Însemnări la cursul „Socioterapie şi terapii expresive” (Masterat)

Lector: Petru Negură, Dr.

Socioterapia : o terapie socială

Socioterapia a apărut la mijlocul anilor 1970 ca o formă de terapie practicată în centre de

socioterapie, şcoli, centre de zi pentru persoane în dificultate, clinici, spitale şi organizaţii de
servicii sociale. Ca metodă de educare şi învăţare socio-emoţională, socioterapia a avut un
impact important asupra educaţiei, inclusiv asupra educaţiei practicate în afara şcolii.

Socioterapia si psihologia

Socioterapia este o respingere în practică a postulatelor (ideilor de bază ale) psihologiei sec.
20 cu privire la persoane, terapie, cură, tratament, dezvoltare şi învăţare. Viziunea dominantă
asupra lumii şi oamenilor este condiţionată de o cultură “psihologizantă”. Or socioterapia
porneşte de la premisa că cauzele majorităţii suferinţelor omeneşti sînt de natură socială şi că
deci “tratamentul” acestora ar trebui să poarte de asemenea aspectul unei acţiuni sociale, de
grup.

Socioterapie şi politică

În “Cuvîntul înainte” la cartea sa Investigaţii psihologice: Ghidul unui clinician de

socioterapie (Brunner-Routledge, 2003), terapeutul Harlene Anderson de la Galveston
Houston şi Institutele Taos descrie relaţia dintre politică şi socioterapie în felul următor:
“Socioterapeuţii pledează cu pasiune pentru a revoluţiona cultura şi practicile psihologiei,
transformînd clienţii şi pacienţii psihoterapiei în ceea ce aceştia nu sînt, iar lumea în care
aceştia trăiesc în ceea ce ea nu este.” Aceasta înseamnă că socioterapia îşi propune un scop
dublu : 1) schimbarea persoanelor, (re)învăţîndu-i să participe creativ şi ludic la comunicarea
cu mediul (social) ambiant; 2) schimbarea situaţiilor generatoare de inegalităţi, opresiune,
suferinţă, prin împuternicirea persoanelor de a le face faţă şi de a le schimba.

Socioterapie şi comunitate

Socioterapia ajută la crearea creativă a unor comunităţi. În loc să fie definit din exterior şi de
către alţii, acest tip de comunitate este definit de către cei care o crează din interior.
Socioterapia îşi propune să devină un factor catalizator în construirea unei comunităţii,
ajutîndu-i în acelaşi timp pe mebrii şi creatorii ei să îşi trăiască viaţa, participînd mereu la
construirea comunităţilor din care fac parte.

Oamenii sînt actori şi interpreţi

Socioterapia operează adesea cu un limbaj darmatic (de teatrtu) pentru a desemna capacitatea
şi necesitatea oamenilor de a crea legături sociale, de a forma grupuri şi a participa la viaţa
lor, creînd scenarii, jucînd şi improvîzînd. Esenţa vieţii oamenilor este de a fi puşi mereu în
situaţii în care ei trebuie să-şi manifeste noi şi noi aptitudini, adică de a fi “alţii” decît sînt (sau
decît au fost pînă atunci). Capacitatea de a fi noi înşine şi “alţii” în acelaşi timp este una vitală
pentru viaţa noastră emoţională, socială, intelectuală. Dificultăţile apar atunci cînd oamenii nu
mai sînt stare să facă faţă acestor provocări, răspunzînd la ele jucînd şi imporovizînd în mod
creativ.

1
Socioterapia pune accentul pe activitatea grupurilor de a crea “performanţe” (jocuri) şi, prin
aceasta, diferă de de abordările psihanalizei, psihodramei şi dinamicii grupurilor. Ea îi ajută
pe oameni să fii ei înşişi şi “alţii” decît ei înşişi, încurajînd o aptitudine naturală umană în
acest sens, cea de a interacţiona cu ceilalţi în mod creativ.

Oamenii improvizează

A improviza înseamnă să te manifeşti în mod spontan în situaţii neaşteptate, încălcînd regulile

stabilite sau aşteptate (de sociabilitate, comunicare, relaţionare). Toată lumea improvizează în
anumite situaţii. Socioterapia îi ajută pe oameni să improvizeze creativ în scenele vieţii lor de
zi cu zi, făcînd faţă noilor dificultăţi şi provocări.

Oamenii sînt revoluţionari

Socioterapia este de acord cu teoriile lui K. Marx şi L. Vygotsky, potrivit cărora fiinţele
umane sînt pe de o parte determinate de circumstanţele existente, dar şi, pe de altă parte, au
capacitatea de a transforma aceste circumstanţe, pentru a le adapta necesităţilor
omului. Practica socioterapiei este îndreptată spre a-i ajuta pe oameni să schimbe situaţiile
negative din viaţa lor, printr-o acţiune în acelaşi timp creativă şi revoluţionară.

2
Muzicoterapie cu persoane în etate (într-un azil de bătrîni)

Ce este un azil de bătrîni? Ce fac aici beneficiarii? Ce se aşteaptă de la ei? Cum este perceput
acest loc / instituţie de către beneficiari? Care este raportul dintre beneficiari şi personal?

Exerciţiu practic 1:
Într-un tabel pe două coloane, stabilesc cu studenţii avantajele şi dezavantajele (minusurile şi
plusurile) reşedinţei într-un azil de bătrîni. În funcţie de aceste dezavantaje şi (potenţiale)
resurse, stabilim cum poate o muzicoterapie de grup să remedieze lipsurile, angajînd sau
actualizînd posibilele resurse oferite de această instituţie.

