Sunteți pe pagina 1din 8

24 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

Unitatea de studiu nr. 3.


PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂ ȘI
PSIHOLOGICĂ A ANTREPRENORIATULUI

Obiective şi rezultate
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul informaţional
pentru a înţelege perspectiva sociologică și psihologică a conceptului de antreprenoriat. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei, veţi fi capabili să:
- identificați caracteristicile de personalitate ale antreprenorului din perspectiva
sociologică;
- identificați caracteristicile de personalitate ale antreprenorului din perspectiva
psihologică;
- delimitați conceptual antreprenorul de necesitate și antreprenorul de oportunitate;
- analizați factorii de atractivitate și respingere ai antreprenoriatului.

3.1 PERSPECTIVA SOCIOLOGICĂA ANTREPRENORIATULUI


Abilitatea de a identifica și de a se angaja în noi oportunități a fost privită ca o
trăsătură esențială de antreprenoriat al indivizilor (Casson, 1982, Kirzner 1973,
Stevenson 1983). Firmele antreprenoriale își bazează strategiile exclusiv pe oportunitățile
care există în mediul înconjurător, folosindu-le ca punct de plecare pentru elaborarea
strategiilor. Antreprenorii tind să urmărească noi oportunități fără a ține seama de
resursele controlate în prezent, identificând resursele necesare pentru a exploata o
oportunitate după ce au evaluat o nouă strategie. Firmele orientate spre administrare tind să
privească mai mult resursele pe care le controlează atunci când elaborează strategii.
Administratorii pot fi conștienți de oportunitățile din mediul înconjurător, dar au
tendința de a se gândi la modul de utilizare și exploatare cât mai eficientă a resurselor pe care
le controlează pentru a exploata noi oportunități.
Bird (1989) postulează că există beneficii psihologice derivate din relațiile dintre
membrii echipei, spre deosebire de un antreprenor care acționează individual și suportă
deciziile individuale și rezultatele obținute, fără a avea posibilitatea de a da vina pe
altcineva, pe când în echipă există posibilitatea de a transmmite responsabilitatea în
rândul indivizilor și de a găsi un vinovat în caz de eșec.
Asocierea cu alte persoane dă dreptul de a apăra deciziile altor persoane, iar deținerea
unui pachet de acțiuni în cadrul asociației poate face pe membrii echipei mai încrezători în
deciziile lor. Francis și Sandberg (2000) au remarcat că prieteniile formate "pot organiza
echipe și stimulează eforturi eroice în momente dificile".
Perspectiva biologică a spiritului antreprenorial implică o satisfacție psihologică
și diferențe în comportamentele față de alte activități și a eforturile lor de reușită.
Antreprenoriatul este un contract psihologic care implică activități de
"relaționare" și o relație de tipul "lucrul în echipă", care implică două sau mai multe
persoane care înființează împreună o afacere în care au un interes financiar.
Organizațiile antreprenoriale sunt în mod clar entități sociale încă de la început,
deoarece înființarea întreprinderilor individuale implică posibilitatea de a nu împărți
proprietatea cu ceilalți în procesul de înființare sau pot fi formate ca rezultat al echipelor.
Se pot distinge următoarele principii care stau la baza formării de echipe (Ruef,
2001):
Lect. dr. Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 3. Perspectiva sociologică și psihologică a antreprenoriatului 25

