Genul liric cuprinde operele literare în care autorul își exprimă gândurile, ideile

și sentimentele prin intermediul eului liric. În genul liric domină viziunea și

transfigurarea artistică, autorul apelând la tehnici aluzive si asociative, creând
un univers de mare forță de sugestie ce se adresează sensibilității cititorului.
Este, din acest motiv, genul literar al discursului subiectiv, exprimând
sentimentele prin intermediul figurilor de stil și al simbolurilor. De obicei,
discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și persoana a II-a.
Opera lirica poate fi cultă (are autor cunoscut sau are originalitate) sau populară
(are caracter anonim, colectiv, oral).

Lirismul este o tonalitate, un registru artistic, care pune accentul pe expresia

poetică și elevată a sentimentelor personale, a pasiunii.

Cuvântul liric iși are originea în cuvântul liră, instrument muzical cu coarde,
care este considerat atributul lui Apollo, inventatorul său legendar, dar și al lui
Orfeu, sau Erato, muza antică a poeziei lirice și erotice reprezentată ca fiind
încoronată cu trandafiri și mirt și purtând o liră în mâna dreaptă. Poeziile se
recitau într-un cadru formal, pe monodiile ce răsunau din lira artistului erudit.
Ritmul nu constituia o speculație matematică, ci se desprindea din metrica
versului, și astfel piciorul metric al acestuia genera gruparea ritmica ce putea fi
alcătuită din 2,4,8 timp (piric, spondeu, dactil, anapest etc.)sau din 3,6,9 timpi
(iamb, troheu, tribrah etc.).[1]

Adjectivul liric apare pentru prima dată în secolul al XV-lea, în legătură cu

poezia greacă antică și păstrează o relație de lungă durată cu muzica ce încă mai
există în expresia artă lirică. Atașat totodată la unele forme ale poeziei sec. al
XVI-lea, cuvântul liric va defini o expresie subiectivă ce ține mai degrabă de
sentimente particulare (individuale), în opoziție cu poezia epică sau poezia
dramatică (care a inclus tragedia ca și comedie).[2]

Lira era însemnul lui Apollo, zeul luminii, al muzicii și al poeziei la greci. În
Grecia Antică acompaniamentul de liră atrăgea muzele ce amplificau spiritul
creativ. De abia în epoca modernă, poezia lirică a ajuns să însemne creație
literară ce exprimă sentimente sau atitudini. Treptat, lirismul s-a identificat cu
poezia, supusă unor mijloace formale cum sunt versul, stofa, ritmul sau rima.

În literatura contemporană nu se mai poate vorbi de o asociere între genul liric și

poezie, existând și opere lirice în proză. Mai mult chiar, în cadrul poeziilor se
distinge un amestec al lirismului cu epicul și există o tendință de distrugere a
regulilor rigide de versificație.