la costul de producţie în
perioada planificată, mii lei.
Mărimea necesară a mijloacelor circulante determinată prin una din metodele
mai sus menţionate reprezintă normativul total al mijloacelor circulante, care asigură
activitatea întreprinderii într-un ritm normal, pe de o parte, iar pe de alta - sporirea
eficienţei utilizării resurselor disponibile. De asemenea normativul mijloacelor
circulante serveşte drept bază pentru dirijarea eficientă a acestora.

158
 Întrebări de recapitulare
Explicaţi esenţa economică a activelor circulante
Care-s cele două părţi componente ale activelor circulante
Daţi definiţia fondurilor circulante de producţie
care sunt păeţile componente ale fondurilor de circulaţie
Prezentaţi clasificarea mijloacelor circulante după diferite principii de clasificare
Ce reprezintă ciclul de exploatare?
Din ce surse pot fi finanţate activele circulante din punct de vedere al surselor
financiare de formare sau de acoperire?
Din ce surse pot fi finanţate mijloacele circulante ale întreprinderilor nou fondate?
Care sunt sursele de finanţate a surplusului de mijloace circulante?
Numiţi principalii indicatori care caracterizează gradul de utilizare eficientă a
mijloacelor circulante?
11. Explicaţi esenţa economică a coeficientului direct de utilizare a
mijloacelor circulante
12. Cum se determină mărimea mijloacelor circulante relativ economisită în
urma reducerii duratei unui circuit
13. Care sunt principalele metode utilizate pentru intrepretarea indicatorilor
de utilizare eficientă a mijloacelor circulante
14. Explicaţi inpactul insuficienţei sau surplusului de mijloace circulante
15. Numiţi factorii care înfluenţează necesarul de mijloace circulante
16. Cum se determină necesarul optim de mijloace circulante
17. Numiţi metodele de determinare a necesarului optim de mijloace circulante
18. Cum se determină normativul total de mijloace circulante
19. Prezentaţi relaţia de calcul a normativului pentru fiecare element a rezervelor
de producţie
20. Numiţi felurile de rezerve şi explicaţi factorii care le influenţează

159
21. Care este relaţia de calcul a normativului sub formă de produs finit la depozit
22. Prezentaţi relaţia de calcul a normativului produsului în curs de execuţie
23. Cum se determină coeficientul de creştere a cheltuelelor.

CAPITOLUL 9

PERSONALUL ÎNTREPRINDERII ŞI PRODUCTIVITATEA

MUNCII
9.1. PERSONALUL ÎNTREPRINDERII: COMPONENŢA ŞI STRUCTURA

Efectuarea activităţii de producere este imposibilă fără prezenţa personalului în

cadrul oricărei întreprinderi. Utilizarea principiilor de bază şi sistemelor optime de
organizare a producerii, desigur au o însemnătate deosebită în cadrul înteprinderii.
Totuşi, succesul activităţii întreprinderii depinde de personalul ei, de competenţele lui,
de gradul de calificare, disciplină, motivare, capabilităţile de rezolvare a problemelor
care apar în activitatea de zi cu zi.
Toţi angajaţii întreprinderii, indiferent de forma de angajare, reprezintă
personalul acesteia.
În dependenţă de sfera de încadrare în activitatea întreprinderii personalul se
divizează în două grupe:
Personalul industrial productiv – personalul care este nemijlocit încadrat în
activitatea de bază a întreprinderii.
Personalul neindustrial – personalul, care este preocupat de servirea obiectelor
de menire social-culturală aflate la bilanţil întreprinderii.
O pondere esenţială în total personalul întreprinderii industriale, desigur, îi
revine personalului industrial productiv. Acesta la rândul său se divizează în cinci
categorii de personal:

160
 muncitori,
conducători, specialişti şi funcţionari,
personalul de servire,
paza,
ucenicii.
Către categoria de muncitori se atârnă toţi lucrătorii întreprinderii, care
nemijlocit sunt antrenaţi în fabricarea bunurilor materiale.
Muncitorii unei întreprinderi industriale se divizează în două subgrupe:
muncitori de bază,
muncitori auxiliari.
Muncitorii de bază reprezintă acei muncitori care nemijlocit sunt încadraţi în
fabricarea producţiei marfă sau efectuarea operaţiilor procesului de producţie, cu alte
cuvinte sunt încadraţi în modificarea formei, dimensiunilor, stării, structurii sau
proprietăţilor fizico-chimice ale obiectului muncii.
Către muncitorii auxiliari se atârnă muncitorii implicaţi în servirea utilajului şi
locurilor de muncă în secţiile de bază, precum şi toţi muncitorii secţiilor auxiliare. Ei
nu participă nemijlocit la procesului de producţie, cu toate că contribuie la efectuarea
lui. Muncitorii auxiliari pot fi grupaţi în câteva grupe funcţionale: muncitorii, care
servesc transportul, muncitorii încadraţi în efectuarea proceselor de manipulare,
muncitorii preocupaţi de funcţia de control, de mentenanţă a mijloacelor fixe, de
pregătire a producerii produselor noi.
Divizarea muncitorilor în muncitori de bază şi muncitori auxiliari are o
umportanţă deosebită din punct de vedere a analizei structurii acestora. Structura
muncitorilor diferă de la o întreprindere la alta nu numai în diferite ramuri industriale,
dar şi în limetele uneia şi aceleiaşi ramuri. Cu toate că nu există anumite normative
pentru structura muncitorilor într-o întreprindere industrială, aceasta se consideră

161
optimă, în cazul, când ponderea muncitorilor auxiliari este mult mai mică decât
ponderea muncitorilor principali.
O altă categorie importantă de personal sunt conducătorii (managerii),
specialiştii şi funcţionarii. Categoria conducători (managerii) cuprinde partea
personalului întreprinderii industriale care este preocupată de organizarea procesului
de producţie şi dirijarea lui. Aceştea sunt conducătorii întreprinderilor industriale,
conducătorii departamentelor funcţionale, managerii secţiilor de bază, auxiliare şi de
servire, şefii de birouri, şefii de laboratoare etc. Către specialişti se atârnă acei
angajaţi ai întreprinderii industriale, care au stidii superioare sau medii speciale. Către
specialişti se pot atârna atât conducătorii, cât şi muncitorii şi funcţionarii. Drept
criteriu de bază pentru a atribui un angajat către categoria specialistilor serveşte postul
pe care acesta îl ocupă. Categoria de funcţionari cuprinde acei angajaţi ai
întreprinderii care sunt preocupaţi de finanţele întreprinderii, de aprovizionare, de
desfacerea mărfurilor, de personal. Către această categorie se mai atârnă pontatorii din
secţiile de producere, responsabili de oficii etc.
Personalul inferior de servire reprezintă persoanele, care se preocupă de
deridicarea încaperilor întreprinderii saz acei care servesc cazangeriile
(deridicătoarele, fociştii), precum şi persoanele care se preocupă de servirea
muncitorilor şi funcţionarilor (curierii).
Paza- este categoria de personal, care îndeplineşte toate felurile da pază în
cadrul întreprinderii industriale (antiincendiară, paza bunurilor materiale ş.a).
Actualmente tot la mai multe întreprinderi industriale această categorie de personal
lipseşte, datorită faptului că au apărut organizaţii specializate care oferă astfel de
servicii întreprinderilor industriale. Datorită existenţei concurenţei în acest domeniu,
calitatea serviciilor de pază este destul de înaltă şi intreprinderile industriale preferă
contractarea acestor servicii din exterior (asa numitul outsoursing).

162
 Ultima categorie de personal sunt ucenici, categoria de personal, care practic a
dispărut din lista personalului întreprinderilor industriale. Ucenicii sunt persoanele
care se pregătesc în întreprindere pentru a obţine calificativul de muncitor într-un
domeniu anumit. Procesele de trecere la economia de piaţă au afectat mult modul de
pregătire a personalului muncitoresc prin intermediul uceniciei. Cu toate acestea,
există ramuri ale industriei, în care ucenicii nu numai că există, dar şi cresc ca număr.
Spre exemplu, în industria de confecţii practic fiecare întreprindere îşi pregăteşte
muncitori prin intermediul uceniciei. Avantajele pregătirii muncitorilor în cadrul
întreprinderii în bază de ucenicie constău în termenul redus, în decursul căruea
personele instruite în întreprindere capătă meseria de muncitor.
Diviziunea profesională a muncii presupune divizarea personalului
întreprinderilor industriale pe profesii şi specialităţi. Profesia se caracterizează printr-
un complex de cunoştinţe şi deprinderi practice necesare pentru îndeplinirea unui
volum de muncă într-un domeniu dat. Ea este determinată de caracterul produsului
muncii, recum şi de condiţiile de producere specifice unei anumite ramuri industriale.
Una din profesiile cerute în cadrul întreprinderilor industriale este profesia de inginer.
Diviziunea muncii în cadrul unei profesii determină specialitatea. Spre exemplu,
profesia de inginer se divizează pe specialităţi în felul următor: unginer-tehnolog,
inginer-mecanic, inginer-electric, inginer-schemotehnic, inginer-electronist ş.a.
Personalul întreprinderii mai poate fi divizat după nivelul de calificare.–
cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice necesare de a îndeplini lucrări de un anumit
grad de complexitate. Gradul de calificare caracterizează nivelul de complexitate al
lucrărilor pe care angajatul le poate îndeplini.
Clasificarea personalului intreprinderii industriale după criteriile menţionate are
un rol important din mai multe puncte de vedere, şi anume:
permite determinarea necesarului de personal pe categorii, profesii,
specialităţi şi grade de calificare în conformitare cu cerinţele procesului

163
 de producere, modul de organizare a acestuea precum şi modul de
dirijare cu întreprinderea;
permite determinarea modului şi surselor de asigurare a necesităţilor
întreprinderii în personal;
serveşte drept bază pentru determinarea formelor şi sistemelor de
remunerare, precum şi a fondului de salarizare.

9.2. METODELE DE EVIDENŢĂ A PERSONALUL ÎN CADRUL

ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE

Evidenţa personalului în cadrul unei întreprinderi industriale se duce sub formă

de personal scriptic, mediu scriptic şi de prezenţă. Personalul scriptic reprezintă toate
categoriile de personal încadrat permanent, sezonier sau prin cumul în cadrul unei
întreprinderi. Persoanele angajate la serviciu se întroduc în lista personalului scriptic
din ziua angajării. Către personalul scriptic al întreprinderii se atârnă atât personalul
care efectiv activează în cadrul întreprinderii, cât şi personalul absent din diferite
pricini.
Personalul scriptic al întreprinderi cuprinde:
Angajaţii, care sau prezentat la serviciu, inclusiv cei care n-au lucrat din
anumite pricini organizator tehnice;
Angajaţii, care se află în deplasări de serviciu, indiferent de durata
deplasării, în cazul când acestora li se păstrează remunerarea;
Lucrătorii, care se află în concedii planificate;
Femeile, care se află în concediu de maternitate, inclusiv femeile care se află
în concediu prevăzut de legislaţie pentru îngrijirea copiilor;
Angajaţii, care se află pe foaie de boală;
Persoanele, care sunt absente din cauza indeplinirii unor obligaţiuni de stat;

164
 Persoanele, care fac studii cu frecvenţă redusă, sau se află la instruire;
Persoanele angajate prin cumul pentru activitatea de bază a întreprinderii;
Persoanele, care activează la domiciliu, producând producţie din materia
primă a întreprinderii.
În cadrul oricării întreprinderi industriale are loc o mişcare de personal din
diferite pricini, fapt care înfluenţiază numărul personalului scriptic, făcându-l se difere
de la o perioadă la alta. Pentru a putea calcula anumiţi indicatori economici, evidenţa
personalului se efectuează sub formă de personal mediu scriptic. Personalul mediu
scriptic al perioadei raportate se determină ca raportul dintre suma personalului
scriptic pentru toate zilele calendaristice ale perioadei raportate, inclusiv zilele de
odihnă şi sărbătoare, către numărul zilelor calendaristice ale prerioadei raportate.
Numărul scriptic pentru zilele de odihnă şi sărbători se va echivala cu numărul scriptic
al personalului din ziua lucrătoare precedentă zilei de odihnă sau sărbătoare.
Exemplu: determinarea numărului mediu scriptic al personalului întreprinderii
Ziua lunii Personalul scriptic
1 255
2 254
3 249
4 256
5 sîmbătă 256
6 duminică 256
7 263
Ş.a.m.d
Total: 30 zile 6647 persoane

Suma personalului scriptic pentru toate zilele calendaristice ale lunii constituie 6647
persoane. Numărul zilelor calendaristice - 30 zile. Numărul personalului mediu scriptic constituie
222 (6647:30) persoane.
Numărul mediu scriptic al personalului trimestrial se determină ca raportul
dintre suma numărului mediu scriptic a fiecărei luni a trimestrului către 3.

165
 Exemplu: Numărul mediu scriptic în luna ianuarie a constituit 234 persoane, în februarie -
236 persoane, iar în martie – 244 persoane. Numărul personalului mediu scriptic în primul
trimestru a constituit 238 (714:3) persoane.
Spre deosebire de personalul scriptic, personalul de prezenţă indică câţi angajaţi
s-au prezentat la serviciu, la o dată concretă, din numărul total de angajaţi aflaţi pe
listă întreprinderii.

9.3. DETERMINAREA NECESARULUI DE PERSONAL

Îndeplinirea programului de producţie al oricării întreprinderi necesită un

anumit număr de personal de o componenţă corespunzătoare volumului de lucru şi
complexităţii acestuia. Pentru determinarea necesarului de personal fiecare
întreprindere utilizeză metodele cele mai adecvate atât specificului muncii, cât şi al
producerii.
Se deosebesc următoarele metode de determinare a necesarului de personal:
În baza manoperii;
În baza normei de muncă;
În baza normei de servire.
Selectarea metodei de determinare a necesarului de personal depinde în primul
rând de caracterul proceselor de producţie şi funcţiile de muncă, îndeplinite de către
lucrători la fiecare loc de muncă.
Necesarul de personal se determină pe fiecare categorie de personal separat.
Drept date iniţiale pentru determinarea necesarului de muncitori servesc: programul
de producţie, manopera unei unităţi de produs, fondul efectiv de timp al unui muncitor
şi coeficientul de îndeplinire a normei de producţie.
Necesarul de muncitori principali se determină în baza manoperei după
următoarea relaţie:

Nmp = Mpp / Fef * K (9.1.)

166
 Unde: Nmp – numărul muncitorilor principali.
Mpp – manopera programului de producţie,
Fef – fondul efectiv de lucru a unui muncitor,
K – coeficientul de îndeplinire a normelor de producţie.
Fondul efectiv de timp al unui muncitor se determină după după modelul
prezentat în tabelul 9.1.
Tabelul 9.1

Indicatorii Valoarea
zile Ore
Fondul calendaristic (Fc) 365 2920 (365*8)
Zile de odihnă şi sărbători (Zos) 111 888
Fondul nominal (Fn =Fc - Zos) 254 2032
Neprezentări la serviciu planificate (Ns): 61 568
Concedii planificate 28 224
Concedii pentru studii 20 160
Concedii de maternitate 16 128
Concedii de boală 7 56
Alte neprezentări prevăzute de - -
legislaţie
Fondul de prezentare (Fpr = Fn - Ns) 193 1464
Pierderi de timp pe parcursul schimbului 125
(Ps):
Neprezentări în baza învoirii 24
conducerii
8
Absenţe nemotivate
21
Staţionări neplanificate
24
Întârzieri la serviciu
16
Părăsirea locului de muncă înaintea
finisării schimbului

167
 Staţionări din cauza nerespectării 32
disciplinei de muncă
Fondul efectiv de timp (Fef = Fpr - Ps) 168 1339

Pentru determinarea necesarului de muncitori principali pe profecii şi grade de

calificare este necesar de determinat manopera programului de producţie deferenţiat
pe feluri de lucrări (profecii) şi grade de complexitate a lucrărilor (grade de calificare
a muncitorilor).
La unele sectoare necesarul de muncitori principali, încadraţi în îndeplinirea
unui fel concret de lucrări, se determină după relaţia:
Nmp = Ppl / Fef * K * Npr (9.2.)

Unde: Nmp – numărul muncitorilor principali,

Ppl – programul de producţie planificat în unităţi naturale,
Fef - fondul efectiv de lucru a unui muncitor,
Npr – norma de producţie planificată,
K – coeficientul de îndeplinire a normei de producţie.
Numărul muncitorilor auxiliari, precum şi numărul muncitorilor principali în
unele ramuri, se determină în baza normei de servire după relaţia:

Nma = Nlm* R * K / Ns (9.3.)

Unde: Nma – numărul muncitorilor auxiliari,

Nlm – numărul locurilor de muncă necesar de servit,
R – regimul de lucru al întreprinderii,
Ns – norma de servire pentru un muncitor,
K – coeficeientul de transformare a numărului de prezenţă în numărul
scripric de muncitori.

168
 Numărul personalului de prezenţă într-un schimb reprezintă numărul de
personal minim necesar pentru înderplinirea programului de producţie planificat.
Numărul de personal de prezenţă într-un schimb se determină după norma de timp,
norma de producţie şi norma de servire conform relaţiei:
Nps = PPs * Nt / Fef * K (9.4.)

Unde: Nps – numărul personalului de prezenţă într-un schimb,

PPs – programul de producţie necesar de îndeplinit într-un schimb,
Nt – norma de timp pentru o unitate de produs,
Fef – fondul efectiv de timp al unui muncitor,
K– coeficientul planificat de îndeplinire a normei de producţie.
Numărul conducătorilor, specialiştilor şi funcţionarilor se determină în baza
normei de conducere după relaţia:
Ncsf = (Nmp + Nma) / Nc (9.5.)

Unde: Ncsf – numărul conducătorilor,specialiştilor şi

funcţionarilor, Nmp – numărul muncitorilor principali,
Nma – numărul muncitorilor uxiliari,
Nc – norma de conducere.
Numărul conducătorilor, specialiştilor şi funcţionarilor determinat conform
relaţiei de mai sus se ajustează conform organigramei de conducere şi producere,
astfel determinânduse necesarul optim de conducători, specialişti şi funcţionari.
Necesarul de personal total pe întreprindere se determină în baza insumării
numărului de personal calculat pentru fiecare categorie separat.

9.4. PRODUCTIVITATEA MUNCII ŞI MODUL DE DETERMINARE AL EI

Productivitatea muncii reprezintă indicatorul care caracterizează gradul de

eficienţă a utilizării muncii vii, sau a personalului. Nivelul productivităţii muncii

169
poate fi caracterizat prin cantitatea de producţie fabricată într-o unitate de timp, adică
prin raportul dintre volumul de producţie către cheltuielile de timp necesare pentru al
produce. În dependenţă de raportul direct sau indirect al acestor valori (volumul de
producţie şi cheltuielile de timp) por fi determinaţi doi indicatori ai productivităţii
muncii:
Indicatorul direct - caracterizează volumul de producţie într-o unitate de
timp. Se determină după relaţia:
q = Q /( Nms (9.6)

Unde: q – productivittea muncii calculată după indicatorul direct,i

- cantitatea de producţie în unităţi naturale,
Nms - numărul personalului mediu scriptic.
Indicatorul indirect sau manopera unei unităţi de produs - caracterizează
cheltuielile de timp pentru a produce o unitate de produs. Se determină
după relaţia:

q = T (Q (9.7)

Unde: q – productivittea muncii calculată după indicatorul indirect,

T – cheltuelile de timp pentru producerea volumului de producţie, om-
ore
- cantitatea de producţie în unităţi naturale.
Metoda directă este metoda cea mai frecvent utilizată în întreprinderile
industriale pentru determinarea productivităţii muncii.
În dependenţă de modul de măsurare a volumului de producţie se deosebesc doi
măsurători ai productivităţii muncii şi anume:
măsurători naturali – volumul de producţie este determinat în unităţi
naturale de măsură;

170
 măsurători valorici – volumul de producţie este determinat în indicatori
valorici.
Măsurătorii naturali reflectă destul de obiectiv nivelul productivităţii muncii.
Totuşi posibilităţile de utilizare a lor sunt destul de constrânse. Ei se utilizează doar la
întreprinderile care produc un singur fel de producţie (întreprinderile ramurii
energetice, ramurii forestiere ş.a.).
Întreprinderile care produc o gamă largă de produse utilizează măsurătorii
valorici. Pentru a determina productivitatea muncii în baza măsurătorilor valorici se
utilizează indicatorul producţiei marfă sau volumul vânzărilor. Actualmente la
întreprinderile industriale din republică se determină productivitatea muncii
preponderent în baza volumului producţiei marfă. În întreprinderile din ţările cu o
economie de piaţă înalt dezvoltată, productivitatea muncii se determină în baza
volumului vânzărilor, deoarece anume volumul vânzărilor este indicatorul care
caracterizează rezultatele activităţii întreprinderii.
Productivitatea muncii în indicatori valorici se determină după relaţia:
q = VV (PM ) / Nms (9.8)

Unde: q – productivittea muncii calculată în indicatori valorici,

VV/PM – volumul vânzărilor sau volumul producţiei marfă
Nms – numărul personalului mediu scriptic.
O deosebită importanţă în economia de piaţă capătă determinarea productivităţii
muncii după valoarea adăugată. Acest indicator indică efortul propriu al colectivului
de muncă, pe de o parte, iar pe de alta gradul de competitivitate al întreprinderii.
Productivitatea muncii după valoarea adăugată se determină după relaţia:
q = VA / Nms (9.9)

Unde: q – productivittea muncii calculată după valoarea

adăugată, VA – valoarea adăugată,

171
 Nms – numărul personalului mediu scriptic.
La rândul său valoarea adăugată poate fi determinată prin două metode:
sustractivă şi aditivă. Potrivit metodei sustractive din valoarea producţiei matfă se
scad consumurile materiale directe. Relaţia de calcul a valorii adăugate conform
metodei sustractive este următoarea:

VA = PM −CMD (9.10)

Unde: VA –valoarea adăugată,

PM– producţia marfă,
CMD – consumurile materiale directe.
Metoda aditivă de determinare a valorii adăugate prevede insumarea
elementelor componente ale valorii adăugate şi anume:

VA = S + I +U + Do + Di + P (9.11)

Unde: VA –valoarea adăugată,

S – salariile şi contribuţiile la salarii,
– taxele şi impozitele indirecte,
U – uzura mijloacelor fixe,
Do – dobânzile,
Di – dividendile,
P - profitul.
Cu cât valoarea adăugată este mai mare cu atât activitatea întreprinderii este
mai stabilă.

Întrebări de recapitulare
Cum se divizează personalul În dependenţă de sfera de încadrare în activitatea
întreprinderii?

