Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Programul de studiu: MNG, AF
AN: III

Conf. univ. dr. Mihaela BÎRSAN

Analiza economico-financiară
(II)

2014

1
 Cuprins

CAPITOLUL 4 ...................................................................................................................................3
ANALIZA DIAGNOSTIC A CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII ...........................................3
Obiectivele cursului.............................................................................................................................3
Competenţe asigurate..........................................................................................................................3
4.1. Cheltuielile întreprinderii: concept, importanţa analizei şi eficienţa lor......................................... 3
4.2. Analiza cheltuielilor totale ale întreprinderii la 1000 lei venituri totale .......................................... 8
4.3.1. Caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare .................................................................... 10
4.3.2. Analiza cheltuielilor de exploatare pe categorii de cheltuieli ....................................................................... 17
4.3.2.1. Analiza cheltuielilor variabile şi fixe .................................................................................................... 17
4.3.2.2. Analiza cheltuielilor materiale şi salariale.......................................................................................... 22
4.3.3. Analiza cheltuielilor financiare...................................................................................................................... 28
4.3.4. Analiza costului pe produs............................................................................................................................. 29
Teste de evaluare ...............................................................................................................................35
CAPITOLUL 5 ..................................................................................................................................36
ANALIZA REZULTATELOR ȘI RENTABILITĂŢII ACTIVITĂŢII ECONOMICE .................36
Obiectivele cursului...........................................................................................................................36
Competenţe asigurate........................................................................................................................36
5.1. Rezultate, profitabilitate, rentabilitate: delimitări conceptuale .................................................... 36
5.2. Analiza generală a profitului agentului economic .......................................................................... 38
5.3. Analiza rezultatului pe factori de influență .................................................................................. 41
5.3.1. Analiza factorială a rezultatului total (la nivel de întreprindere)................................................................... 41
5.3.2. Analiza factorială a rezultatului exploatării................................................................................................... 41
5.4. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor ........................................................................................ 43
5.5. Analiza pragului de rentabilitate....................................................................................................... 52
5.5.2. Modelul neliniar al pragului de rentabilitate ................................................................................................. 55
5.5.3. Avantajele şi limitele utilizării pragului de rentabilitate ............................................................................... 57
5.5.4. Riscurile asociate afacerii; Relaţia rentabilitate - risc.................................................................................. 58
Teste de control .................................................................................................................................69
CAPITOLUL 6 ..................................................................................................................................70
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE ..............................................................70
(DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII) .........................................................................70
Obiectivele cursului...........................................................................................................................70
Competenţe asigurate........................................................................................................................70
6.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ ................................................... 71
6.1.1. Analiza bilanţului financiar............................................................................................................................ 72
Poziţia financiară a întreprinderii.............................................................................................................................. 73
6.1.1.1 . Situaţia netă........................................................................................................................................... 73
6.1.1.2. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar de fond de rulment
(NFR), trezoreria (T). ......................................................................................................................................... 74
6.1.2. Analiza bilanţului funcţional........................................................................................................................... 82
6.1.4. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderii ............................................................................... 82
6.1.4.1. Analiza ratelor de structură ale activului ............................................................................................ 82
6.1.4.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului .......................................................................................... 85
6.1.5. Solvabilitatea şi lichiditatea ............................................................................................................................ 89

2
 6.1.6 Indicatori de gestiune (de activitate)............................................................................................................... 94
6.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate...................................................... 96
CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE ........................................................................................... 103
6.3. Analiza fluxurilor de trezorerie ....................................................................................................... 103
6.4. Planificarea financiară a afacerii .................................................................................................... 107
6.5. Metode de calcul şi analiză a valorii întreprinderii ....................................................................... 111
Test de control .................................................................................................................................113
Bibliografie obligatorie:..................................................................................................................114

CAPITOLUL 4
ANALIZA DIAGNOSTIC A CHELTUIELILOR ÎNTREPRINDERII

Obiectivele cursului
- înţelegerea noţiunilor de cheltuială /cost şi importanţa lor în managementul întreprinderii
- determinarea eficienţei cheltuielilor pe diferite structuri de cheltuieli/costuri
- însuşirea metodologiei de analiză în dinamică şi pe factori de influenţă a cheltuielilor şi a
indicatorilor de eficienţă a acestora

Competenţe asigurate
- capacitate de delimitare a cheltuielilor pe diferite structuri
- capacitate de analiză a cheltuielilor şi urmărirea evoluţiei lor în timp
- capacitate de analizã şi decizie pe baza cunoaşterii costurilor şi a eficienţei lor

4.1. Cheltuielile întreprinderii: concept, importanţa analizei şi eficienţa lor

CHELTUIELILE sunt definite ca fiind expresia valorică a consumului de mijloace băneşti

efectuat pentru organizarea şi desfăşurarea unei activităţi economice, pentru satisfacerea
necesităţilor de consum productiv sau neproductiv ale acesteia.
Cheltuielile cuantifică monetar un efort financiar al perioadei, descompus pe natura
resurselor consumate şi capabil să permită stabilirea performanţei financiare de ansamblu a
întreprinderii, pe principalele activităţi (exploatare, financiară, extraordinară). Informaţia este
construită prin intermediul contabilităţii financiare şi are caracter general şi public.
Cheltuiala nu constituie costuri şi nu formează obiectul calculaţiei deoarece nu sunt legate
de obţinerea şi de desfacerea unei anumite producţii.
Spre deosebire de acestea COSTUL reprezintă expresia valorică a unui consum de factori
(resurse) efectuat pentru obţinerea unui bun, produs, serviciu, activitate, a căror realizare pe
piaţă aduc venit.
Factorul determinant care transformă o cheltuială în cost este consumul, adică legătura
nemijlocită cu o activitate concretă. 1
Abordat informaţional, costul estimează valoric efortul cauzal-productiv generator de
efecte economice obiective şi este capabil să dezvăluie atât rentabilitatea analitică a fenomenelor şi
proceselor derulate, cât şi să identifice punctele forte sau slabe în combinarea factorilor de
producţie. Modalitatea de construcţie a indicatorului se include în sfera informaţiilor confidenţiale,
procurate prin intermediul contabilităţii interne sau de gestiune, care ulterior sunt translatate în
contabilitatea generală

1
Alexandru Buglea, Analiza economico-financiară, Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2008;

3
 Cheltuielile ocazionate de activitatea întreprinderii sunt supuse prelucrării separate în cele
două circuite ale contabilităţii:
- contabilitatea financiară, care ia în considerare totalitatea cheltuielilor efectuate de unitate
la stabilirea rezultatului financiar(final). Structurarea acestora se realizează prin îmbinarea a două
criterii: natura activităţii desfăşurate şi natura cheltuielilor efectuate;
- contabilitatea de gestiune, care recunoaşte numai anumite cheltuieli (din cele efectuate de
unitate) la determinarea costului de producţie. Acestea sunt grupate/regrupate după anumite criterii
din contabilitatea de financiară, după destinaţii, pe produse, lucrări, servicii (ca purtători de costuri).
Se observă că pentru a putea fi incluse în costurile produselor, lucrărilor şi serviciilor,
cheltuielile înregistrate în contabilitatea financiară după natura lor (în conturi din clasa 6) trebuie
regrupate în contabilitatea de gestiune (prin conturile din clasa 9 sau altă modalitate 2), după cu totul
alte criterii, logice, care satisfac necesităţile informaţionale ale acesteia din urmă.
Doctrina contabilă abundă în tratarea criteriilor de clasificare a cheltuielilor şi a costurilor
(cel puţin 18 criterii) 3 însă cele care interesează managementul frmei și constituie obiect al analizei
sunt:
1. după modul de înregistrare în contabilitate, cheltuielile sunt:
- încorporabile – corespund unor consumuri normale şi sunt înregistrate atât în contabilitatea
financiară cât şi în contabilitatea de gestiune;
- neîcorporabile – nu corespund unor consumuri normale, astfel că ele sunt înregistrate
numai în contabilitatea financiară (amenzi, sconturi, penalizări, cheltuielile extraordinare,
cheltuiala cu impozitul pe profit);
- supletive (adăugate) – sunt înregistrate doar în contabilitatea de gestiune (remunerarea
întreprinzătorului; remunerarea capitalului propriu)
2. În funcţie de modul de repartizare pe purtători cheltuielile se împart în:
- cheltuieli directe – pot fi individualizate şi atribuite în mod direct unui produs sau unei
activităţi consumatoare de resurse;
- cheltuieli indirecte – sunt generate atât de realizarea simultană a mai multor produse, cât și
de locuri de fabricație comune diferitelor produse sau lucrări, sunt efectuate fie pentru întreaga
producție a unei secții, fie pentru întreaga activitate a unei firme. Aceste cheltuieli sunt colectate pe
secții de producție, secții auxiliare, administrație generală și sunt atribuite pe produs sau activitate în
mod indirect, printr-un procedeu de repartizare.
3. După dependenţa lor faţă de volumul producţiei cheltuielile se grupează în:
- cheltuieli variabile – variază în raport cu volumul producţiei sau al activităţii;
- cheltuieli fixe – sunt relativ constante faţă de nivelul producţiei sau al activităţii;
4. După apartenenţa la cele trei stadii generale ale activităţii de producţie, se disting
următoarele tipuri de costuri:
- costuri de achiziţie – cuprind toate cheltuielile specifice stadiului de aprovizionare;
- costuri de producţie – cuprind acele cheltuieli ocazionate strict de stadiul producţie;
- costuri de desfacere/distribuţie – cuprind cheltuielile specifice desfacerii/distribuţiei
producţiei obţinute.
5. După natura lor, aşa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară şi prezentate în
contul de “rezultate”:
- cheltuielile de exploatare (materii prime, materiale, cheltuieli cu personalul, alte);
- cheltuielile financiare (mai ales cheltuielile cu dobânzile);
- cheltuielile extraordinare.
Separat de clasificările generale ale cheltuielilor, costurilor şi veniturilor, în contabilitatea de
gestiune sunt valabile, în funcţie de specificul activităţii şi nevoia de informare a decidenţilor şi
criterii specifice de clasificare fie a cheltuielilor, fie a costurilor 4.