Exerciţiu practic 2:
Încercăm să stabilim avantajele şi dezavantajele bătrîneţei:
slăbiciune – (capacitatea de a „economisi” energie pentru anumite acţiuni...)
încetineală – (capacitatea de a face lucrurile fundamental...)
boală – (dorinţa de însănătoşire..., studiezi fiziologia corpului etc.)
singurătate –
subocupare –

Care sînt „avantajele” fiecărui din aceste dezavantaje? De ex. slăbiciunea poate să predispună
un consum redus de efort şi energie vitală, în vederea obţinerii aceluiaşi rezultat. Singurătatea
ar fi un bun prilej pentru introspecţie, dar şi pentru legarea unor noi relaţii. Etc.

La ce ar servi şedinţele de muzicoterapie într-un asemenea loc şi cu astfel de beneficiari?

- un cadru de întîlnire / întîlniri

- un loc de continuitate (cu grupul, cu propria personalitate, în timp şi spaţiu)
- un loc de schimburi de relaţii, comunicare
- de transmisiune a memoriei
- un loc care favorizează dinamica unei reînnoiri

Cîntecele au făcut parte dintotdeauna din viaţa oamenilor, mai ales a oamenilor de vîrsta a
treia (pentru care cîntatul din voce era mai răspîndit decăt pentru tinerii de azi).

Reascultînd un cîntec reactualizezi un timp care îţi este dragă.

Care sînt simţurile pe care cîntatul le poate angaja?

Cum se comportă o persoană în etate în momentul cîntatului? La nivel de stare de spirit şi

organism.

Un loc de performanţă (joc de roluri)

Un loc de solidaritate / socializare
O retrăire a tinereţii (în 2 sensuri)
Ceremonial / ritual

Muzicoterapie receptivă / activă.

-- // -- individuală / de grup.

3
Pentru a corespunde principiilor socioterapiei, o muzicoterapie trebuie să întrunească
următoarele condiţii:
- + de grup, echipă, roluri,
- + spontaneitate, improvizaţie, creativitate, noutate, risc
- + joc (de roluri)
- nu se reduce doar la muzică (sunete, tăceri, ritm, vibraţie, joc, joc teatral, cuvinte, ritm,
desen...)

Lucrul cu vocea: profund, superficial, declamare, cîntec, fredonare, strigare, mantra etc.

Persoana în vîrstă : o „fiinţă muzicală” (Paul Nordoff & Clive Robbins, Music Child, 1977)

- „fiinţă muzicală” – muzicalitate înnăscută oricărei persoane, capacitatea de a auto-

reglare prin muzică (dimensiune socială, culturală şi psihologică, personală)

Muzicoterapia activă îşi propune drept obiectiv reactualizarea acestei muzicalităţi

primordiale, conferindu-i o funcţionalitate „terapeutică”.

Muzicalitate – creativitate (D.W. Winnicott): „Creativitatea este inerentă vieţii” şi persoanei

umane. O atitudine sănătoasă în faţa vieţii. Îi dă individului sentimentul că viaţa merită trăită.
Opusă complezenţei şi victimizării.

Creativitatea solicită capacitatea omului de autoactualizare. (Capacitatea de a-şi dezvoltate

resursele, dar şi de a fi diferit, în termenii lui F. Newman - socioterapie)

În muzicoterapia activă (orice fel de socioterapie) se creează un „spaţiu de joc” (Kenny), un

„spaţiu potenţial”, între lumea interioară şi cea exterioară, între realitate şi ireal, două
dimensiuni care se pun în valoare una pe alta, se ajută reciproc, exprimîndu-se una cu ajutorul
celeilalte.

Jocul (Winnicott): sănătate, favorizează creşterea, ajută la stabilirea relaţiilor de grup, poate fi
o formă de comunicare cu finalitate terapeutică.

În fr. „jouer” d’un instrument – a cînta la un instrument. – improvizare, creativitate

Joc, improvizare, creativitate – asociere liberă (psihanaliză), „scriitură automată”

(suprarealism), jazz (jam session)...

O experienţă estetică / experienţă inestetică.

experienţă inestetică – în timp produce patologii.

comunităţi patologice – unde nu există joc, creativitate, simţ al umorului, improvizare...

Persoanele cu experienţă îndelungată de trai în asemenea condiţii – „tratament” prin jocuri de

creativitate, experienţe estetice (aesthesis gr.- satisfacţie, şi catharsis - eliberare)...

Ex. filmul La Vita è bella.

Misiunea terapeutului este de a face un client capabil să joace (Winnicott, 1975).

4
Dacă un terapeut nu ştie să (se) joace, înseamnă că el nu e făcut pentru acest lucru.
(Winnicott, 1975)

Jocul – o capacitate relaţională.

Clientul (zice că) nu se pricepe deloc la cîntat, nu are talent de improvizare etc.

Jocul, improvizarea este un mijloc de a înfrunta necunoscutul. Sentiment de vulnerabilitate, de

risc.

Terapeutul se prezintă mai degrabă ca un partener de joc, decît ca un educator, lider.

El contribuie la crearea spaţiului muzical (cîmp de joc, spaţiu poteţial), improvizînd, stimulînd
improvizarea, jocul.