 alegerea pe bază de homofilie,


 alegerea intenționată,
 alegerea constrânsă de context/oportunități.
Principiu homofiliei se referă la tendința oamenilor de a se asocia cu alte persoane
asemănătoare, cum ar fi de gen sau etnie.
Alegerea intenționată reflectă tendințele oamenilor de a alege persoane care posedă
aptitudini valoroase, cum ar fi educația sau experiența.
Alegerea pe bază de structuri de oportunități stabilesc un context în care
funcționează primele două principii. Fondatorii firmei nu pot alege persoane pe care nu i-au
întâlnit, lucrează într-o altă organizație sau locuieșc într-un alt oraș (Ruef, 2002).
Aceste persoane sunt prezente încă din timpul fazei de înființare a firmei, înainte
de a începe efectiv să pună la dispoziție pe piață bunurile sau serviciile realizate. De
aceea persoanele trebuie să fie implicate încă de la început și să aibă o participare la
capitalul afacerii pentru a fi considerate membre ale echipei.
Managementul de vârf poate crea sau nu acțiuni antreprenoriale cu privire la
aspecte ale firmei (Brown & Eisenhardt, 1998; Eisenhardt & Martin, 2000). Acestea pot să
varieze de-a lungul unui spectru de la firme antreprenoriale la cele administrate.
Un "promotor" caracterizează partea antreprenorială a spectrului, pe când un
"mandatar" caracterizează partea administrativă (Stevenson, 1983; Stevenson și Gumpert,
1985; Stevenson și Jarillo, 1986).
Singura intenție a promotorului este să urmărească și să exploateze oportunitățile
indiferent de resursele deținute/controlate la momentul apariției oportunității, în timp ce
mandatarul își propune să utilizeze eficient resursele deținute/controlate în prezent.
Stevenson descrie managementul antreprenorial ca având următoarele dimensiuni:
 orientarea strategică,
 angajamentul față de oportunitate,
 angajamentul față de resurse,
 controlul resurselor,
 structura managementului,
 filosofia recompensei.
Recombinarea inovativă a resurselor a fost sugerată a fi rezultatul unei vigilențe
înalte față de noi oportunități (Zahra & Wiklund, 2000). Abilitatea de a identifica și de a se
angaja în noi oportunități a fost privită ca o trăsătură esențială de antreprenoriat
indivizilor (Casson, 1982, Kirzner 1973, Knight, 1942, Schumpeter, 1934).
Stevenson (1983) sugerează că firmele antreprenoriale își bazează strategiile
exclusiv pe oportunitățile care există în mediul înconjurător, folosind oportunitățile ca
punct de plecare pentru elaborarea strategiilor. Antreprenorii tind să urmărească noi
oportunități fără a ține seama de resursele controlate în prezent, identificând resursele
necesare pentru a exploata o oportunitate după ce au evaluat o nouă strategie.
Firmele administrate, pe de altă parte, tind să privească mai mult resursele pe care
le controlează deja, atunci când elaborează strategii. Managerii (administratorii) pot fi
conștienți de oportunitățile din mediul înconjurător, dar au tendința de a gândi în ceea ce
privește modul de utilizare și exploatare cât mai eficientă a resurselor pe care le
controlează. Teoriile recente ale antreprenoriatului (Shane, Venkataraman, 2000) afirmă că
"antreprenoriatul implică legătura dintre două fenomene: prezența oportunităților
lucrative și prezența indivizilor întreprinzători".
Teoria este inspirată de procesul de descoperire antreprenorială "Kirzneriană", și
subliniază că sunt necesare informații prealabile pentru a completa noile informații în
26 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

descoperirea oportunităților de afaceri. În acest sens se susține importanța capitalului