2
Mihaela Bîrsan, Contabilitate și control de gestiune, suport de curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava, 2013
disponibil la pagina web:
http://www.seap.usv.ro/et/component/option,com_docman/task,cat_view/gid,58/Itemid,37/lang,Romana/
3
Mihaela Bîrsan, Analiza diagnostic a costurilor şi orientarea strategică a întreprinderii, EDP Bucureşti, 2004

4
 În economia de piaţă, producătorul, pe lângă alte obiective menite să facă afacerea durabilă
(cotă de piaţă), este interesat să obţină produsul cu un cost cât mai mic încă din momentul
proiectării acestuia (atunci când se face analiza valorii) sau al (re)fundamentării preţului în vederea
negocierii lui, când se stabilesc normele consumurilor materiale şi ale consumului de manoperă.
Acest lucru face necesar apelul la analiza costurilor proiectate, care are ca obiectiv eliminarea
costurilor nereale, exagerate şi risipitoare, respectarea normelor consumurilor materiale, de muncă
şi financiare, pe baza cărora se elaborează calculele de fundamentare a costului în documentaţia
tehnică şi economică specifică diverselor decizii.
Necesitatea analizei cheltuielilor (costurilor) în vederea minimizării lor decurge din faptul că
în funcţie de preţul negociat cu cumpărătorii, pe de o parte, şi în funcţie de costul de producţie, pe
de altă parte, profitul va fi mai mare sau mai mic.
Orice întreprinzător (considerat raţional, care ţinând seama de resursele pe care le deţine, ia
decizia de a produce acea marfă care-i permite cea mai bună valorificare a acestora) ştie că pentru
a-şi maximiza profitul este necesar fie să minimizeze costurile totale cu care obţine un anumit
nivel al producţiei, fie să maximizeze producţia care se poate obţine (şi vinde) cu un nivel dat al
costurilor. Va trebui optimizat aşadar, volumul(qf) şi structura producţiei(gi) dar şi consumul de
resurse, astfel încât costurile aferente să fie minime pentru o rentabilitate maximă. 5
Reducerea costurilor de producţie, în principiu, poate fi concepută numai acolo unde există
rezerve de reducere a lor. Teoretic, conform principiilor expuse în analiza sistemelor 6, în orice
unitate patrimonială există rezerve, determinate de progresul continuu înregistrat în toate domeniile
economice (în special productiv, managerial), punerea lor în valoare fiind condiţionată de
cunoaşterea existenţei şi a dimensiunii lor (prin analiză economică).
Pentru managementul întreprinderii, referiror la costuri este importantă, în primul rând,
stabilirea unor costuri normale, ce vor constitui în analizele de cost un criteriu de comparaţie a
comportamentului diferitelor categorii de cheltuieli. Sunt considerate normale în teoria şi
practica economică următoarele mărimi:
- standardele de cheltuieli, stabilite pe baza tehnologiilor de fabricaţie, care asigură
obţinerea produselor la parametrii proiectaţi;
- nivelul cel mai scăzut al cheltuielilor înregistrate în ramura de activitate respectivă;
- costurile care asigură un profit net anual echivalent dobânzii aferente capitalului
propriu.
În plus, este important ca în fiecare unitate să existe un plan (program, buget) al costurilor,
care să fie în permanenţă adaptat condiţiilor concrete în care au loc procesele economico-
productive, constituind, de asemeni, bază de raportare pentru realizările fiecărei perioade.
Practic, într-o manieră generală, analiza cheltuielilor are în vedere structurarea acestora după
natura lor, aşa cum sunt ele tratate în contabilitatea financiară şi prezentate în contul de “Profit şi
pierderi”:
a) - cheltuieli de exploatare, reprezintă consumurile efectuate în scopul realizării obiectului
de activitate şi cuprind:
- materii prime şi materiale consumabile;
- energie electrică şi apă;
- combustibili;
- lucrări şi servicii executate de terţi;
- salarii şi cheltuieli asimilate acestora;
- impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
- amortizări şi provizioane.
b) - cheltuieli financiare:
- pierderi din creanţe imobilizate legate de participaţii;
- pierderi din vânzarea titlurilor de plasament;

4
Elena Hlaciuc, Metode moderne de calculaţie a costurilor, Ed. Polirom. Iaşi, 2000
5
Silvia Petrescu, Analiza economico-financiară, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2003, pg. 127;
6
Mihaela Bîrsan, Analiză economico-financiară în comerţ şi turism, Ed. Universităţii Suceava, 2003,

5
 - diferenţe nefavorabile de curs valutar;
- dobânzi plătite aferente creditelor contractate.
Aceste două categorii de cheltuieli reprezintă cheltuieli aferente activităţilor curente văzute
ca orice activităţi desfăşurate de o entitate, ca parte integrantă a afacerilor sale, precum şi activităţile
conexe în care aceasta se angajează şi care sunt o continuare a primelor activităţi menţionate,
incidente acestora sau care rezultă din acestea 7.
c) -cheltuieli extraordinare (grupa 67 “Cheltuieli extraordinare”), acele cheltuieli care nu
sunt legate de activitatea normală a unităţii patrimoniale, aflate în afara puterii decizionale a
conducerii firmei şi cuprind:
- cheltuieli legate de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi, penalităţi);
- pierderi din calamităţi;
- cheltuieli legate de operaţiuni de capital (valoarea contabilă a imobilizărilor cedate).
Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente sau
tranzacţii ce sunt clar diferite de activităţile curente ale firmei şi care, prin urmare, nu se aşteaptă
să se repete întrun mod frecvent sau regulat 8.
Răspunzând principiului contabil “Principiul conectării cheltuielilor la venituri” şi conform
Cadrului general al IASC (Comitetul pentru Standardele Internaţionale de Contabilitate), punctul
95 9 “cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit şi pierdere pe baza asocierii directe între
costurile implicate şi obţinerea elementelor de venit. Acest proces, cunoscut sub numele de
conectarea costurilor la venituri, implică recunoaşterea simultană sau combinată a veniturilor şi
cheltuielilor care rezultă direct şi concomitent din aceleaşi tranzacţii sau alte evenimente.”
În aceeaşi perspectivă se afirmă în literatura de specialitate 10 că cel mai bun control al
costurilor presupune raportarea resurselor la rezultate, pentru că, costurile nu apar de la sine, ci sunt
puse în slujba obţinerii unui anumit rezultat, şi, prin urmare, ceea ce contează nu este nivelul
absolut al costurilor ci raportul între eforturi şi rezultate.
De aceea în analiză, alături de dinamica cheltuielilor este urmărită şi eficienţa lor, în
corespondenţă cu veniturile pe care le generează ∗.
Dacă se urmăreşte 11 corelaţia între venituri şi cheltuieli se constată însă că nu toate
cheltuielile generează venituri: numai cheltuielile de exploatare se corelează direct cu veniturile de
exploatare. Cheltuielile financiare nu au ca rezultat obţinerea de venituri financiare, însă unele
dintre ele, cum sunt cele cu dobânzile plătite pentru creditele primite trebuie corelate cu veniturile
din exploatare, în vederea evaluării riscului financiar. Cheltuielile extraordinare se pot corela parţial
sau deloc cu veniturile extraordinare.
Indicatorul reprezentativ pentru urmărirea eficienţei cheltuielilor, este Rata medie a
cheltuielilor sau cum se mai întâlneşte în literatura de specialitate: rata medie de eficienţă a
cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifra de afaceri), oglindind, indiferent de denumirea
aleasă, consumul de resurse şi eficienţa acestuia.
Calculul acestui indicator se face în următoarele variante:
n

Ch ∑ ch i
(1) RCht = t × 1000(100) sau RCht = i =1
n
× 1000(100)
Vt t
∑ vt
i =1
i

7
OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 10 noiembrie 2009

8
OMFP 3055/2009; IAS 8, paragraful 6 (http://www.scribd.com/doc/41574055/IAS-Standardul-International-de-ate-
IAS-8)
9
Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, pct. 95, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 67;
10
Peter F. Drucker, Managementul Strategic, Ed. Teora, Bucureşti, 2001, pg. 59;
∗
consumul de resurse se justifică prin obţinerea unor rezultate
11
Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 132;

6
 n

∑ gi × rch i
(2) RCht = i =1

100
n

Ch Ca ∑ qv i × ci
(3) RCh t
Ca
= × 1000(100) = i =1
n
× 1000(100)
Ca
∑ qv
i =1
i × pi

în care:
n

∑ ch
i =1
i - suma cheltuielilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, extraordinare);
n

∑ vt
i =1
i - suma veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiare, extraordinare);

gi - structura veniturilor pe activităţi (centre de cost):

vt
g i = i × 100
Vt t

rchi - rata medie a cheltuielilor pe activităţi:

ch
rchi = i × 1000
vt i

qvi - producţia vândută exprimată în unităţi fizice;

c i - costul mediu de producţie unitar;
p i - preţul mediu unitar de vânzare.
n

∑ qv
i =1
i × c i - costul producţiei vândute
n

∑ qv
i =1
I × pi - valoarea producţiei vândute (cifra de afaceri)

Notă: În cursul unui exerciţiu financiar (ţinând cont de factorul timp), sub influenţa
inflaţiei, a strategiilor de piaţă ale întreprinderii, costurile de producţie ( ci ) şi preţurile de vânzare
( pi ) variază, ceea ce face ca, costul unitar şi preţul unitar să fie considerate ca valori medii.
Pentru ca activitatea întreprinderii să fie eficientă Rcht < 1000 (100) lei şi este
consecinţa corelaţiei ICht < IVtt .
Diferenţa 1000 / 100 − Rch reprezintă rezultatul obţinut (profit sau pierdere) la 1000/100 lei
venituri sau cifră de afaceri.
Indiferent de modalitatea de grupare a cheltuielilor sau de calcul a indicatorului de eficienţă,
metodologia de analiză vizează:
a) caracterizarea situaţiei la un moment dat, în raport cu anumite criterii, ceea ce presupune:
- analiza evoluţiei (dinamicii) faţă de o bază de referinţă;
- analiza structurală
b) evaluarea tendinţelor în funcţie de factorii specifici care le generează, fapt ce presupune
construirea de modele corespunzătoare şi efectuarea analizei factoriale.
Analiza cheltuielilor întreprinderii este structurată pe următoarele probleme:
- analiza cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale
- analiza cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare

7
 - analiza cheltuielilor aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri
- analiza cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare sau cifra de afaceri
- analiza cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din exploatare sau cifra de afaceri
- analiza costului pe produs