172
Numiţi principalele categorii de personal
Explicaţi diferenţa dintre muncitorii de bază şi muncitorii auxiliari
Ce reprezintă personalul inferior de servire?
Ce reprezintă profesia şi specialitatea
Cum se duce evidenţa personalului într-o întreprindere industrială?
Explicaţi modul de calculare a personalului mediu scriptic
Care este deosebirea dintre personalul de prezenţă de cel scriptic?
Numiţi principalele metode de determinare a necesarului de personal
Care este metodologia de determinare a numărului muncitorilor de bază?
Prezentaţi metodologia de determinare a numărului de muncitori auxiliari
Prezentaţi algoritmul de determinare a fondului efectiv de timp al unui muncitor
Cum se determină necesarul de muncitori principali încadraţi în îndeplinirea unui
fel concret de lucrări
14. Cum se determină numărul de personal după norma de servire?
Explicaţi modul de determinare a numărului de personal de prezenţă într-un schimb
Daţi definiţia productivităţii muncii
Care sunt măsurătorii productivităţii muncii?
Ce repretintă indicatorul direct şi indirect al productivităţii muncii?
Prezentaţi relaţia de calcul a productivităţii muncii după valoarea adăugată
Explicaţi importanţa determinării productivităţii muncii după valoarea adăugată.

173
CAPITOLUL 10
REMUNERAREA MUNCII ŞI REGLEMENTAREA EI

10.1. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL SALARIZĂRII

Actualmente, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica diferitor firme

din lume, se foloseşte o gamă foarte largă de termini, atunci când merge vorba de
plata pentru munca prestată, şi anume: recompensa personalului, salariul, retribuţia
muncii, remunerarea muncii, plata pentru munca prestată, premii, adausuri,
compensaţii, bonusuri şi altele. Indiferent care termen este folosit, cert este faptul, că
plata pentru munca prestată de angajaţii unei întreprinderi este un instrument
important al managementului prin care se influenţează eficienţa activităţii
întreprinderii. Un sistem de recompensă bine chibzuit contribue la motivarea şi
satisfacerea personalului, fapt care-l determină să muncească mai eficient. Iar o
muncă eficientă contribuie la creşterea performanţelor întreprinderii. De aici rezultă,
că orice conducător de întreprindere trebuie să facă o corelaţie între nivelul salariului
şi performanţele obţinute de angajat în timpul activităţii. La rândul său performanţa
poate fi înfluenţată de satisfacţia în muncă. Satisfacţia muncii poate genera
performanţă până la un anumit nivel, de la care este necesară stimularea creşterii
performanţei pentru a obţine creşterea satisfacţiei. Satisfacţia în muncă este corelată
cu motivaţia iar răsplata muncii se interpune între performanţă şi satisfacţie.
Recompensa plătită angajaţilor este înfluenţată în mod concret de mulţi factori
externi cadrului organizatoric respectiv.

174
 Primul factor care înfluenţiază mărimea recompensei este caracterul privat sau
public al întreprinderii. Acesta înfluenţează mărimea recompensei prin reglementările
existente la nivel de stat privind plata muncii.
Un alt factor care înfluienţează mărimea recompenselor este piaţa muncii unde
acţionează legea cererii şi a ofertei. În piaţa muncii cu un nuvel al şomajului înalt se
crează un excedent de ofertă ceea ce contribuie la scăderea salariilor. Totodată
disponibilizarea unei părţi a personalului din întreprinderi înfluenţiază în mod direct
creşterea productivităţii personalului rămas şi a salariilor lor.
La etapa actuală un factor semnificativ, care influenţiază sistemul de
recompense este preţul muncii pe plan internaţional. Anume asest factor astăzi
contribuie la migrarea personalului din ţările cu nivelul plaţii muncii mai redus către
ţările cu un nivel mai înalt. Migrarea temporară a personalului în cautarea unor locuri
de muncă mai platite duce la reducerea ofertei pe piaţa muncii, iar ca răspuns creşte
nivelul recompenselor.
Totuşi, este necesar de menţionat, că la nivel de firmă există o corelare strinsă
dintre recompensa pe care o poate oferi aceasta şi rezultatele financiare ale firmei.
Nici o firmă nu poate plăti mai mult decât constituie contribuţia angajatului la
rezultatele financiare atinse de ea.
Structura recompenselor este foarte diferită şi poate varia de la salarii direct
proporţionale productivităţii muncii până la salarii direct înfluenţate de vechimea în
muncă a angajatului. Recompensele pot fi atât directe cât şi indirecte. Astăzi devine
tot mai greu de afirmat că stimularea unei munci eficiente se datorează doar unui
nivel satisfăcător al recompenselor directe. Recompensele indirecte devin din ce in ce
mai influente asupra nivelului de eficienţă a activităţii personalului angajat cât şi
asupra eficienţii activităţii întreprinderii în întregime.
Astăzi atât personalul cât şi recompensele lui se află in centrul preocupărilor
strategice şi operative ale intreprinderilor. Odată realizată această perspectivă, se

175
modifică şi profilul cerinţelor in ceea ce priveşte sistemele moderne de remunerare şi
de determinare a timpului de muncă in direcţia unei mai mari flexibilităţi,
individualizări şi a unei orientări diferenţiate către atingerea obiectivelor stabilite, care
prevăd creşterea eficienţii întreprinderii.
Trecerea la economia de piaţă necesită schimbări esenţiale ale politicii
întreprinderii în domeniul remunerării personaşului.
Pentru ca salariul să acţioneze ca pârghie a stimulării creşterii economice, pe de
o parte, iar pe de alta ca sursă de venit şi de sporire a nivelului de trai, remunerarea
muncii trebuie:
să fie rezultatul intereselor agenţilor economici atât sub aspectul recompensării
pentru participare la muncă, cât şi pentru stimularea atingerii performanţelor
înalte ale întreprinderii;
să asigure o creştere a productivităţii muncii, acţionând ca factor de dezvoltare a
întreprinderii;
să asigure dependenţa mărimii salariului de calitate, competitivitate, performanţă
etc.
Formarea politicii în domeniul salarizării cuprinde o activitate complexă care
impune luarea în consideraţie a tuturor laturilor esenţiale ale salariului, a sarcinilor şi
funcţiilor sale de bază, a corelaţiilor acestuia cu cele mai diferite variabile economice
şi sociale.
Salariul are o dublă natură. El este considerat atât element principal al costurilor
suportate de firmă, cît şi ca venit principal obţinut de salariaţi. Pentru patroni, salariul
reprezintă o componentă principală a costurilor necesare pentru desfăşurarea
activităţii economice, iar pentru angajaţi este pur şi simplu preţul muncii, preţul
închirierii forţei de muncă, preţul serviciilor prestate de salariaţi. Deoarece salariul
constituie cel mai important element al costurilor de producţie pentru posesorul de
capital, minimizarea lui reprezintă o cerinţă esenţială pentru menţinerea şi, chiar

176
creşterea competitivităţii, capacităţii concurenţiale şi a viabilităţii întreprinderii pe
piaţă. Pe de altă parte, la formarea politicii organizaţiei în domeniul salarizării este
strict necesar de luat în consideraţie nevoile şi scopurile fundamentale ale oamenilor.
Întreprinderilor de azi le este specifică elaborarea propriilor politici în domeniul
salarizării, care stau la baza constituirii sistemelor de salarizare. Sistemul de salarizare
este unul din mijloacele care permite să se acţioneze asupra comportamentului
angajaţilor unei organizaţii pentru asigurarea bunului mers al acestea, precum este
considerat unul din mecanismele de armonizare a exigenţelor, obiectivelor şi
aşteptărilor contradictorii care intervin în funcţionarea organizaţiilor.
Obiectivul prioritar al oricărui sistem de salarizare este de a stabili o structură şi
un sistem de plată echitabil pentru toţi angajaţii în corespundere cu munca sau
activitatea lor şi cu nivelul de performanţă pe care îl ating.
Un sistem de salarizare adecvat noilor cerinţe ale economiei concurenţiale
trebuie să fie orientat spre anumite condiţii, şi anume:
să permită partenerilor sociali să ajungă la un acord stabil şi satisfăcător, care
să faciliteze adeziunea întregului personal la politica de salarizare
promovată;
agenţii economici trebuie să dispună de liberatatea necesară pentru elaborarea
propriului sistem de salarizare în raport cu forma de organizare, modul de
finanţare şi caracterul activităţii;
trebuie să fie fondat pe rezultatele individuale a angajaţilor, pe rezultatele
echipei sau colectivului din care fac parte sau pe realizările de ansamblu
ale organizaţiei;
trebuie să fie corect şi echitabil, iar salariaţii să perceapă acest lucru;
mărimea salariului pe care organizaţia este dispusă să-l plătească trebuie să
atragă, să motiveze şi să reţină personalul competent;

177
 în cadrul sistemului de salarizare, să se asocieze nivelul minim garantat al
salariului şi un nivel maxim etc.
Elaborarea oricărui sistem de salarizare impune luarea în consideraţie a anumitor
principii ce stau la baza salarizării personalului. Sunt cunoscute o multitudine de
princii, cele mai frecvent utilizate şi cu o implicare deosebită în elaborarea sistemului
de salarizare sunt următoarele:
Salariu egal pentru munca egală
Este unul din principiile de bază ale salarizării, deoarece oferă punctul de plecare
în determinarea salariului. Acest principiu a fost enunţat în articolul 23 (2) al
Declaraţiei Universale a drepturilor omului, unde se afirmă „ Toţi oamenii, fără nici
un fel de descriminare, au dreptul la un salariu egal pentru o muncă egală”.
Deasemenea în Legea salarizării a Republicii Moldova, articolul 3 este precizat că
„Salariul se stabileşte fără nici un fel de discriminare pe criterii de vîrstă, sex,
apartenenţă de rasă şi naţională, convingeri politice, confesiune şi stare materială”.
Acest principiu se reflectă prin faptul că salariul se stabilite pe astfel de criterii cum ar
fi: timpul lucrat, nivelul de pregătire profesională, precum şi condiţiile de muncă.
Salariul determinat în bază acestui principiu constituie cea mai bună garanţie de
stabilire a unor salarii echitabile.
Salarizarea în funcţie de piaţa muncii
Nivelul salariului în economia de piaţă este înfluienţat de cererea şi oferta pe piaţa
muncii. Cu cît cererea pe piaţa muncii este mai mare, cu atît nivelul salariului este mai
înalt, şi invers cu cît oferta este mai mare, cu atît nivelul salariul este mai mic. Cu alte
cuvinte, prezenţa pe piaţa muncii a multor cadre cu aceleaşi caracteristici, aceeaşi
specialitate etc. Duce la diminuarea nivelului de salarizare.
Salarizarea în funcţie de cantitatea muncii
Volumul de muncă realizat de un salariat poate fi măsurat prin cantitatea de
produse fabricate, prin numărul de ore efectiv lucrate. La baza acestui principiu stă

178
salariul în acord care este determinat de numărul de produse fabricate. Calculul lui se
face prin înmulţirea salariului pe unitate de produs la cantitatea de produse efectuate.
Salarizarea în dependenţă de numărul de ore efectiv lucrate stă la baza
determinării salarizării în regie. Calcularea acestui tip de salariu se face prin
înmulţirea salariului tarifar pe oră cu numărul de ore lucrate.
Salarizarea în funcţie de nivelul de calificare profesională
Acest principiu impune stimularea personalului pentru ridicarea în permanenţă a
nivelului său de pregătire, fiind necesar şi de folos atît pentru persoana dată, cît şi
pentru întreprindere. Calificarea pentru patron, cît şi pentru salariat reprezintă un
interes deosebit. Patronul este interesat de atragerea personalului cu o calificare
superioară, deoarece de la acesta se aşteaptă producerea unei valori mai mari pentru
firmă. Salariatul însă, va pretinde la un salariu mai mare, fiindcă valoarea produsă de
acesta este superioară valorii produse de un alt salariat cu un nivel de calificare
inferior.
Salarizarea în funcţie de calitatea muncii
Principiul de mai sus în majoritatea cazurilor satisface şi cerinţele faţă de
prestarea unei munci calitativ superioare, dar totuşi se pune accent pe construirea unui
sistem de salarizare bazat pe stimularea muncii de calitate superioară. Acest principiu
prevede anumite premii pentru obţinerea produselor de calitate superioară pe perioade
îndelungate sau alte premii speciale, exemplu ar putea servi lipsa rebutului. La fel este
necesară introducerea unor sancţiuni în cazul rebutului. Pentru obţinerea rebutului
total, angajatul fiind pedepsit nu va fi remunerat pentru producţia dată. Producerea
unui rebut parţial din vina angajatului este eliminat din timpul acestuia, care ne se
remunerează sau este plătit cu un salariu mai mic faţă de cel prevăzut în contractul
colectiv de muncă.
Salarizarea în funcţie de condiţiile de muncă

179
 În conceperea oricărui sistem de salarizare este necesar de a se ţine cont de
condiţiile în care se prestează munca, acordîndu-se salarii mai mari persoanelor ce
desfăşoară o activitate de muncă în condiţii mai grele. Ca exemplu poate servi munca
prestată în subteran, în condiţii nocive, dăunătoare, cu pericole şi riscuri de accidente
şi îmbolnăvire profesională. Munca grea necesită un consum mai mare de forţă de
muncă comparativ cu munca uşoară şi normală. Forţele depuse suplimentar trebuie
restabilite, potrivit legilor biologice. Deci salariul muncitorilor care prestează această
muncă trebuie să fi mai mare, încît diferenţa să reprezinte cheltuielile mai mari strict
necesare pentru reproducerea forţei de muncă. Aplicarea acestui principiu se reflectă
în sistemele de salarizare prin acordarea de sporuri pentru condiţiile grele şi nocive de
muncă, durata mai mică a zilei de muncă, numărul de zile de concediu sau zile
suplimentare de odihnă.
Caracterul confidenţial al salariului
Aplicarea acestui principiu înseamnă interzicerea comunicării altor persoane a
salariului angajaţilor întreprinderii respective. Pentru menţinerea acestui principiu în
contractele colective de muncă este prevăzută sancţionarea administrativă, prin
desfacerea contractului de muncă, a persoanelor cu atribuţii de serviciu care au acces
la salariile individuale ale personalului. Acest principiu dă posibilitatea de a păstra
confidelitatea salariilor individuale, cît şi a sistemului de salarizare pe întreprindere.

10.2. FORMELE ŞI SISTEMELE DE SALARIZARE UTILIZATE DE

INTREPRINDERILE INDUSTRIALE

Salariul reprezintă orice recompensă sau cîştig evaluat în bani, plătit angajaţilor
de către angajator sau de organul împuternicit de acesta, în temeiul contractului
individual de muncă, pentru munca efectuată sau care urmează a fi efectuată. Pentru
determinarea lui sunt utilizate diferite forme de salatizare care se utilizează cu diferite
sisteme. Formele şi sistemele de salarizare determină dependenţa mărimii salariului

180
de cantitatea şi calitatea muncii precum şi modul determinării lui în dependenţă
condiţiile de organizare a producerii şi rezultatele muncii.
Actualmente sunt cunoscute 2 forme de salarizare: acord şi regie care se
utilizează cu diferite sisteme (Fig.10.1.)

Formele de salarizare

Salarizarea în acord Salarizarea în regie

Sistemele de salarizare
Individual

Colectiv

acord direct regie simplă

acord cu prime regie cu prime

acord progresiv salarii de post

acord indirect regie contractuală

acord global

acord regresiv acord diferenţial

Fig. 10.1. Formele şi sistemele de salarizare

Alegerea formelor de salarizare revin patronului. În fiecare caz, patronul trebuie
să folosească acele forme de salarizare care corespund în cea mai mare măsură
condiţiilor tehnice şi organizatorice de producţie şi să contribuie la sporirea producţiei
şi productivităţii muncii, îmbunătăţirea calităţii producţiei, reducerea consumului de
materiale şi energie etc.
Salariul în acord este o formă de plată ce dipinde de rezultatele muncii, de
cantitatea producţiei obţinute, de volumul de muncă îndeplinit. Salarizarea în acord
stimulează, în primul rând, indicatorii cantitativi ai activităţii personalului. Această

181
formă de salarizare se utilizează prepondetent pentru sectoarele întreprinderii unde
prevalează munca manuală sau mecanizată, deoarece anume în aceste condiţii este cel
mai uşor de măsurat cantitativ şi caliatativ volumul de producţie, pe de o parte, iar pe
de alta de asigurat sporirea volumului de producţie şi de argumentat normele de
muncă. Salarizarea în acord se utilizează preponderent pentru determinarea salariului
muncitorilor principali şi muncitorii auxiliari, în cazul în care pentru aceştea pot fi
determinate norme de producţie.
În unele ţări industriale din Vest organizaţiile sindicale privesc negativ la forma
de salarizare în acord, considerând că ea determină dependenţa nivelului câştigului
muncitorului de capabilităţie lui individuale, astfel purtând un caracter de exploatare a
muncii vii.
Acestă formă de salarizare se grupează în diferite sisteme la baza carora stau
diferite criterii precum urmează:
Acord direct – retribuirea muncii se efectuează în funcţie de cantitatea de
produse sau servicii obţinute într-un interval de timp. Salariul cuvenit
muncitorilor se determină în baza tarifelor pe unitate de produs sau lucrare,
care reprezintă retribuirea muncii pentru o unitate de produs şi cantitatea de
produse fabricate într-o unitate de timp după relaţia:
n
(10.1.)
Sad = Ti * Nt * Q
i=1

Unde: Sad – salariul calculat prin acord direct, lei,

Ti – tariful pentru felul i de lucrări,
Nt – norma de timp pentru o unitate de produs,
Q – cantitatea de produse,
n – felurile de lucrări,
Acordul cu prime – partea de bază a salariului se calculează conform acordului
direct, partea suplimentară se stabileşte cu ajutorul cotei primei,

182
 care poate varia în funcţie de criteriile calitative şi cantitative alese. Salariul
lunar se stabileşte prin următoarea formulă:
Pr
Sap = Ti * Nt * Q * (1 + ) (10.2.)

i=1 100
Unde: pr – mărimea primei, %,
Ca regulă premierea se efectuează în cazul îndeplinirii sau supraîndeplinirii
sarcinilor de producţie, sporirii productivităţii muncii, reducerii manoperei producţiei,
îndeplinirii sarcinilor de producţie fără rebut ş.a.
Spre deosebire de acordul direct acordul cu prime îndeplineşte funcţia de motivare
suplimentară a personalului.
Acordul progresiv – partea de bază a salariului se calculează conform acordului
direct, partea suplimentară – în funcţie de îndeplinirea normelor de muncă
prin aplicarea coeficienţilor de majorare, care pot fi diferenţiaţi. Salariul
lunar se calculează prin următoarea relaţie:
n
Pr
(10.3.)
Sapr = Ti * Nt * Q * (1 + )*K
i=1 100

Unde: K – coeficientul de sporire a primei

Salariu în acord progresiv se aplică atunci când apare necesitatea sporirii
volumelor de producţie a unor anumite produse. Un rol deosebit îl are stabilirea
nivelului de realizare a sarcinilor de muncă peste care remunerarea se face după tarife
majorate. Poate fi temporar folosită în sectoarele-cheie de producţie, la un număr
restrâns de lucrări, etc. Aplicarea acestei forme de salarizare asupra tuturor angajaţilor
de la un anumit sector de producţie ar putea duce la rezultate nefavorabile pentru
întreprindere, deoarece creşte interesul pentru realizarea sarcinilor de muncă din punct
de vedere cantitativ fără a ţine seama de calitatea lor.
Acord indirect – se utilizează pentru retribuirea muncii personalului de servire,
ce creează condiţii pentru desfăşurarea normală a procesului de

183
 producţie din secţiile de bază. Esenţa acestei forme de salarizare constă în
faptul că mărimea salariului muncitorilor auxiliari depinde direct de
rezultatele muncii obţinute de muncitorii principali.
Neajunsul principal al acestui sistem constă în faptuş că nu există o legătură
directă între mărimea salariului şi eforturile depuse de muncitorii auxiliari, fapt care îi
demotivează.
Acord global – retribuirea muncii pentru un volum stabilit cu termen de
executare fixat, care prevede prime conform cotelor procentuale în cazul
îndeplinirii lucrărilor în termen redus. Este utilizată în cazul în care un
colectiv de salariaţi preia spre fabricare unele produse sau spre executare
unele lucrări exprimate în unităţi fizice. Salariul stabilit prin contract se
plăteşte integral după realizarea sau recepţionarea lucrărilor sau produselor
contractate. Prevede premierea muncitorilor pentru reducerea duratei de
execuţie a lucrărilor sau de îndeplinire a volumului de producţie contractat.
Se aplică în prioritate în construcţii, agricultură. Poate fi aplicat în cazul formei
contractuale de retribuire a muncii.
Acord regresiv - constă în faptul că la depăşirea normei de muncă salariul
creşte în proporţii mai mici faţă de cantitatea de produse confecţionate
suplimentar.
Acord diferenţial – muncitorii care îndeplinesc sau chiar depăşesc sarcina
normată sunt remuneraţi cu un salariu de încadrare majorat, în timp ce cei
care nu îndeplinesc sarcina normată sunt remuneraţi pe baza unui salariu de
încadrare redus/micşorat.
Salarizarea în regie – este forma de salarizare conform căreea salariul se calculă
în dependenţă de timpul lucrat, este cea mai simplă şi cea mai veche formă de
salarizare. De regulă, salarizarea în regie se aplică pentru remunerarea personalului de
conducere, specialiştilor şi funcţionarilor, muncitorilor auxiliari precum şi

184
muncitorilor principali în cazul în care este imposibil de determinat normele de
muncă pentru aceştea. De asemenea, se aplică la locurile de muncă, unde calitatea
produselor prezintă mai mare importanţă decât cantitatea lor.
Se aplică salarizarea în regie cu mai multe sisteme de salarizare cum ar fi:
Regia simplă– presupune retribuirea muncii în funcţie de timpul efectiv lucrat
şi a salariului tarifar pe o unitate de timp corespunzătoare categoriei tarifare
respective.
Regia cu prime – partea de bază a salariului se determină conform regiei simple
iar partea suplimentară - conform cotei primei, care poate fi diferenţiată în
funcţie de criteriile alese.
Salariul de funcţie – este mărimea lunară a salariului de bază stabilită pentru
conducători, specialişti şi funcţionari în depemdenţă de funcţia deţinută,
calificarea şi specificul ramurii. Poate conţine elemente de primă pentru
cantitatea şi calitatea muncii.
Salarizarea mixtă - această formă de salarizare este o îmbinare a salariului prin
acord şi regie. Salariul tarifar va fi calculat după timpul lucrat, iar salariul pentru orele
de supraprogram se vor calcula în acord.
Fiecare întreprindere industrială este în drept să determine de sinestătător
formele şi sistemele de salarizare utilizate pentru remunerarea personalului sau.
Regulile principale privind domeniul salarizării intreprinderea trebuie să le
reflecte în contractul colectiv de muncă, care se încheie în fiecare an între angajator şi
angajatii săi, drepturile şi interesele cărora sunt supravegheate de patronat sau
sindicate.