uman ca factor determinant al capacității antreprenoriale.
Casson (2003) încearcă să cuprindă atât definițiile schumpeteriene cât și cele
knightiniene, argumentând că antreprenorii sunt persoane care se specializează în luarea
deciziilor. Întreprinzătorul shumpeterian direcționează și aplică informații despre invenții,
pentru a crea noi combinații și este, în cele din urmă, cel care decide dacă noile combinații
sunt profitabile.
Modelele economice bazate pe ideile knightiniene ale riscurilor, susțin că indivizii
sunt influențați de factori eterogeni în ceea ce privește aversiunea față de risc (Kanbur,
1979). Alți autori presupun că indivizii au abilități identice, dar diferă în percepție asupra
riscurilor implicate în deținerea unei afaceri, de aceea numai persoanele prea optimiste
pot devini antreprenori (Meza și Southey, 1996).
Abilitățile antreprenoriale sunt un capital uman care poate fi dobândit prin practici
precum educația, prin depășirea limitelor de proprietate a afacerii sau contribuția funcției de
producție, modelele endogene ale teoriei creșterii susțin modelul schumpeterian prin
stimularea inovațiilor și asumarea de riscuri în vederea obținerii de profit (Aghion și
Howitt, 1997).
Deși mulți economiști acceptă ideea că antreprenorii sunt inovatori, poate fi dificil
să se aplice această teorie țărilor mai puțin dezvoltate. De obicei antreprenorii din aceste
țări nu sunt inovatori în sensul tradițional al cuvântului; produc rareori servicii/produse noi
și cel mai adesea imită produsele și procesele de producție care au fost inventate în țările
dezvoltate.
Acest proces, este întâlnit și în țările dezvoltate și este numit "imitație creativă"
(Drucker, 1985). Imitația creativă are loc atunci când imitatorii înțeleg mai bine modul în
care o inovație poate fi aplicată, folosită sau vândută în nișa lor de piață specială (propriile
țări) decât persoanele care au creat sau descoperit inovația original.
De aceea procesul de inovare în țările mai puțin dezvoltate este adesea de a imita și
adapta, în loc de noțiunea tradițională de descoperire și dezvoltare de produse/procese noi
(Hak Choi, 2008).
Teoria antreprenoriatului și cea economică a firmei au multe de învățat una de la
cealaltă. O bună cunoaștere a teoriei spiritului antreprenorial ar trebui să explice condițiile în
care are loc antreprenoriatul, legătura între antreprenoriat, proprietatea asupra activelor
și organizarea economică.
În mod similar, teoria economică a firmei poate fi îmbunătățită substanțial prin
luarea în considerare a eterogenității bunurilor de capital și a necesității ulterioare de
experimentare antreprenorială.
În general, antreprenorii sunt purtătorii de risc, coordonatori și organizatori, factori de
influență, lideri, inovatori sau imitatori creativi. Deși această listă de caracteristici nu este
pe deplin completă, ea poate explica de ce unii oameni devin antreprenori, în timp ce alții
nu.
Teoriile antreprenoriatului încearcă să coreleze antreprenoriatul cu profitul și să
explice legăturile dintre acestea. Specialiștii în inovației susțin că un experiment poate eșua,
dar trebuie să continuăm să încercăm până când se va obține succesul ca și caracteristică
a inventatorilor, pe când antreprenoriatul este legat de angajament, răbdare și asumarea
de riscuri. Cercetătorii au arătat ca importanță și cultura inovării ca o condiție prealabilă
pentru derularea activității de antreprenoriat, iar inovarea face parte din asumarea de riscuri
antreprenoriale. Persoanele cu o atracție ridicată față de risc nu pot fi niciodată antreprenori,
pe când optimiștii ca purtatori de risc pot să devină inovatori, acest lucru nefiind explicat de
teoriile lui Schumpeter.
Lect. dr. Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 3. Perspectiva sociologică și psihologică a antreprenoriatului 27