4.2. Analiza cheltuielilor totale ale întreprinderii la 1000 lei venituri totale
Pentru exemplificare considerăm următoarele date ipotetice:
tabel nr. 1
Structura (%) gi Indici de evoluţie (%)
Nr. Indicatori Valori ale perioadei
Crt. 0 pr 1 0 pr 1 pr\0 1\0 1\pr
Venituri totale
18250 24719,2 30450 100 100 100 135,5 166,8 123,2
(lei) din care:
- exploatare 16790 23236 28775,25 92 94 94,5 138,4 171,4 123,8
- financiară 1095 1483,2 1370,25 6 6 4,5 135,5 125,1 92,4
- extraordinară 365 - 304,5 2 - 1 - 83,4 -
Cheltuieli totale
(lei) din care: 15503,37 20562,09 25418,14 100 100 100 132,6 163,9 123,6
- exploatare 14048,19 19286,54 23716,56 90,6 93,8 93,3 137,3 168,8 123,0
- financiară 819,28 1275,55 1274,33 5,3 6,2 5,0 155,7 155,5 99,9
- extraordinară 635,90 - 427,24 4,1 - 1,7 - 67,2 -
Rata medie a Abaterea absolută
cheltuielilor
pr/0 1/pr 1/0
(lei/1000lei),
849,5 831,8 834,75 -17,7 +2,95 -14,75
totale
- exploatare 836,7 830,0 824,2 -6,7 -5,8 -12,5
- financiară 748,2 860,0 930,0 +111,8 +70 +181,8
- extraordinară 1742,2 - 1403,1 -1742,2 +1403,1 -339,1

Analiza factorială a modificării ratei medii a cheltuielilor totale realizată pentru relaţiile (1)
şi (2) evidenţiază următoarele aspecte (1/0):
(1)
Modificarea totală:
Δ Rcht = Rcht1 − Rcht 0 = −14,75 lei/1000 lei, în care:
- influenţa modificării volumului absolut al cheltuielilor totale:
Ch Ch
Δ Rcht (Cht ) = t1 × 1000 − t 0 × 1000 = 1392,77 − 849,5 = +543,27 lei/1000 lei
Vt t 0 Vt t 0
- influenţa modificării volumului veniturilor totale:
Ch Ch
Δ Rcht (Vt t ) = t1 × 1000 − t1 × 1000 = 834,75 − 1392,77 = −558,02 lei/1000 lei
Vt t1 Vt t 0
ΔR cht = Δ Rcht (Cht ) + Δ Rcht (Vt t ) = +543,27 − 558,02 = −14,75 lei/1000 lei
(2)
Modificarea totală:
Δ Rcht = Rcht1 − Rcht 0 = 834,75 − 849,5 = −14,75 lei/1000 lei, în care :
- influenţa modificării structurii veniturilor pe activităţi:
n n

∑ gi1 × rchi 0 ∑g i0 × rchi 0

(94,5 × 836,7) + (4,5 × 748,2) + (1,0 × 1742,2)
Δ Rcht ( gi ) = i =1
− i =1
= − Rch0 =
100 100 100

8
= 841,77 –849,5 = -7,73 lei/1000 lei
- influenţa modificării ratei medii a cheltuielilor pe activităţi:
n n

∑ g i1 × rchi1 ∑g i1 × rchi 0
Δ Rcht (rchi ) = i =1
− i =1
= Rch1 − Rchr = 834,75 − 841,77 = −7,02 lei/1000 lei
100 100
Δ Rcht = Δ Rcht ( g i ) + Δ Rcht (rchi ) = −7,73 − 7,02 = −14,75 lei/1000 lei

Concluzii
Se constată că deşi s-a avut în vedere o îmbunătăţire a eficienţei cheltuielilor la nivelul
întregii activităţi a întreprinderii, bazată pe reducerea cheltuielilor la 1000 lei venituri (nivel
programat mai mic decât nivelul precedent), la sfârşitul perioadei se înregistrează o creştere a
indicatorului faţă de nivelul programat cu 2,95 lei/1000 lei, în scădere totuşi faţă de nivelul anului
precedent (-14,75 lei/1000 lei), aspect considerat pozitiv ca urmare a faptului că indicele de creştere
a cheltuielilor totale se situează sub indicele de creştere a veniturilor, îndeplinind condiţia de
eficienţă (ICh < I Vt).
Pe activităţi s-a dorit o evoluţie descrescătoare, fiind programate niveluri inferioare celor
aferente perioadei precedente, extraie făcând activitatea financiară, ca urmare a acţiunii unor factori
ce-şi vor pune amprenta asupra activităţii întreprinderii (apelarea la credite bancare ca efect fie al
unor nevoi investiţionale fie al blocajului financiar, concomitent cu creşterea dobânzilor aferente,
deprecierea monedei naţionale în raport cu celelalte valute, fenomenul inflaţionist etc).
Pentru această activitate a fost prognozat un nivel ridicat al cheltuielilor la 1000 lei venituri
financiare ca urmare a apariţiei factorilor enumeraţi mai sus, realizându-se, din această cauză, un
nivel al lor mult mai înalt (+70 lei/1000 lei faţă de programat, +181,8 lei/1000 lei faţă de
precedent).
Activitatea extraordinară s-a dovedit ineficientă, realizându-se, deşi nu a fost prognozat, un
nivel mare al cheltuielilor, fiind consecinţa unor fenomene extraionale, neprevăzute în activitatea
întreprinderii, de natura pierderilor din debitori insolvabili, clienţi insolvabili etc.
Activitatea de exploatare este singura la nivelul căreia s-au materializat eforturile
întreprinderii de creştere a eficienţei cheltuielilor printr-o eficientă utilizare a factorilor de
producţie.
Relaţia de eficienţă este respectată, pentru întreprinderea analizată ICht < IVtt , consecinţa
fiind, aşa cum arată analiza factorială, reducerea ratei medii a cheltuielilor şi deci creşterea
eficienţei lor.
Structura veniturilor, ca factor de influenţă, reflectă dinamica veniturilor pe activităţi, în
mod deosebit creşterea ponderii veniturilor din activitatea de exploatare, ceea ce constituie un
aspect normal, pozitiv, urmare fie a creşterii cererii pentru produsele întreprinderii (influenţă
pozitivă, de reducere a nivelului cheltuielilor ca urmare a efectului de scară) fie a modificărilor în
politica de preţuri.
Modificarea ratei medii a cheltuielilor pe activităţi are o influenţă favorabilă numai în
comparaţie cu nivelul precedent (-7,02 lei/1000 lei), comparativ cu nivelul programat influenţa este
nefavorabilă, (+11,7 lei/1000 lei ), în special pe seama ratei cheltuielilor activităţii financiare şi
extraionale, care deteriorează eficienţa cheltuielilor la nivelul întreprinderii.
Ca tendinţă generală, se observă o evoluţie favorabilă, ca urmare a scăderii nivelului
cheltuielilor totale la 1000 lei venituri totale, fiind recomandat însă, la activitatea de exploatare care
deţine ponderea cea mai mare, o analiză detaliată a acestor cheltuieli pentru a monitoriza tendinţa
cheltuielilor ce compun această grupă.

4.3. Analiza cheltuielilor de exploatare

9
 Cheltuielile de exploatare sunt legate de activitatea normală, curentă a unităţii patrimoniale,
activitate ce cuprinde operaţiile cu caracter economic şi comercial privind aprovizionarea, producţia
şi comercializarea produselor fabricate.
Cheltuielile de exploatare deţin, din aceste considerente, ponderea cea mai mare şi fac obiectul
expres al analizei economice, informaţiile obţinute ajutând întreprinderea în alegerea strategiilor
ce-i oferă posibilitatea să concureze pe piaţă în condiţii de performanţă. Managementul firmei are
posibilitatea, prin analiza indicatorilor de cost, să controleze şi să planifice costurile, cu scopul de a
stabili un preţ al produselor sale competitiv şi, în acelaşi timp, profitabil.
Diagnosticul cheltuielilor de exploatare presupune rezolvarea următoarelor probleme:
- caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare pe total, pe categorii de
cheltuieli şi pe activităţi ce compun ciclul de exploatare;
- analiza cheltuielilor variabile şi fixe;
- analiza cheltuielilor materiale;
- analiza cheltuielilor salariale;
- analiza costului unitar;
- metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor.

4.3.1. Caracterizarea generală şi eficienţa cheltuielilor de exploatare

În dinamică, analiza cheltuielilor de exploatare vizează evoluţia acestora 12 (care poate fi
proporţională cu cea a cifrei de afaceri, cu aceeaşi tendinţă dar cu ritmuri mai lente - degajând
surplus de rezultat - sau cu ritmuri mai rapide – erodând rezultatul -), evidenţierea modificărilor
intervenite de la o perioadă la alta sau faţă de obiectivele urmărite, pe total, pe activităţi şi pe
categorii de cheltuieli.
Din punct de vedere structural, analiza cheltuielilor de exploatare urmăreşte modificările
intervenite în structura atât a activităţilor cât şi a cheltuielilor, determinarea importanţei, ca nivel al
costului şi ca pondere în totalul cheltuielilor, pentru a identifica acele categorii de cheltuieli a căror
ameliorare(scădere) generează economii semnificative (cu condiţia să nu fie afectată calitatea
produselor) şi care necesită atenţie deosebită din partea managerilor.
Analiza eficienţei lor se face utilizând următorii indicatori:
a) Cheltuieli de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare ( Rche ), pe total întreprindere
/categorii de cheltuieli/ pe activităţi componente ale exploatării, cu relaţiile:
a 1 ) pentru nivelul total al cheltuielilor de exploatare :
n

Che
∑ che
i
Rche = × 1000 = i =1
× 1000
Vte Vte
a 2 ) pe categorii de cheltuieli de exploatare ( rchei ) (materii prime, materiale, energie, apă,
lucrări şi servicii de la terţi, salarii, amortizare, variabile, fixe, directe, indirecte, etc):

chei
rchei = × 1000
Vte

În consecinţă:
n
Rche = ∑ rche i
i =1

12
Monica Petcu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 205;

10
 a 3 ) pe tipuri de activităţi de exploatare ( rchei ) (vânzări de mărfuri, livrări de produse,
executări de servicii, producţia stocată, producţia imobilizată, alte venituri de exploatare) pentru
care se pot determina veniturile aferente:

chei
rchei = × 1000
vtei
În consecinţă:
n

∑g i × rchei
Rche = i =1
,
100

unde:
gi - structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi;
vte
g i = i × 100
Vte

rchei - rata cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri pe categorii de cheltuieli sau tipuri
de activităţi, după caz.

b) Cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri( Rche Ca )
Calculul acestui indicator îşi găseşte justificarea în faptul că cifra de afaceri constituie
principala componentă a veniturilor de exploatare, deţinând ponderea cea mai mare şi ca atare, îi va
fi ataşată ponderea cea mai mare a cheltuielilor de exploatare. Două modele factoriale definesc
această relaţie:
n

Ch
∑ qv i × ci
b 1 ) Rche Ca
= × 1000 = i =1
n
× 1000
Ca
∑ qv
i =1
i × pi
n

∑g i × rchei
b 2 ) Rche Ca
= i =1

100
unde: qvi - volumul fizic al producţiei vândute;
c i - costul mediu pe produs;
p i - preţul mediu de vânzare pe produs (exclusiv TVA);
g i - structura producţiei vândute pe produse;
rchei - cheltuieli de exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri pe
produs,
ci
rchei = × 1000 ;
pi
n

∑ qv
i =1
i × c i - producţia vândută exprimată în cost mediu de producţie;
n

∑ qv
i =1
i × p i - producţia vândută exprimată în preţ mediu de vânzare (cifra de afaceri).