Dar clientul va fi personajul principal.

Nu va fi o singură muzică, ci o creaţie colectivă.

Terapeutul nu va interveni pornind de la spaţiul său cultural de referinţă (gusturile sale), ci va

da posibilitatea să se afirme cele ale clienţilor, furnizînd dozat şi periodic elemente noi, pentru
a stimula creativitatea.

Bineînţeles că nu toţi clienţii sînt dispuşi la asemenea gen de terapie (lipsă totală de
sensibilitate la muzică, deficienţe auditive...).

În orice caz, într-o muzicoterapie se va încerca o îmbunătăţire a calităţii vieţii clienţilor, într-o
manieră neintruzivă, respectînd capacităţile şi gusturile lor, şi oferindu-le ocazia de a se
deschide spre experienţe noi, de a-şi dezvolta creativitatea, sensibilitatea, intuiţia; şi
posibilităţi noi de relaţionare în grup, de socializare.

Înainte de a începe o muzicoterapie, un interviu cu persoana solicitantă, pentru a-i afla

predispoziţiile, gusturile, capacităţile, necesităţile... pe care adesea nu le cunosc foarte bine...

Ilustrări clinice:
- O persoană în etate suferind de deficienţe cognitive
- -- // -- de lipsă profundă de afectivitate
- în urma unor situaţii dificile
- izolare patologică

Persoanele suferind de deficit cognitiv, pot fi abordate dificil prin limbaj. Muzica în
schimb oferă această posibilitate de comunicare cu asemenea persoane.
a. O femeie în vîrstă se plimbă prin încăpere, repede, cu privire rătăcită, lovind cu
mîinile într-un fel neorganizat. Intervine terapeutul, reluînd ritmul creat de
femeie, şi interpretîndu-l într-un mod creativ. Stabileşte o comunicare.
Doamna simte comunicarea şi relaţionează din ce în ce mai creativ. Gesturile
involuntare, haotice, devin intenţionate, creative.

5
Muzica (creativitatea non verbală) creează o deschidere acolo unde limbajul nu este posibil,
sau este greu utilizabil.

Terapia de grup conferă asistenţa grupului, acolo unde ea lipseşte sau a lipsit în mod cronic.

Problema identităţii persoanelor în etate (mai ales a celor internate în aziluri)

Studiu comparativ persoane vîrstnice / adolescenţi – şedinţe de art-terapie / terapii expresive

Identitatea raportată la trecut şi la viitor: vîrste în transformare.

Persoanele internate în instituţii rezidenţiale - favorizează excluderea lor (nu integrarea).

Bătrîneţea – simţită ca o perioadă de slăbire şi sărăcire a relaţiilor, a contactului cu mediul

ambiant : o dezinvestire în viaţă, în viitor, o diminuare a proiectelor şi a satisfacţiilor vieţii.

Personalul îngrijitor – cuprins în acest cerc vicios – o persoană (în vîrstă) fără poftă de viaţă şi
care se comportă ca un obiect (nu subiect) - antrenează o atitudine neglijentă din partea
personalului (fără contact afectiv).

Respectul de sine – diminuat. La propunerile de participare la proiecte artistice (art-

terapeutice), reacţii de respingere, neîncredere în sine: „Nu voi fi capabil, sînt obosit, prea
bătrîn...”

Unul din obiectivele socio- / art-terapiei este de a ajuta persoana vîrstnică să-şi regăsească
respectul de sine (ca persoană-subiect) şi locul său în instituţie, printre ceilalţi rezidenţi şi
alături de personal. Muzica – printre alte mijloace artistice – poate să ajute această reintegrare
şi totodată să favorizeze respectul de sine – sintetizînd elemente din propria sa cultură, gusturi
şi capacităţi estetice.

Scopul este deci de a-i face pe oameni activi, sociabili şi satisfăcuţi de ce fac, într-o ambianţă
nouă, reconfortantă, valorizantă. Procesul va transforma clientul tranzitînd prin cîteva etape:

1) Trecerea de la persoană-obiect la individ capabil să-şi exprime emoţiile, în cadrul

spaţiului de comunicare artistică / expresivă, clădit pe un climat de încredere,
respectuos şi respectabil; Art-terapeutul încearcă să favorizeze în acelaşi timp
exprimarea şi individul; Se pune accent pe lucrul individual.
2) Trecerea de la individ la persoana-subiect. O persoană-subiect ştie să-şi exprime
emoţiile, dorinţele, proiectele, capabilă să le traducă în expresii artistice. Art-terapia va
arăta ca persoana are capacităţi de exprimare artistică apreciabile, cu o reală valoare
estetică. Se va lucra mai mult pe lucrul în grupuri mici (de ex. un joc în care cineva
trebuie să cînte un cîntec pe care alţii nu-l cunosc).
3) Trecerea de la persoană-subiect la o persoană avînd un respect pozitiv faţă de sine.
Este etapa aprecierilor realizărilor făcute, după o activitate productivă, creativă,
valorizantă şi socializatoare. Aceasta va uşura integrarea persoanei printre ceilalţi, care
devin – ca şi ea - persoane respectabile.

Şedinţe săptămînale, de o oră pentru cele colective şi de 20 min. pentru cele individuale.