Antreprenoriatul lui Knight și Kirzner poate fi aplicat după înființarea unei


afaceri, dar ceea ce se întâmplă înainte de începerea activității nu este menționat, pe când
teoria lui Say poate fi aplicată înainte și după start-upul în afaceri, fie din postura
antreprenor sau manager. Antreprenorul knightinian este un agent care acționează ca un
asigurator ce echilibrează atunci când există un șoc economic prin furnizarea de bunuri
și servicii necesare. Kirzner transferă economiei un echilibru inexistent, deoarece acestea
nu sunt statice și, prin urmare, punctul de echilibru nu poate fi atins niciodată.
Utilizarea planificării are efecte asupra performanței ce variază ca importanță
acordată de antreprenori. Cultura poate fi importantă în ceea ce privește acesti factori,
având în vedere diferențele de antreprenoriat între țări (Freytag, Thurik 2007, Stephan,
Uhlaner 2010). Cercetarea acestora poate explica comportamentul pur reactiv sau
adaptiv al antreprenorilor legat de perseverență, inovație și performanță.
Caracteristicile și planificarea acțiunii reprezintă un punct central al fazelor
antreprenoriatului, care nu au aceeași importanță și diferențiere, deoarece la inițierea
unei afaceri luarea de măsuri este importantă pentru identificarea și dezvoltarea unei
oportunități de afaceri (Dimov 2007). Întreprinzătorii care vin cu o idee de afaceri trebuie să
adune feed-back și să caute informații suplimentare pentru a modifica, modela și reconfigura
astfel încât să devină un concept care să fie viabil și ușor de utilizat (Dimov 2007).
În această etapă produsul sau serviciul trebuie să fie construit în mod activ, simultan
cu înființarea întreprinderii, antreprenorul facilitează crearea unor structuri de afaceri și
proceduri operaționale (Gartner, 1985). Activitățile de bază includ existanța resurselor și
echipamentelor necesare, îndeplinirea cerințelor legale și inițierea strategiilor de marketing și
vânzări; în plus, trebuie să testeze dacă produsul/serviciul poate atrage cumpărători
(Reynolds 2007). Întreprinzătorii care sunt mai activi în această etapă, prin desfășurarea
de mai multe activități de pornire și planificare a activităților în timp, pot avea mai multe
șanse să înceapă cu succes noua afacere (Carter, 1996, Lichtenstein, 2007).
Următoarele etape presupun ca antreprenorii să ia măsurile necesare pentru a
gestiona supraviețuirea și creșterea noii companii, ceea ce implică acțiuni de gestionare a
conflictelor, negocierea contractelor, formarea de alianțe, dezvoltarea de noi strategii de
afaceri (Baron 2007).
Structurile marchează caracterul îndeplinirii caracteristicilor, dar nu și locul acțiuni,
de aceea orice acțiune este însoțită sau urmată de feed-back.
Percepția asupra modului în care feedback-ului este procesat și dezvoltat este diferită,
unii antreprenori dezvoltă un număr redus de sisteme de culegere a feedback-ului de la
clienți, alți antreprenori încurajează clienții activi să fie critici și să ofere feedback negativ
pentru a învăța să-și îmbunătățească produsele/serviciile.
Aceste acțiuni determină eficiența feedback-ului în dezvoltarea viitoare și utilizarea
modului reactiv de acțiune al antreprenorului în obținerea succesului (Ashford & Tsui 1991).
Utilizarea acestor tehnici este foarte probabil să facă aceste acțiuni să fie eficiente,
dar nu trebuie evitate inițiativele personale, mediul proactivit și posibilitate de a depăși
bariere/obstacole pot face diferența între succes și eșec.
Frese (2009) arata că anumite caracteristici pot fi mai mult sau mai puțin active față
de rețelele sociale legate de succesul antreprenorial (Zhao, 2010) și formele active de
învățare în sensul practicii deliberate (Unger, 2009).

3.2 PERSPECTIVA PSIHOLOGICĂ A ANTREPRENORIATULUI


28 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

Amit şi Eitan (1995) au delimitat factorii care motivează la împingerea (push) şi