La interpretarea influenţei factorilor trebuie avute în vedere următoarele elemente:

11
 a) structura producţiei (fabricate sau vândute) are o influenţă evidentă în evoluţia
cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri prin faptul că produsele au costuri unitare şi preţuri de
vânzare diferite şi o contribuţie diferită în realizarea vânzărilor. Astfel, creşterea ponderii
produselor cu cheltuieli la 1000 lei mai mari decât media duce la creşterea cheltuielilor la 1000 lei
pe total producţie după cum, creşterea ponderii produselor cu cheltuieli la 1000 lei mai mici decât
media determină reducerea cheltuielilor la 1000 lei pe total producţie.
b) preţurile de vânzare au o influenţă invers proporţională asupra indicatorului prin
situarea la numitorul relaţiei de calcul ceea ce face ca orice creştere a preţurilor să determine o
reducere a indicatorului şi invers.
c) costurile unitare de producţie au o influenţă de acelaşi sens asupra indicatorului
creşterea lor determinând, evident, creşterea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri. Costurile
unitare de producţie se modifică atât sub influenţa costurilor de achiziţie a resurselor cât şi ca
urmare a modului în care întreprinderea utilizează aceste resurse în condiţii tehnologice şi tehnico-
organizatorice (manageriale) în continuă schimbare şi inovare.
Se constată că de fapt acest indicator reflectă o exprimare indirectă a ratei rentabilităţii
comerciale prin faptul că orice creştere a indicatorului are drept consecinţă reducerea ratei
rentabilităţii comerciale.
Notă:
Majoritatea ratelor reflectă o varietate de informaţii printr-o singură cifră ceea ce face ca ele
să devină irelevante dacă nu se iau în considerare următoarele aspecte:
- tendinţa ratelor în perioade succesive de activitate;
- o analiză detaliată a evenimentelor care au influenţat activităţile firmei pe parcursul unui
exerciţiu financiar sau a mai multora;
- evaluarea tendinţelor activităţii firmelor cu profil similar (benchmarking).

Pentru exemplificarea relaţiei (a) considerăm următoarele date ipotetice:

tabel nr. 2
Valori ale perioadei ( lei) RON Modificarea Indice de Structura (%)
Nr.
Indicatori absolută evoluţie
crt.. 0 1 0 1
(u.m.) (%)
Cheltuieli de exploatare
1. 2850000 4304850 +1454850 151,04 100 100
totale din care:
- materii prime şi
1.1. 1510500 2195473,5 +684973,5 145,34 53 51
materiale
1.2. - combustibili, energie, apă 114000 223852,2 +109852,2 196,36 4 5,2
1.3. -alte cheltuieli materiale 78375 43048,5 -35326,5 54,92 2,75 1
-lucrări şi servicii
1.4. executate de terţi 57000 21524,25 -35475,75 37,76 2 0,5
1.5. -impozite, taxe vărsăminte 57000 86097 +29097 151,04 2 2
1.6. -salarii personal 712500 1226882,25 +514382,25 172,19 25 28,5
-asigurări şi protecţie
1.7. 263625 453731,19 +190106,19 172,11 9,25 10,54
socială
-alte cheltuieli de
1.8. 14250 13775,52 -474,48 96,67 0,5 0,32
exploatare
1.9. -amortizări şi provizioane 42750 40465,59 -2284,41 94,65 1,5 0,94
2. Venituri din exploatare 3438000 4995000 +1557000 145,28 - -

Rata medie a cheltuielilor are următoarele valori:

Tabel nr. 3
RATA MEDIE A CHELTUIELILOR (lei/1000
MODIFICAREA
CATEGORII DE CHELTUIELI lei)
ABSOLUTĂ (u.m.)
0 1

12
1. Cheltuieli totale din care: 828,97 861,83 +32,86
1.1. -materii prime, materiale 439,35 439,53 +0,18
1.2. -combustibili, energie, apă 33,15 44,81 +11,66
1.3. -alte cheltuieli materiale 22,79 8,61 -14,18
1.4. -lucrări şi servicii executate de terţi 16,58 4,31 -12,27
1.5. -impozite, taxe şi vărsăminte 16,58 17,23 +0,65
1.6. -salarii personal 207,24 245,62 +38,38
1.7. -asigurări şi protecţie socială 76,68 90,83 +14,15
1.8. -alte cheltuieli de exploatare 4,14 2,75 -1,39
1.9. -amortizări şi provizioane 12,43 8,10 -4,33

Concluzii:
Se constată o situaţie nefavorabilă ca urmare a creşterii cheltuielilor (+51,04%) într-un ritm
mai mare decât veniturile (+45,28%), ceea ce face ca Rata medie a cheltuielilor de exploatare totale
deşi se menţine sub 1000 lei venituri să crească cu 32,86 lei/1000 lei, fapt ce se va reflecta negativ
în performanţa întreprinderii privită prin prisma rentabilităţii obţinute (rata rentabilităţii), a cărei
mărime se va situa în perioada curentă sub nivelul precedent.
Creşterile cele mai mari se înregistrează la categoria cheltuielilor cu salariile şi asigurările
sociale (+72%) şi la costurile cu energie şi apă (+96,36%), a căror pondere creşte cu 3,5% respectiv
1,5%, pe fondul, probabil, al unor creşteri salariale sau angajări suplimentare, fără corespondent în
creşterea veniturilor, şi a creşterii inflaţioniste a preţurilor la combustibili, energie, apă (sau
consumuri suplimentare).
În raport cu valorile obţinute la aceste poziţii este necesară o analiză detaliată a acestor
categorii de cheltuieli şi instituirea unor măsuri obligatorii de reducere a lor pentru ca întreprinderea
să rămână competitivă.
Un aspect pozitiv se remarcă în efortul întreprinderii de a optimiza totuşi procesul de
producţie prin reducerea ponderii cheltuielilor cu materii prime şi materiale (2%) ceea ce poate
însemna o reducere a consumurilor specifice, iar la câteva categorii de cheltuieli înregistrându-se
reduceri foarte mari: cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi (- 62,24%), alte cheltuieli
(uzura obiectelor de inventar, cheltuieli cu materiale nestocate: -45,08%), reducerea cheltuielilor cu
provizioane şi amortizarea(-5,35%).
Interesant va fi de urmărit în practică evoluţia cheltuielilor de exploatare la 1000 lei
producţie fabricată. În cazul producţiei stocate şi imobilizate, creşterea sau scăderea acesteia
(făcând distincţie între volumul fizic şi costul aferent) poate fi determinată de factori conjuncturali
ai pieţei sau de altă natură, sau o opţiune a conducerii pentru realizarea unor obiective viitoare.
Analiza factorială a cheltuielilor va cuantifica influenţele factorilor care le determină
nivelul şi dinamica, va stabili cauzele evoluţiilor, în scopul identificării posibilităţilor de reducere.
Măsurile ce trebuie luate pentru creşterii eficienţei cheltuielilor se regăsesc în cauzele şi factorii de
influenţă.
Interpretarea influenţelor factorilor va fi efectuată în funcţie de cauzele şi condiţiile care au
generat modificările. Astfel, influenţa structurii producţiei poate fi apreciată ca justificat favorabilă
doar dacă modificările de produse sunt consecinţa schimbării raportului dintre cerere şi ofertă în
favoarea cererii anumitor produse (chiar dacă nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri pe
produse este mai mare decât cel mediu programat pe întreprindere). Modificarea preţurilor la
nivelul fiecărui producător (ofertant de produse), poate fi consecinţa unor cauze dependente sau
independente de activitatea întreprinderii, fiind necesară evidenţierea condiţiilor concrete care le-au
generat (schimbarea raportului dintre cerere şi ofertă, îmbunătăţirea calităţii produselor, schimbarea
destinaţiei produsului, acordarea de bonificaţii, evoluţia cursului de schimb, intervenţia statului în
cazul produselor de importanţă naţională sau strategică etc).
Ceea ce trebuie reţinut se referă la faptul că evoluţia costurilor într-un ritm mai mare decât a
veniturilor este interpretată întotdeauna ca având o influenţă negativă, fiind în majoritatea cazurilor,
consecinţa depăşirii consumurilor specifice normate, scăderii productivităţii muncii, diminuării
gradului de utilizare a capacităţii de producţie şi alte cauze care reflectă disfuncţionalităţi, cu extraia
cazului când folosirea unor materii prime şi materiale de calitate superioară celor prevăzute se

13
reflectă în îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea preţului de vânzare al acestora sau când
nerealizarea vânzărilor are cauze externe întreprinderii.
Exemplificarea metodologiei de analiză factorială se face pentru indicatorul Cheltuieli de
exploatare aferente cifrei de afaceri la 1000 lei cifră de afaceri ( Rche Ca ), considerând următoarele
date ipotetice:

Tabel nr. 4
Nr. Indicatori Valori ale perioadei Modificarea Indice de
crt.. 0 1 absolută evoluţie
(u.m.) (%)
1. Volumul fizic (buc)
„qv” al producţiei
- - - -
vândute pe grupe de
produse:
-grupa A 48000 45000 -3000 93,75
-grupa B 42000 75000 +33000 178,57
-grupa C 30000 30000 - -
2. Costul mediu ( c )
unitar (lei) din care - - - -
( c i ):
- grupa A 24,0 30,48 +6,48 127
- grupa B 19,0 23,75 +4,75 125
- grupa C 30,0 38,40 +4,80 128
3. Preţul mediu ( p ) de
vânzare unitar (lei), - - - -
din care ( p i ):
-grupa A 30,0 35,0 +5,0 116,66
-grupa B 24,0 30,0 +6,0 125,0
-grupa C 33,0 39,0 +6,0 118,18
4. Producţia vândută
(lei), exprimată în:
4.1. -preţ de vânzare, total 3438000 4995000
+1557000 145,28
(Qv) (Ca): (100 %) (100 %)
-grupa A 1440000 1575000 +135000 109,37
(41,88) (31,53)
-grupa B 1008000 2250000 +1242000 223,21
(29,32) (45,05)
-grupa C 990000 1170000 +180000 118,18
(28,80) (23,42)
4.2. -cost de producţie, 2850000 4304850 +1454850 151,04
total (Ch):
-grupa A 1152000 1371600 +219600 119,06
-grupa B 798000 1781250 +983250 223,21

14
 -grupa C 900000 1152000 +252000 128,0
5. Cheltuieli la 1000 lei
828,97 861,83 +32,86 103,96
Ca total ( RChe Ca )
-grupa A 800,00 870,85 +70,85 108,85
-grupa B 791,66 791,66 - -
-grupa C 909,09 984,61 +75,52 108,30

∑ qv i × ci
1. Rche Ca
= i =1
n
× 1000
∑ qvi =1
i × pi

Modificarea absolută:
3 3

∑ qv i1 × c i1 ∑ qv i0 × c io
Δ Rche Ca
= Rche
Ca
1 − Rche Ca
o = i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 =
∑ qv
i =1
i1 × p i1 ∑ qv
i =1
i0 × p i0

861,83 – 828,97 = +32,86 lei/1000 lei

în care:

1. influenţa modificării producţiei vândute (qvi):

3 3

∑ qvi1 × c i 0 ∑ qv i0 × c i0
Δ Rche (qvi ) =
Ca i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 =
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qv
i =1
i0 × p i0

822,46 − 828,97 = − 6,51lei / 1000 lei

2. influenţa modificării costului mediu de producţie ( c i ):

3 3

∑ qvi1 × c i1 ∑ qv i1 × c i0
Δ Rche (c i ) =
Ca i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 =
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qv
i =1
i1 × p i0

1039,82 − 822,46 = + 217,36 lei / 1000 lei

3. influenţa modificării preţurilor de vânzare ( p i ):

3 3

∑ qv i1 × c i1 ∑ qv i1 × c i1
Δ Rche ( pi ) =
Ca i =1
3
× 1000 − i =1
3
× 1000 =
∑ qv
i =1
i1 × p i1 ∑ qv
i =1
i1 × p i0

861,83 − 1039,82 = −177,99 lei / 1000 lei

Δ Rche Ca = Δ Rche Ca (qvi ) + Δ Rche Ca (c i ) + Δ Rche Ca ( p i ) =

− 6,51 + 217,36 − 177,99 = +32,86 lei / 1000 lei

15
 n

∑g i × rchei
2. Rche Ca
= i =1

100

Δ Rche Ca = Rche1Ca − Rche0Ca = 861,83 − 828,97 = +32,86 lei/1000 lei, în care:

1. influenţa modificării structurii vânzărilor (cifrei de afaceri) gi:

3 3

∑ g i1 × rchei 0 ∑g i0 × rchei 0
Δ Rche ( g i ) =
Ca i =1
− i =1
= 821,79 − 828,97 = −7,18 lei/1000 lei
100 100

2. influenţa modificării indicatorului “cheltuieli de exploatare la 1000 lei Ca”/produs

3 3

∑g i1 × rchei1 ∑g i1 × rchei 0
Δ Rche (rchei ) =
Ca i =1
− = 861,83 − 821,79 = +40,04 lei/1000 lei
i =1

100 100
Δ Rche Ca = Δ Rche Ca ( g i ) + Δ Rche Ca (rchei ) = −7,18 + 40,04 = +32,86 lei/1000 lei
ci
dar rchei = × 1000
pi

2.1. influenţa modificării costului mediu pe produse c i :

3 3
c i1 c i0
∑
i =1
g i1 ×
p i0
× 1000 ∑
i =1
g i1 ×
p i0
× 1000
Δ Rche (c i ) =
Ca
− =
100 100
30480 23750 38400
31,53 × × 1000 + 45,05 × × 1000 + 23,42 × × 1000
= 30000 24000 33000 −
100
- 821,79 = 1038,67 – 821,79 = +216,88 lei/1000 lei

2.2. influenţa modificării preţurilor medii de vânzare pe grupe de produse p i :

3 3
c i1 c i1
∑g
i =1 p i1
× 1000 ∑ g i1 ×
i1 ×
i =1 p i0
Δ Rche Ca ( p i ) = − = 861,83 − 1038,67 = −176,84 lei/1000 lei
100 100
Δ Rche Ca (rchei ) = Δ Rche Ca (c i ) + Δ Rche Ca ( p i ) = +216,88 − 176,84 = +40,04 lei/1000 lei

Se constată:
- o creştere a volumului vânzărilor atât la nivelul întreprinderii (+45,28%), cât şi produselor,
îndeosebi pe seama grupei B (+123,21%) a cărei pondere creşte în perioada curentă de la 29,32%
la 45%;
- evoluţia pruducţiei fizice are o influenţă pozitivă, de reducere a indicatorului. Trebuie
remarcat faptul că această influenţă nu este directă (qv în relaţia de calcul este factor multiplicator şi
matematic se reduce) ci indirectă, prin faptul că prin creşterea producţiei fabricate şi vândute costul
unitar scade, ca urmare a scăderii costului fix pe unitatea fizică de produs.
- costurile medii pe produs atât la nivelul întregii producţii cât şi pe grupe de produse cresc
cu mult mai mult decât cresc preţurile medii de vânzare (A: +10,34%, C: +9,82%), extraie făcând
grupa B pentru care evoluţia este proporţională (+25%);

16
 - această evoluţie neproporţională pe produse, în defavoarea veniturilor încasate, se menţine
la nivelul întreprinderii, creşterea cifrei de afaceri (+45,28%) fiind sub nivelul creşterii costurilor
aferente producţiei vândute (+51,04%);
- consecinţa este, la nivelul indicatorului de eficienţă Rche Ca , o creştere pentru produsul A
(+8,85%) şi C (+8,30%), pentru produsul B nivelul rămânând constant, reflectându-se într-o
evoluţie nefavorabilă a performanţelor întreprinderii, de reducere a ratei rentabilităţii.
Evoluţia profitului şi a ratei rentabilităţii ca şi consecinţă a evoluţiei cheltuielilor şi a
eficienţei lor este prezentată în tabelul 5.

Tabel nr. 5
Valori ale perioadei Abaterea
nr. Indice de
Indicatori absolută
crt. 0 1 evoluţie (%)
(u.m.)
Rezultat (profit), lei, total
588.000 690.000 +102.150 117,37
în care pe produse:
-A 288.000 203.400 -84.600 70,62
1.
-B 210.000 468.750 +258.750 223,21
-C 90.000 18.000 -72.000 20
Rata rentabilităţii (%),
17,10 13,82 -3,28
total, din care pe produse:
-A 20,0 12,91 -7,09
2.
-B 20,8 20,8 -
-C 9,09 1,54 -7,55

Se constată că deşi profitul creşte, pe fondul unei evoluţii diferenţiate a cifrei de afaceri şi a
cheltuielilor, în sensul că indicele Ca (Ica) < indicele Ch (Ich), rentabilitatea întreprinderii,
exprimată prin rata rentabilităţii, scade.
Analiza factorială confirmă, în orice variantă de calcul, faptul că, creşterea costurilor are
influenţă negativă, preţurile practicate fiind insuficiente pentru a asigura o creştere a profitului
proporţională cu creşterea volumului fizic al producţiei vândute.
Aceste rezultate sunt semnale de alarmă pentru administratorii întreprinderii, întreprinderea
funcţionând încă în parametrii de profitabilitate, reducerea continuă a ratei rentabilităţii putând
duce însă activitatea întreprinderii în zona de nerentabilitate de unde redresarea este greu de
realizat.

4.3.2. Analiza cheltuielilor de exploatare pe categorii de cheltuieli

Cheltuielile de producţie (operaţionale sau de exploatare) pot fi structurate, în scopul
analizei, în funcţie de diferite criterii, fiecare având semnificaţie specifică în activitatea de gestiune.

4.3.2.1. Analiza cheltuielilor variabile şi fixe

Cheltuielile de exploatare, în funcţie de comportamentul faţă de volumul de activitate se
împart în:
- cheltuieli variabile;
- cheltuieli fixe.