6
Art-terapeutul elaborează un protocol de lucru cu fiecare dintre beneficiari în parte, în funcţie
de capacităţile şi particularităţile de exprimare ale fiecăruia, ţinînd cont de expertiza
medicului din instituţie.
Rolul art-terapeutului este dublu: un rol de legătură între clienţi şi personalul de îngrijire.
Şedinţele ar putea servi ulterior la o mai bună relaţie dintre rezidenţii şi personalul instituţiei.

Viaţa în instituţie adună persoane diferite d.p.d.v. social, cultural şi intelectual. Şedinţele de
art-terapie sînt o ocazie de întîlnire şi de acceptare a celuilalt, care permit să atenueze aceste
diferenţe. Participanţii au ocazia să exprime ceva propriu culturii lor, arătînd că fiecare are
ceva să exprime.

La început, lucrul individual cu persoanele cele mai dependente.

Încercări de stabilire a unei legături (valorizante pentru participant) între cultura de origine a
clientului şi practica artistică.

Posibilitatea exprimării experienţei lor proprii de trai în instituţie, plăcute sau nu, dar şi:
- despre experienţele fondatoare din viaţă şi practicile artistice legate de acestea.
- proiectele sau predispoziţiile de exprimare artistică, împiedicate în trecut.

Art-terapia răspunde nevoilor psihologice ale persoanei vîrstnice: de exprimare şi comunicare,

de învăţare etc. neglijate de obicei în instituţiile speciale.

Art-terapia este totodată un mijloc de sensibilizare a personalului instituţiei – angajat în

calitate de co-terapeut - asupra acestor nevoi de comunicare ale beneficiarilor.

O cercetare asupra beneficiarilor unei instituţii geriatrice (azil) realizate de Henryka Katia
Lesniewska – în urma unei experienţe de 17 ani de lucru în calitate de (art)terapeut într-o
asemenea instituţie.

Din cei 352 subiecţi anchetaţi, cu şedere de durată în 2 aziluri, au manifestat interes pentru
activitate plastică (desen, pictură) faţă de 30,5% interesaţi de cîntat şi 20,5% de dans.

Cercetarea se axează pe 118 beneficiari care au frecventat 2 ateliere de pictură: unul din 1984
la Val de Marne, altul din 1991 la Arpajon, Essone.

62% femei, 38% bărbaţi.

10% au studii de bacalaureat, 42% - studii de bază (gimnaziu?), 38% n-au nicio diplomă
(primare).

90% - suferă de tulburări psihiatrice cronice şi 50% de demenţă.

Majoritatea pacienţilor – au fost invitaţi să participe la atelierele de pictură de o persoană

terţă.

O analiză a operelor realizate în cadrul atelierelor au arătat:

Culori:

7
La copii, numărul de culori utilizate creşte cu vîrsta şi se stabileşte la 12 ani la 4 culori în
medie; Pacienţii anchetaţi folosesc în medie 5 culori la fiecare operă.
Diferenţe între pacienţii demenţi şi cei ne-demenţi: pacienţii demenţi utilizează de regulă o
paletă redusă de culori (1-2), sau dimpotrivă una prea bogată (9-12).
Persoanele „apatice” au tendinţa să-şi reducă activitatea plastică pe foaie, atît la nivelul
formelor, cît şi cel al culorilor. Persoanele „agitate” dimpotrivă multiplică formele şi culorile.

Aşezarea în pagină:
Majoritatea pacienţilor utilizează partea centrală a paginii. Pacienţii demenţi în schimb au
tendinţa să umple pagina pe sectoare, în mod dezechilibrat.

Analiza semantică a operelor:

- opere metonimice (asemănare imediat identificabilă): 87%
- opere metaforice: cu înţeles ambiguu
- figurative: obiect concret (ca în natură)
- non-figurative: obiect abstract (produs al imaginaţiei, abstractizare)

Operele pacienţilor suferind de demenţă severă – cele mai metonimice şi în acelaşi cele mai
ne-figurative. Agravarea demenţei este însoţită de pierderea obiectului şi a sensului lucrurilor.

Dacă majoritatea pacienţilor utilizează reprezentări figurative, unii pacienţii aleg forme ne-
figurative, unii din ei pentru a face o „pauză” între desene figurative, pentru a se odihni. Unii
pacienţi, după nişte „eşecuri” repetate de a face o operă artistică figurativă, realizează cu
succes opere abstracte.

Nivelul socio-cultural influenţează foarte mult stilul producţiilor (mai mult decît diagnosticul
psihiatric şi vîrsta). Pacienţii cu un nivel de şcolaritate mai înalt – desene mai figurative şi mai
puţin „naive” decît cei fără studii. Pentru toţi pacienţii, arta - un mijloc de relaţionare şi auto-
afirmare.

Mai multe studii susţin că demenţa (ca şi alte categorii psihiatrice) poate deveni o deschidere
spre experienţa artistică. Dacă recrutarea pentru atelierele de pictură este deseori dificilă
(majoritatea pacienţilor sînt „obosiţi” şi li e frică de eşec), cei care se angajează în această
activitate fac un lucru de calitate, valorizîndu-se pozitiv.

Şedinţele de art-terapie aduc o îmbunătăţire progresivă a tulburărilor psihiatrice, mai ales

pacienţilor suferind la începutul activităţii de stări depresive – în măsura în care aceştia
produc o operă semnificativă, valorizată social, putînd fi atîrnată pe perete la ei în cameră,
admirată, obstacol în calea uitării (care afectează mai ales pacienţii demenţi).