atragerea (pull) spre fenomenul de antreprenoriat, arătând că mulţi dintre proprietarii de
afaceri se află în zona antreprenoriatului, întrucât nu au găsit alte oportunităţi de venit.
Majoritatea autorilor evidențiază ca predictori individuali ai antreprenoriatului
variabilele de gen şi vârstă, fiind observat că bărbaţii au o probabilitate mai mare de a fi
antreprenori decât femeile (Georgellis şi Wall, 2005; Walker şi Webster, 2007). Această
situație poate fi explicată cu ajutorul mecanismelor de reproducere a modelelor culturale şi
transmiterea rolurilor sociale care îi favorizează pe bărbaţi. Vârsta are şi ea efect pozitiv
asupra deţinerii unei afaceri (Walker şi Webster, 2007) deoarece dacă antreprenoriatul este
inițiat la o vârstă mai tânără, modificările în statutul profesional apar mai frecvent (Evans şi
Leighton, 1989). Persoanele în vârstă care inițiază antreprenoriatul au deja o situaţie
economică prosperă, astfel nu ar fi motivaţi pentru a începe o afacere din dorinţa de a câştiga
un venit mai mare, motivația fiind data de valorificarea cunoștințelor și de independență.
Individualismul este măsura în care o persoană consideră interesele sale personale
mai importante decât interesele unui grup de care aceasta aparţine (Wagner, Moch, 1986).
Lipsa educației poate fi un efect negativ prezis de teoria factorilor de împingere,
atribuind, celor mai puţin educaţi, o poziţie mai fragilă pe piaţa forţei de muncă (Moore,
Mueller, 2002). Cu toate acestea, în unele cazuri educaţia avansată poate fi, de asemenea,
predictor al antreprenoriatului – oamenii educaţi tind să înceapă afaceri cu valoare adăugată
crescută, de aceea ne putem aştepta la o relaţie neliniară între educaţie şi probabilitatea de a
deţine o afacere.
Locul de reşedinţă este un alt factor de împingere spre antreprenoriat (push) deoarece
cu cât este mai mare localitatea de reşedinţă, cu atât sunt mai mari oportunităţile economice
şi, de asemenea, şansele de a găsi un loc de muncă bine plătit. În localităţile mai mici
oportunităţile de muncă sunt mai rare, iar indivizii sunt împinşi spre activităţi independente
sau de auto-angajare (Hatos, 2012).
Înțelegerea factorilor de tip atracţie/respingere, determină de fapt esenţa
antreprenoriatului de oportunitate, respectiv de necesitate. Factorii de tip push pentru
intrarea în activitate independentă se bazează pe existența beneficiilor subiective –
satisfacţia unei autonomii mai mare pentru cei care deţin o afacere, compensează lipsa de
rezultate economice şi sociale ale auto-angajaţilor.
Variabile atitudinale şi motivaţionale abordate în literatura de specialitate cu privire la
antreprenoriat, se concentrează pe două caracteristici, care par să aibă o importanţă crucială
în contextul unei economii cu resurse reduse, dar cu factori stimulatori puternici şi lipsită de
o puternică tradiţie antreprenorială, şi anume: aversiunea faţă de risc şi valorificarea liberei
iniţiative în economie.
Nevoia de independenţă, de auto-realizare, de succes financiar şi de recunoaștere
socială ca motivaţie trebuie să fie suficient de puternice astfel încât să genereze o eficacitate
superioară şi să domine temerile legate de siguranţa locului de muncă, incertitudinea
deciziilor şi consumul suplimentar nervos şi de timp (comparativ cu poziţia de salariat).
Antreprenorii trebuie să se obişnuiască cu incertitudinea, să accepte că nu există
certitudini privind succesul. Astfel, încrederea în sine face diferenţa dintre antreprenori şi
persoanele obişnuite (Van Praag, 1999; Van Praag, Versloot, 2007). În plus, încrederea în
sine este strâns legată de eficienţă, de valorificarea experienţelor anterioare şi recuperarea
după eşecuri (Chen, 1998).
Tyszka 2011) a arătat că, doar antreprenorii orientaţi spre oportunităţi şi nu cei
deveniţi antreprenori din necesitate se caracterizează prin niveluri ridicate ale încrederii în
sine, comparativ cu celelalte persoane. Antreprenorii nu se dovedesc întotdeauna a fi
persoane marcate de o predispoziţie deosebită spre risc; ei sunt nevoiţi (nevoiţi, mai degrabă
Lect. dr. Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 3. Perspectiva sociologică și psihologică a antreprenoriatului 29