10.3. REGLEMENTAREA SALARIZĂRII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Reglementarea salarizării la etapa actuală în Republica Moldova se efectuează

prin Legea salarizării nr. 591-III, care a fost adoptată la 3 aprilie 2002. Conform

185
prevederilor capitolului 2 al prezentei legi statul reglementează salarizarea angajaţilor
din unităţile economice, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare
juridică, prin stabilirea mărimii salariului minim pe ţară, salariului tarifar pentru
categoria I de calificare a angajaţilor din unităţile cu autonomie financiară, în
prealabil negociat de către partenerii sociali.
Salariul minim se stabileşte şi se reezamineată în modul stabilit de legea 1432-
XIV din 28 decembrie 2000. Conform prezentei legi salariul minim reprezintă
mărimea minimă a retribuţiei, în lei, stabilită de către stat pentru o muncă simplă,
necalificată sub nivelul căreia patronul nu este în drept să plătească pentru norma de
muncă pe lună sau pe oră, îndeplinită de angajat. Retribuţia lunară a muncii
angajatului, care a lucrat norma timpului de muncă stabilită pentru o anumită perioadă
şi care şi-a onorat obligaţiile de serviciu sau normele de muncă, nu poate fi mai mică
decât mărimea stabilită a salariului minim. În salariul minim nu se includ adaosurile,
sporurile, plăţile de compensare şi stimulare.
Menţinerea cuantumului salariului minim este obligatorie pentru toţi agenţii
economici, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Acest
cuantum nu poate fi diminuat nici prin contractul colectiv de muncă, nici prin
contractul individual de muncă.
Conform Legii salarizării nr. 591-III, care a fost adoptată la 3 aprilie 2002,
Baza organizării salarizării o constituie sistemul tarifar, care include:
îndrumarul tarifar de calificare - o culegere de caracteristici de calificare a
profesiilor sau specialităţilor şi funcţiilor, clasificate în compartimente
pe unităţi de producţie şi feluri de ocupaţii, destinată pentru tarificarea
lucrărilor şi conferirea categoriilor (claselor) de calificare muncitorilor şi
specialiştilor;

186
 reţeaua tarifară - totalitatea categoriilor de calificare şi a coeficienţilor
tarifari corespunzători, prin intermediul cărora se stabileşte depenşenţa
directă a salariului de bază al muncitorilor de calificarea lor;
salariile tarifare – componenta de bază a sistemului tarifar ce determină
mărimea salariului de bază al muncitorilor de categoria de calificare
respectivă pe unitate de timp (oră, zi, lună);
coeficienţii tarifari – elemente ale reţelei tarifare care indică de câte ori
salariul tarifar pentru categoria II şi cele următoare ale reţeşei tarifare
este mai mate decât salariul tarifar pentru categoria I de calificare, al
cărui coeficient tarifar întotdeauna este egal cu 1,0.
salariul funcţiei – mărimea lunară a salariului de bază stabilită pentru
conducători, specialişti şi funcţionari în dependenţă de funcţia deţinută,
calificarea şi specificul ramurii.
Salariul tarifar pentru categoria I de calificare a reţelei tarifare este componenta
principală şi obligatorie a sistemului tarifar şi serveşte drept bază pentru stabilirea, în
contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, a salariilor
tarifare şi salariilor funcţiei concrete.
Salariul tarifar pentru categoria I de calificare (de salarizare) ca normativ ce
determină nivelul salarizării angajaţilor la nivel de unitate cu autonomie financiară,
pentru o perioadă concretă de timp, se stabileşte în mărime egală sau care depăşeşte
mărimea salariului minim pe ţară şi se legalizează prin negociere, în contractul
colectiv de muncă al unităţii, în mărime nu mai mică decât mărimea stabilită la nivel
naţional, ramural sau teritorial, după caz. Salariul tarifar pentru categoria I de
calificare (de salarizare) se reexaminează ori de câte ori este necesar, în conformitate
cu procedura stabilită în contractul colectiv de muncă şi în funcţie de condiţiile
economice concrete.

187
 Legea de asemenea reglementează sporurile de compensare pentru munca
prestată în condiţii nefavorabile, care se stabilesc în mărime unică pentru salariaţii de
orice calificare, care muncesc în condiţii egale în unitatea respectivă. Mărimea
concretă a sporurilor de compensare se stabileşte procentual faţă de salariul minim, în
funcţie de rezultatele atestării locurilor de muncă, în limitele de la 25% din salariul
minim pentru lucrări în condiţii grele şi nocive până la 50% din salariul minim pentru
lucrări în condiţii deosebit de grele şi deosebit de nocive. Sporurile de compensare se
plătesc muncitorilor pentru durata reală a muncii prestate în condiţii nefavorabile,
precum şi altor categorii de angajaţi pentru munca permanentă (nu mai puţin de 50%
din timpul de muncă) în condiţii nefavorabile.
Statul reglementează şi alte norme şi garanţii de salarizare cum ar fi:
normele specifice de salarizare – pentru munca peste orele de program;
în zilele de odihnă şi de sărbătoare; în timp de noapte; pentru timpul de
staţionare nu din vina salariatului; în caz de producere a rebutului nu din
vina salariatului; a salariaţilor sub vârsta de 18 ani cu o durată redusă a
zilei de muncă etc.
garanţiile pentru salariaţi – plata concediilor anuale; pentru timpul
îndeplinirii îndatoriirlor de stat sau obşteşti; pentru salariaţii trimişi să-şi
ridice calificarea sau pentru examen medical; în cazul transferării la o
altă muncă din necesităţi de producţie; în cazul transferării la o muncă
mai uşoară a femeelor gravide şi a fememelor care au copii în vârstă de
până la 3 ani; în cazul instruirii de producţie, reciclării şi însuşirii altei
profesii; pentru donatori etc.
alte norme, garanţii şi compensaţii pentru angajaţi stabilite de Codul
muncii şi de alte acte normative.
Sistemul de salarizare al oricărui agent economic în baza căruia se determină
salariile tarifare şi salariile de funcţie este reglementat de lejea salarizării şi se

188
stabileşte în dependenţă de forma de organizare juridică a întreprinderii, modul de
finanţare şi caracterul activităţii. Condiţiile principale de organizare a salarizării,
inclusiv cerinţele tarifare în conformitate cu profesia, funcţia şi gradul de calificare,
modul de tarificare a angajaţilor şi normele de muncă, se stabilesc la încheierea
contractelor de muncă. Salariile tarifare şi salariile funcţiei concrete, precum şi alte
forme şi condiţii de salarizare în întreprinderile aflate la autofinanţare se stabilesc prin
negocieri colective sau individuale între angajatori (persoane juridice sau fizice) şi
slariaţi sau reprezentanţi ai acestora, în funcţie de posibilităţile financiare ale
angajatorilor, şi se fixează în contractele colective de muncă, iar în cazul în care
aceste contracte lipsesc – în contractele individuale de muncă. Modificarea salariilor
tarifare şi a salariilor de funcţie, prevăzute în contractele colective de muncă, poate fi
efectuată la cererea părţilor contractante. În ceea ce priveşte rducerea salariilor tarifare
sau a salariilor de funcţie aceasta poate fi efectuată doar după expirarea termenului de
valabilitate a contractului colectiv de muncă, dat nu mai înainte de expirarea unui an
de la data stabilirii lor.

10.4. DETERMINAREA FONDULUI DE SALARIZARE ÎN CADRUL

ÎNTREPRINDERII INDUSTRIALE

Cheltuielile întreprinderii industriale pentru forţa de muncă, ca regulă, nu se

limitează doar la plata salariului propriu zis. Aceste cheltuieli mai cuprind cheltuielile
pentru protejarea socială a angajaţilor, asigurarea lor cu spaţiu locativ, plata
impozitelor generate de utilizarea forţei de muncă şi altele. Întreprinderea industrială
achită impozite pentru asigurările sociale, în fondul de pensii precum şi pentru
asigurările medicale.
Pentru a asigura remunerarea personalului la timp orice întreprindere industrială
planifică un fond de salarizare care reprezintă suma plăţilor monetare şi costul plăţilor
naturale pentru munca prestată de către angajaţi în baza contractului de muncă. În

189
 componenţa fondului de salarizare al muncitorilor intră diferite elemente cum ar fi
(vezi fig. 10.2):
Fondul de slarizare tarifar care include plata muncii pentru muncitorii
remunereţi în acord şi în regie,
Fondul de salarizare orar care cuprinde fondul de salarizare tarifar şi
adaosuri pentru abaterile de la condişiile normale de lucru,
Fondul de salarizare zilnic care include fondul de salarizare zilnic şi adaosuri
pentru munca peste program, recompense pentru timpul de staţionare nu
din vina salariatului, recompense în caz de producere a rebutului nu din
vina salariatului.
Fondul de salarizare lunar (anual) care cuprinde fondul de salarizare zilnic şi
recompense pentru staţionări zilnice.
Plata muncii anuale conform tarifelor
Fondul tarifar
Plata muncii peste program conform
tarifelor
Adaosuri conform acordului premial-
progresiv
Adaosuri pentru
abaterile de la condişiile
Adaosuri conform acordului premial
normale de lucru

Premii pentru angajaţii plătiţi în regie

Fondul orar de Adaosuri pentru munca în orele de noapte

salarizarere sau/şi în condiţii nocive

Adaosuri pentru îndeplinirea de către

muncitori suplimentar a funcţiei de
brigadir

Adaosuri pentru munca Adaosuri pentru instruirea ucenicilor

peste program
Plata orelor suplimentare a salariaţilor sub
Recompense pentru vârsta de 18 ani cu o durată redusă a zilei de
muncă
timpul de staţionare nu Fondul zilnic de
salarizare Plata orelor suplimentare pentru fememelor
din vina salariatului
care au copii în vârstă de până la 3 ani

Recompense în caz de Plata concediilor anuale 190

producere a rebutului nu
din vina salariatului
Compensări pentru concediile neutilizate
 Fig.10.2 Structura fondului de salarizare

Pentru determinarea fondului de salarizare în întreprinderile industriale pot fi

utilizate una din următoarele trei metode:
Determinarea fondului de salarizare în baza normativelor privind salariul pe
unitate de produs. Fondul de salarizare se determină după relaţia:
n
(10.4)
FS = NSi * Qi
=1

unde: Fs – fondul de salarizare, lei

NSi - normativul de salariu pentru o unitate de produs de sortimentul i,
lei Qi – volumul anual de producţie de sortimentul i.
Determinarea fondului de salarizare în baza normativului de sporire a
fondului de salarizare pentru fiecare procent de creştere a volumului de
producţie. Fondul de salarizare se determină după relaţia:
FS = FSb + FSb(NS * Sp) /100% (10.5)
unde: FSb – fondul de salariu al anului de bază, lei

191
 NS – normativul de sporire a salariului pentru fiecare procent de creştere
al volumului de producţie,
Sp – sporul volumului de producţie, %.
Determinarea fondului de salarizare în baza numărului de angajaţi pe fiecare
categorie separat.
Calcularea fondului de salarizare pe fiecare categorie de personal industrial
productiv include determinarea fondului tarifar, orar, zilnic, lunar şi anual (vezi
fig,10.3).
Deoarece adaosurile sunt reglementate de lege în mărimi procentuale faţă de
salariul tarifar, pentru a determina fondul de salarizare lunar sau anual este necesar de
determinat fondul tarifar pentru toate categoriile de lucrători.

Remunerarea Remunerarea Adaosuri până Adaosuri până la Adaosuri până

în acord, în regie, la fondul orar, fondul zilnic, la fondul lunar,
FTac FTr Ao Az Al

Fondul tarifar,
FTt = FTac + FTr

Fondul de salarizare orar,

FSor = FTt + Ao

Fondul de salarizare zilnic,

FSz = FSor + Az

Fondul de salarizare lunar (anual),

FSl = FSz + Al

Fig.10.3 Componenţa fondului de salarizare lunar

Fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în acord se determină după relaţia:

Ftarma = Mpp * tm (10.6)
unde: Ftar ma – fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în acord, lei,

192
 Mpp manopera programului de producţie, ore normate,
tm – tariful mediu, determinat ca mediu ponderat, lei/oră.
Fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în regie se determină după relaţia:
Ftarmr = Fef * tm * Nmr (10.7)
unde: Ftar mr – fondul tarifar pentru muncitorii remuneraţi în regie, lei,
Fef – fondul efectiv de timp pentru un muncitor, ore
tm – tariful mediu, determinat ca mediu ponderat,
lei/oră, Nmr – numărul muncitorilor remuneraţi în regie.
Fondul salariilor de post pentru angajaţii remuneraţi în regie (personal de deservire, conducători, specialişti,
funcţionari, personalul de pază) se determină reeşind din salariul mediu lunar al categoriei date, numărul de luni
lucrătoare în an (11) şi numărul de personal de categoria corespunzătoare după relaţia:
n (10.8)
Fspost =Smli *12 * Ni
i =1

unde: Fspost – fondul salariilor de post lunare pentru angajaţii remuneraţi în

regie, lei
Smli – salariul de post mediu lunar, calculat ca mediu ponderat, care vor
lua în consideraţie toate adaosurile prevătute de legislaţie pentru categoria de
personal i, lei,
12 – numărul de luni în an,
Ni – numărul angajaţilor remuneraţi în regie de categoria i.
Fondul de salarizare se determină pentru o lună, un trimestru şi an. Evidenţa lui
la întreprindere se efectuează pe fiecare categorie de personal separat, deaceea în
scopuri de analiză pot fi evidenţiate fondul de salarizare orar, zilnic, lunar şi anual.
Tot în scopuri de analiză care furnizează informaţii pentru luarea deciziilor
manageriale mai poate fi determinat:
Salariul mediu pe oră după relaţia:

193
 FSo (10.9)
Smo =
Nom − ore
unde: Smo– salariul mediu orar, lei
FSo – fondul de salariu orar pe întreprindere,
lei Nom-ore – numărul de om ore lucrate.
Salariul mediu zilnic după relaţia:
0 FSz (10.10)
Smz
Nom − zile
unde: Smz– salariul mediu zilnic, lei
FSz – fondul de salariu zilnic pe întreprindere,
lei Nom-zile – numărul de om zile lucrate.

Salariul mediu lunar după relaţia:

0 FSl (10.11)
Sml
Nms
unde: Sml– salariul mediu lunar, lei
FSl – fondul de salariu lunar pe întreprindere, lei
Nms – numărul personalului industriial productiv mediu scriptic.

Întrebări de recapitulare
Ce reprezintă politica de salarizare a întreprinderii industriale?
Explicaţi dubla natură a salariului în cadrul întreprinderii
care este obiectivul primar al oricărui sistem de salarizare?
Către care conţiţii trebuie să fie orientat un sistem de salarizare adecvat
noilor cerinţe ale economiei concurenţiale?
Care sunt principiile de bază luate în consideraţie la elaborarea unui sistem
de salarizare?
Daţi difiniţia salariului

194
Numiţi formele şi sistemele de salarizare
Ce reprezintă salariul în acord?, iar cel în regie?
Cum se determină salariul în acord direct?
10. Cum se determină salariul în acord cu prime şi în acord progresiv?
În baza la ce documente se efectuează reglamentarea salaritării în Republica
Moldova la etapa actuală?
Ce include sistemul tarifar?
Numiţi sporurile la salariu reglementate prin lege
14. Explicaţi felurile de salariu şi difirenţele dintre ele
Numiţi cele trei metode de determinare a fondului de salarizare
Prezentaţi modul de determinare a fondului tarifar pe categoriile de
muncitori
Explicaţi componenţa fondului de salarizare lunat
Prezentaţi modul de calcul al fondului salariilor de post pentru angajaţii
remuneraţi în regie.
Prezentaţi relaţia de calcul al salariului mediu orar
Explicaţi modul de determinare al salariului mediu zilnic
Numiţi modul de determinare al salariului mediu lunar.

195
CAPITOLUL 11

COSTUL DE PRODUCŢIE ŞI METODELE DE

DETERMINARE
11.1. COSTUL DE PRODUCŢIE: ESENŢA ECONOMICĂ ŞI FELURILE

In economia de piaţa, costul constituie un instrument economic extrem de util

in fundamentarea si adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul si
structura producţiei, mărimea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea
tehnologica etc. Atunci când efectele sau rezultatele variantelor de proiect sunt egale,
criteriul de alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
Totodată, se manifesta tendinţa de calculare a costului in cele mai diferite structuri ale
activităţii; astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie in general, ci si costul
de distribuţie, costul muncii, costul instruirii, informaţiei, administraţiei, timpului,
datoriei (împrumutului).
Costul serveşte drept instrument important în determinerea performanţelor
întreprinderii. Calcularea costului are drept scop identificarea cauzelor şi nu doar
transferul acestuia asupra unui obiect de cost. Orice manager de întreprindere
presupune măsurarea costurilor şi a performanţelor, precum şi gestionarea acestora.
Orice activitate economică este ghidată de costuri, deoarece în fiecare activitate
are loc un consum de resurse şi astfel trebuie să se cunoască mărimea cheltuielilor
efectuate sau necesare şi să se acţioneze în direcţia reducerii lor.
Întreprinderile industriale, in activitatea pe care o desfăşoară, atrag si utilizează
şi ele factorii de producţie – munca, natura si capitalul. Expresia băneasca a
consumurilor factorilor de producţie utilizaţi pentru producere si desfacerea
bunurilor economice se numeşte cost de producţie. Cunoaşterea nivelului, structurii si

196
dinamicii costului este indispensabilă producătorului pentru desfăşurarea unei
activităţi optime.
Costul este un indicator calitativ al activităţii economice. Relaţia dintre
mărimea costului şi mărimea rezultatelor obţinute exprimă nivelul eficienţei cu care
se utilizează resursele implicate în obţinerea produsului. Nivelul costului este un reper
pentru procesul decizional, deoarece mărimea lui este invers proporţională cu
mărimea profitului.
Costul de producţie este un indicator economic important pentru firmele
producătoare cu o sferă largă de utilizare. La baza obţinerii unui bun, stau resursele.
Dat fiind faptul că acestea sunt limitate decizia de a produce un bun economic
presupune renunţarea la utilizarea unor resurse într-un scop alternativ. Din acest
considerent, toate costurile sunt costuri de oportunitate.
Costul de producţie constituie criteriul principal de fundamentarea deciziilor
întreprinzătorilor privind asimilarea in fabricaţie a noilor produse. Numai prin
estimare simultana cât mai exactă a cheltuielilor de producţie si a preţului prezumtiv
de vânzare al mărfurilor se poate aprecia daca veniturile obţinute vor depăşi
cheltuielile si se va obţine rata de rentabilitate acceptabila. De aceea, calcularea
costului de producţie se impune a se face înainte de a se trece la producţia propriu-
zisa, ca o componenta esenţiala a proiectului tehnico-economic.
Costul de producţie este si un indicator de referinţa a nivelului eficientei
economice. Urmărirea nivelului real al cheltuielilor de producţie oferă agenţilor
economici posibilitatea să cunoască volumul factorilor de producţie consumaţi si
eficienta lor, comparativ cu normele de cheltuieli prevăzute sau cu nivelul
consumurilor realizate de câtre firmele concurente. Prin toate acestea, costurile
stimulează întreprinderile la inovaţie, sa ridice calitatea lucrătorilor, sa organizeze
ştiinţific producţia si munca, sa gospodăreasca cu eficientă maximă factorii de
producţie.

197
 Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, corespunzătoare
consumului de factori de producţie, pe care agentul economic le efectuează pentru
producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau prestarea de servicii. De aici rezultă
că:
Costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de
factori materiali şi umani în producţia de bunuri;
Costul de producţie include în sine tot ceea ce înseamnă cheltuială suportată
de către producţie, atât pentru producerea cât şi pentru desfacerea lor;
Costul de producţie asigură exprimarea bănească a cheltuielilor,
independent de mărimea şi importanţa lor, permite aducerea la un
numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi pe
această bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor;
Costul de producţie este un indicator economic cu o largă sferă de utilizare;
calcularea sa se face la nivelul tuturor agenţilor economici;
Costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţă de oglindire
a calităţii activităţii agentului economic. El serveşte drept criteriu de
fundamentare a obţiunilor şi deciziilor fiecărui producător iar criteriul de
alegere a variantei optime îl reprezintă nivelul mai scăzut al costului.
In sistemul conceptelor economice care se folosesc în ţările cu economie de
piaţă, costul de producţie ocupa un loc deosebit de important, prin funcţiile pe care le
îndeplineşte. În cadrul întreprinderilor industriale, costul îndeplineşte o serie de
funcţii economice şi sociale:
Funcţia de măsurare şi evaluare a activităţii economice. Aceasta constă în
măsurarea, cu ajutorul cheltuielilor, a producţiei şi a veniturilor

198
 rezultate, precum şi comensurarea corelaţiilor necesare între eforturile
depuse şi efectele obţinute.
Funcţia de optimizare – presupune asigurarea şi determinarea celui mai mic
cost care revine la un nivel maximum de producţie.
Funcţia de control şi reglare – evidenţiază modul de fundamentare şi de
adoptare a deciziilor economice.
Costurile pot fi de mai multe feluri:
În dependenţă de locul apariţiei cheltuielilor se deosebesc:
costul tehnologic – insumează toate consumurile generate de efectuarea
procesului tehnologic (consumuri directe de materiale şi consumuri
directe privind retribuirea muncii);
costul de secţie – reprezintă costul tehnologic plus consumurile indirecte;
costul de producţie – repretintă costul de secţie plus cheltuielile generale şi
adnimistrative;
costul total – reprezintă costul de producţie plus cheltuielile comerciale.
În dependenţă de perioada de calculare a costului se deosebesc:
costul normativ – este costul calculat după anumite normative la etapa de
elaborare a unor produse sau tehnologii noi;
costul planificat – reprezintă costul calculat pentru perioada de planificare;
costul efectiv – este costul calculat pentru perioada raportată şi reflectă
consumurile şi cheltuielile efective ale întreprinderii.
În dependenţă de purtătorul costului (obiectul de calculaţie) se deosebesc:
0 costul vânzărilor;
1 costul producţiei fabricate (costul producţiei marfă);
2 costul pe unitate de produs.