8
Art-terapie prin arte vizuale

„Art-terapia este constructivă”(Adrian Hill, Art versus Illness, 1945):

- prima regulă este de a nu copia;
- a doua este de a desena / vizualiza cadrul;
- „plimbatul” creionului pe coala de hîrtie înainte de a desena ceva;

Respingerea unei abordări prea diagnostice;

Respectul faţă de persoana pacientului / subiectului / clientului.
Prezenţa unui artist în sală, care să lucreze în faţa clienţilor.

Frumosul / esteticul poate să se nască din suferinţă. Art-terapia permite „sublimarea”

suferinţei umane pe calea artei, pentru orice oameni (ne-artişti).

Art-terapia stabileşte o legătură cu inexprimabilul (sentimente, suferinţe, bucurii...), îl face să

se manifeste.

Pictura este o reprezentare a lumii, dar şi o reprezentare a creatorului în relaţia sa cu lumea.

Art-terapie „receptivă”:
Contemplarea operei de artă ca material pentru o asociere liberă de idei, imagini (cf. testul
Rorschach).
Vizita ghidată a unor pacienţi în muzee de artă.

Utilizarea formelor, culorilor, combinarea şi contrastul dintre ele - ca agent instrument

terapeutic.

Într-o pictură (realizată de un client), obiectele pictate nu sînt o „reflectare”, o copie explicită
a unei realităţi, ci forme / reprezentări picturale, deci o prelucrare imaginativă, creativă a unei
realităţi obiective sau subiective. Ex.: imaginea unei case care arde poate fi o metaforă, nu
neapărat imaginea casei beneficiarului în timpul unui incendiu.

9
Adolescentul în art-terapie

Adolescentul (orice adolescent) este de obicei o persoană în căutarea unei identităţi (sau cu o
identitate în tranziţie, în curs de constituire). Un corp şi un psihic în plină transformare. Un
corp / psihic conflictual, care se ascunde sau se exhibă.
Adolescentul este dependent de părinţi, instituţie.

Strategia activităţii art-terapeutice cu adolescenţii (ca şi cu alte categorii de beneficiari) este

evitarea „eu”-ului în exprimarea conflictelor, suferinţelor, conţinuturilor refulate.
Prin urmare, art-terapeutul (AT) nu va aborda frontal, direct simptomul.
AT va respecta defensele, va ocoli rezistenţele clientului.
AT nu va încerca să treacă de partea adolescentului, împotriva adulţilor (care nu-l înţeleg
etc.).
AT nu trebuie să se deghizeze în adolescent. O falsă identitate nu îl va ajuta pe adolescent să
şi-o găsească / construiască pe a sa.
Este nevoie de găsit o distanţă potrivită faţă de beneficiarul adolescent.
Construirea unui spaţiu simbolic care va separa şi va uni adolescent cu lumea înconjurătoare,
cu terapeutul, cu sine, evitînd limbajul introspectiv.
Un spaţiu simbolic prea familiar pentru adolescent (muzica rap, „şanson” etc.) nu va fi un
suport bun pentru terapie, pentru că nu realizează această distanţă potrivită (faţă de sine, lume
şi terapeut).
Un spaţiu simbolic nou este un loc de descoperire (de sine şi al lumii), de joc, de creaţie.

Banda desenată – o reprezentare / identitate imaginară în mişcare, în acţiune, cu ajutorul unor

proiecţii, obstacole, fantasme, personaje multiple.

Colajul – un mijloc de exprimare pentru cel care se simte „incapabil” să „creeze”.

Fotografia;
Sculptura;
Percuţia etc.
Tot atîtea mijloace pentru a evita limbajul introspectiv, monopolul persoanei I („eu”).

Probleme cu care se confruntă adolescenţii (sau anumite categorii de adolescenţi):

- eşec sau refuz al activităţii şcolare,
- tendinţe anti-sociale;
- stări anxioase;
- stări depresive;
- comunicare deficientă (cu ceilalţi, cu adulţii);
- sentiment de vinovăţie;
- sentiment de timiditate excesivă;
- respect de sine scăzut etc.
Probleme agravate în cazul unor adolescenţi orfani, abuzaţi, maltrataţi etc.
Unele probleme de comunicare amplificate de factori culturali sau sociali (apartenenţa la un
grup).

Exerciţiu practic: problemele specifice cu care se confruntă copiii şi tinerii orfani, internaţi
într-o instituţie rezidenţială.

Dificultăţi de verbalizare a acestor manifestări, trăiri, nevoi.

10
În condiţiile unei terapii verbale (tradiţionale), capacitatea redusă de comunicare ar putea
amplifica sentimentul de victimizare, neajutorare, izolare a clientului.

Terapeutul (asistentul social) nu va patologiza sau criminaliza anumite comportamente

(judecate ca fiind anti-sociale) ale adolescenţilor. Recunoaşterea unor „culturi” juvenile.

Mijloace expresive : narative, artistice, dramatice...

Povestitul ca un mijloc reparator al propriei identităţi, al respectului de sine. Exprimarea unor

emoţii dificile, conflictuale, „interzise” într-o manieră non conflictuală.

Terapeutul devine un fel de mediator între realitatea povestită (pictată, jucată...) cu realitatea
curentă în care se află clientul.