17
 Această clasificare a cheltuielilor este importantă pentru întreprindere din punct de vedere al
strategiei de dezvoltare a acesteia şi din punctul de vedere al calculului riscului de exploatare.
Cheltuielile variabile reprezintă acea componentă a cheltuielilor de exploatare dependentă
de volumul fizic de activitate şi de structura acesteia fiind consecinţa deciziei de exploatare a
întreprinderii. Ele îşi modifică volumul corespunzător şi în acelaşi sens cu modificarea volumului
fizic al producţiei, consecinţa acestui comportament fiind apariţia şi dispariţia lor odată cu
activităţile care le determină.
Fiind rezultatul deciziei de exploatare, de utilizare a capacităţilor de producţie existente
modificarea lor în raport cu volumul de activitate se realizează în următoarele forme:
- proporţională – cheltuielile cresc proporţional cu producţia fizică:
- progresivă – cheltuielile cresc mai rapid decât producţia fizică;
- degresivă – cheltuielile cresc mai încet decât producţia fizică;
- regresivă – cheltuielile scad când producţia creşte.
Cheltuielile fixe reprezintă acea parte a cheltuielilor care nu depinde de volumul de
activitate. În limite importante ale volumului producţiei aceste cheltuieli, ca sumă totală, nu
înregistrează variaţii, ceea ce înseamnă că, cu cât volumul producţiei creşte cu atât cheltuielile fixe
unitare scad, ca efect al „ economiilor de scară”.
Aceste cheltuieli sunt urmarea deciziei de investiţii în cadrul întreprinderii; în această
categorie cuprindem: costurile cu amortizarea, cele cu cercetarea-dezvoltarea, cele cu administraţia
firmei.
Literatura de specialitate, prin unii autori, 13,14 este rezervată legat de oportunitatea analizei
pe o astfel de structură a cheltuielilor, având în vedere următoarele considerente:
a) diferitele componente ale costurilor de producţie au un comportament diferit, variabil sau
fix (în raport cu volumul total de producţie), în funcţie de mărimea intervalului de timp la care se
raportează (termen scurt, termen mediu şi lung).
Clarificări necesare
Prin termen scurt, în studiul costurilor, se înţelege un interval de timp în limitele căruia nu
sunt posibile creşteri de producţie prin darea în folosinţă a unor noi capacităţi sau manifestării, în
plan tehnologic, a progresului ştiinţific, întreprinzătorii fiind obligaţi să se încadreze în limitele
producţiei realizabile cu capacităţile de producţie existente, o parte din costuri având din această
cauză caracter fix.
Pe termen lung lucrurile se schimbă: prin investiţii sau alte operaţiuni, întreprinzătorul are
posibilitatea să intervină asupra mărimii capacităţilor de producţie şi astfel, o parte a cheltuielilor
fixe (legate de amortizarea capitalului fix) devin variabile.
Din acest considerent această structurare este valabilă, în opinia specialiştilor 15, doar în
analizele pe termen scurt, când capitalul tehnic este relativ neschimbat. Pe termen lung, creşterea
capacităţii de producţie prin investiţii transformă factorii ficşi în variabili.
b) accentuarea concurenţei internaţionale, globalizarea afacerilor impune regândirea
problematicii calculaţiei şi analizei costurilor. Companiile dezvoltă din ce în ce mai mult activităţi
suport (de marketing), ceea ce conduce la creşterea cheltuielilor generale (considerate în principiu
fixe), ponderea lor ajungând astăzi la 70% din costurile totale (faţă de 10% în trecut).
Utilitatea ei este dovedită însă în calculul pragului de rentabilitate ( a Cifrei de afaceri
minime de realizat pentru ca întreprinderea să nu înregistreze pierderi, P = 0), şi în optimizarea, pe
această bază a structurii producţiei şi desfacerii produselor, punând în evidenţă produsele cele mai
rentabile, permiţând reglarea producţiei funcţie de ritmul şi posibilităţile de valorificare a acesteia
prin vânzare.
Opţiunea pentru folosirea în analiza cheltuielilor a delimitării lor în variabile şi fixe se
justifică prin aceea că o astfel de analiză contribuie la:

13
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1997, pg.
14
Toader Gherasim, Microeconomie, Ed. Economică,Bucureşti, 1994, pg. 13 -14;
15
Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 143;

18
 - elaborarea politicii de fabricaţie şi vânzări în funcţie de gradul de rentabilitate al
produselor şi de contribuţia la acoperirea cheltuielilor comune (fixe);
- stabilirea programului de producţie din punct de vedere cantitativ;
- determinarea pragului de rentabilitate necesar pentru dimensionarea unor activităţi şi
categorii de cheltuieli.
În orice caz, dacă se optează pentru analiza cheltuielilor pe această structură, se au în vedere
următoarele aspecte:
1. analiza în dinamică şi factorială a cheltuielilor variabile;
2. analiza în dinamică şi factorială a cheltuielilor fixe;

4.3.2.1.1. Analiza în dinamică şi factorială a cheltuielilor variabile

Diagnosticul cheltuielilor variabile este important pentru că asigură încadrarea într-un nivel
de rentabilitate care să permită practicarea unor preţuri menite să contribuie la menţinerea cotei de
piaţă.
Caracteristica lor generală este de a fi constante (sau de a se modifica nesemnificativ) pe
unitate de produs şi de a varia (creşte/descreşte) odată cu variaţia în acelaşi sens a volumului de
activitate.
În categoria cheltuielilor variabile se includ:
- cheltuieli cu materiile prime şi materialele directe;
- cheltuieli cu manopera directă;
- alte categorii de cheltuieli care variază relativ proporţional cu volumul de activitate.
În general, cheltuielile variabile sunt cheltuieli directe, care pot fi individualizate distinct pe
produsele la a căror realizare participă, şi evoluează odată cu volumul producţei fără ca acest lucru
să se realizeze în acelaşi timp. Din acest punct de vedere unele sunt proporţionale (cheltuieli
materiale directe, salariile directe), iar altele neproporţionale (alte cheltuieli materiale şi salariale).
Pornind de la caracterul lor de dependenţă faţă de volumul producţiei, în practică se
întâlnesc următoarele situaţii (în concordanţă cu ciclul de viaţă al produselor):
a) IChv < ICa
Această relaţie este specifică perioadei de expansiune, când cifra de afaceri înregistrează
creşteri puternice atât ca volum al vânzărilor cât şi pe seama preţurilor practicate. Reprezentarea
grafică corespunde curbei „randamentelor crescătoare”.
b) IChv = ICa
Această relaţie este caracteristică fazei de maturitate. Aprovizionarea ritmică, concordanţa
acesteia cu dinamica şi structura vânzărilor, asigurarea calităţii etc. pot duce la stabilizarea
costurilor variabile unitare şi la menţinerea rentabilităţii. Reprezentarea grafică corespunde curbei
„randamentelor constante”.
c) IChv > ICA
Corespunzător acestei situaţii, de declin, întreprinderea înregistrează consumuri ridicate.
Salariile şi alte cheltuieli variabile cresc mai repede decât volumul de activitate. Frecvent utilajele
tehnice au o vârstă medie. Continuarea activităţii în asemenea condiţii măreşte riscul de exploatare
şi faliment. Grafic corespunde curbei „randamentelor descrescătoare”.
Analiza în dinamică permite cunoaşterea evoluţiei lor faţă de alta considerată normală sau
faţă de realităţile din alte unităţi similare (în măsura în care pot fi cunoscute).
Structural, analiza are în vedere natura cheltuielilor (materiale, salariale), locul de formare
(centre de cost), iar în cadrul acestora, analiza poate fi detaliată pe produse (grupe de produse).
Analiza factorială a cheltuielilor variabile se face utilizând indicatorul rata medie a
cheltuielilor variabile ( Rchv) , determinat în aceleaşi variante ca şi rata medie a cheltuielilor de
exploatare prin raportarea cheltuielilor variabile la veniturile totale ale exploatării, la cifra de afaceri
sau la valoarea producţiei fabricate .

- pentru cheltuielile variabile aferente exploatării:

19
 Chv
(1) Rchv = × 1000
Vte
- pentru cheltuielile variabile aferente cifrei de afaceri:
n

Chv
∑ qv i × chv i
(2) Rchv = × 1000 = i =1
n
× 1000
Ca
∑ qv
i =1
i × pv i

- pentru cheltuielile variabile aferente producţiei fabricate:

n

Chv
∑ qf i × chv i
(3) Rchv = × 1000 = i =1
n
× 1000
Qf
∑ qf
i =1
i × ci

∑g i × rchvi
(4) Rchv = i =1

100
unde: chvi - costul mediu variabil unitar;
pvi - preţul mediu de vânzare unitar;
c i - cost mediu de producţie unitar
g i - structura cifrei de afaceri sau a veniturilor din exploatare pe activităţi/produse;
rchvi - rata cheltuielilor variabile pe activităţi /produse.
(5) Ţinând cont de natura cheltuielilor (materiale, salariale) ce compun cheltuielile
variabile, rata medie a cheltuielilor variabile poate fi descompusă în rate parţiale şi considerată ca
sumă a acestora astfel:
n
Rchv = rchm + rchs + rachv = ∑ rchvi
i =1
unde: rchm - rata medie a cheltuielilor variabile materiale;
rchs - rata medie a cheltuielilor variabile salariale;
rachv - rata medie a altor cheltuieli variabile.
chvi
rchvi = × 1000
Vte

4.3.2.1.2. Analiza în dinamică şi factorială a cheltuielilor fixe

Aceste cheltuieli sunt determinate, în general, de capacitatea de producţie a întreprinderii,
iar structura lor diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de factorii care-i determină capacitatea
de producţie, respectiv de apartenenţa la o anumită ramură cu activitate industrială.
Independente, pe un anumit orizont de timp, de volumul producţiei, cheltuielile fixe prezintă
importanţă pentru că sunt indispensabile desfăşurării oricărei activităţi şi acoperirea lor prin
practicarea anumitor nivele de preţ determină strategii de întreprindere şi de piaţă specifice.
Cu alte cuvinte cheltuielile fixe rămân la aceeaşi dimensiune (constante) atâta timp cât
capacitatea de producţie nu se schimbă. Acestea se repartizează asupra întregii producţii şi, pe
termen scurt (luăm în considerare această ipoteză deoarece pe termen lung, prin investiţii dictate de
strategiile de dezvoltare/creştere capacităţile de producţie se schimbă), vor fi cu atât mai reduse pe
unitatea de produs, cu cât volumul producţiei este mai mare.