199
 După natura lor:
0 cost de exploatare (oreraţional) – sunt generate de realizarea
obiectivului de activitate al întreprinderii (fabricarea bunurilor),
1 cost financiar - este generat de pierderile de creanţe, diferenţele
nefavorabile ale cursului valutar, dobânzile curente ş.a.,
2 cost excepţional- este determinat de o activitate care iese din
normalitate sau apare cu o fercvenţă redusă.
După caracterul lor:
0 cost evident – reflectă resursele consumate care se regăsesc ca
atare în evidenţa contabilă a întreprinderii,
1 cost ascuns – sunt acele costuri pe care întreprinderea efectiv le-a
suportat, dar care n-au fost înregistrate în sistemul ei de evidenţă
(costul noncalităţii, al deteriorării imagenii întreprinderii pe piaţă
ş.a),
2 cost de oportunitate – reprezintă valoarea ocaziei pierdute.

11.2. CLASIFICAREA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR

Orice întreprindere industrială, indiferent de mărime şi felul de proprietate

pentru aşi desfăşira cu succes activităţile planificare implică diferite resurse care se
referă la consumuri sau la cheltuieli.
Consumurile reprezintă resurse consumate pentru fabricarea produselor şi
prestarea serviciilor în scopul obţinerii unui venit. După cum se observă din definiţie,
consumurile se caracterizează prin faptul că:
evaluează mărimea diferitor resurse consumate,
indică legătura cu procesul de producţie în întregime sau cu o parte
componentă a acestuia,

200
 se transformă în stocuri dacă nu sunt atribuite către producţia fabricată
într-o anumită perioadă de timp.
Consumurile pot fi grupate după mai multe principii:
În dependenţă de modul de identificare pe un anumit produs se deosebesc:
0 consumuri directe – consumuri care pot fi identificate nemijlocit pe un
anumit produs. Se deosebesc: (a) consumuri directe de materiale –
valoarea materiei prime, materialelor, semifabricatelor, utilizate la
fabricarea produselor care în mod substanţial intră în componenţa
acestora şi se includ direct în costul producţiei finite; (b) consumuri
directe privind retribuirea muncii –consumuri privind remunerarea
muncitorilor, incluse în mod direct în costul produselor finite.
1 consumuri indirecte – consumuri care nu pot fi identificattedirect pe un
anumit produs. Consumurile indirecte de producţie sunt consumurile
aferente deservirii şi conducerii subdiviziunilor de producţie care nu pot
fi incluse în mod direct în costul produselor finite şi se repartizează
conform unor metodologii speciale.
În dependenţă de modul de modificare al volumului de producţie consumurile se
grupează în:
0 consumuri variabile – consumuri care se modifică în raport cu volumul
producţiei în aceeaşi direcţie,
1 consumuri constante – consumuri care rămân constante într-un anumit
deapazon de modificari, indiferent de modificările volumului de
producţie.
În dependenţă de raţionalitatea consumurilor se deosebesc:
0 consumuri de producere raţionale – consumuri aferente unui anumit
volum de producţie de o calitate dinainte determinată, condiţionată de o
tehnologie şi organizare raţională a procesului de producţie,

201
 1 consumuri de producere neraţionale – consumuri care apar drept urmare
a utilizării unei tehnologii sau a unei organizări a procesului de producţie
neraţionale (rebut, pierderi cauzate de staţionari neplanificate ale
utilajului ş.a.).
În dependenţă de modul de control şi reglementare se deosebesc:
0 consumuri reglementate – consumuri mărimea cărora depinde de
deciziile unor manageri de un anumit nivel,
1 consumuri nereglementate – consumuri mărimea cărora nu este
înfluenţată (nu depinde) de deciziile managerilor de orice nivel,
2 consumuri controlate – consumuri nivelul cărora poate fi controlat de
către lucrătorii întreprinderii (normele de consum, mărimea pierderilor
ş.a.),
3 consumuri ne controlate – mărimea lor nu poate fi controlată de
lucrătorii întreprinderii (nivelul preţurilor la materiile prime,
reglementarea salarizării din partea statului, tarifele la utilităţi, mărimea
impozitelor ş.a.).
Cheltuielile reprezintă toate cheltuielile şi pierderile perioadei care se deduc din
venit la calcularea profitului (pierderii) perioadei de gestiune. Ele se clasifică în:
cheltuieli ale activităţii operaţionale – cheltuieli aferente desfăşirăeii
activităţii de bază a întreprinderii,
cheltuieli ale activităţii de investiţii – cheltuieli şi pierderi aferente scoaterii
din funcţiune a activelor pe termen lung,
cheltuielile activităţii financiare - cheltuieli rezultate din modificarea
mărimii şi structurii capitalului propriu şi împrumuturilor,
cheltuieli ale perioadei de gestiune – includ cheltuielile legate de
comercializarea bunurilor fabricate, cheltuieli administrative, de
deservire şi de organizare a producerii,

202
 cheltuieli anticipate – sunt acele cheltuieli care apar în perioada de gestiune,
dar aferente perioadelor viitoare (spre exemplu plaţile în avans aferente
chiriei).

11.3. COMPONENŢA CONSUMURILOR ŞI A CHELTUIELILOR

Conform Stabdardului naţional de contabilitate nr.3 „Componenţa consumurilor

şi cheltuielilor întreprinderii” la întreprinderile industriale in componenţa
consumurilor, care se reflectă în costul de producţie a produselor finite şi a producţiei
în curs de execuţie se includ următoarele articole (fig.11.1):
Consumuri directe de materiale. În aceste consumuri se includ în primul rând
materiile prime şi materialele care constituie baza producţiei fabricate;
articolele accesorii şi semifabricatele care se supun prelucrării de mai departe;
valoarea serviciilor cu caracter productiv prestate de terţi; consumul de
combustibil de toate tipurile consumat pentru efectuarea procesului
tehnologic; a energiei de toate felurile consumată în scopuri tehnologice, de
transport şi alte scopuri de producere.

Componenţa
consumurilor

Consumuri directe
Consumuri directe Consumuri indirecte de
privind retribuirea
de materiale producţie
muncii

Materii prime şi Retribuţia pentru Cheltuieli de întreţinere

materiale
Articole accesorii,
semifabricate
Servicii prestate de
terţi cu caracter de
producţie
munca prestată a mijloacelor fixe cu
efectiv destinaţie productivă
Remunerarea Cheltuieli de întreţinere
zilelor de odihnă a mijloacelor destinate
pentru munca ce protecţiei mediului 203
depăşeşte durata
normală a timpului Uzura mijloacelor fixe
 Fig. 11.1 Componenţa consumurilor
Consumuri directe privind retribuirea muncii. Aceste consumuri includ
consumurile aferente retribuirii muncii personalului incadrat în producţia de
bază a întreprinderii pentru munca prestată efectiv şi calculată în baza
tarifelor în acord, salariilor tarifare şi salariilor funcţiei, inclusiv premiile şi
alte sume plătite sub formă de stimulente şi compensare; remunerarea zilelor
de odihnă acordate salariaţilor pentru munca ce depăşeşte durata normală a
timpului de lucru în cazul când în întreprindere munca este organizată prin
metoda de cart; sumele plătite sub formă de adaosuri prevătute de legislaţie;
remunerarea, în conformitate cu legislaţia, a concediilor legale de odihnă şi
a celor suplimentare şi alte feluri de retribuţii acordate salariaţilor.

204
 Consumuri indirecte de producţie. Către aceste consumuri se atribuie
consumurile care sunt aferente efectuării procesului de producţie.

Totodată, aceste consumuri nu pot fi atribuite la un fel de produs concret. Ele

sunt comune pentru toate felurile de produse fabricate în întreprindere şi includ:
salariile muncitorilor auxiliari încadraţi în procesul de producţie şi ale personalului
administrativ din subdiviziunile de producţie, inclusiv premiile şi adaosurile conform
legislaţiei; cheltuielile de întreţinere a mijloacelor fixe cu destinaţie productivă şi
aflate în stare de lucru, a mijloacelor destinate protejării mediului ambiant, a
mijloacelor tehnice de comandă referitoare la procesul de producţie; uzura mijloacelor
fixe cu destinaţie productivă şi aobiectelor de mică valoare şi scurtă durată;
amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producţie; cheltuieli cu
perfecţionarea procesului de producţie, îmbunătăţirea calităţii producţiei producţiei
fabricate; valoarea materialelor utilizate în procesul de producţie care nu pot fi
atribuite direct la un fel de produs anumit; cheltuielile de asigurare a condiţiilor
normale de muncă, a tehnicii securităţii şi a pazei; cheltuieli de deplasare a salariaţilor
încadraţi nemijlocit în procesul de producţie precum şi alte cheltuieli prevăzute de
legislaţia în vigoare.
În timp ce consumurile se referă la produsele fabricate de întreprindere,
indiferent de stadiul lor de finisare (produse finite sau în curs de execuţie) şi modul de
atribuire a consumurilor (direct sau indirect) în costul lor, cheltuielile se referă la o
anumită perioadă - perioada în care s-au produs. Ele cuprind următoarele tipuri de
cheltuiele (fig.11.2):
Cheltuielile activităţii operaţionale ale întreprinderii. Aceste cheltuieli
includ costul vânzărilor şi cheltuielile perioadei de gestiune.
În costul vânzărilor se includ consumurile directe de materiale, consumurile
directe privind retribuirea muncii şi consumurile indirecte.

205
 Cheltuielile perioadei de gestiune constau din cheltuielile comerciale,
cheltuielile generale şi administrative şi alte cheltuieli operaţionale.
Cheltuielile comerciale sunt considerate cheltuielile de vânzare a produselor
finite şi cuprind: cheltuieli de ambalare; cheltuieli de transport-expediere a produselor
finite, inclusiv taxele vamale; costul certificării şi a declaraţiilor vamale în cazul
exportării mărfurilor; serviciile de marketing, reclamă, participare la expoziţii,
cercetările de piaţă; cheltuielile de întreţinere a unităţilor de comerţ şi altele.
În componenţa cheltuielilor generale şi administrative se includ cheltuielile
privind retribuirea muncii personalului de conducere a întreprinderii, inclusiv premiile
şi recompensele în corespundere cu legislaţia în vigoare; contribuţiile pentru
asigurările sociale şi cele medicale, fondul de pensii, fondul de stat de plasare în
câmpul muncii; ajutorul material acordat salariaţilor; intreţinerea, uzura şi reparaţia
mijloacelor fixe cu destinaţie administrativă, a obiectelor de mică valoare şi durată
scurtă; cheltuieli poştale şi de telegraf;

206
 Cons umurimate rialedirecte

Consum uridirecteprivindretribuiream uncii

Costul
vânzărilori
Consumu riindirecte

Ch eltu ielicom er ciale

operaţionale

Cheltu ielig en eraleşiad min istrativ e

gestiune
Cheltuielile activităţii

Cheltuielile
perioadei de
Altecheltuie lioperaţionale

Ch eltu ielcu ie şir eac tiv elo rn em ar e,m at eri alep e term en lu ng ,fin an cia rep et erm en lu ng
investiţii

Cheltuieli dinreevaluareaacti velorpeterm enlung

Cheltuielile activităţii de
cheltuielilor

Cheltuieli aferentepart icipaţi il orînalteîntreprinderi

Componenţa

Chelt uielipri vindoperaţi ilecupărţi lelegart e

Fig.11.2. Componenţa cheltuielilor

financiare

Ch eltuieli p ri vind platarev ed en ţelo r

Cheltuielile activităţii

Ch eltu ielp riv in daren dafin an ci ară a ctiv elo rm at eri al ep etrm en lu ng

Chelt uielipri vinddiferenţeledecuesvalutar

Chelt uielipri vinddiferenţeledecuesvalutar

Pierderi excepţionale

Chelt uielipri vinddiferenţeledecuesvalutar

207

Cheltuieli privinddif erenţeledecuesvalutar

transportului auto de serviciu; cheltuieli privind deplasarea personalului administrativ;
cheltuieli în scopuri de caritate şi sponsorizare; cheltuieli de întreţinere şi exploatare a
staţiilor de telefoane, instalaţiilor de dispecerat; cheltuieli privind paza obiectelor
administrativ gospodăreşti şi asigurarea securităţii antiincendiare a acestora; cheltuieli
pentru cercetările ştiinţifice, pentru invenţii şi raţionalizări cu caracter de producţie,
efectuarea lucrărilor experimentale, confecţionarea mostrelor în baza invenţiilor şi
alte cheltuieli.
Alte cheltuieli operaţionale includ cheltuielile care nu pot fi raportate nici la
cheltuielile comerciale, nici la cheltuielile generale şi administrative (plata dobânzilor
aferente creditelor bancare pe termen lung şi termen scurt, vânzarea activelor curente,
amenzile, penalităţile, producţia rebutată şi alte cheltuieli).
Cheltuielile activităţii de investiţii. Aceste cheltuieli sunt generate de
scoaterea din funcţiune a activelor pe termen lung şi cuprind următoarele cheltuieli:
privind ieşirea activelor nemateriale; privind ieşirea activelor materiale pe termen
lung; privind ieşirea activelor financiare pe termen lung şi altele.
Cheltuielile activităţii financiare sunt generate de modificarea mărimii şi
structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii şi cuprind
următoarele cheltuieli: arenda financiară a activelor materiale pe termen lung,
diferenţele de curs valutar,alte cheltuieli ale activităţii financiare.
Pierderile excepţionale apar ca rezultat al avenimentelor sau operaţiilor
rare şi netipice, nelegate de activitatea financiar-economică a întreprinderii industriale
şi includ: pierderile provocate de calamităţile naturale; pierderile rezultate din
perturbările politice; pierderile ocazionale de modificarea legislaţiei Republicii
Moldova.

208
11.4. CALCULAŢIA COSTULUI PRODUSELOR FABRICATE

Cuvântul calculaţia provine de la „calculatio” ceea ce în limba latină înseamnă

numărare. Calculaţia reprezintă un sistem de calcule cu ajutorul cărora se determină
costul producţiei fabricate ori comercializate, costul pe unitate de produs ori costul
pe anumite subdiviziuni ale întreprinderii.
Procesul de calculaţie a costului include delimitarea consumurilor şi a
cheltuielilor între producţia finită şi producţia în curs de execuţie; evaluarea deşeurilor
şi a rămăşiţelor; determinarea cheltuielilor care se referă la producţia finită;
repartizarea consumurilor indirecte pe feluri de produse precum şi calcularea costului
pe unitate de produs.
Principalii purtători de cost în cadrul întreprinderilor industriale sunt: volumul
vânzărilor; volumul produselor fabricate şi fiecare unitate de produs prevăzută de
sortimentul planificat.
Indicatorul costului vânzărilor la întreprinderile industriale se determină printr-
un calcul special bazat pe datele calculaţiei costului produselor fabricate în perioada
de gestiune, ţinând cont de modificarea stocului iniţial şi final de produse finite.
Calculaţia costului produselor fabricate este obligatorie pentru întreprinderile
industriale. Conform prevederilor sandardului naţional de contabilitate nr.3 calculaţia
costului produselor fabricate în perioada de gestiune se efectuează după modelul
prezentat în tabelul 11.1.
Acest model de calculare a costului produselor fabricate îşi găseşte reflecţia în
Formularul statistic 5C „Costul producţiei fabricate”.
Clasificarea cheltuielilor conform modelului prezentat în tabelul 11.1 permite
de a determina structura costului producţiei fabricate, care este înfluenţată puternic de
specificul ramurii din care face parte întreprinderea şi permite determinarea măsurilor
îndreptate spre optimizarea ei.

209
 Tabelul 11.1
Calculaţia costului produselor fabricate în perioada de gestiune
Indicatorul Nr. rândului Suma
Cheltuieli directe de materiale:
Stocuri de materii prime şi materiale la începutul 1 x
perioadei de gestiune
Achiziţionarea materiilor prime şi materialelor 2 x

Total: materii prime şi materiale destinate 3 (1+2) X

procesului de producţie

Stocuri de materii prime şi materiale la finele 4 X

perioadei de gestiune

Materii prime şi materiale utilizate în procesul de 5 (3+4) X

producţie

Cheltuieli directe privind retribuirea muncii 6 X

Cheltuieli indirecte de producţie:

Materiale 7 x
Retribuţii 8 x
Uzura mijloacelor fixe 9 x
Amortizarea activelor nemateriale 10 x
Chiria 11 x
Deplasări 12 x
Cheltuieli de întreţinere şi reparare a mijloacelor 13 x
fixe, asigurări obligatorii

Total cheltuieli indirecte de producţie 14 (7 +…+13) X

Cheltuieli de producţie 15 (5 +6+14) X

Se adaugă: producţia în curs de execuţie la 16 X

începutul perioadei de gestiune

Se scade: producţia în curs de execuţie la finele 17 X

perioadei de gestiune

Costul produselor fabricate 18 (15+16+17) X

210
11.5. CALCULAŢIA COSTULUI PE UNITATE DE PRODUS

Calculaţia costului pe unitate de produs în întreprinderile industriale are mai

multe semnificaţii şi anume:
permite determinarea marjei de contribuţie pentru fiecare unitate de produs
care mai apoi serveşte drept bază informativă pentru a lua decizii
referitor la sortimentul produs de întreprindere;
serveşte derept bază pentru determinarea preţului pe unitate de produs;
permite de a aprecia profitabilitatea/rentabilitatea unei unităţi de produs.
Pentru calcularea costului pe unitate de produs sunt utilizate următoarele
articole de cost:
Consumuri de materiale directe:
0 materie primă şi materiale de bază,
1 materiale auxiliare,
2 piese accesorii şi semifabricate.
Deseuri şi pierderi:
0 utilizabile,
1 neutilizabile.
Energie şi combustibil în scopuri tehnoligice:
0 energie electrică şi termică achiziţionată din afară,
1 toate felurile de energie produsă de însăşi întreprindere.
Consumuri directe privind retribiurea muncii:
0 salariul de bază al muncitorilor principali,
1 salariul suplimentar,
2 contribuţiile pentru asigurarea socială.
Consumuri indirecte
Cheltuieli generale şi administrative

211
 Cheltuieli comerciale
Alte cheltuieli.
Pentru calcularea fiferitor feluri de cost pe unitate de produs consumurile şi
cheltuielile se clasifică pe articole de cost conform locului de apariţie şi destinaţiei lor
precum este reflectat în tabelul 11.2:
Tabelul 11.2
Gruparea consumurilor şi cheltuielilor pe feluri de cost
Nr.
Articole de cost Feluri de cost
d/o
1. Materii prime şi materiale de
bază
2. Deşeuri utilizabile
3. Piese accesorii şi semifabricate
4. Toate felurile de energie Costul de secţie
utilizată în scopuri tehnologice Costul de
pe unitate de
5. Salariul de bază al muncitorilor producţie pe Costul total pe
principali produs
6. Salariul suplimentar al unitate de unitate de
muncitorilor principali produs produs
7. Toate felurile de contribuţii la
salariul muncitorilor principali
8 Consumuri indirecte
9. Cheltuieli generale şi
administrative
10. Alte cheltuieli
11. Cheltuieli comerciale

Calculele pe diferite articole ale costului se efectuează în mod diferit: (i)

articolele 1-7 se determină pe unitate de produs în mod direct; (ii) articolele 8-11 se
determină sub formă de deviz şi apoi se repartizează pe unitate de produs conform
bazei de repartizare aleasă de întreprindere. Baza de repartizare este factoreul care se
utilizeată pentru repartizarea (alocarea) costurilor indirecte pe obiecte de cost, spre
exemplu – o unitate de produs.

212
 Calculul articolelor de cost care se determină în mod direct se efectuează în
felul următor:
Materilei prime şi materiale de bază se calculează ca produsul dintre norma
de consum şi preţil de achiziţie pe unitate de măsură a fiecărui fel de
materie primă consumată pentru producerea unei unităţi de produs care
serveşte drept obiect de calculaţie. Preţul de achitiţie include preţul de
cumpărare şi cheltuielile de transportare echiziţionare.
Deşeurile se deduc din costul meteriilor prime şi materialelor principale.
Mărimea deşeurilor utilizabile se determină ca produsul dintre norma
tehnologică şi preţul de comercializare (utilizare), iar a deşeurilor
neutilizabile – ca produsul dintre norma tehnologică şi preţul de achiziţie
a materiei prime.
Piesele accesorii şi semifabricatele se determină în felul următor: piesele
accesorii şi semifabricatele procurate din afara întreprinderii se
determină ca produsul dintre norma de consum pe unitate de produs şi
preţul de achiziţie; semifabricatele produse de însăţi întreprindere se
determină ca produsul dintre norma de consum şi costul de producţie al
întreprinderii (sau preţul stabilir de întreprindere).
Toate felurile de energie consumată în scopuri tehnologice se determină ca
produsul dintre consumul tehnologic necesar pentru efectuarea
procesului de producţie şi tariful de achiziţie (în cazul achiziţie energiei
din afara întreprinderii) sau preţul calculat de întreprindere (în cazul
producerii energiei în cadrul întreprinderii).
Salariul de bază al muncitorilor principali se determină în baza tarifelor şi
normelor de producţi sau de timp. În acest articol de cost se includ toate
adaosurile la tarif prevăzute de legislaţie.

213
 salariul suplimentar se determină proporţional salariului de bază reieşind
din mărimea suplimentelor obligatorie de achitat conform legislaţiei.