11
Desenul şi povestitul (exerciţiu de art-terapie cu adoloscenţii)

The Squiggle Game (jocul de-a mîzgălitul): un joc terapeutic cu copiii, în care copiii
desenează (mîzgălesc) ceva şi apoi transmit aceste desene altora, care încearcă să vadă
anumite imagini ascunse. Un joc care favorizează recunoaşterea şi acceptarea reciprocă şi de
sine, cu tot cu imperfecţiunile fiecărui participant. (Cf. Winnicott, 1971)
Acest joc favorizează comunicarea între „realitatea obiectivă” şi „experienţa subiectivă”, şi
între diferitele aspecte ale acestora exprimate de ceilalţi participanţi.

Prin acest joc al desenului liber (mîzgălitului), unii terapeuţi încurajează clienţii să
povestească în acelaşi timp anumite povestiri cu caracter mai mult sau mai puţin imaginar în
baza imaginilor desenate. Povestirile ar putea fi create în mod individual, eventual în
colaborare cu terapeutul, sau în grup, împreună cu ceilalţi participanţi, utilizînd în comun
imaginile create. Povestitul îmbogăţeşte experienţa creativă (desenul) cu noi înţelesuri, îl ajută
pe beneficiar să-şi exploreze propriul său univers psihic (să se înţeleagă) prin intermediul
universului simbolic creat de experienţa artistică şi narativă, şi totodată îl ajută pe terapeut şi
pe ceilalţi participanţi să-l înţeleagă.

„Oul”
- Terapeutul (T) desenază pe o foaie de hîrtie o formă ovală.
- T întreabă clientul (-ţii) cu ce seamănă această formă.
- Clientul (-ţii) ar putea spune că seamănă cu un ou.
- T recunoaşte asemănarea.
- În cazul în care clientul (C) nu vede asemănarea cu un ou, T poate sugera aceasta.
- T roagă C să deseneze nişte crăpături pe ou.
- T explică că ceva e pe cale de a se naşte din ou.
- T întreabă: „Ce se naşte din acest ou?”
- C va (vor) spune probabil: „Un pui”.
- T va spune că acesta e un ou fermecat şi deci din el ar putea ieşi orice îi poate trece
prin minte С.
- T îl va ruga pe C să deseneze ce crede el că va ieşi din acest ou.

„Peştera” (eventual după desenul oului)

- T desenează pe o foaie de hîrtie un oval mai mare şi mai rotund şi întreabă ce cred(e)
C că este asta.
- Clienţii observă că ovalul nu mai seamănă cu un ou.
- T explică că acest oval ar putea fi intrarea într-o peşteră.
- T spune C: „Imaginaţi-va că trăiţi în această peşteră”. Ce credeţi că veţi vedea afară
din gura acestei peşteri?”.
- După ce va confirma că C a(u) înţeles bine condiţia exerciţiului, T îl (îi) va încuraja să
deseneze ceea îşi imaginează că văd din peşteră.
- După terminarea desenului, T poate să ceară C să deseneze şi interiorul peşterii (dacă
C doreşte).

În general cele două tehnici sînt folosite împreună (succesiv), dar pot fi aplicate şi separat.
După terminarea desenelor cu oul şi/sau cu peştera, T va cere C să povestească ceva pe
marginea acestor desene.

12
Studiu de caz:

LB [pseudonim: Lara] este o adolescentă de 13 ani care a suferit de pe urma unui abuz sexual
şi emoţional în familie. Abandonată de timpuriu de părinţii biologici şi crescută de buneii
maternali. De la vîrsta de 8 ani a fost molestată sexual de bunel. La 13 ani a fost îndreptată
pentru îngrijire şi consiliere în Centrul de îngrijire pentru copii. Odată cu pubertatea, L.
dezvoltă manifestări de fobie socială şi refuză să frecventeze şcoala, temîndu-se că colegii săi
nu o vor înţelege, accepta. Hipersensibilă la atingeri şi zgomot. Vigilenţă exagerată faţă de
ceilalţi.

În prima şedinţă cu oul, L. a desenat un înger care îşi ascunde ochii cu bucăţi de coajă de ou.
În desenul cu ieşirea din peşteră, L. a ilustrat o poiană într-o pădure, cu iarbă.

În baza acestor două desene, L. a alcătuit următoarea povestire:

Departe de locul unde trăiesc oamenii, era o pădure ascunsă. Pădurea îşi pierduse demult
îngerii ei păzitori, care o pădurea şi îi ţineau pe oameni departe. De asemenea, îngerii
lecuiau oamenii şi animalele rănite. La tulpina unui copac era un ou de aur cu un înger încă
nenăscut. Oul a crăpat „crac-crac”. O bucată din coaja oului căzu şi de acolo izvorî o
lumină argintie sclipitoare. Una după alta cădeau la pămînt cojile oului. Cînd cojile oului au
căzut şi a rămas doar o jumătate din ou, s-a auzit foşnetul unor pene. Era un înger nou
născut. Îngerul încerca să-şi mişte aripile. Încă incapabil să vorbească, îngerul încercă să-şi
ia mai mult aer în piept. Oul îşi pierdu echilibrul şi îngerul căzu din ou. Din fericire, îngerul
nu se răni, căci căzu pe un covor de iarbă. Cînd îngerul se uită primprejur, văzu o peşteră.
Îngerul hotărî să se ascundă în peşteră pentru un timp. Bucăţile de coajă de ou fuseseră luate
în scurt timp în cer şi fură transformate într-o stea.

Din simbolismul imaginilor, terapeutul poate deduce că L. vrea să-şi găsească un loc de
protecţie şi să se facă bine.