20
 Din acestă perspectivă privind lucrurile reducerea acestor cheltuieli solicită întreprinderea la
o exploatare completă a maşinilor şi utilajelor, inclusiv a suprafeţelor de producţie, pentru că numai
o exploatare optimă a capacităţii de producţie are ca efect repartizarea unor cote de cheltuieli fixe
mai mici pe unitatea de produs şi imprimă cheltuielilor variabile caracter proporţional. În raport cu
piaţa, întreprinderile care înregistrează cheltuieli de regie (fixe) mari, pentru a putea funcţiona,
trebuie, fie să practice preţuri mari (dacă piaţa şi concurenţa permit acest lucru), fie să realizeze un
volum mai mare de producţie.
Există două categorii de cheltuieli fixe16:
- cheltuieli fixe propriuzise, ce sunt ocazionate de simpla existenţă a întreprinderii şi a
activelor sale şi care rămân constante în cadrul unei capacităţi de producţie date, indiferent de
volumul producţiei (amortizarea, primele de asigurare, impozitele şi taxele locale), şi
- cheltuieli relativ fixe, care manifestă sensibilitate la modificarea volumului producţiei, în
funcţie de gradul de utilizare a capacităţii de producţie (salariile personalului indirect productiv
implicat în procesele de producţie, salariile personalului de conducere, tehnic, economic şi de altă
specialitate, administrativ şi de deservire a secţiilor şi a întreprinderii, cheltuielile asimilate
acestora, cheltuielile cu protecţia mediului înconjurător, cheltuielile administrativ-gospodăreşti).
Raportul dintre cheltuielile fixe şi variabile caracterizează în activitatea practică aşa numita
structură de exploatare care serveşte la analiza riscului operaţional, ca o componentă a riscului
global al întreprinderii.
Eficienţa acestor cheltuieli poate fi caracterizată şi analizată cu indicatorul rata medie a
cheltuielilor fixe ( rchf ) , în variantele menţionate anterior:
Chf Chf
(1) Rchf = × 1000 = n × 1000
Ca
∑ qvi × p i
i =1
n

Chf
∑ chf i
(2) Rchf = × 1000 = i =1
× 1000
Vte T × wh
n
(3) Rchf = rchm + rchs + rachf = ∑ rchf i
i =1

în care: Chf – suma cheltuielilor fixe;

Vte – suma veniturilor din exploatare;
Ca – cifra de afaceri;
chfi – cheltuieli fixe pe categorii de cheltuieli;
wh - productivitatea medie orară, determinată în funcţie de veniturile de exploatare.
T – fond total de timp de muncă (ore);
rchm - rata medie a cheltuielilor fixe materiale;
rchs - rata medie a cheltuielilor fixe salariale;
rachf - rata medie a altor cheltuieli fixe
chf i
rchf i = × 1000
Vte

Corelaţia de bază care permite aprecierea eficienţei cheltuielilor fixe presupune creşterea
mai rapidă a cifrei de afaceri faţă de creşterea cheltuielilor fixe ( I Ca >IChf ).
În raport cu această clasificare a cheltuielilor totale Rata medie a cheltuielilor totale poate fi
scrisă cu relaţia:

16
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap3, pg. 26

21
 n

∑g i × rchvi
Chf
Rch = Rchv + Rchf = i =1
× × 1000
100 Ca

4.3.2.2. Analiza cheltuielilor materiale şi salariale

4.3.2.2.1. Analiza cheltuielilor materiale

Cheltuielile materiale sunt analizate pe următoarea structură:
- cheltuieli materiale
- cheltuieli cu amortizarea mijloacelor fixe
Cheltuielile materiale au un rol determinant în procesul de producţie constituind
“substanţa” principală a produsului finit, având, de regulă, ponderea cea mai mare în totalul
cheltuielilor de exploatare.
Analiza lor are în vedere relevarea tendinţei de scădere a acestora, ca efect al progresului
tehnic, materializat în scăderea consumurilor fizice specifice, unei mai bune organizări a procesului
de producţie etc. Principalele cauze care pot duce la abateri ale cheltuielilor materiale de la
nivelurile admisibile sunt 17:
- abaterea consumului de materiale ca urmare a modificării structurii planificate a producţiei
(cerinţe speciale ale clienţilor, modificări constructive pe perioade scurte sau modificări ale reţetelor
de fabricaţie etc);
- abateri de la caracteristicele şi parametrii planificaţi ai materialelor consumate (a căror
consecinţă sunt rebuturile, costurile mari de recondiţionare, refuzuri la cumpărare, costuri de
service, etc);
- abateri de la procesul tehnologic planificat;
- abateri datorate unor ineficienţe economice ale întreprinderii referitoare la defecţiuni ale
mijloacelor de muncă, utilajelor, deficienţe organizatorice, calitatea forţei de muncă (productivitate
redusă) etc.
Indicatorul utilizat în calculul eficenţei acestei categorii de cheltuieli este Rata medie a
cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri sau venituri din exploatare, determinat în
următoarele variante:
n

Chm
∑ qv i × chmi
(1) Rchm = × 1000 = i =1
n
× 1000 , unde
Ca
∑ qv
i =1
i × pi

chmi – cheltuieli materiale pe unitatea de produs, a căror determinare are în vedere

următoarele relaţii de calcul:
n
a) chmi = ∑ cs j × p j ,
j =1

b) chmi = chmd i + chmii ,

c) chmi = chmvi + chmf i , în care:
csj - consumul specific din resursa materială j;
pj – preţul de aprovizionare al resursei materiale j;
chmdi – cheltuieli materiale directe pe unitatea de produs;
chmii – cheltuieli materiale indirecte pe unitatea de produs;
17
Dorina Budugan, Contabilitate de gestiune, Ed. Pro Juventute, Focşani, 1998;

22
 chmvi – cheltuieli materiale variabile pe unitatea de produs;
chmfi – cheltuieli materiale fixe pe unitatea de produs.
Chm
(2) Rchm = × 1000
Vte
n

∑g i × rchmi
(3) Rchm = i =1
, în care:
100
gi - structura cifrei de afaceri/produse;
rchmi – rata medie a cheltuielilor materiale pe produse;
Analiza factorială (pentru varianta 1, a) va pune în evidenţă următoarele aspecte:

Δ Rchm = Rchm1 − Rchm0 ,

în care:

1. influenţa modificării cantităţii de produse vândute(qvi):

n n

∑ qv1 × chmi 0 ∑ qv i0 × chmi 0

Δ Rchm(qvi ) = i =1
n
× 1000 − i =1
n
× 1000
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qv
i =1
i0 × p i0

2. influenţa modificării cheltuielilor materiale pe produse(chmi):

n n

∑ qvi1 × chmi1 ∑ qv i1 × chmi 0

Δ Rchm(chmi ) = i =1
n
× 1000 − i =1
n
× 1000 , în care:
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qvi =1
i1 × p i0

2.1. influenţa modificării consumului specific de materiale (csj):

n n n n

∑ qvi1 × (∑ cs j1 × p j 0 )
i =1 j =1
∑ qvi1 × (∑ cs j 0 × p j 0 )
i =1 j =1
Δ Rchm(cs j ) = n
× 1000 − n
× 1000
∑ qvi =1
i1 × p i0 ∑ qvi =1
i1 × p io

2.2. influenţa modificării preţurilor de aprovizionare al materialelor consumate:

n n n n

∑ qvi1 × (∑ cs j1 × p j1 )
i =1 j =1
∑ qvi1 × (∑ cs j1 × p j 0 )
i =1 j =1
Δ Rchm( p j ) = n
× 1000 − n
× 1000
∑ qv
i =1
i1 × p i0 ∑ qv
i =1
i1 × p i0

3. influenţa modificării preţurilor medii de vânzare pe produs ( pi ):

n n

∑ qv i1 × chmi1 ∑ qv i1 × chmi1
Δ Rchm( pi ) = i =1
n
× 1000 − i =1
n
× 1000
∑ qv
i =1
i1 × p i1 ∑ qv
i =1
i1 × p i0

Δ Rchm = Δ Rchm(qvi ) + Δ Rchm(chmi ) + Δ Rchm( p i )

Diagnosticul cheltuielilor materiale va avea în vedere următoarele elemente:

- influenţa structurii într-un sens sau altul se explică prin creşterea ponderii unor produse cu
cheltuieli materiale la 1000 lei mai mari decât nivelul mediu al perioadei de referinţă. Situaţia se
consideră normală dacă modificarea este rezultatul evoluţiei cererii şi nu al altor disfuncţionalităţi

23
legate de asigurarea cu resurse materiale, umane şi financiare sau existenţa unor factori perturbatori
în utilizarea lor.
- influenţa preţurilor de vânzare, excluzînd efectul inflaţiei, se apreciază ca pozitiv în măsura
în care conduc la o micşorare a cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri deoarece acest
lucru denotă o îmbunătăţire a calităţii produselor;
- din punct de vedere al consumurilor specifice, activitatea întreprinderii se apreciază ca
performantă atunci când reducerea consumurilor contribuie la reducerea cheltuielilor materiale la
1000 lei cifră de afaceri. Această reducere, dacă este compatibilă cu calitatea produselor, reflectă
capacitatea tehnologică a întreprinderii şi-i poate asigura o anumită competitivitate;
- în ceea ce priveşte cheltuielile indirecte trebuie ţinut seama de factorii de influenţă proprii
fiecărei întreprinderi şi de faptul că, sub presiunea inflaţiei, nu pot fi riguros previzionate sau
controlate.
Creşterea eficienţei cheltuielilor materiale presupune o reducere a lor atât din perespectiva
consumurilor specifice cât şi a preţurilor de aprovizionare. Reducerea consumurilor specifice este,
în general, o problemă tehnică şi cade în sarcina compartimentelor de concepţie şi pregătire tehnică
a fabricaţiei, în timp ce reducerea preţurilor este o problemă de piaţă, de negociere şi căutare a
preţului convenabil 18 (cu respectarea criteriilor de calitate).
Cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe constituie o categorie aparte în cadrul
cheltuielilor materiale având în vedere caracterul lor relativ fix în raport cu volumul producţiei.
Analiza diagnostic a acestor cheltuieli se efectuează pe baza următorilor indicatori:
(1) Rata medie a cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri din exploatare
n

∑g i × ami
(Vi + Vmi − Vme) × i =1
Am Vma × am 100
Ram = × 1000 = × 1000 = × 1000
Vte T × wh T × wh
în care:
Am – suma anuală a amortizării, inclusă în costuri
Vma – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe
am - cota medie de amortizare
T – fondul total de timp de muncă (ore)
wh - productivitatea medie orară, exprimată prin venituri de exploatare pe om-oră lucrată
gi – structura mijloacelor fixe
ami – cota de amortizare pe fiecare categorie de mijloace fixe
Vi – valoarea iniţială a mijloacelor fixe
Vmi – valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe
Vme – valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe

Specialiştii 19 apreciază că interpretarea influenţei factorilor care acţionează asupra nivelului

cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri din exploatare, prin intermediul sumei amortizării,
trebuie făcută cu prudenţă. Aprecirea sensului influenţei cu semnul “+” trebuie să ţină cont de
conţinutul economic al modului cum influenţează factorii în cauză, astfel:
- creşterea valorii medii anuale a mijloacelor fixe este rezultatul modificării elementelor
componente: valoarea iniţială (de inventar) a mijloacelor fixe poate să crească ca urmare a
reevaluării mijloacelor fixe, sau materializarea mai rapidă a programului de investiţii, care poate
duce la creşterea numărului de luni de funcţionare a mijloacelor fixe (la fel, ieşirea din funcţiune a
mijloacelor fixe mai târziu decât a fost prevăzut). Această creştere este justificată deoarece creează
suportul tehnic al desfăşurării activităţii şi implicit al obţinerii performanţelor economice.