Contribuţiile la salariu se determină proporţional salariului de bază şi cel

suplimentar în baza ratelor de defalcare prevăzute de legislaţie pentru
anul de calculaţie.
Repartizarea articolelor de cost (indirecte) pe unitate de produs se efectuează
după următorul algoritm:
se determină devizul consumurilor indirecte, al cheltuielilor generale şi
administrative, al cheltuielilor comerciale şi al altor cheltuieli;
se selectează baza de repartizare pentru fiecare articol de cost în parte. Drept
bază de repartizare pentru consumurile indirecte şi cheltuielile generale şi
administrative poate servi salriul de bază al muncitorilor principali, iar
pentru cheltuielile comerciale şi alte cheltuile – costul de produsţie pe
unitate de produs;
se deternimă coeficientul de repartizare al articoleor de cost indirecte ca
raportul dintre devizul de cheltuieli şi baza de repartizare;
se determină mărimea articolului de cheltuieli pe unitate de produs
multiplicând coeficientul la baza de rapartizare pe unitate de produs.
Exemplu.
O întreprindere industrială produce trei feluri de produse în următoarele cantităţi:
produsul A -20000 articole; produsul B – 22000 articole şi produsul C – 30000 articole.
Salariul de bază pentru un artilol constituie: pentru produsul A – 115 lei/art, pentru produsul B –
125 lei/atr şi pentru produsul C – 128 lei/art. Consumurilor indirecte conform devizului de
cheltuieli constutuie 14126000 lei.
Pentru a determina mărimea consumurilor indirecte pe o unitate de produs de sortimentul
A,B,C acestea se vor repartiza proporţional salariului de bază. Pentru aceasta se va determina
fondul de salariu de bază total pe intreprindere:

214
 Sb =20000*115+22000*125+30000*128 = 8890000 (lei)
Se determină coeficientul de repartizare a consumurilor indirecte ca raportul dintre devizul
consumurilor indirecte la salariul de bază al muncitorilor principali:
K =1 4126000:8890000=1,59
Se determină mărimea consumurilor indirecte pe un articol de fiecare sortiment ca produsul
dintre salariul de bază pe unitate de produs şi coeficientul de repartizare. Consumurile indirecte pe
unitate de produs vor constitui:
pentru o unitate de produs A
115*1,59=182,85 lei/art
pentru o unitate de produs B
125*1,59=198,75
lei/art
pentru o unitate de produs C
128*1,59=203,52 lei/art

11.6. METODE ACTUALE DE CALCULARE A COSTULUI COMPLET

La mijlocul anulir 20 caracteristicile mediului economic au pus în centrul

atenţiei firmelor costul de producţie. Metodele existente pentru calcularea lui nu mai
satisfăceau din punct de vedere a asigurării performanţelor înalte. Deaceea a apărut
necesitatea utilizării unor metode noi de calculare a costului de producţie printre care
pot fi enumerate:
1. Metoda ABC (Activity Based Costing)
Această metodă îşi trage originea din cercetările efectuate la începitul anilor ’60
în cadrul grupului General Electric, care a depus eforturi pentru a obţine informaţie
mai pertinentă pentru dirijarea costurilor.
Mai târziu (în anii ’80) bazele metodei ABC au fost fundamentate de profesorul
Robin Cooper de la Harvard Business School, iar finalizarea şi răspândirea
principiilor de bază ale metodei date au fost efectuate de către organismul CAM-I şi
Michael Porter, autorul „lanţului valoric”. Ultemul a demonstrat că în orice lanţ
valoric, cheltuielile indirecte deţin ponderi importante începând cu cercetare-

215
 dezvoltare, design, producţie şi continuând cu marketingul, distribuţia şi serviciul-
clienţi, iar înţelegerea comportamentului lor este de o importanţă deosebită în
determinarea costului complet.
La bază metodei ABC este pus conceptul de „activitate” care reprezintă
ansamblul de persoane, tehnologii, materii prime şi metode ce conduc la realizarea
unui produs.
Activităţile unei întreprinderi pot fi grupate în:
activităţi legate de producţia şi comercializarea produselor;
activităţi legate de forma de organizarea internă a întreprinderii;
activităţi legate de produsele şi capacităţile de producţie existente în
întreprindere.
Conform acestei metode fiecare activitate este consumatoare de resurse, iar
produsele sunt concretizarea realizării şi interacţiunii diferitelor activităţi. Cu alte
cuvinte orice produs este un consumator de activităţi.
Sistemul ABC se bazează pe identificarea tuturor activităţilor care au fost
desfăşurate cu resursele întreprinderii pentru a obţine un produs anumit. După
identificarea activităţilor se determină costul lor. Pentru a calcula costul pe purtători
de cost este necesară identificarea cauzei costului - numită inductor de cost sau factor
de cost (cost driver). Inductorii de activitate reprezintă partea inovatoare a sistemului
ABC. Ca şi în cazul metodologiei clasice unele activităţi au aport direct la formarea
produsului iar altele sunt activităţi comune care trebuiesc repartizate (alocate) la mai
multe produse.
Potrivit metodei ABC pentru determinarea cheltuielilor indirecte sunt necesare
de parcurs următoarele etape (fig, 11.3):

Total cheltuieli

Cheltuieli Cheltuieli indirecte

directe 216

Identificarea Secţia 1 Secţia 2 Secţia 3 Secţia 4

cheltuielilor pe
Sursa: A Burlaud, C. Simon citat de Maria Niculescu – Diagnostic Global Strategic, Ed. Economica, 1997, pag.195

Fig. 11.3 Schema de formare a costului pe produs potrivit metodei ABC

identificarea centrelor de analiză şi a activităţilor asociate fiecăruia;

identificarea inductorilor de cost pentru fiecare activitate;
regruparea activităţilor care au acelaşi inductor de cost într-un „centru de
regrupare”. Costul unitar se va determina ca raportul dintre totalul
cheltuielilor unui centru de regrupare la numărul de inductori de cost
asociat acstui centru;
- costul pe unitate de produs se va determina prin insumarea cheltuielilor
directe cu cele ale inductorilor de cost provenind din centrele de
regrupare necesare obţinerii produsului finit.

217
 În ciuda faptului că principiul de bază al metodei ABC îl constituie repartizarea
mai fină a cheltuielilor indirecte pe purtători de cost, în întreprinderi unde pentru
obţinerea unei unităţi de produs sunt implicate foarte multe activităţi metoda dată nu
este rezonabilă.
Această metodă practic nu este utilizată de întreprinderile industriale din
Republica Moldova.
2. Metoda costului normativ
Această metodă este bazată pe elaborarea costului normativ în baza anumitor
norme şi normative care sunt cunoscute la începutul unei perioade calendaristice cu
scopul de a determina abaterile de la ele pe parcursul ciclului de producţie. Această
metodă poate fi utilizată pentru determinarea costului de producţie în întreprinderile
în care producerea este organizată după tipul producţiei în masă sau serie mare.
Această metodă este destul de binevenită pentru întreprinderile din industria
prelucrătoare.
Esenţa economică a metodei date constă într-aceea că pentru determinarea
costului efectiv este utilizat costul normativ şi indicele de abatere al fiecărui articol de
cheltuieli determinat în baza înregistrărilor contabile.
Costul complet pe unitate de produs se determină în baza următoarei relaţii:

Cr = Cn An (11.1)
unde: Cr – costul real, lei
Cn – costul normativ, lei
An – abaterea de la normă sau normativ
- economie, iar (-) – supraconsum (supracheltuieală).
Drept abetere de la normă sau normativ este considerată atât economia, cât şi
supraconsumul de materii prime şi materiale, piese accesorii, salarii şi alte articole de
cheltuieli, inclusiv şi acele care au fost condiţionate de substituirea unor materale,

218
reglementarea nivelului de salarizare, abateri care nu au fost condiţionare de procesul
tehnologic.
La întreprinderile industriale ale unor ramuri (undustria uşoară, industria
mobilei) la care normele de consum planificate sunt foarte aproape de cele efective,
pentru calcularea costului efectiv pot fi utilizate calculaţiile planificate.
3. Metoda costului standard
La începutul secolului XX necesitatea controlului costului de producţie a
devenit o cerinţă impusă de două momente: (i) de creşterea activităţii de producţie
datorită creşterii mărimii unităţilor economice; (ii) de concurenţa crescândă pe plan
mondial. Pentru a face faţă lucrurilor drept soluţie a fost implementarea unui sistem
bazat pe aşa numitul cost standard.
Economistul R.H Garrison difeneşte standardul ca o normă sau o referinţă
utilizată în măsurarea performanţei. Principiul de bază al metodei date
constă în elaborarea anumitor standarde necesare de atins, verificarea modului în care
aceste stabdarde au fost atinse (determinarea mărimii abaterii), analiza şi obţinerea
informaţiei în baza căreia se vor lua decizii în scopul îmbunătăţirii desfăşurării
procesului de producţie.
Determinarea abterilor costului real de la cel standard se efectuează în baza
următoarelor relaţii de calcul:
Ag = Qr * Cr − Qs * Cs (11.2)
unde: Ag – abaterea generală
Qr şi Qs – cantitatea reală şi cantitatea standard,
Cr şi Cs - costul real şi costul standard.
În scopul determinării influenţei factoriale pot fi determinate abaterile de
cantitate şi abaterile de preţ după cum urmează:

Ac = (Qr − Qs) * Cs (11.3)

219
 şi

Ap = (Cr − Cs) * Cr (11.4)

Această metodă are anumite avantaje cum ar fi:
este destul de simplă – standardele nu sunt înfluenţate de factorul timp,
odată elaborate pot fi revizuite doar atunci când nu mai corespund
realităţii;
este destul de simplă – nu se necesită colectarea informaţiilor referitoare la
costul unitar;
grad inal de responsabilitate al personalului.
Totodată metoda are şi neajunsuri printre care am putea enumera următoarele:
necesită timp îndelungat pentru implementare;
poate genera anumite conflicte privind resposabilităţile referitoare la abateri
atunci când limitele centrelor de responsabilitate nu sunt clar stabilite;
este destul de dificil de stabilit anumite satndarde pentru activităţile de
cercetare-dezvoltare, comerciale, formare a personalului ş.a.
4. Metoda pe comenzi
Această metodă este binevenită pentru întreprinderile la care producţia este
organizată după tipul ceriilor mici sau individual, întreprinderi la care se produc
produse complicate cum ar fi ramura constructoare de maşini, sau în cazul producerii
mostrelor şi partidelor experimentale.
La utilizarea acestei metode, drept obiect de calculaţie serveşte o comandă
concretă care include un număr concret de unităţi de produse. Costul real al comenzii
se determină doar după executarea ei. Modelul de calcul al costului conform acestei
metode este prezentat în fig. 11.4.

Total cheltuieli de producţie

220
Comanda 1 Comanda 2 Comanda 3
 Fig. 11.4 Determinarea costului de producţie conform metodei bazate
pe comenzi

Conform metodei bazate pe comenzi toată documentaţia primară este codată,

indicându-se numărul (codul) comenzii. Evidenţa cheltuielilor se efectuează pe secţii
de producţie si pe fiecare articol de cheltuieli. Costul efectiv pe unitate de produs de
determină numai după executarea comenzii ca raportul dintre cheltuielile efective
pentru realizarea comenzii către mărimea comenzii (numărul de produse executate).
La fel pot fi determinate cheltuielile pe fiecare articol de cheltuieli în parte.
Metoda dată trebuie combinată cu metoda costului normativ, fapt care va
furniza informaţiile necesare pentru efectuarea analizei nivelului costului pe comenzi,
de a determina mărimea abaterilor şi de a evidenţia pricinile.
5. Metoda etapelor
Această metodă poate fi utilizată de către întreprinderile care utilizează aceeaşi
materie primă pentru întreaga gamă de produse fabricate şi un proces tehnologic
omogen în care predomenă procesele fizico-chimice şi termice de transformare a

221
 materiei prime în produs finit, continuu şi în care pot fi evidenţiate faze concrete. Ca
exemplu pot servi procsele de producţie ale industriei alimentare, în industriaa
chimică, inclusiv în industriile în care materia primă se prelucrează complex.
Drept fază poate fi considerată o totalitate de operaţii tehnologice executate
consecutiv în urma cărora se obţine un produs care are o finalitate. Drept exemolu
poate servi obţinerea unui semifabricat care poate fi utilizat la următoarea fază pentru
a produce produse finite. În industria de conserve drept fază poate servi procesul de
obţinere a sucului - semifabricat şi a boştinei şi include operaţiile de la spălarea
merelor până la presarea lor; în industria de textile drept fază poate fi considerată
filatura în urma căreia se obţine fitul brut ş.a. În figura 11.5 este prezentată schema de
calculare a costului complet pe unitate de produs conform metodei pe etape.
Costul complet pe unitate de produs conform metodei etapelor se determină ca
raportul dintre costul total pe intreprindere, care include costul materiei prime şi
costul prelucrării la fiecare etapă către cantitatea de erticole fabricată.

Costul
Etapa 1
materiei
prome

Costul Costul total

prelucrării pe
întreprindere
Total
Cost complet pe
unitate de produs
Costul
Etapa 2 prelucrării Cantitatea de articole
fabricată

Costul
Etapa 3 prelucrării

Fig.11.5 Formarea costului complet pe unitate de produs după metoda

etapelor

222
 Această metodă se mai foloseşte la calcularea costului produselor prelucrării
complexe a amteriei prime. În acest caz la etapa la care din materia primă se obţin mai
multe produse, atât costul materiei prime cât şi costul prelucrării se divizează pe
produsele obţinute.

Întrebări de recapitulare
Prezentaţi definiţia costului
Explicaţi semnificaţia costului pentru determinarea performanţelor
întreprinderii
Ce reprezintă costul de producţie?
Numiţi şi descrieţi funcţiile costului
Numiţi princiăalele principii de clasificare a costurilor
Prezentaţi clasificarea costurilor
Daţi definiţia consumurilor
Prezentaţi clasificarea consumurilor
Daţi definiţia cheltuielilor
Prezentaţi tipilogia cheltuielilor
Ce reprezintă cheltuielile de perioadă?
Prezentaţi componenţa consumurilor directe de materiale
Prezentaţi componenţa consumurilor directe privind retribuirea
Explicaţi componenţa consumurilor indirecte
Ce reprezintă cheltuielile operaţionale şi care este componenţa lor
Explicaţi ce reprezintă cheltuielile investiţionale şi financiare
Formulaţi definiţia calculaţiei costului

223
 Prezentaţi modelul de determinare a costului producţiei fabricate
conform prevederilor CNC nr.3
Prezentaţi gruparea consumurilor şi acheltuielilor pe feluri de cost
Explicaţi algoritmul de repartizare a consumurilor indirecte pe unitate de
produs
21. Cun se repartizează cheltuielile comerciale?
22. Numiţi principalele metode de calculare a costului complet
Explicaţi esenţa metodie ABC costing
Explicaţi metoda de determinare a costului complet conform metodei pe
comenzi
Explicaţi esenţa metodei de calculare a costului complet în baza utilizării
etapelor de producţie.

CAPITOLUL 12

PREŢUL ŞI POLITICA DE PREŢ A ÎNTREPRINDERII

12.1. NOŢIUNEA DE PREŢ ŞI FUNCŢIILE LUI

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central in ştiinţa economică. El reprezintă

problema cea mai complicată şi controversată a vieţii economice. Aceasta, pentru că
in el sunt coagulate toate categoriile şi componentele sistemului de interese:
individuale şi de grup: producători-consumatori; vanzători-cumpărători; naţionale-
internaţionale etc. De altfel, neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la
microeconomie) ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului.

224
 Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La intrebarea „ce
măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca
teorii ale preţului.
In teoria clasică preţul işi are suportul (substanţa) in valoarea economică a
bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de
producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora.
Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria conform
căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi
raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea in care el se află comparativ cu cererea
solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atat mai mari cu cat utilitatea
marginală este mai mare şi el este mai rar.
Dacă la clasici, preţul exprimă, in principal, condiţiile de producţie ale mărfii,
modul in care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie;
producătorul este „dirijorul” preţului, la neoclasici, preţul este determinat de condiţiile
pieţei, de modul in care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală;
rolul decisiv in formarea şi evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost
elaborată in prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, in principal, Şcolii de la
Cambridge. Această teorie pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt
opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar dau explicaţii incomplete şi soluţii parţiale
privind valoarea economică şi preţul.
In ultimă instanţă, preţul este determinat atat de consumul de factori de
producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma
consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării
ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de
vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii. Astfel, în
condiţiile economiei de piaţă preţul apare ca un instrument de legătură dintre

225
consumatori şi producători, ca un mecanism care asigură echilibrul dintre cerere şi
ofertă. Preţul repretintă expresia valorică a mărfurilor (produselor, lucrărilor sau
serviciilor). Cu alte cuvinte spus, preţul este cantitatea (suma) de bani, pe care
consumatorul o plăteşte producătorului pentru o marfă. Totodată, preţul este
categoria economică cu ajutorul căreea poate fie estimată utilitatea unui bun.
In viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi
cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi
determină nivelul şi dinamica preţului. Factorii preţului in condiţii de concurenţă
conform teoriei contemporane a pot fi reperezentaţi în felul următor (fig. 12.1):
Studierea preţului, cunoaşterea conţinutului economic şi al mecanismului
formării lui în procesul schimbului liber de mărfuri capătă o importanţă
Percepţia asupra Preţ unitar Consumul de factori
uti lităţii marginale costul marginal

Cumpărătorul PIAŢA Producătorul

Agent al Agent al
cererii ofertei

Figura 12.1 Factorii preţului în condiţiile economiei de piaţă

deosebită pentru fundamentarea şi stabilirea politicii de preţ a întreprinderii. Preţul
este pârghiea economică care poate influenţa decizia consumatorului de a procura un
bun oarecare. Prin aceasta, preţul înfluenţează activitatea economică şi rezultatele
financiare ale producătorului. Importanţa preţuluui mai poate fi caracterizată prin
faptul că el stabileşte structura şi volumul de producţie, fluxurile materiale,
distribuirea masei de mărfuri.
Preţul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:

226
 funcţia de evidenţă – în ea se reflectă cheltuielele de muncă pentru producerea
şi comercializarea unui bun, se evaluează rezultatele şi cheltuielile
producerii;
funcţia de stimulare – se utilizează pentru dezvoltarea şi stimularea spiritului de
economisire, sporirii eficienţei producerii, creşterii calităţii producţiei,
promovării inovaţiilor graţie profutului pe care aceasta îl asigură pentru
întreprindere;
funcţia de redistribuire – conţinutul ei poate fi explicat prin faptul că în unele
preţuri se includ accize, taxa pe valoarea adaugată şi alte impozite indirecte,
care mai apoi sunt defalcate de către intreprindere în buget;
funcţia de reglare – modificarea preţului cauzează atât modificarea cererii cât şi
a ofertei. Când pe piaţă este exces de ofertă preţurile scad, generând o
reducere a producerii de bunuri, şi invers – când cererea este mare preţurile
cresc, generând o creştere a producerii de buniri;
funcţia de informare - are o mare incarcatura informationala, el informează
agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi nevoi.
Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi
invers. Nivelurile de preţuri sunt in ultimă instanţă scale, trepte cu ajutorul
cărora se măsoară gradul de raritate: cu cat preţul este mai ridicat, cu atât
respectivul bun are un potenţial mai insuficient in raport cu nevoile.

12.2. METODELE DE FORMARE A PREŢULUI

Metodele de formare a preţului reprezintă procedeul de calculare a preţului la

mărfuri precum şi a tarifelor pentru servicii şi lucrări.Principalele elemente ale
preţului sunt următoarele:
Elementele preţului
Costul total al Profitul Impozite Adaosul Adaosul
mărfii producătorului indirecte intermediarilor comercial (cost,
(accize, TVA (cost, profit, TVA profit, TVA
227
Preţul cu ridicata al
producătorului
 Fig. 12.2 Elementele preţului
Actualmente sunt cunoscute şi se practică diferite metode de formare a
preţurilor care, în linii generale, pot fi grupate în două categorii (fig.12.3):
metode bazate pe costuri
metode bazate pe parametrii calitativi (parametrii tehnico-economici).
Metodele bazate pe costuri cuprind metodele costului total, al costului ctandard,
a cheltuielilor directe şi a cheltuielilor directe standard.
Metoda costului total – aceasta metodă prevede includerea în preţ a tuturor
costurilor pe unitate de produs indiferent de originea lor.
Preţul pe unitate de produs se determină după relaţia:
P = Ct + Pr (12.1)
unde: P – preţul
Ct – costul total

Metode de formare a preţului

Metode bazate pe costuri Metode bazate pe parametrii

calitativi
Metode bazate pe costuri
totale
Metoda preţului ponderat

Metode bazate pe costul

standard 228
Metoda scorului
Metode bazate pe costurile
 Fig.12.3 Metode de formare a preţului

Rr – profitul întreprinderii .
În fixarea preţului conform acestei metode se pleacă de la premisa că acesta
trebuie să fie suficient de mare astfel încât să acopere toate costurile de producţie,
administrare, vânzare şi să genereze un profit satisfacător pentru proprietar, pentru
reinvestire şi pentru asigurarea dezvoltării întreprinderii. Această metotă este utilizată
de către întreprinderiea care are o situaţie de monopolist şi comercializarea produselor
ei este garantată.
Metoda costului standard permite formarea preţului în baza costului calculat
confoem normelor şi normativelor ţinând cont de abaterea costului real de la cel
standard. Avantajul principal al acestei metode constă în posipilitatea de a dirija cu
costul în baza abaterilor de la norme şi normative. Abaterile pe fiecare articol al
costului periodic se comăsoară cu rezultatele financiare, astfel se ţine sub control nu
numai costul dar şi profitul dorit. Partea cea mai complicată a metodei date este
determinarea costului standard. Pentru determinarea unor standarde justificate din
punct de vedere economic se cere o analiză aprofundată a metodelor de producere, a
caracteristicilor tehnice şi a preţurilor pentru produse similare ale concurenţilor,
precum şi a cerinţelor înaintate către aceste produse de piaţa mondială.

229
 Metoda costurilor directe presupune formarea preţului în baza determinării
costurilor directe reieşind din conjunctura pieţei şi a preţului de comercializare. În
acest caz, practic toate costurile convenţional variabile vor depinde de volumul
producţiei fabricate şi vor fi considerate costuri directe. Celelalte cheltuieli se vor
reflecta în rezultatele financiare. Astfel, cheltuielile indirecte nu se repartizează pe
produse concrete. Ele se vor acoperi în întregime pe întreprindere din profitul brut.
Avantajul principal al acestei metode constă în faptul că permite determinarea celor
mai profitabile feluri de produse ale întreprinderii.
Metoda costului direct standard reprezintă o diversitate a metodei costurilor
directe, care îmbină avantajele a două metode (a metodei costului standard şi a
metodei costurilor directe). Permite dirijarea cheltuielilor în baza abaterilor lor de la
standard, determinarea „locurilor înguste” ale producerii şi elaborarea şi
implementarea măsurilor de sporire a rentabilităţii.
Metode bazate pe parametrii calitativi includ:
metoda preţului ponderat – se utilizează doar pentru evaluarea
aproximativă a bunurilor pentru a nu comite erori enorme. Această
metodă permite formarea preţului doar în baza unui parametru calitativ
principal al mărfii;
metoda scorului – este binevenită la determinarea preţului pentru mărfurile
parametrii cărora sunt diferiţi şi nu se pot evalua cantitativ (comfortul,
designul, capacitatea, culoarea, mirisul, gustul ş.a). Această metodă se
bazează pe evaluările parametrilor mărfii, făcute de experţi în domeniu
după următorul algoritm: (i) se identifică parametrii principali ai mărfii;
(ii) fiecare parametru este evaluat în bază de scor; (iii) se insumează
scorueile pe marfa de bază şi cea evaluată; (iv) se determină preţul
mărfii în baza comparării scorurilor;

230
 metoda regresiei – esenţa de bază a metodei constă într-aceea că se
determină formulile empirice de regresie a dependenţei preţului de
câţiva parametri calitativi ai mărfii în limitele unui şir parametric de
mărfuri.