Simbolismul îngerului şi al peşterii au evoluat de la o şedinţă la alta. În a 6-ea lună, L. desenă

un înger cu ochii acoperiţi („pentru a nu vedea mizeria lumii”) iar în desenul cu gura peşterii,
L. desenă un cimitir cu un trandafir pe un mormînt. În ciuda povestirii sale, L. desenă de mai
multe ori îngerul ei cu un singur ochi.

Din povestirea L. se deduce că îngerul simbolizează propria ei persoană, care are nevoie de
ajutor, deşi este arătat ca însănătoşind alţi oameni. Mormîntul cu un trandafir ar putea-o
simboliza pe mama ei moartă (în conştiinţa ei), dar de asemenea şi propria ei sexualitate
rănită. În povestirea ei pe marginea acestor desene, întitulată „Înmormîntarea”, L. îşi exprimă
dorinţa de a primi ajutor de la mama ei absentă.

În alte desene, L. (se) reprezenta (sub) imaginea unui înger cu ochii şi aripile sîngerînde. E un
fel de autoportret al unui eu conştient şi îndurerat de rănile suferite. Rănile ilustrate arată de
asemenea curajul L. de a face faţă traumei. De notat că în timpul ultimilor şedinţe de desen, L.
şi-a manifestat revolta faţă de bunica ei pentru că nu l-a împiedicat pe violator, care între timp
a fost judecat şi încarcerat.

Tematica distrugerii, morţii şi renaşterii – semnul unei dorinţe de schimbare, îmbunătăţire.

Terapeutul trebuie să recunoască această dorinţă.

13
Tehnicile desenului (cu oul şi peştera) permite proiecţia acestei dorinţe într-un mod non-
conflictual.

Oul – simbol al lumii interioare a copilului, în timp ce gura peşterii devine ecranul relaţiei
copilului cu lumea exterioară.

Desenul oului care se sparge semnifică spargerea unei protecţii fragile, unui respect de sine
fragil, printr-un proces de asumare a riscului de către client (Winnicott), care l-ar putea
conduce spre sensul unei împliniri, în ciuda unei anxietăţi crescînde.

Şedinţele repetate ar putea condiţiona şi arăta evoluţia schimbării percepţiei de sine de la un

desen la altul, prin ceea ce va apărea din ou.

Totuşi, anumite precauţii se cer luate cu unii copii care au suferit traume, iar condiţia oului
care crapă ar putea condiţiona atitudini de rezistenţă, dacă nu de ostilitate. Această condiţie ar
putea determina reactivarea traumei. Pentru această tehnică de desen, este nevoie de o relaţie
de terapie stabilă (între T şi C).

Peştera oferă o ocazie de proiecţie a unui spaţiu de proiecţie, dar şi limitele între acest spaţiu
protectiv (eul) şi lumea reală (din afara peşterii).

Tehnicile desenului impun totuşi o distanţă suficientă între desenator şi imaginea personală
reprezentată în desene. Această distanţă îi permite T. să exploreze acest spaţiu imaginar într-
un mod relativ non conflictual (şi sigur).

Povestitul, asociat cu desenele, aduce un grad mai mare de conştiinţă, asumată de către client
faţă de semnificaţiile imaginilor create, pe care să le articuleze pentru a fi înţelese eventual şi
de alţii.

Intervenţiile prin desen de aşa tip ar putea deci stimula expresivitatea şi conştiinţa de sine a
clientului, pregătindu-l pentru schimbare şi pentru a face faţă schimbărilor din viaţă. Aceste
tehnici ajută copilul să stabilească o legătură între lumea „interioară” / imaginară cu
înţelegerea pe care şi-o face faţă de lumea reală. Stabileşte o trecere mai armonioasă de la
comunicare non verbală la una verbală, ajutînd copilul (clientul) să-şi exprime gîndurile,
temerile, fanteziile.

14
Art-terapie cu cupluri

Este folosită ca tehnică de asistenţă şi terapie pentru cupluri aflate în dificultate, fie din cauze
obiective (precaritate, dizabilităţi...), fie din motive subiective (neînţelegeri...).

Una din problemele fundamentale raportate de cuplurile care vin în terapie este comunicarea
(deficientă), (in)capacitatea de a exprima punctul propriu de vedere şi de a-l înţelege pe al
celuilalt. Şi asta deşi fiecare dintre parteneri vrea cu ardoare ca celălalt să vadă şi să simtă ce
vede şi simte el însuşi. Dar pentru a-l face pe cineva să vadă şi să simtă ceea ce vezi şi simţi
tu, cuvintele nu sînt destul. Prin urmare, este nevoie să se folosească şi alte forme de
exprimare decît limbajul verbal.

Scopul terapeutului (T) este de a construi împreună cu partenerii (P) cuplului o viziune despre
cum ar trebui să fie o relaţie mai satisfăcătoare.

Primul pas: „ascultarea” atentă a fiecăruia din parteneri. Terapeutul nu încearcă să-şi impună
concepţia sa despre „cuplul ideal”, ci de a face un efort pentru a înţelege ideea de fericire pe
care partenerii unui cuplu şi-o fac, separat sau, uneori, împreună. Pentru asta, e important de
găsit un limbaj metaforic, pe care ambii l-ar putea comunica şi înţelege.

Li se explică partenerilor tehnica folosită.

Suport tehnic: Desen cu pasteluri colorate pe foi de hîrtie.