decât predispuşi) să se implice în mai multe activităţi investiţionale curente


riscante, comparativ cu salariaţii.
Aversiunea scăzută faţă de risc încurajează intrarea în antreprenoriat, ceea ce este
considerat un truism în studiile despre antreprenoriat (Cramer, 2002; Kan şi Tsai, 2006).
Individualismul este de asemenea asociat cu o probabilitate mai mare de intrare în
antreprenoriat (McGrath, 1992; Tiessen, 1997).
Pentru Casson (1990), riscul (antreprenorial) este un rezultat al imposibilităţii
determinării certe a succesului intrării pe piaţă sau dacă o inovaţie poate avea şi un rezultat
nedorit. Antreprenorii caută să reducă reacţiile negative (teamă, epuizare sau frustrare)
care rezultă din posibilitatea unui eşec în faţa materializării riscurilor.
Simon (2000) au evidențiat că prejudecăţile cognitive ale antreprenorilor determină o
percepţie a riscului mai scăzută decât la restul persoanelor (Antonites şi Wordsworth, 2009).
Cele mai întâlnite distorsiuni cognitive ar fi: supraîncrederea (ignorarea propriilor limite),
iluzia şi încrederea în ”legea numerelor mici” (există un număr limitat de informaţii care
contează în luarea unei decizii).
Janney şi Dess (2006) susţin că există diferenţe însemnate între momentele asumării
acestor riscuri pe parcursul vieţii antreprenoriale, cele mai importante survin la momentul
înfiinţării şi lansării unei noi firme.
Antreprenorii, ca grup, au fost de obicei caracterizaţi ca individualişti prin natura lor
(McGrath, 1992; Nicholson şi Anderson, 2005), deşi Longenecker (1988) a remarcat că nu
toţi antreprenorii se potrivesc acestei descrieri.
Unele cercetări indică faptul că persoanele individualiste prezintă un nivel mai redus
de cooperare în cadrul unui grup (Wagner, 1995), că există o disponibilitate mai scăzută
pentru munca în echipă (Kirkman şi Shapiro, 2001) sau că este puţin probabil ca aceste
persoane să iniţieze acţiuni care să îmbunătăţească performanţa de ansamblu a grupului
(Moorman şi Blakely, 1995). Individualismul poate avea o relaţie pozitivă în raport cu
capitalul social; persoanele individualiste consideră munca în colectiv că poate fi
interesantă şi profitabilă dacă le va aduce beneficii personale care nu ar fi putut fi obţinute
dacă ar fi lucrat singure (Wagner, 1995; Allik şi Realo, 2004; Ascigil şi Magner, 2013).
Antreprenorii dețin încredere și optimism în exces, deși, lucrează adesea în situații
care prin definiție sunt noi, imprevizibile, complexe și sub rezerva presiunilor de timp.
Antreprenoriatul este definit ca identificarea și exploatarea oportunităților de afaceri
din cadrul organizației (Shane&Venkataraman, 2000). Antreprenoriatul este important
pentru crearea de locuri de muncă, dezvoltarea economică și societală a națiunilor, respective
pentru inovații (Van Praag & Versoot, 2007).
Antreprenoriatul este considerat a fi un proces cu (cel puțin) trei faze (Baron, 2007)
de:
a) identificare a oportunităților, în care antreprenorul identifică o afacere viabilă și
fezabilă,
b) lansare sau dezvoltare/execuție, în care antreprenorul asamblează resursele
necesare pentru a începe o afacere,
c) post-lansare, în care antreprenorul gestionează noua afacere într-un mod în care ea
crește și supraviețuiește.
În mod similar, personalitatea, motivația, educația și factorii cognitivi nu afectează
succesul direct al antreprenorului ci numai indirect prin acțiunile întreprinse.
Atenția antreprenorială a fost definită de Kirzner (1979) ca abilitatea de a observa
afacerea fără a o căuta, deoarece piețele se află într-un dezechilibru constant cu
discrepanțe locale în prețuri. Aceste discrepanțe reprezintă oportunități de afaceri pentru
realizarea profiturilor antreprenoriale, antreprenorii fiind atenți la aceste discrepanțe;
30 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