12.3. SISTEMUL DE PREŢURI

Sistemul de preţuri reprezintă o totalitate sistematizată a diferitor tipuri de preţ

care deservesc şi reglementează relaţiile economice dintre diferiţi participanţi ai pieţei
mondiale şi locale.
Sistemul de preţuri include mai multe tipuri de preţ, care pot fi clasificate după
mai multe criterii economice precum urmează (fig.12.4):
După gradul de reglementare se deosebesc:
preţuri libere – nivelul lor se formează sub influenţa cererii şi a ofertei fără
intervenţia statului.
preţuri reglementate – la fel ca şi preţurile libere se formează sub influenţa
cererii şi a ofertei, dar statul are o anumită influenţă asupra lor. Statul poate
influenţa direct sporirea sau reducerea lor. Statul, prin intermediul organelor
de conducere, poate fixa nivelul preţului la anumite mărfuri;
preţuri fixate – aceastea sunt preţurile mărimea cărora este reglementată şi
fixată pentr-o anumită perioadă de timp;
preţuri de monopol – sunt preţurile de piaţă, care se formează sun influenţa
poziţiei dominante pe piaţă a unui sau câtorva producători;
preţuri de dumping - reprezintă preţul de piaţă, care este intenţionat redus de
unul sau câţiva subiecţi ai formării preţilui în comparaţie cu preţul real al
pieţii.
În condiţiile economiei de piaţă ponderea esenţială o constituie preţurile libere.
Cu toate acestea, statul, în caz de necesitate, poate interveni în procesul de formare al

231
preţului. În dependenţă de condiţiile economice statul poate interveni prin
reglementarea nivelului preţului sau prin întroducerea unor preţuri fixe, cum ar fi
preţirile sau tarifele la mărfurile sau serviciile monopolurilor naturale.

232
 Sistemul de preţuri

După gradul de După sfera de Din punct de vedere După stadiul

Alte tipuri de preţ
reglementare deservire al calculuii TVA realizării schimbului

Preţuri cu ridicata Preţuri fără TVA Preţuri cu ridicata Preţuri

Preţuri libere contractuale
pentru mărfurile
industriale
Preţuri ajustate
Preţuri Preţuri cu TVA Preţuri cu
reglementate Preţuri cu ridicata
amănuntul
pentru mărfurile de Preţuri listă sau
larg consum catalog
Preţuri fixate

Preţuri în cadrul Preţuri de

comerţului exterior tranzacţie
Preţuri de monopol
Preţuri pentru Preţuri directoare
lucrările de
Preţuri de dumping construcţie Preţuri de acord

Preţuri de achiziţie
Preţuri ale
operaţiunii de
Preţuri pentru leasing
serviciile de
transport

Fig. 12.4 Sistemul de preţuri

233
După sfera de deservire preţurile se clasifică în:
0 preţuri cu ridicata pentru mărfurile industriale – sunt preţurile de
comercializare a mărfurilor produse de către intreprinderilor
industriale indiferent de forma de proprietate. Aceste preţuri se
divizează în două categorii de preţ: (i) preţul cu ridicata al
întreprinderii – preţul conform căruea întrprinderile producătoare
livrează mărfurile consumatorilor; ele includ costul total al mărfii plus
un profit care permite întreprinderii să-şi continie activitatea şi să se
dezvolte; (ii) preţul cu ridicata al industriei (preţul de livrare) – preţ
conform căruea întreprinderile - consumatoare achită marfa livrată de
întreprinderile-producătoare ori întreprinderilor de comerţ engros;
1 preţuri pentru mărfurile de larg consum – reprezintă preţurile cu
amănuntul conform cărora mărfurile sunt comercializate populaţiei de
către magazinele care fac parte din comerţul cu amănuntul.
2 preţurile din cadrul comerţului exterior – sunt preţurile prevăzute de
comerţul internaţional şi reprezintă preţurile de export a mărfurilor
autohtone în afara ţării şi de import amărfurilor din alte ţări în piaţa
locală;
3 preţuri pentru lucrările de construcţie - includ trei feluri de preţ: (i)
devizul de cheltuieli care reflectă limita cheltuielilor pentru fiecare
obiect; (ii) preţul mediu pentru o unitate de produs al construcţiilor

tipizate (1 m2 de suprafaţă locativă); (iii) preţ contractual determinat

în urma negocierilor dintre client şi antreprenor;
4 preţuri de achiziţie – sunt preţirile confoem cărora se comercializează
produsţia agricolă. Ca regulă aceste preţuri sunt contractuale, nivelul
cărora se determină în urma negocierilor purtate de către părţile
cointeresate;
5 tarife pentru serviciile de transport – reprezintă plata încasată de către
organizaţia de transport pentru transportarea încărcăturilor;

234
Din punct de vedere al calculului de T.V.A deosebim:
0 preţuri fără TVA (taxa pe valoarea adăugată), sunt preţuri ale
factorilor de producţie cumulaţi în realizarea unui bun sau preţuri ale
bunurilor aflate în stadii intermediare ale circuitului economic. Aceste
preţuri includ costurile şi profiturile aferente, constituind baza de
calcul a TVA pentru stadiul respectiv. (TVA colectată);
1 preţuri cu TVA, sunt preţurile unui bun destinat utilizatorului final, la
care se aplică cota stabilită de lege, respectiv TVA colectată.
După stadiul realizării schimbulu deosebimi:
0 preţuri cu ridicata (preţuri en gross) sunt preţurile negociate de
intermediarii angrosişti cu unităţile producătoare;
1 preţuri cu amănuntul (preţuri en detail) se obţin adăugând la nivelul
preţului cu ridicata, adaosul comercial şi taxa pe valoare adăugată
aferentă.
Alte clasificări:
0 un tip important de preţuri sunt preţurile contactuale – acestea sunt
preţurile stipulate în contactele de comercializare a mărfurilor.
Aceste preţuri pot avea un caracter constant pe întreaga durată de
valabilitate a contractului, ori pot fi indicsate conform condiţiilor
acceptate de ambele părţi;
1 preţuri ajustate - sunt cele prevăzute în contract, care pe bază de
înţelegeri pot fi corectate în momentul vânzării produsului;
2 preţuri listă sau catalog - se stabilesc de către exportatori pentru
rulmenţi, laminate, instalaţii complexe etc;
3 preţuri de tranzacţie - respectiv preţurile efective realizate în
momentul vânzării/cumpărării produsului. Au la bază preţurile
mondiale, practicate în ultimii trei ani de pe una sau mai multe pieţe;
4 preţuri directoar - respectiv preţurile care se formează pe piaţa
principală a unui produs;

235
 preţuri de acord (preţuri convenite) - se stabilesc în cadrul unor acorduri
internaţionale încheiate pe produse cu o pondere mare în comerţul
internaţional;
preţuri ale operaţiunii de leasing - reprezintă chiria plătită de
beneficiarul unui bun închiriat pe o perioadă determinată.
Preţurile se mai clasifică în dependenţă de componenta cheltuielilor de
transport inclusă în preţ numită „Franco” - reflectarea în preţ al punctului până
unde este transportată marfa din contul producătorului. Felurile de preţurilor în
dependenţă de includerea cheltuielilor de transport în preţ sunt următoarele:
Cheltuieli de
Cheltuieli
Cheltuieli de Cheltuieli de Cheltuieli de transportare a
Preţul mărfii transportare a manipulare transportare a de mărfii de la
la depozitul mărfii până la punctul de mărfii până manipulare staţia de
a mărfii în
furnizorului la punctul de expediere la punctul de destinaţie până
punctul de
expediere destinaţie la depozitul
dastinaţie
cumpărătorului
Franco-
depozit
furnizor
Franco- staţia de expediere

Franco-vagon staţia de expediere

Franco-vagon staţia de destinaţie

Franco-staţia de destinaţie

Franco-staţia cumpărător

Fig. 12.5 Preţuri în dependenţă de conţinerea cheltuielilor de transport

Modul de expediere a mărfii clientului (cumpărătorului) se negociează de

către părţi şi se stipulează în contractul de vânzare-cumpărare printr-o clauză
specială.

236
12.4. POLITICA ÎNTREPRINDERII ÎN DOMENIUL PREŢULUI

Pretul unui produs este influentat de un şir de factori care afecteaza deciziile
de pret. Mishael Kotler ia grupat în factori interni si externi întreprinderii:

Factorii interni Factorii externi

Obiective Cererea estimată

organizaţionale şi
Decizia de preţ Competiţia
de marketing Percepţia
Obiective de preţ cumpărătorului
Strategia de MK Membrii canalului de
Costurile MK
Alte variabile ale Aşti factori de mediu
mixului de MK

Fig. 12.6 Factorii care înfluenţiază decizia de preţ

Toţi acesti factori sunt luaţi în considerare la stabilirea preţului unui bun sau
serviciu, având un rol determinant în desfăsurarea etapelor planificării politicii de
preţ. Costul este unul din factorii principali în stabilirea preţurilor, preferat ca
fundament chiar şi cererii estimate. Cererea este al doilea factor important care
înfluenţiază preţul: cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispusi sa o
cumpere într-un anumit moment, depinde de preţul acestuia. Cu cât preţul unui
produs va fi mai mare, cu atât consumatorii vor fi mai puţin dispuşi să-l cumpere;
cu cât preţul va fi mai mic, cu atât mai mare va fi cantitatea cerută din acel produs.
primă concluzie ar fi că preţurile mici aduc noi cumpărători. Pe de alta parte cei
mai multi vânzători (ofertanţi) sunt conştienţi de faptul că, de la un anumit punct,
stimularea vânzărilor nu se poate realiza decât pe seama reducerilor de preţ.
Fiecărei reduceri de preţ (fiecărui nou preţ) îi va corespunde, pe piată, o cantitate
diferită de produse vândută. Deci, ca regulă generală, cantitatea cerută pe piaţă
(respectiv cantitatea pe care consumatorii ar fi dispuşi să o achiziţioneze) creşte la
fiecare reducere de preţ. Dar gradul cu care cantitatea vândută dintr-un anumit
produs se modifică la fiecare reducere de preţ, variază de la un produs la altul.
237
 Factorii de mediu ce influenţează pretul unui produs sunt la fel de
diversificaţi: factorii economici: inflaţia, recesiunea, efectul Griffen (în perioadele
de criză cumpărătorii se orientează doar spre bunurile de folosinţă curentă şi
renuntă mai ales la bunurile de folosinţă îndelungată) etc.; factori politico-juridici:
politica fiscală, reglementările legale referitoare la stabilirea preţurilor si a
reducerilor de preţ; factori tehnologici: sofisticarea modului de plată, variabilele de
distribuţie etc.; factori socio-culturali: valoarea atribuită, factorul feel good, efectul
Veblen (un efect de snobism, conform caruia un produs cu preţ ridicat poate să
certifice apartenenţa la un anumit grup social).
Modul de formare a preţurilor în cadrul întreprinderii repretintă un proces
destul de complicat, care conţine câteva etape: culegerea şi analiza oportună a
informaţiilor despre piaţa de desfacere, formularea principalilor scopuri în
domeniul formării preţului pentru o anumită perioadă de timp, selectarea metodelor
de determinare a preţului, stabilirea unui nivel concret al preţului şi determinarea
mărimii adaosurilor şi reducerilor la nivelul dat al preţului, ajustarea modului de
comportare al întreprinderii în dependenţă de conjunctura pieţii de desfacere.
Politica de preţ a unei întreprinderi reprezintă mecanismul şi modelul de
luare a deciziilor referitor la comportarea întreprinderii în piaţă pentru aşi atinge
scopurile stabilite. Prin politica de preţ sunt stabilite niveluri sau moduluri de preţ
atât pentru produsele care urmează a fi vândute direct beneficiarilor produselor
respective, cât şi prin diverşii intermediari care alcătuiesc lanţul de distribiţie. O
problemă mai deosebită în cadrul politicii de preţ, o constituie fixarea preţului final
cu care intermediarii ar urma să vândă produsele beneficiarilor direcţi.
Pentru orice întreprindere industrială, fixarea ăreţului unui produs reprezinră
o decizie majoră, hotărâtoare pentru întreaga sa acticvitate, doarece, pe de o parte,
preţul exercită o puternică influenţă asupra volumului vânzărilor, iar pe de alta –
preţul odată stabilit exercită o influenţă evidentă asupra încasărilor şi, ca
consecinţă, asupra pentrabilităţii şo mărimii profitului întreprinderii.

238
 Fundamentarea preţurilor nu reprezintă o simplă corelaţie iniţială dintre preţ,
produs şi piaţă care rămâne doar principiu. Aici este foarte important de ţinut cont
de caracterul dinamic al cerinţilor pieţii, care permite ca preţul să fie utilizat ca un
instrument care acţionează în activitatea întreprinderii şi îi sugerează măsuril
necesare de întreprins în vederea creşterii gradului de adaptabilitate parvenite în
structura pieţii.
Procesul elaborarii unei politici de pret eficiente trebuie sa parcurga mai
multe etape:

Stabilirea Analiza reacţiei Stabilirea preţului

obiectivelor de preţ concurenei final

Strategia Strategii şi politici

marketingului mux de preţ

Fig. 12.7 Elaborarea politicii de preţ

Obiectivele sunt veriga de bază în cadrul lanţului „resurse – scopuri” care
porneşte de la obiectivele globale ale întreprinderii industriale şi merge către
politicile şi metodele precise de fixare a preţurilor. Scopurile întreprinderii sunt
primare în furnizarea informaţiilor pentru stabilitea obiectivelor de preţ care la
rândul lor trebuie să fie clare pentru a putea determina şi implementa politica şi
metodele de preţ.

Metodologia de formare sau revizuire a politicii de preţ cuprinde cinci etape

principale:
analiza restricţiilor – se are în vedere o serie de aspecte legate de
legislaţie, concurenţă, asigurarea corelaţiilor cerute de marketingul
mix, precum şi restricţiile generate de structura costurilor de producţie
a produsului dat;

239
 inventarierea preţurilor posibile – presupune examinarea tuturor
preţurilor posibile din interiorul zonei de preţ cu scopul alegerii unui
preţ optimal;
previziunea efectelor preţurilor avute în vedere – este o etapă mult mai
complexă şi presupune realizarea concomitentă a previziunilor cu
privire la reacţiile concurenţei, a volumului de vânzări, costurilor şi
rentabilităţii;
alegerea şi stabilirea preţului – reprezintă procesul decizional care
comportă unele aspecte mai deosebite care prezintă interes pentru cei
ce se ocupă de elaborarea strategiilor de preţ şi definirea politicii
respective.
Orice politică de preţ trebuie să se bazeze pe anumite strategii de preţ.
Printre principalele strategii de preţ folosite în politica de preţ a intreprinderilor
industriale pot fi enumerate următoarele:
strategii care să corespundă evoluţiei ciclului de viaţă al fiecărui
produs realizat;
strategii orientate la structura producţiei;
strategii pentru produsele noi;
strategii individualizate pentru produsele care urmează a se vinde
în cadrul diverselor pieţe externe.
Orice întreprindere industrială în condiţiile economiei de piaţă este liberă să-
şi formuleze propria strategie care va sta la baza formării politicii de preţ.

Întrebări de recapitulare

240
Daţi definiţia preţului conform diferitor teorii
Numiţi factorii preţului
Numiţi principalele funcţii ale preţului şi daţi explicaţia lor
care sunt elemetele preţului?
Ce reprezintă metodele de formare a preţului?
Enumeraţi principalele metode de formare a preţului şi prezentaţi tipologia
lor
Numiţi metodele de formare a preţului bazate pe parametrii calitativi
Ce repretintă sistemul de preţuri?
Cum pot fi clasificate tipurile de preţ?
Ce feluri de preţ există în dependenţă de cheltuielile de transport incluse în
ele?
Numiţi principalii factori care înfluenţează politica de preţ a întreprinderii
industriale
Prezentaţi etapele procesului de formare a preţuluilor în cadrul întreprinderii
industriale
Ce reprezintă politica de preţ a unei întreprinderi?
Numiţi etapele metodologiei de formare sau revizuire a politicii de preţ în
cadrul întreprinderii şi explicaţile
Numiţi principalele strategii de preţ folosite în politica de preţ a
intreprinderilor industriale.

241
CAPITOLUL 13

PROFITUL ÎNTREPRINDERII, INDICATORII DE

RENTABILITATE
13.1. NOŢIUNEA DE PROFIT ŞI IMPORTANŢA LUI PENTRU
DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII

Orice întreprindere, indeferent de mărime, forma de proprietate şi

apartenenţa de ramură, pentru aşi desfăşura activitatea normal şi a se dezvolta
necesită ca activitatea ei să-i aducă profit. În economia de piaţă, profitul constituie
raţiunea de a fi a unei întreprinderi. Întreprinderile care se dovedesc neprofitabile
sunt supuse falimentului.
Profitul reprezintă rezultatul financiar final al întreprinderi. Atunci când se
calculează în întregime pe întreprindere el reprezintă diferenţa dintre vânzări şi
costul vânzărilor iar pe unitate de produs - reprezintă diferenţa dintre preţul
produsului şi costul acestuea. Deci, profitul se dimensionează în jocul preţurilor ca
urmare a raportului cerere-ofertă şi al costurilor, care reflectă modul de
gospodărire a resurselor consumate. Cererea solvabilă a consumatorilor
înfluienţează oferta şi, prin mecanismul rentabilităţii, orientează plasarea
producţiei. Întreprinderile întotdeauna urmăresc drept scop final nu pur şi simplu
obţinerea profitului dar maximizarea lui.
Profitul este categoria economică care reflectă venitul net ce se creează în
întreprindere ca rezultat al activităţii de antreprenoriat. Fiind rezultatul de bază al
activităţii de antreprenoriat profitul asigură atât necesităţile întreprinderii
(proprietarului), cât şi necesităţile angajaţilor şi ale statului. De aici rezultă că nu
numai antreprenorul este interesat în profitul întreprinderii.
În calitate de categorie economică foarte importantă a economiei de piaţă,
profitul îndeplineşte câteva funcţii principale:

242
 de măsurare a gradului de eficienţă a activităţii întreprinderii - obţinerea
profitului demonstrează o activitate eficientăa întreprinderii; cu cât
profitul eate mai mare cu atât gradul de eficienţă a activităţii
întreprinderii este mai înalt;
de stimulare – profitul reprezintă sursa proprie a întreprinderii pentru
sporirea mărimii capitalului circulant utilizat pentru asigurarea
creşterii activităţii întreprinderii. În condiţiile relaţiilor economiei de
piaţă proprietarii şi managerii, bazându-se pe mărimea profitului
rămas la dispoziţia întreprinderii, iau decizii cu privire la politica de
dividende şi de investire în dezvoltarea întreprinderii. Astfel, profitul
devine mecanismul şi sursa principală de stimulare a înovării
producerii şi produselor;
de stimulare socială a membrilor colectivelor de muncă - din contul
profitului rămas la dispoziţia întreprinderii se efectuează stimularea
materială, pe de o parte, iar pe de alta – se fac alocări pentru
susţinerea socială a membrilor colectivului de muncă (compensarea
cheltuielilor de transport, întreţinerea obiectelor de menire socială,
acordare de împrumuturi fără dobândă ş.a.);
formare a bugetului la diferite niveluri – profitul este defalcat în bugetul
local sau cel republican sub formă de impozit al persoanelor juridice,
precum şi sub formă de sancţiuni economice şi se utilizează
în diferite scopuri, determinate de partea de cheltuieli a bugetului.
De aceea este foarte important de examinat felurile de profit, mecanismul de
formare şi distribuire a lui în cadrul întreprinderii industriale.
13.2. F ELUILE DE PROFIT ŞI MODUL DE DETERMINARE

În conformitate cu SNC nr. 5 orice întreprindere odată în trimestru

întocmeste raportul financiar (anexa nr.2 „Raportul privind rezultatele financiare”)
în care sunt reflectate următoarele deluri de profit:
Profitul brut (pierderea globală),

243
 Rezultatul din activitatea operaţională: profit (pierdere),
Rezultatul din activitatea de investiţii: profit (pierdere),
Rezultatul din activitatea financiară: profit (pierdere),
Rezultatul din activitatea economico – financiară: profit (pierdere),
Rezultatul excepţional: profit (pierdere),
Profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare,
Profitul net.
Mecanismul de formare al profitului în cadrul unei întreprinderi industriale
este reprezentat în figura 13.1.
Profitul brut (Pb) se determină ca diferenţa dintre vânzările nete (Vn) şi
costul vânzărilor (Cv) după relaţia:

Pb = Vn − Cv (13.1)
Vânzările nete sunt vânzările fără TVA şi accize. În costul vânzărilor se
includ consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea
muncii şi consumurile indirecte.
Orice întreprindere are trei feluei de activităţi care generează rezultate, fir
pozitive (profit), fie negative (pierderi): Aceste activităţi sunt:
Activitatea operaţională - este activitatea de bază a întreprinderii industriale
în vederea obţinerii venitului din vânzarea producţiei, mărfirilor,
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, precum şi din alte tipuri
de activitate, care nu constituie nici activitatea de investiţii nici
activitatea financiară. Spre

Costul vânzărilor:
Vânzări nete - consumuri directe de
(fărătribuirea muncii materiale
TVA şi accize) - consumuri directe
privind retribuire muncii
- consumuri indirecte
244

Alte venituri (se insumează)

 Fig. 13.1 Mecanismul de formare a profitului net
exemplu, venitul din vânzarea stocurilor de mărfuri şi materiale, hârtiilor de
valoare pe termen scurt, amenzi, penalităţi, dispăgubiri incasate, etc.
Aici este necesar de menţionat că drept vânzare conform standardelor
naţionale de contabilitate se consideră marfa care a fost expediată, indiferent de
faptul dacă au fost incasaţi banii pentru ea sau nu.