La prima întîlnire: partenerii sînt rugaţi să deseneze, fecare pe o hărtie, motivul pentru care ei
au venit în terapie, desenînd anumite imagini sau simboluri. După aceasta, partenerii sînt
rugaţi să facă schimb de desene. Apoi, fiecare încearcă să explice desenul celuilalt.
Scopul tehnicii: de a sparge cercul vicios al neînţelegerii (la propriu) între parteneri, apoi de a-
i face să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt, interpretîndu-i „mesajul” desenat.

La primele întîlniri, partenerii, desigur, nu vor reuşi să-l „asculte” atent şi mai ales să-l
înţeleagă pe celălalt. Fiecare va fi tentat să vadă motivul neînţelegerilor lor în celălalt, fără să-
şi recunoască vreo responsabilitate. Pentru a se evita certurile şi învinuirile reciproce,
terapeutul le va propune partenerilor să dezeneze pe aceeaşi foaie de hîrtie problema
(comună) pe care ei o văd împreună. Acest exerciţiu va marca începutul unui proces care va
conduce spre 1) identificarea în echipă a problemei şi 2) crearea unei imagini / simbol pentru
această problemă. După ce desenul va fi gata, fiecare partenerii vor fi rugaţi să identifice pe
desen partea desenată de fiecare. Terapeutul va putea astfel observa felul în care fiecare din
parteneri înţelege „problema” comună şi felul în care sînt distribuite responsabilităţile, în
viziunea fiecăruia dintre ei. Într-o creaţie comună, se trece de la învinuirea celuilalt la
înţelegerea responsabilităţilor comune.

După conversaţie, terapeutul le oferă partenerilor nişte foarfece şi le cere să taie desenul în aşa
fel încît să îmbunătăţească imaginea. Partea redusă a imaginii (problemei) va fi lipită pe o altă
hîrtie. T. îi va ruga pe P. să se gîndească asupra acestei imagini reduse. Această tehnică îi va
ajuta pe P. să colaboreze, printr-o acţiune comună, la reprezentarea şi interpretarea comună a
dificultăţilor cuplului lor.

Dimensiunea picturală îi va ajuta pe P. să comunice. Prin desen, P. vor descoperi noi aspecte
şi înţelesuri ale „poveştii” lor.

15
Tehnica patului

Fiecare din membrii unui cuplu ascunde în spatele său un sistem de credinţe şi norme format
vreme de mai multe generaţii în sînul familiei (şi familiilor) fiecăruia.

Partenerilor i se va oferi o imagine a unui pat conjugal. Vor fi rugaţi să se deseneze în acest
pat, apoi să deseneze toate persoanele (sau lucrurile) care sînt în pat, pe lîngă soţi. Cine (ce)
mai e cu ei în timp ce dorm? Cine se uită din spatele fiecăruia? De deasupra... Cine stă sub
pat? Un exerciţiu pe care fiecare din P. ar putea să-l facă (sau să-l termine) acasă. Terapeutul
(şi fiecare din P.) va descoperi „personajele” care le împărtăşesc viaţa intimă a P. După
aceasta, P. vor fi rugaţi să reprezinte vocile fiecăruia din aceste personaje. Sistemul de opinii
şi credinţe pe care fiecare din P. le moşteneşte şi le aduce în cuplu vor ieşi astfel la suprafaţă
într-un fel non conflictual.

Genograma.

Studiu de caz

Alisa şi Costea. Ei vin la terapeut cu convingerea că cuplul lor a eşuat şi totodată cu speranţa
că T. va reuşi să-l salveze. Costea crede că Alisa este certăreaţă şi prea exigentă. Alisa îl
consideră pe Costea închis în sine, necomunicativ. Ei spun că se ceartă mereu.

Alisa (rusofonă) s-a instalat în Moldova cu părinţii la vîrsta de 7 ani. Costea (românofon) s-a
născut în Moldova, într-o familie mixtă (dpdv etnic). Ei sînt împreună de 7 ani.

Cuplului i se propun cele două exerciţii (patul şi genograma). Ei cooperează cu T. şi totuşi nu

par să se înţeleagă între ei. T. observă diferenţele de manifestare între cei doi P. Alisa este
vorbăreaţă, zgomotoasă chiar şi foarte participativă. Costea este tăcut, retras. T. încearcă s
înţeleagă dacă nu cumva diferenţele comportamentului fiecăruia se datorează unor
particularităţi (etno)culturale, sociale, de educaţie. Cei doi neagă peritnenţa acestei
presupuneri. T. îi roagă pe fiecare din ei să deseneze pe o foaie cum ar arăta familiile lor de
origine, dacă cineva ar deschide pe neaştepate uşa. Alisa a desenat o familie numeroasă,
zgomotoasă, ascultînd muzică dată la maxim, discutînd aprins ceva... Costea nu a dorit să-şi
deseneze familia, apoi s-a desenat pe sine citind ceva în linişte, mama făcînd ceva în altă
cameră, tatăl fiind plecat. P. au examinat aceste desene un timp. T. are impresia că P. şi-au
descoperit pentru prima dată un aspect al personalităţii celuilalt. Pentru a accentua diferenţele
dintre cele două familii, T. îi va ruga să vorbească fiecare în limba familiei sale de origine.

Prin intermediul acestei tehnici, P. vor conştientiza particularităţile şi tradiţiile culturale şi

educaţionale ale fiecărui partener.

16