cumpără produse atunci când prețurile sunt scăzute și le vând atunci când prețurile sunt
ridicate.
Persoanele care au identificat o oportunitate de afaceri trebuie să fi arătat vigilență
antreprenorială prin concentrarea mai mult pe aspectele comportamentale și cognitive care
ajută vigilența. Oamenii nu își planifică activitățile în prealabil, dar generează idei despre ce
să facă și cum să facă lucrurile la fața locului.
Baker (2003) arată că, improvizând, antreprenorii încep de obicei cu o idee
brută/nefinisată, iar conceptul de afaceri final se dezvoltă și se desfășoară în timp prin
interacțiunile cu clienții, furnizorii, sau alte părți interesate. Improvizînd în loc de a
planifica, antreprenorii încep să acționeze și să-și proiecteze acțiunile de-a lungul
procesului de creare a proiectului.
Antreprenoriatul se caracterizează prin autonomie, inovație, asumarea de riscuri,
agresivitate competitivă și proactivitate (Lumpkin & Dess 1996). Firmele cu orientare
antreprenorială ridicată depășesc celelalte firme, deoarece autonomia, inovația, asumarea
riscurilor, proactivitate și competitivitatea agresivă ajută firmele să caute și să exploateze noi
oportunități de creștere, fiind corelate cu performanța ridicată/fermă.
Antreprenoriatul este asociat la începutul activității cu o incertitudine ridicată și
datorită complexității cererilor de sarcini (Markman 2007, McMullen & Shepherd, 2006).
Antreprenorii trebuie să joace rolul și acționează ca inventator, contabil, facilitator,
specialiști în schimbare organizațională, lider, tehnolog, specialist în marketing/vânzări, ceea
ce face să acționeze pe baza unor cunoștințe insuficiente. Șansele de succes sunt adesea
supraestimate, pentru că dacă se conștientizează lipsa de cunoștințe și abilități necesare ar
opri/înhiba antreprenorii de a mai înființa organizații și a iniția procesul de antreprenoriat.
A fi proactiv implică o orientare pe termen lung, care îi ajută pe antreprenori să
anticipeze și să se pregătească pentru posibile oportunități și amenințări. Dacă apar astfel de
oportunități/amenințări, antreprenorii proactivi sunt mai bine pregătiți și mai puțin probabil
să rateze oportunități promițătoare. Orientarea proactivă este cheia antreprenoriatului,
deoarece întreprinzătorii trebuie să identifice și să exploateze noi oportunități de afaceri
(Shane& Venkataraman, 2000). În plus, anticiparea și pregătirea pentru potențialele
amenințări în procesul de dezvoltare, lansare și gestionare a unei noi întreprinderi, permite
antreprenorului de a avea planuri de urgență (rezervă) ce pot avea efecte pozitive asupra
performanței (Boyd 1991).
În cele din urmă, perseverența este rezistența în depășirea barierelor care apar în
realizarea obiectivelor urmărite. Ei nu renunță la dificultăți, ci mai degrabă își rezolvă
problemele prin cătarea (găsirea) de căi alternative pentru a-și atinge obiectivele.
Întrucât antreprenoriatul are loc într-un mediu incert, este nevoie de perseveranță
pentru a depăși obstacolele și a corecta greșeli în dezvoltarea unui produs, serviciu sau
organizație (Markman, 2005).

