UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT
EXTENSIA BISTRIȚA
ANUL III 2019-2020

DREPTUL DE RETENȚIE ÎN OPERAȚIUNILE DE

INTERMEDIERE ÎN AFACERI

Profesor coordonator:
Conf. Univ. Dr. Sorana Popa

Student:
Kociș (Lup) Adriana-Maria

1
 Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in
alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei institutii
aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau alta,legea (Codul
Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit datoria,restituirea unui lucru
apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj. Dreptul de
retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea caruia cel ce detine un
bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa
refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul titular al bunului ii va plati sumele de bani pe care le-a
cheltuit cu conservarea,intretinerea ori imbunatatirea acelui bun.
Retentia se poate exercita asupra oricarui lucru mobil sau imobil,susceptibil de detentiune
materiala (chiar si asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).
Odata cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina
retentorului obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor a
obligatiei de conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea lucrului
provenita din culpa sa.
Conform art. 2496 alin. (1) din Codul Civil, dreptul de retentie nu poate fi exercitat daca
detinerea bunului provine dintr-o fapta ilicita, este abuziva ori nelegala sau daca bunul nu este
susceptibil de urmarire silita.
Art. 2499 alin. (1) din Codul Civil prevede faptul ca dreptul de retentie inceteaza daca cel
interesat consemneaza suma pretinsa sau ofera retentorului o garantie suficienta.
Odata cu dezvoltare societatii contemporane, relatiile sociale de schimb de marfuri si servicii
au condus la dezvoltarea unei categorii de profesionisti specializati in a oferi serviciile lor unor alti
participanti la activitatea comerciala care, din diferite motive, nu pot sa incheie persoanl unele acte
juridice. Acesti profesionisti sunt intermediarii.
Intermedierea in activitatea comerciala este o operatiune complexa care include in continutul
sau o multitudine de raporturi juridice ce se incheie intre parteneri contractuali avand denumiri si
calitati diferite, desfasurate in plan intern sau international.
Intermedierea poate fi definită ca fiind acea activitate pe care o persoană (intermediarul) o
prestează pe seama unei alte persoane (principalul), fie în numele principalului (în cadrul unui raport
juridic de mandat cu reprezentare), fie în nume propriu (în cadrul unui raport juridic de mandat fără
reprezentare), sau în numele şi pe seama ei însăşi dar în realizarea unui interes comun cu principalul,
activitate în care intermediarul este prepusul părţilor intermediate sau este independent faţă de acestea,
după caz, şi care constă numai în negocierea sau în negocierea şi încheierea de acte juridice cu terţii.
În ceea ce priveşte obligaţiile mandatarului, acestea sunt: de a executa contractul, de a îndeplini
îndatoririle cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, de a da socoteală, de a înştiinţa pe
mandant cu privire la executarea mandatului, respectiv de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite
mandantului. Separat, se impun precizări în cazul mandatului special acordat în cadrul activităţii unei
societăţi comerciale, respectiv în cazul încheierii convenţiei de răspundere a mandatarului în cazul
neexecutării actului intermediat de aceştia, de către terţi.
Din punct de vedere al naturii juridice, instituţia reprezentării este excepţie aparentă de la
principiul relativităţii efectelor actului juridic. Potrivit principiului relativităţii efectelor actelor juridice
civile, un act juridic civil produce efecte numai faţă de autorul ori autorii săi, dând naştere la drepturi
subiective şi la obligaţii numai în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor contractante, fără a putea să
profite ori să dăuneze terţilor.
Obligaţiile intermediarului sunt următoarele:
a) Obligaţia de a-i găsi clientului o persoană cu care acesta să încheie un contract.
b) Obligaţia de informare. Potrivit art. 2100 C.civ., „intermediarul este obligat să comunice
terţului toate informaţiile cu privire la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu
condiţia să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului”.
Obligaţiile clientului:
a) Obligaţia de a-i plăti intermediarului remuneraţia.
b) Obligaţia de a-i comunica intermediarului încheierea contractului intermediat.
c) Obligaţia de a restitui intermediarului cheltuielile ocazionate de executarea contractului.

Clasificarea raporturilor juridice de intermediere în activitatea comercială:

2
 1. Contracte de intermediere în care intermediarul acţionează în relaţia cu terţii în calitate de
mandatar cu reprezentare
2. Contracte de intermediere în care intermediarul acţionează în relaţia cu terţii în calitate de
mandatar fără reprezentare
3. Contracte de intermediere în care intermediarul acţionează ca un profesionist independent,
pentru negocierea de afaceri cu terţii sau pentru negocierea şi încheierea de afaceri cu terţii
4. Contracte în care o persoană acţionează în relaţia cu terţii în numele şi pe seama ei înseşi, dar
în realizarea unui interes juridic şi economic comun cu principalul
Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din contractul de
mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului
de la mandant ori pe seama acestuia. În timp ce privilegiul mandatarului, conform legii vechi, conferă
acestuia, nu numai dreptul de retenţie, ci şi posibilitatea de a valorifica obiectul garanţiei pentru a-şi
satisface creanţa, în cazul dreptului de retenţie mandatarul are numai posibilitatea legală de a reţine
bunurile până când mandantul achită creanţa mandatarului.
Încetarea contractului de mandat cu reprezentare este atrasă de oricare dintre cauzele generale
de stingere a obligaţiilor contractuale. Prin urmare, mandatul încetează, spre exemplu, ca efect al
executării mandatului de către mandatar, al expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul,
al realizării condiţiei rezolutorii care afectează contractul, al imposibilităţii fortuite de executare
cauzată de pieirea bunurilor care formau obiectul mandatului încredinţat etc.
Noul Cod civil enumeră cazurile particulare de încetare a contractului de mandat:
a) revocarea mandatului de către mandant;
b) renunţarea mandatarului la contract;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Bibliografie:
- Sorana Popa, „Drept comercial. Obligaţii. Contracte. Titluri de valoare. Insolvenţă”, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2014
- Sorana Popa, „Drept comercial. Curs pentru învăţământul IFR/ID”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
- Noul Cod Civil, actualizat
- Maican O. H. , „Intermedierea în Dreptul Civil și Comercial”
- https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/garantarea-executarii-obligatiilor/dreptul-de-retentie/