245
 Rezultatul din activitatea operaţională (Pop) este principalul rezultat
alactivităţii de bază al întreprinderii care se determină după relaţia:
Rop = Rb + Av − Cc − Cga − Ac (13.2)
unde: Av – alte venituri operaţionale,
Cc – cheltuieli comerciale,
Cga – cheltuieli generale şi administrative,
Ac – alte cheltuieli operaţionale.
Dacă retultatul activităţii operaţionale este pozitiv înseamnă că
întreprinderea operează cu profit, iar dacă este negativ – înseamnă că
întreprinderea operează în pierderi.
Activitatea de investiţii - repretintă procurarea (achziţionarea) şi vânzarea
activelor pe termen lung.
Rezultatul din activitatea de investiţii (Ri) se determină după relaţia:

Ri = Vai − Ci (13.3)
unde: Vai – veniturile din activitatea de investiţii,
Ci – cheltuielile cu activitatea de investiţii.
Dacă retultatul activităţii de investiţii este pozitiv întreprinderea a obţinut
profit din activitatea de investiţii, iar dacă este negativ – înseamnă că
întreprinderea a obţinut pierderi din această activitate.
Activitatea financiară a întreprinderii repretintă activitatea din care rezultă
modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu al întreprinderii industriale.
Rezultatul din activitatea financiară (Rf) se determină după relaţia:

Rf = Vf − Cf (13.4)
unde: Vf – veniturile din activitatea financiară,
Cf – cheltuielile cu activitatea financiară.
Dacă retultatul activităţii de investiţii este pozitiv înseamnă că întreprinderea
a obţinut profit, iar dacă este negativ – înseamnă că întreprinderea a suportat
pierderi din activitatea de investiţii.

246
 Insumarea rezultatelor celor trei feluri de activităţi ale întreprinderii
repretintă rezultatul din activitatea economico – financiară (Rof) care şi se
determină după relaţia:
Rof = Rop Ri Rf (13.5)
În cazul în care retultatul activităţii economico - financiare este pozitiv
aceasta arată că această activitate a întreprinderii este profitabilă, iar dacă este
negativ – înseamnă că activitatea ei a generat pierderi în perioada examinată.
Rezultatul excepţional (Re) se determină după relaţia:

Re = Ve − Ce (13.5)
unde: Ve – venituri din situaţii excepţionale
Ce– cheltuielile legate de situaţii excepţionale.
Articolele excepţionale sunt veniturile şi cheltuielile rezultate din operaţiile
sau eventualităţile care pot fi delimitate strict de activitatea ordinară a întreprinderii
şi de aceea nu se prevede că acestea vor apărea fecvent sau permanent. La ele se
referă pierderile de la calamnităţile naturale caren-au fost asigurate, pierderi
cauzate de perturbările politice, venituri sub formă de compensare de asigurări de
stat pentru pierderile suportate în urma calamnităţilor naturale şi altele.
Profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare (Ppi) se
determină după relaţia:
Ppi = Rof Re (13.6)
Un retultat al perioadei până la impozitare pozitiv caracterizează o activitate
profitabilă a intreprinderii în perioada raportată, iar un rezultat negativ – o
activitate a întreprinderii care a generat pierderi în perioada dată.
Profitul net (Pn) reprezintă diferenţa dintre profitul perioadei până la
impozitare şi impozitul pe venit al persoanei juridice şi se determină după relaţia:
Pn = Ppi − Iv (13.7)
Profitul net este profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru a
putea fi distribuit asa cum doreşte aceasta.

247
13.3. MECANISMUL DE IMPOZITARE ŞI DISTRIBUIRE A PROFITULUI
ÎNTREPRINDERII

Conform legislaţiei în vigoare (Titlul II al Codului fiscal, legea nr. 1163 din
24.04.1997) venitul obţinut din activitatea oricărui agent economic este supusă
impozitării. Cu alte cuvinte, conform legislaţiei în vigoare, plătitor al impozitului
pe venit sunt persoanele juridice, care obţin pe parcursul perioadei fiscale venit din
orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi persoanele care obţin venit
investiţional şi financiar din surse aflate în afara Republicii Moldova. Perioada
fiscală în Republica Moldova este considerată anul calendaristic. Subiecţii
impunerii sunt obligaţi să declare venitul brut obţinut din toate sursele.
În veniturile obţinute în Republica Moldova se includ:
venitul provenit din activitatea de întreprinzător,
venitul din chirie (atendă),
creşterea de capital,
creşterea de capital pestepeste pierderile de capital, neluată în
consideraţie în alte tipuri de venit,
venitul obţinut sub formă de dobândă, royalty (redevenţe), anuităţile,
inclusiv cele primite în baza acordurilor (convenţiilor) interstatale;
sumele şi despăgubirile de asigurare primite în baza contractelor de
asigurare şi coasigurare, cu excepţia anuităţilor sub forma prestaţiilor
de asigurări sociale şi a prestaţiilor (îndemnizaţiilor= specificate în
legislaţia în vigoare, inclusiv celor primite în baza acordurilor
(convenţiilor) interstatatle; sumele şi despăgubirile de asigurare,
primite în baza contractelor de asigurare şi coasigurare, exclusiv
primele în cazul înlocuirii forţate a proprietăţii,
venitul rezultat din neachitarea datoriei de către agentul economic, cu
excepţia cazurilor în care formarea acestei datorii este o urmare a
insolvabilităţii contribuabilului,

248
 dotaţiile de stat, primele care nu sunt specificate ca neimpozabile în legile
prin care se stabilesc aceste plăţi,
sumele obţinute de pe urma acordului (convenţiei) de neangajare în
activitatea de concurenţă,
dividendele obţinute de la un alt agent economic nerezident,
alte venituri.
La veniturile obţinute în afara Republicii Moldova se referă:
venitul obţinut din investiţiile de capital sub formă de disidente, dobânzi,
dacă participarea contribuabilului la organizarea acestei activităţi nu
este periodică, permanentă şi substanţială,
venitul din activitatea financiară onţinut prin transmiterea în posesia altor
persoane pe un termen mai mare de un an a activelor nemateriale
şi celor materiale pe termen lung, a ctivelor intrate cu titlu gratuit, sub
forme de diferenţe de curs valutar, subvenţii etc.
La impozitarea venitului se folosesc uneori unele reguli speciale, specificate
pentru anumite caziri de obţinere a beneficiului (venitului impozabil).
Cheltuielile întreprinderii industriale legate de impozitarea venitului se
determină după relaţia:
Iv = Ppi *TIV (13.8)
unde: Iv – impozitul pe venit al persoanei juridice
Ppi - Profitul (pierderea) perioadei raportate până la impozitare
TIV– taxa impozitului pe venit al persoanelor juridice, %.
La determinarea bazei pentru impozitare profitul (pierderea) perioadei
raportate până la impozitare se determină în mod cumulativ de la începutul
perioadei de raportare.
Taxa impozitului pe venit pentru întreprinderile industriale (persoane
juridice) constituie 0 % din venitul impozabil (articolul 15 al Codului fiscal).
În anul 2007 Preşedintele ţării a înaintat un set de reforme în vederea
liberalizării economiei Moldovei, care au inclus 3 iniţiative interdependente şi care

249
au intrat in vigoare din 01 ianuarie 2008. Cea de-a treia iniţiativă reprezintă o
nouă abordare radicală a impozitului pe venitul obţinut din activitatea de
întreprinzător. În conformitate cu această iniţiativă, taxa impozitul pe beneficiu
este egală cu zero pentru toţi agenţii economici. Cota de 15 procente se aplica doar
pentru dividende, ceea ce înseamnă că statul acordă o importanţă deosebită
investiţiilor, extinderii activităţii economice, crearea de noi locuri de muncă şi
creşterea gradului de ocupare a populaţiei, majorarea salariilor. Astfel, impozitul se
achită doat în cazul în care antreprenorul decide să obţină dividende, adică să
înceteze să facă investiţii proprii, să-şi retragă mijloacele din afaceri, să le
canalizeze spre consumul personal. În acelaşi timp, statul dobîndeşte dreptul moral
de a spori de trei ori mărimea sancţiunilor aplicate pentru fraudele fiscale comise.
Principalele direcţii de repartizare a profitului perioadei de gestiune sunt:
crearea rezervelor, în conformitate cu legislaţia în vigoare (pentru
societăţile pe acţiuni) sau în conformitate cu prevederile statutului
întreprinderii;
acoperirea pierderilor anilor precedenţi;
acumulare sub formă de profit nerepartizat destinat pentru a finanţa
surplusul de mijloace circulante pe de o parte, iar pe de alta – de a
finanţa de comun cu uzura acumulată a investiţiilor capitale;
distribuire sub formă de remunerare a unor categorii de personal al
întreprinderii prin participare la profit;
distribuire sub formă de dividende proprietarului (proprietarilor)
întreprinderii.
Principalele direcţii de repartizare a profitului sunt reflectate în fig. 13.2:

250
 Profitul net

Crearea Profit acumulat Profit

rezervelor distribuit

Finanţarea sporului de
Prevăzute de mijloace circulante Sub formă de
legislaţie remunirare
personalului prin
participare la
Finanţarea investiţiilor profit
Prevăzute de statut capitale

Sub formă de
Acoperirea pierderilor
perioadelor precedente Uzura acumulată dividende
proprietarului

Fig. 13.2 Direcţiile de distribuire a profitului întreprinderii industriale

Întreprinderea industrială de sinestătător decide structura repartizării profutul

obţinut în perioada de gestiune.

13.4. ESENŢA ECONOMICĂ, FELURILE ŞI METODELE DE CALCUL A

RENTABILITĂŢII

Rentabilitatea presupune obţinerea unor venituri mai mari decât cheltuielile

în urma vinderii producţiei fabricate. Cu alte cuvinte spus, rentabilitatea reflectă
capacitatea întreprinderii de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică
eficienţa întregii activităţi economice a întreprinderii. Rentabilitatea reprezintă
totodată şi indicatorul relativ al eficienţii producerii, indicator care caracterizeată
gradul de utilizare al resurselor. Cu toate acestea este necesar de explicat unele
precizii în legătură cu corelaţia dintre rentabilitate şi eficienţă economică. Eficienţa

251
economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Ea reprezintă cea mai
generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante
preconizate pentru utilizarea sau economisirea unor resurse. Rentabilitatea
constituie una dintre formele de exprimare a eficienţei economice, acea formă
sintetică care este realizată cu ajutorul categoriilor valorice.
Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează indicatori de bază care sunt
ratele de rentabilitate. La baza determinării ratelor de rentabiltate stă profitul
obţinut (deseori profitul net) care se comăsoară cu mijloacele cheltuite, cu
vânzările obţinute ori cu activele întreprinderii. Actfel, indicatorii rentabilităţii
reflectă nivelul (gradul) de eficienţă al activităţii întreprinderii. Indicatorii
rentabilităţii pot fi grupaţi în următoarele grupe:
Indicatori care arată venitul la 1 leu de active;
Indicatorul care catacterizează nivelul profitului (după ce a fost efectuată
plata dobânzii şi a impozitului pe venit al persoanei juridice) care
revine la 1 leu capital propriu;
Indicatorul care reflectă procentul profitului obţinut de către întreprindere
la fiecare leu de vânzări;
Indicatorii care caracterizează nivelul profitabilităţii atât pentru
fiecare fel de produs, cât şi al producţiei marfă în întregime.
Modul de calcul şi semnificaţia fiecărui indicator de rentbilitate este
reflectată în tabelul 13.1.
Tabelul 13.1
Indicatorii de rentabilitate şi modul lor de calcul
Indicatorii de
Modul de calcul Semnificaţia
rentanilitate
Rentabilitatea (Profitul brut/total active)*
activelor 100% Serveşte drept bază pentru
Rentabilitatea (Profitul brut/total active evaluarea eficienţei
activelor curente curente)* 100% capitalului întrodus în
întreprindere
Rentabilitatea (Profitul brut/total active nete)*
activelor nete 100%

252
Rentabilitatea (Profitul net/Capital propriu Caracterizeată venitul la

capitalului propriu active)* 100% fiecare leu capital propriu

Rentabilitatea
vânzărilor
Rentabilitatea unei
unităţi de produs
Rentabilitatea
producţie fabricate
(producţiei marfă)
avansat în afacere
(Profitul brut/vânzări nete)*
Serveşte drept bază pentru
100%
determinarea
(Preţ de comercializare –cost sortimentului de producţie
total/cost total)* 100%
(Profit operaţional/cost producţie
matfă)* 100% Serveşte drept bază pentru
ori determinarea nivelului de
(Profit operaţional/mijloace preţuri în întreprindere
fixe+mijloace circulante)* 100%

O importanţă deosebită pentru luarea deciziilor argumentate în domeniul sporirii eficienţei activităţii
întreprinderii o au următorii indicatori de rentabilitate: rentabilitatea capitalului propriu şi rentabilitatea
vânzărilor, rentabilitatea activelor şi rentabilitatea activelor nete. Interdependenţa dintre aceşti indicatori de
rentabilitate este reflectată în figurile de mai jos:

Preţul unei
unităţi de
produs
Vânzări
X nete
Volumul

Rentabilitatea vânzărillor
producţiei Marja de
contribuţie
- - Profit Profit/vânzări
Costuri Cheltuieli
variabile pe fixe
unitate de
produs
Costuri
X variabile
Volumul
producţiei
Fig. 13.3 Rentabilitatea vânzărilor

253
 În baza acestui model se poate concluziona că preţul pentru o unitate de
produs trebuie să fie la aşa nivel ca să asigure un volum al vânzărilor care ar
genera o marjă de contribuţie suficientă pentru acoperirea cheltuielile fixe ale
întreprinderii şi atingerea nivelul profitului dorit.

Creanţe Active
permanente
Active Vânzări
Stocuri curente Active /Active Rotaţia

Rentabilitatea activelor nete

+ nete activelor
nete
Altele
- Capital
de lucru X

Profit/ Rentabi
Datorii Vânzări litatea
creditoare Pasive vânzări
curente lor

Altele

Fig. 13.4 Interdependenţa dintre indicatorii rentabilităţii activelor curente Din

figura 13.4 se observă că rentabilitatea activelor nete ale întreprinderii
depinde de doi indicatori importanţi: (i) rentabilitatea vânzărilor şi (ii) rotaţia
activelor. Pentru a asigura o rentabilitate înaltă a activelor nete ale întreprinderii nu
este îndeajuns doar rentabilitatea înaltă a vânzărilor. Ea va fi diminuată odată cu
încetinirea rotaţiei activelor. Deaceea, managerul întreprinderii trebuie să atragă
atenţie în aceeaşi măsură atât rentabilităţii vânzărilor, cât şi rotaţiei activelor.

Întrebări de recapitulare
Daţi definiţia profitului întreprinderii
Necesităţile cui sunt asigurate prin obţinerea profitului?
Enumeraţi şi explicaţi funcţiile profitului
Numiţi felurile de profit calculate de o întreprindere industrială

254
În ce formular sunt reflectate toate felurile de profit ale unei întreprinderi
industriale?
Prezentaţi modul de determinare a profitului brut
Cum se determină rezultatul activităţii operaţonale a întreprinderii
Explicaţi modul de calculare a rezultatului activităţii investiţionale
Prezentaţi relaţia de calcul a rezultatului (profitului) activităţii financiare şi
numiţi factorii care-l înfluenţiază
Numiţi părţile componente ale rezultatul din activitatea economico –
financiară
Cum se detrmină profitul net al întreprinderii ?
Conform legislaţiei în vigoare cine sunt plătitori ai impozitului pe venit?
Enumeraţi ce se include în veniturile obţinute în Republica Moldova şi ce se
referă la cele obţinute în afara Republicii Moldova
Ce reprezintă cea de a treia iniţiativă a Preşedintelui Republicii Moldova cu
privire la liberalizarea economiei care a intrat in vogoare la 1 ianuarie 2008
Numiţi principalele direcţii de repartizare a profitului unei întreprinderi
industriale
Se reglementează la etapa actuală direcţiile de repartizare ale profitului
întreprinderii industriale?
17. Daţi definiţia rentabilităţii
Cum pot fi grupaţi indicatorii rentabilităţii ?
Numiţi principalii indicatori de rentabilitate şi prezentaţi modul lor de
calcul
Explicaţi interdependenţa dintre rentabilitatea capitalului propriu şi
rentabilitatea vânzărilor
Există oare vre-o interdependenţă între rentabilitatea activelor şi
rentabilitatea activelor nete?
Care sunt indicatorii de bază care înfluenţiază nivelul rentabilităţii activelor
nete ale întreprinderii?

255
256
CAPITOLUL 14

ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A

ÎNTREPRINDERII
14.1. ACTIVITATEA ECONOMICĂ EXTERNĂ A ÎNTREPRINDERII
INDUSTRIALE – SURSĂ DE CREŞTERE A PERFORMANŢELOR EI

Activitatea economică externă a unei întreprinderi reprezintă activitatea de

antreprenoriat care include activitatea de comerţ internaţional (import-export) şi
activitatea investiţională, cooperarea internaţională în domeniul producerii,
operaţiunile financiare şi de creditare. Selectarea unei activităţi concrete în
domeniul activităţii economice externe depinde de specializarea întreprinderii şi
mecanismele de reglementare statală.
Pentru etapa actuală de dezvoltare a economiei Republicii Moldova este
foarte specifică activitatea de comerţ internaţional care include operaţiuni de
export-import de mărfuri, servicii, informaţii şi proprietate intelectuală.
În economia de piaţă la baza activităţii de export a oricărei întreprinderi
industriale stă interesul pentru sporirea venitului din vânzări. Orice producător
industrial recurge la export ori de câte ori i se oferă posibilitatea să-şi sporească
veniturile dintr-un volum de vânzări mai mare decât сel efectuat pe piaţa internă.
În Republica Moldova capacitatea de absorbţie a pieţei locale este destul de
restrânsă atât pe ansamblu, cât mai ales pe diferite sectoare şi ramuri industriale. O
producţie excedentară riscă să rămână nevândută. Astfel, se impune lărgirea pietei
de desfacere peste garaniţele ţării. Se impune recurgerea la export, care atunci când
este bine înfăptuit permite nu numai sporirrea vânzărilor, dar şi sporirea numărului
de locuri de muncă ca urmare a acoperirii cu comenzi a capacităţi de producţie
existente, sau chear creşterea acesteia. Un nivel înalt al gradului de utilizare a
capacităţii de producţie asigură costuri reduse şi sporirea indicatorilor de
profitabilitate ai întreprinderii.

257
 Evoluţia exportului contribuie la creşterea nivelului tehnic şi de calitate al
producţiei industriale. Dezvoltarea exportului, ca regulă, impune promovarea
relaţiilor de cooperare industrială între producătorii externi, fapt care impune
obligaţia respectării condiţiilor tehnice şi de calitate proiectate. Aceasta duce la
omogenizarea tehnico-calitativă a producţiei. Cooperarea industrială şi respectarea
condiţiior tehnice de calitate impune eliminarea diferenţelor dintre nivelul tehnic şi
de calitate al producţiei pentru consum intern şi al producţiei pentru export, sporind
astfel potenţialul industrial al întreprinderii exportatoare. Aceasta face ca
întreprinderea să se modernizeze şi să se integreze în economia mondială modernă.
Exigenţele crescănde ale pieţei externe o determină pe întreprinderea
industrială autohtonă la promovarea investiţiilor pentru a se adapta continuu la
procesul inovaţional mondial şi aşi creşte gradul de competitivitate. Prin
omogenizarea nivelului tehnic şi de calitate se promovează nu numai progresul
tehnic dar şi creşterea nivelului de calificare al cadrelor, de sporire a productivităţii
muncii. Formarea specialiştilor de înaltă calitate este obligatorie datorită necesităţii
de creştere a potenţialului de punere în aplicare a inovaţiilor, iar punerea inovaţiilor
în aplicare contribuie la sporirea productivităţii şi eficienţei producerii. Nu de
puţine ori, pentru a fi în pas cu tehnica contemporană este necesară specializarea
unor cadre în străinătate sau invitarea specialiştilor din străinătate pentru a instrui
din mers cadrele naţionale.
Pe lângă activitatea de export, o bună parte din întreprinderile autohtone
efectuează activitatea de import. Prin intermediul importului este necesar să fie
aprovizionate pentru întreprindere acele bunuri deficitare a căror producere în ţară
fie că lipseşte, fie că este mai costesitoare sau este de o calitate mai inferioară,
respectiv valoarea naţională este mai mare decât valoarea internaţională a acestora.
Astfel spus, întreprinderea urmăreşte vinderea bunurilor la preţuri superioare şi
cumpărarea lor la preţuri inferioare în raport cu cele interne. Astfel, activitatea
economică externă a întreprinderii industriale contribuie la creşterea indicatorilor
de performanţă.