Bibliografie:
Amit, R. and Muller, E., “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), 1995, pp. 64-80,
Bandura, A., Social Foundations of Thought and Action: A Social Cognitive Theory, Prentice-Hall,
New Jersey, 1986, pp. 45-86,
Bardi, A, & Schwartz, H.S., Values and behavior: strength and structure of relations, Personality and
Social Psychology Bulletin, Vol. 29, No.10, 2003, pp.1207-1220,
Baum, J. R., Frese, M., & Baron, R. A., The Psychology of Entrepreneurship, Lawrence Erlbaum
Associates, New Jersey, 2007, pp.115 -145,
Lect. dr. Nelu Florea - Unitatea de studiu nr. 3. Perspectiva sociologică și psihologică a antreprenoriatului 31

Baron, R. A., Cognitive mechanisms in entrepreneurship: why and when entrepreneurs


think differently than other people. Journal of Business Venturing, Vol.13, 1998, pp. 275-
294,
Baron, R. A., Psychological perspectives on entrepreneurship: cognitive and social factors in
entrepreneurs success. Current Directions in Psychological Science, Vol.9, No.1, 2000, pp.15-18,
Bell-Gredler, M.E., Learning and Instruction. Theory into Practice, Macmillan Publishing Company,
New York, 1986, pp. 40-62,
Bhandari, N, C., Intention for entrepreneurship among students in India. Journal of Entrepreneurship,
2006, pp. 169-179,
Bird, B.M., Towards a theory of entrepreneurial competency, In: Advances In Entrepreneurship, Firm
Emergence and Growth, Eds. Jerome A. Katz, Robert H. Brockhaus, 1995, pp. 51-72,
Casson, M., Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing, 1990, pp. 36-65,
Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., Low risk aversion encourages the
choice for entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of economic behavior &
organization, 48(1), 2002, pp. 29-36.
Dees, G., Emerson, J. & Economy, P., Enterprising Nonprofit: A Toolkit for Social Entrepreneurs.
John Wiley ve Sons, New York, 2001, pp. 75 -125,
Drucker, P., Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), 1970, pp. 3-12.
Drucker, P., Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row, 1980, pp. 115-190,
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship
Theory & Practice, 21(1), 1996, pp. 47-57,
Hatos, A., Hatos R., SUNT ATITUDINILE FAŢĂ DE RISC ŞI INDIVIDUALISMUL PREDICTORI
AI ANTREPRENORIATULUI DIN ROMÂNIA?, Amfiteatru Economic, 17(38), 2014, pp. 151-162,
Patrick A. E, Oluremi H. A., Mofoluwake P. A., An Exploration of Some Sociological Approaches to
Entrepreneurship, European Journal of Business and Management , Vol. 6, No. 5, 2014 , pp. 18 – 24,
Michael Frese, Michael Gielnik, The Psychology of Entrepreneurship, Annual Review of
Organizational Psychology and Organizational Behavior, 2014, pp. 413-438,
Melek, K. and Canani, K., The Psychology of Entrepreneurship, www.intwchopen.com, pp. 1-25,
Moore, C.S., Mueller, R.E., The transition from paid to self-employment in Canada: the
importance of push factors. Applied Economics, 34(6), 2002, pp.791-801,
Simon, M., Houghton, S.M., Aquino, K., Cognitive biases, risk perception, and venture
formation: how individuals decide to start companies. Journal of Business Venturing, 15(2),
2000, pp.113-134,
Tyszka, T., Cieślik, J., Domurat, A. and Macko, A., Motivation, self-efficacy, and risk
attitudes among entrepreneurs during transition to a market economy. The Journal of Socio-
Economics, 40(2), 2011, pp.124-131,
Van Praag, C.M., Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), 1999, pp. 311-335,
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., What is the value of entrepreneurship? A review of recent
research. Small Business Economics, 29(4), 2007, pp. 351-382.