258
14.2. METODELE DE REGLEMENTARE STATALĂ A ACTIVITĂŢII
ECONOMICE EXTERNE A ÎNTREPRINDERII

La etapa actuală, statul efectuează reglemtarea activităţii economice externe

a întreprinderii în baza Constituţiei şi în conformitate cu prevederile Legii privind
bazele activităţii economice externe în Republica Moldova nr. 1031-XIV din 8
iunie 2000 şi de alte acte juridice, precum şi de tratatele şi acordurile internaţionale
la care Republica Moldova este parte.
Conform articolului 5 din lege, principiile de bază ale reglementării de stat a
activităţii comerciale externe sunt:
promovarea unei politici unice în domeniul comerţului exterior ca parte
componentă a politicii externe a Republicii Moldova;
centralizarea sistemului reglementării de stat a activităţii comerciale
externe şi exercitarea controlului asupra acestei activităţi;
unitatea teritoriului vamal al republicii Moldova;
proiritatea măsuriolor economice;
egalitatea în drepturi şi nediscriminarea participanţilor la activitatea
comercială externă;
protecţia de stat a drepturilor şi intereselor legitime, inclusiv a secretului
comercial, ale participanţilor la activitatea comercială externă;
liberalizarea scimbului internaţional.
Reglemetarea statală în domeniul comerţului exterior se realizează prin
reglementarea tarifar-vamală şi prin reglementarea netarifară.
Prin reglementarea tarifar – vamală se înţelege aplicarea tarifelor vamale
pentru import şi export şi a taxelor excepţionale, care sunt speciale, antidumping şi
compensatorii.
Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra
mărfurilor atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.
Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii:

259
 după scopul impunerii,
după obiectul impunerii,
după modul de percepere,
după modul de stabilire.
După scopul impunerii, taxele vamale se împart în taxe vamale cu caracter
fiscal, care au un nivel redus şi taxe vamale cu caracter protecţionist, care ai un
nivel ridicat.
După obiectul impunerii, taxele vamale sunt de trei feluri: de import – se
percep asupra mărfurilor importate atunci când acestea trec graniţele vamale ale
ţării importatoare; de export – se percep de către stat asupra mărfurilor indigene
atunci când acestea sunt exportate; de tranzit – se percep de către stat asupra
mărfurilor străine care tranzitează teritoriul vamal al ţării respective.
După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt de trei feluri: ad-
valorem – se percep de către statasupra valorii mărfurilor importate (sau exportate)
şi se stabilescsub forma unor cote procentuale care se raportează la valoarea
vamală a mărfirulor respective; taxele vamale specifice – se percep de către stat pe
unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate sau exportate şi se stabilesc sub
forma unei cifre absolute în moneda ţării respective; taxele vamale mixte – se
percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt destul de eficace ca mijloc de
protecţie; în aceste cazuri, pe lângă taxa vamală ad-valorem se mai percepe,
temporar, şi o taxă vamală specifică atunci când preţurile înregistrează importante
scăderi.
După modul de stabilire, taxele vamale se împart în patru categorii:
autonome – se stabilesc de către stat în mod independent şi nu pe baza unor
convenţii încheiate cu alte state; taxe vamale convenţionale – se stabilesc prin
înţelegere cu alte state confor acordurilor bilaterale; taxele vamale preferenţiale –
sunt taxe foarte reduse ca nivel şi se aplică tuturor sau anumitor mărfuri importate
din anumite ţări; taxe vamale de retorsiune – se aplică de către stat ca represalii şi

260
ca răspuns la politica comercială neloială a altor state. ele nu pot depăşi un anumir
nivel (marja de dumping).
Reglementarea netarifară se realizează prin contingentare şi licenţiere, deşi
restricţii cantitative la import şi export nu există, decât în cazuri excepţionale, şi
care sunt stabilite de către Guvern.
În ce priveşte promovarea exporturilor, acestea se efectuează în baza
negocierilor bilaterale şi multelaterale, încheind tratate internaţionale, participând
la fondarea şi la activitatea unor organisme internaţionale şi comisii
interguvernamentale, menite să contribuie la amplificarea relaţiilor economico-
comerciale ale Republicii Moldova cu alte state.
Pentru promovarea şi stimularea exporturilor sunt folosite instrumente şi
măsuri care pot fi împărţite în două categorii: măsuri promoţionale şi măsuri de
stimulare.
Măsurile promoţionale au drept obiectiv înfluienţarea potenţialilor clienţi
externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile sau care vor fi
disponibile într-un viitor apropiat pentru export. Acestea sunt măsuri care se iau la
nivel macroeconomic, către care se referă:
negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, corduri
comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare economică
internaţională:
participarea la târgiri şi expoziţii internaţionale şi organizarea de astfel de
manifestări pe terotoriu propriu;
reprezentarea comercială în ţările partenere, organizarea de agenţii şi
reprezentanţe comerciale în străinătate etc.
Măsurile de stimulare a exporturilor au drept scop sporirea competitivităţii
mărfurilor destinate exportului şi creşterea gradului de cointeresare a
producătorilor şi exportatorilor. Aceste măsuri la nivel macroeconomic pot fi
împărţite în patru categorii: măsuri de natură bugetară; de natură fiscală; de natură
financiar-bancară, de natură valutară.

261
 La măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară se referă
subvenţiile directe de export acordate de către stat întreprinderii exportatoare,
primele directe de export care se acordă de către stat exportatorilor care realizează
un volum mare de desfacere pe pieţe externe sau exportă produse ale unor industrii
de mare însemnătate pentru economia naţională ş subvenţiile indirecte de export
care, de regulă, sunt îndreptate la stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii pentru
a efectua export.
Măsurile de natură fiscală urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor
datorită reducerii sau eliminării poverii fiscale. Aceste măsuri se împart în două
categorii: facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate şi facilităţi fiscale acordate
exportatorilor.
Pentru a stimula activitatea economică externă a întreprinderilor statul
crează regimuri specifice cum ar fi zonele economice libere. Zonele economice
libere reprezintă anumite teritorii ale ţării, în limetele cărora mărfurile sunt tratate
ca mărfuri care se află în afara teritoriului vâmii şi nu se supun controlului vamal şi
impozitării.
Prin crearea zonelor economice libere statul urmăreşte trei obiective de bază:
economic, social şi inovaţional. La obiectivul economic se referă inscrierea pieţei
naţionale în sistemul economic internaţional, atragerea investiţiilor străine şi
sporirea incasărilor valutare în bugetul ţării. Obiectivul social prevede dezvoltarea
unor zone anumite ale ţării, crearea de noi locuri de muncă pentru populaţie şi
pregătirea şi perfecţionarea cadrelor. Obiectivul investiţional se referă la atragerea
inovaţiilor tehnico-tehnologice, organizaţionale şi a know-haw.
Instrumentul principal de dezvoltare a zonelor economice libere este
sistemul de facilităţi care se acordă pentru investitori. Pot fi evidenţiate
următoarele facilităţi:
facilităţi privind impozitarea, îndreptate la stimularea dezvoltării
producerii;

262
 facilităţi financiare care permit subsidarea dezvoltării producerii
anumitor feluri de produse, acordarea de reduceri la tarifele pentru
utilizarea infrastructurii, comunicaţiilor etc.;
facilităţi valutare şi de comerţ internaţional care permit investitorilor să
repatrieze într-o manieră mai simplă profitul obţinut;
facilităţi de ordin administrativ, care includ regime simplificate de
înregistrare a intreprinderii, de obţinere a vizelor şi altele.

14.3. CONTRACTUL EXTERN DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Contractul extern de vânzare-cumpărare (contractul de vânzare

internaţională) repretintă una dintre cele mai importante înţelegeri juridice utilizate
în comerţul internaţional. În practica internaţională drept contract este considerat
acordul internaţional de cumpărare-vânzare. Conform convenţiei OON (Convenţia
de la Viena, 1980) cu privire la acordurile internaţionale de cumpărare-vânzare a
mărfurilor, acordul este considerat ca fiind unul internaţional doar în cazul când
întreprinderile comerciale ale părţilor implicate în procedura ce vânzare-cumpărare
se află pe teritoriul diferitor ţări.
Contractul extern de vânzare-cumpărare poate fi de mai multe feluri:
contract de o singură livrare,
contract de livrări periodice,
contract de livrare a utilajului complex.
Părţile contractaте: Contrectul de vânzare internaţională nu poate fi
negociat şi semnat decât de persoane care dispun de capacitatea juridică potrivit
legislaţiei lor naţionale.
Obiectul contractului: Obiectul vânzării internaţionale îl constituie marfa
care se transferă din proprietatea vânzătorului în proprietatea cumpărătorului după
ce acesta din urmă plăteştepreţul cuvenit. pentru ca o marfă să poată face obiectul
contractului de vânzare-cumpărare este necesar ca exportul, respectiv importul ei

263
să nu fie interzis de nici una din legislaţiile naţionale ale părţilor implicate in
vânzare-cumpărare.
Marfa trebuie să fie determinată cantitativ, tehnic şi calitativ.
Cantitatea: Este exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfii. În
contract se arată locul unde se va face determinarea cantităţii, modul de determinare
şi documentele care atestă cantitatea. Deasemenea vor fi indicate şi toleranţele de
cantitate pe întreaga cantitate şi pe sortimente,precum şi obligaţia cumpărătorului
de a plăti cantitatea efectiv livrată în limetele toleranţelor convenite.
Nivelul tehnic şi de calitate: Calitatea oricărei mărfi se determină prin
descrierea parametrilor de calitate împreună cu descrierea parametrilor tehnici. În
anumite cazuri, în funcţie de înţelegere şi de natura mărfii, determinarea calităţii
mărfii se poate face pe baza mostrelor sau modelelor, încercărilor, degustaţiilor etc.
Foarte important este ca producătorul să producă marfa conform cerinţelor
standardelor internaţionale.
În scopul determinării calităţii, pentru unele produse este necesar să se
stipuleze în contract necesitatea efectuării unor analize de laborator sau încercări
de laborator. Neapărat vor fi menţionate documentele care atestează calitatea,
precum şi organele neutre care vor emite certificatul de calitate, certificatul de
origine, certificatul fito-sanitar etc.
Ambalajul şi marcarea: În contract se va stipula obligaţia vânzătorului de a
asigura un ambalaj corespunzător care să protejeze marfa pe parcursul transportării
de la expediţie până la destinaţie. În toate cazurile posibile, contractul va stipula
obligaţia vânzătorului de a transporta marfa în mijloace moderne de protejare şi de
uşurare a manipulării acesteea.
Vânzătorul se va obliga să marcheze ambalajul în scopul înlesnirii
manipulării mărfii şi publicităţii comerciale. Se va indica adresa de destinaţie, felul
mărfii şi diferite menţiuni specifice cum ar fi cele care atenţionează asupra
fragilităţii mărfii sau asupra necesităţii manipulării cu mare atenţie a aparatelor de
precizie şi a materialelor explozive. În contrect trebuie să se stipuleze toate

264
elementele referitoare la marcajul ambalajului: limba,numărul contractului,numele
şi adresa exportatprului şi importatorului, locul de destinaţie, ţara de origine,
greutatea brută şi netă, indicaţia de atenţionare etc.
Temenul de livrare: În contract se prevede termenul la care vânzătorul se
obligă să expedieze marfa pe adresa indicată de cumpărător şi în conformitate cu
instrucţiunile acstuia. Ttermenul de livrare poate fi stabilit la o dată certă sau în
funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii. Termenul de livrare se stabileşte pe loturi
de livrare dimensionate la capacitatea mijloacelor de transport.
Preţul mărfii: Se stabileşte în valuta acordată între păţi şi se înscrie pe
unitatea de măsură şi pe total. În contract pote fi indicat unul sau mai multe preţuri
în funcţie de felul mărfii. În cazul când sortimentul produselor este destul de larg,
la contrac poete fi anexată lista de preţuri unitare pentru întreg sortimentul.
Condiţiile de livrare: Stipulaţiile în contract cu privire la sistemele de livrare
se vor referi la obligaţiunile vânzătorului şi cumpărătorului pentru contractul de
vânzare internaţională: livrarea mărfurilor, repartiţia cheltuielilor, trensferul
riscurilor,formalităţile documentare privind trecerea mărfurilor peste frontieră.
documentul în care sunt nscrise aceste reguli este cunoscut sub denumirea de
INCOTERMS-2000 (International Comercial TERMS), adică termeni comerciali
internaţionali. În tabelul 14.1 sunt prezentate condiţiile de bază de livrare a
mărfurilor în corespundere cu prevederile regulilor intrenaţionale INCOTERMS-
2000.
Tabelul 14.1
Condiţiile de livrare a mărfurilor în corespundere cu prevederile regulilor
intrenaţionale INCOTERMS-2000
Codul Baza livrării
Grupa E „ Pornirea”
EXW Franco uzină (... denumirea locului)
Grupa F „ Transportarea de bază nu este achitată”
FCA Franco la transportator (... denumirea locului de destinaţie)

265
 FAS Franco lângă navă (... denumirea portului de livrare)
FOB Franco la bord (...denumirea portului de livrare)
Grupa C „Transportarea de bază este achitată”
CFR Cost şi navlu (... denumirea portului de destinaţie)
CIF Cost, asigurare şi navlu (... denumirea portului de destinaţie)
CPT Transport plătit până la (... denumirea portului de destinaţie)
CIP Transport şi asigurare plătite până la (... denumirea portului de
destinaţie)
Grupa D „Sosirea”
DAF Livrat la frontieră (... denumirea locului de destinaţie)
DES Livrat franco navă (... denumirea locului de destinaţie)
DEQ Livrat franco Chei (... denumirea locului de destinaţie)
DDU Livrat vamă neplătită (... denumirea locului de destinaţie)
DDP Livrat vamă plătită (... denumirea locului de destinaţie)

Garanţii cu privire la calitatea mărfii: Prin contract vânzătorul va garanta

calitatea mărfii. În perioada de garanţie vânzătorul continuă să fieresponsabil
pentru remedierea defecţiunilor, chear dacă transferarea riscurilor de la vânzător la
cumpărător a avut deja loc.
Controlul şi recepţia mărfii: După livrarea mărfii cumpărătorul intră în
posesia ei după ce se face controlul final de recepţie. Elementele pe care părţile
trebuie să le includă în contract cu privire la controlul şi recepţia mărfii se referă la:
definirea organului împuternicit de cumpărător cu controlul mărfii în cazul în care
nu-şi rezervă acest drept de a acţiona direct; modul în care se face controlul şi
recepţia; necesutatea efectuării unei duble recepţii la destinaţie pentru cazuri
specifice; modul în care se admite la locul de producţie prezenţa organelor de
inspecţie delegate de cumpărător în perioada desfăşurării procesului de producţie;
documentele care trebuie întocmite pentru atestarea recepţiei; procedurile necesare
de urmat în cazul când recepţia nu poate avea loc şi controlul nu poare fi efectuat

266
din vina părţilor, procedura de reclamare a calităţii necorespunzătoare în cazul
când marfa a fost deja preluată şi s-a început utilizarea ei.
Respingerea mărfii: în cazul în care au loc încălcări serioase ale contractului
de către vânzător, cumpărătorul este în drept să respingă marfa livrată. Cazurile de
respingere trebuie să fie foarte clar precizate în contractul de vânzare-cumpărare.
Respingerea mărfii poate fi pentru întreaga cantitate livrată, sau pentru o parte a sa.
De aceea este foarte important ca în cazul livrărilor eşalonate, în contract să se
stipuleze că acesta este considerat contract separat pentru fiecare livrare. Riscurile
aferente respingerii unei mărfi revin vânzătorului, fapt care cere notificarea atât
orală, cât şi în scris. Dacă vânzătorul nu poate retrage marfa imediat după
respingere, cumpărătorul trebuie să se îngrijească de ea în contul vânzătorului şi să
o returneze acestuia după ce va primi instrucţiunile corespunzătoare.
Întocmirea şi transmiterea documentelor: în contract trebuie să fie indicate
documentele unei tranzacţii care se referă la: transport, plata preţului,calitatea
mărfii, asigurare, originea mărfii etc. Vânzătorul este acela care îşi asumă obligaţia
de a transmite aceste documente cumpărătorului în modul stipulat în contract.
Către documentele de însoţire a mărfii se referă: factura, conosamentul, scrisoarea
de trăsură,recepise de depozitare, certificatul de origine,certificatul de calitate sau
analiză, lista de încărcare.
Modul de efectuare a transportului: în contract se vor stipula: căile de
transport, mijloacele de transport, necesitatea corelării ambalajelor exterioare cu
specificul mijloacelor de transport, partea care se obligă să asigure mijloacele de
transport etc.
Condiţiile de plată: în contract se va indica modul de plată a mărfii de către
cumpărător (plata cu bani cash, plata pe bază de clearing, plata pe bază de barter,
plata pe bază de credit) modalităţile de plată (acreditiv documentar, scrisoare de
credit, incasso documentar etc.) precum şi data plăţii. Condiţiile şi termenii de
plată trebuie să precizeze obligaţia cumpărătorului de a întreprinde tot сe este

267
necesar şi legal pentru a se efectua plata mărfii în conformitate cu prevederile
contractului.
Reclamaţii: în cazul când după preluarea mărfii cumpărătorul constată unele
abateri cantitative sau calitative de la prevederile contractului el are dreptul să
reclame difecţiunile constatate. De aceea în contract trebuie să fie stipulat termenul
când cumpărătorul poate face aceste reclamaţii şi legile aplicabile. Referitor la
reclamaţii în contract se va stipula: obiectul şi termenul reclamaţiei; înaintarea
reclamaţiei doar în formă scrisă; dovezile abaterilor reclamate; metodele care
trebuie folosite pentru verificare; cauzele care au generat defectele reclamate;
termenul de păstrare a mărfii reclamate la depozitul cumpărătorului; modul de
stingere a reclamaţiilor.
Penalităţi-daune: in practică se cunosc două feluri de stipulări contractuale
cu privire la recuperarea prejudiciilor rezultate de abaterile de la dispoziţiile
contractului: penalităţi si daune materiale. Penalităţile, de regulă, se aplică pentru
întârzierile în livrări şi limitele tolerabile de la parametrii tehnici şi de calitate,
nerespectarea termenilor de plată, neasigurarea la timp a mijloacelor de transport
etc.
Instrucţiunile cu privire la expedierea mărfii: contractul trebue să stipuleze
termenul în care cumpărătorul este obligat să trimită vânzătorului instrucţiunile de
expediere, după primirea avizului că marfa este pregătită pentru expediere.
Forţa majoră şi cazurile fortuite: drept forţă majoră reprezintă evenimentele
imprevizibile care sunt provocate de fenomene ale naturii cum ar fi: inundaţii,
secetă, cutremure, vânturi puternice, ploi torenţiale etc., iar prin cazuri fortuite se
înţeleg evenimentele imprevizibile provocate de intervenţia omului, depăşind
voinţa părţilor contractuale: greve, blocade, revoluţii, etc. Contractul trebuie să
prevadă informarea intr-un anumit termen a partenerului despre apariţia
evenumentului de forţă majoră şi modul de comportare în astrfel de condiţii.
Soluţionarea litigiilor: în contract se va indica posibilitatea soluţionării
litigiilor decurgând din derularea contractului, pe cale amiabilă, iar în caz de

268
nereuşită – pe calea arbitrajului internaţional instituit printr-o clauză
compromisorie.
Dispoziţii finale: acestea se referă la reglementarea modului în care
contractul poate să fie anulat pe calea rezelierii lui.
Contractul se va semna de către părţile în cauză. Se va indica data şi locul
semnării contractului.
Contractul se va elabora într-o limbă de uz internaţional, ce puţin în două
exemplare originale.

Întrebări de recapitulare
Explicaţi ce reprezintă activitatea economică externă a unei întreprinderi
Explicaţi influenţa activităţii economice externe asupra creşterii performanţelor
întreprinderii
Numiţi documentele care stau la baza reglementării statale a activităţii
economice externe a intreprinderii în Republica Moldova
Numiţi principiile de bază ale reglementării de stat a activităţii comerciale
externe
Ce reprezintă reglementarea tarifar – vamală?
Ce repretintă taxele vamale?
Numiţi criteriile de bază de clasificare a taxelor vamale
Cum se împart taxele vamale după obietul impuneri?
Ce reprezintă taxele vamale ad-valorem şi când pot fi utilizate?
Cum se împart taxele vamale după modul de stabilire ?
Ce reprezintă reglementarea netarifară ?
Cum se realizeză reglementarea netarifară ?
Care este obiectivul măsurilor promoţionale?
Ce se referă la măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară?
Care este instrumentul principal de dezvoltare a zonelor economice libere?

269
16. Numiţi felurile contractului extern de vânzare-cumpărare
Numiţi articolele principale ale unui contract extern de vânzare-cumpărare.

270
CAPITOLUL 15

INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINDERII
15.1. ESENŢA INSOLVABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Insolvabilitate (faliment) reprezintă situaţia financiară a întreprinderii

debitor care se caracterizează prin incapacitatea ei de a-şi onora obligaţiile de plată.
În Republica Moldova procesul de faliment este reglementat prin Legea nr.632-XY
din 14.11.2001 Legea insolvabilităţii. Conform prezentei legi incapacitatea de plată
reprezintă o situaţie a întreprinderii debitor caracterizată prin incapacitatea ei de a-
şi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea
de plată este, de regulă, prezumată în cazul când debitorul a încetat să efectueze
plăţi. Către obligaţiile pecuniare se referă obligaţia debitorului de a plăti
creditorului o anumită sumă de bani în baza unui contract sau în baza unei obligaţii
extracontractuale, prevăzute de Codul civil, iar către obligaţia de plată curentă se
referă impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată, credite şi dobânzi aferente,
majorări de întârziere (penalităţi), calculate din momentul întrării procesului de
insolvabilitate
Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate se grupează în două
categorii:
temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate – drept bază
serveşte incapacitatea de plată a debitorului;
temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate – drept bază
serveşte supraîndatorarea debitorului, persoană juridică
responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei.
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza depunerii cererii de
intentare a procesului de insolvabilitate în instanţa de judecată. Dreptul de a

271
depune cererea întroductivă o are însăşi întreprinderea debitor, unul din creditorii
întreprinderii sau alte persoane prevăzute de legislaţia în vigoare.
Întreprinderea debitor este în drept să depună cererea întroductivă în situaţia
în care există pericolul întrării ei în incapacitate de plată şi în mod previzibil ea nu-
şi va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă.
Debitorul este obligat să depună cerere întroductivă în următoarele cazuri:
când apare incapacitatea de plată;
când apare supraîndatorarea debitorului;
în cazul lichidării, care se efectuează conform altor legi, când devine
evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor;
când executarea integrală a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai
multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la
scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori.
În cererea întroductivă a debitorului trebuie să fie indicate următoarele
informaţii:
codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului;
valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobânzilor şi penalităţilor
aferente;
temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu specificarea
sumei creanţelor salariale faţă de angajaţii debitorului;
suma datoriilor la bugetul public naţional;
motivarea temeiului insolvabilităţii,
date despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi
creanţele lui.
La cererea întroductivă debitorul va anexa copia statutului întreprinderii,
bilanţul contabil la data ultimului raport financiar, datele din registrele publice
despre bunurile debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate, ultimul raport de
audit cu rezultatele controlului activităţii financiare, lista creditorilor şi a
debitorilor precum şi alte probe.

272
 Dacă prosesul de insolvabilitate este iniţiat de către un creditor, acesta va
depune o cerere întroductivă argumentânduşi creanţele şi temeiurile de intentare a
procesului de insolvabilitate. Creditorul poate depune cererea întroductivă numai
după notificarea prealabilă a debitorului.
Conţinutul cererii întreoductive a creditorului va reflecta:
denumirea creditorului şi a debitorului, sediul şi alte date de identificare
ale acestora,
suma creanţelor creditorului, mărimea dobânzilor şi penalităţilolr
aferente,
alte date considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea
cererii.
La cererea introductivă a creditorului se va anexa următoarele documente:
documentele ce adeveresc existenţa obligaţiilor debitorului faşă de
creditor, mărimea datoriilor, temeiul intentării procesului de
insolvabilitate şi alte documente care justifică cererea creditorului,
dovada notificării prealabile a debitorului de către creditor,
copia hotărârii definitive a instanţei de judecată.
Cererea introductivă poate fi retrasă, decătre cel care a depus-o, până la
adoptarea hotărârii privind intentarea prosecului de insolvabilitate sau de
respingere a cererii.
Este necesar de delimitat insolvabilitatea intenţionată şi insolvabilitatea
fictivă

15.2. PROCEDURA DE INSOLVABILITATE

15.3. PROCESUL DE RESTRUCTURARE ŞI MODUL DE APLICARE

273