18
Liviu Spătaru, Analiza economico-financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 265;
19
Nicolae Georgescu, Vasile Robu, Analiza economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti, 2001, pg. 125;

24
 - cota medie de amortizare poate să crească ca urmare a creşterii ponderii acelor categorii de
mijloace fixe care au o cotă de amortizare mai mare decât media programată la nivel de
întreprindere, sau poate fi efectul modificării sistemului de amortizare practicat.
(2) Rata medie a cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei cifră de afaceri

Am Vma × am
Ram = × 1000 = n × 1000
Ca
∑ qvi × p i
i =1
În funcţie de necesităţi, analiza poate fi extinsă la nivelul diferitelor categorii de mijloace
fixe, pentru a evidenţia influenţa pe care o are gradul de folosire al acestora asupra cheltuielilor cu
amortizarea .
Pentru o analiză aprofundată, raportul de definire a acestui indicator poate fi descompus
astfel:
Am Vma Am
(3) Ram = × 1000 = ( × ) × 1000
Vte(Ca ) Vte(Ca ) Vma
Vma
în care: - coeficient de utilizare a mijloacelor fixe (cu cât acest coeficient este mai
Vte(Ca )
mic cu atât randamentul mijloacelor fixe este mai mare)
Am
- cota medie de amortizare ( am )
Vma
Analiza indicatorului pe baza acestui model factorial este justificată de faptul că suma
amortizării (lunară, anuală) este constantă şi o sporire a randamentului mijloacelor fixe conduce la o
amortizare mai mică pe produs sau lucrare.
Se poate avea în vedere de asemeni timpul de funcţionare sau de nefuncţionare a mijloacelor
fixe din motive mai mult sau mai puţin obiective. Relaţia de calcul în acest caz va fi:
Am Vma × am (Vi + Vmi − Vme) × am
Ram = × 1000 = × 1000 = × 1000 =
Ca Ca Ca
(4) I × lf E × l nf
(Vi + − ) × am
= 12 12 × 1000
Ca

în care:
I - valoarea intrărilor de mijloace fixe
E – valoarea ieşirilor de mijloace fixe
lf – luni de funcţionare
lnf – luni de nefuncţionare

4.3.2.2.2. Analiza cheltuielilor cu salariile

Personalul întreprinderii constituie o resursă strategică ∗, iar literatura consacrată reformelor
întreprinderilor îi acordă o tot mai mare importanţă datorită faptului că dintre toate resursele este
singura creatoare de valoare și capabilă să producă şi să reproducă toate celelalte resurse disponibile
ale unei organizaţii și să asigure succesul competiţional al acesteia.
Salarizarea corectă și echilibrată a personalului, ca principal factor motivator pentru calitatea
activității acestuia, va avea implicații importante în nivelul calității vieții, al stării de spirit între
angajați, funcționarea eficientă a organizațiilor și al pozitiei competitive a acesteia pe piață.
Politica de salarizare se află sub incidența a două tendințe: asigurarea echilibrului extern pe
piața forței de muncă și asigurarea echilibrului intern determinat de justețea salarizării, realizarea

∗
unii autori susţin că extinderea noilor tehnologii implică diminuarea ponderii cheltuielilor cu personalul în favoarea
creşterii cheltuielilor cu amortizarea în structura costurilor de producţie;

25
echilibrului financiar sau controlul costurilor pe care orice agent economic trebuie să-l asigure
pentru a nu-și pune în pericol solvabilitatea.
Cheltuielile cu personalul exprimă cheltuielile totale efectuate de întreprindere pentru plata
forţei de muncă şi pentru achitarea obligaţiilor legate de asigurările şi protecţia socială a salariaţilor.
Costul utilizării forţei de muncă are, asadar, două componente:
- costul suportat de întreprindere: salarii nete, contribuţii pentru asigurările sociale,
contribuţia pentru ajutorul de şomaj, alte taxe;
- costul suportat de salariaţi: impozitul pe salarii, contribuţia pentru pensia suplimentară,
contribuţia pentru ajutorul de şomaj.
Pentru că toate contribuţiile la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale sunt dependente
ca mărime de valoarea fondului de salarii (cheltuieli cu salarii) analiza va avea în vedere
următoarele aspecte 20:
a) analiza în dinamică şi factorială a fondului de salarii;
b) analiza corelaţiei dintre dinamica fondului de salarii, a volumului de activitate (venituri
din exploatare, cifra de afaceri, valoarea adăugată) şi a productivităţii muncii.
a) Analiza în dinamică şi factorială a fondului de salarii(cheltuieli cu salarii) (Chs)
a.1. Analiza în dinamică
Caracterizarea situaţiei generale a fondului de salarii (cheltuieli cu salariile) are în vedere
evoluţia în timp a acestuia sub impactul creşterii volumului de activitate şi a salariului mediu tarifar
pe unitatea de timp de muncă, şi se face urmărind modificarea absolută şi relativă a acestuia, astfel:

a.1.1. modificarea absolută a fondului de salarii (Chs):

ΔChs = Chs1 − Chs 0
Creşterea fondului de salarii în mărime absolută poate avea drept cauze:
- creşterea volumului de activitate şi a salariului mediu tarifar pe unitatea de timp de muncă;
- modificări intervenite în structura personalului în funcţie de pregătirea profesională, gradul
de calificare, vechime neîntreruptă în muncă;

a.1.2. modificarea relativă a cheltuielilor cu salarii, care are accepţiunea de modificare

condiţionată de volumul de activitate:
Chs 0 × Iqe
ΔChs = Chs1 − Chs a , unde: Chs a =
100
în care: Chs a - fondul de salarii admisibil;
Iqe – indicele realizării volumului de activitate (producţiei fizice finită sau pe flux).
Există următoarele relaţii:
- Chs > Chs a , care semnifică depăşirea nivelului admis al fondului de salarii
- Chs1 < Chs a , reprezentând o economie relativă la fondul dse salarii
- Chs1 = Chs a , care are semnificaţia de prag al eficienţei cheltuielilor, concretizat în
menţinerea constantă a ratei cheltuielilor cu salariile la 1000 lei cifră de afaceri

a.1.3. modificarea relativă a fondului de salarii ţinând cont de faptul că o parte este
variabilă, dependentă de volumul de activitate, iar o parte este relativ constantă, acordându-se
indiferent de gradul de realizare a acestuia. Relaţia de determinare este:
Chsv 0 × Iqe
ΔChs = Chs1 − ( + Chsf 0 )
100
unde: Chsv - partea variabilă a fondului de salarii;
Chsf - partea fixă a fondului de salarii

20
Maria Niculescu, Op. cit., pg. 166;

26
 a.2. Analiza factorială a fondului de salarii(Chs)(cheltuieli cu salariile)
În analiza factorială sunt utilizate următoarele modele:

a.2.1. legătura cu volumul de activitate

1
Chs = Qe × Rchs ×
1000
1
Chs = Ca × Rchs ×
1000
unde:

Rchs - Rata medie a cheltuielilor salariale la 1000 lei producţie a exerciţiului (Qe)
Chs
sau cifră de afaceri (Ca): Rchs = × 1000
Qe(Ca )

a.2.2. legătura cu randamentul/eficiența utilizării forței de muncă:

Chs Vte Chs
Chs = N s × = Ns × ( × ) = N s × W × Rchs , în care:
Ns N s Vte
Vte
- productivitatea medie anuală ( W ) calculată pe baza veniturilor din
Ns
exploatare sau
W = h × wh
h - număr mediu de ore lucrate de un salariat într-un an;
wh – productivitatea medie orară;
Chs
- cheltuieli medii cu salariile la 1 leu venituri din exploatare ( Rchs ):
Vte
n

∑g i × rchsi
Rchs = i =1

100
g i - structura veniturilor din exploatare pe produse, lucrări, servicii etc;
rchsi - cheltuieli cu salariile la 1 leu venituri din exploatare pe produse, lucrări,
servicii etc.

a.2.3. legătura cu timpul de muncă

T Chs
Chs = N s × × = N s × h × chs h , în care:
Ns T
T
- numărul mediu de ore lucrate de un salariat într-un an ( h )
Ns
Chs
- salariul mediu orar ( chs h )
T

b) analiza corelaţiei dintre dinamica fondului de salarii, a volumului de activitate

(venituri din exploatare, cifra de afaceri, valoarea adăugată) şi a productivităţii muncii.
În politica salarială a întreprinderii se ţine cont de anumite corelaţii care trebuie să existe
între elementele ce determină mărimea fondului de salarii şi care se referă la:
b1) corelaţia dintre fondul de salarii şi volumul de activitate:

27
 Qe1 Chs1
IQe > IChs ; >
Qe0 Chs 0
sau
Ca1 Chs1
ICa > IChs ; >
Ca 0 Chs 0
I Chs
Situaţia se apreciază ca fiind pozitivă dacă indicele de corelaţie ( Ic = ) este subunitar:
I Ca ( Qe)
Ic < 1

b2) corelaţia dintre fondul de salarii şi productivitatea muncii

W1 chs1
I w > I chs ; > ,
W0 chs 0
chs - salariul mediu anual
O apreciere pozitivă presupune ca indicele de corelaţie (Ic) să fie subunitar. Necesitatea
respectării corelaţiei decurge din faptul că la creşterea productivităţii muncii concură şi ceilalţi
factori ai producţiei a căror remunerare trebuie asigurată prin profit 21.
Această corelaţie se regăseşte în analiza eficienţei cheltuielilor cu salariile, cu indicatorul
Rata medie a cheltuielilor cu salariile ( Rchs ), determinat cu relaţia:
Chs N s × chs
Rchs = × 1000 = × 1000
Qe(Ca ) Ns ×W
Analiza factorială a indicatorului explică faptul că mărimea fondului de salarii depinde
direct de volumul de activitate, exprimat prin nivelul producţiei exerciţiului sau a cifrei de afaceri,
de structura cifrei de afaceri pe activităţi, şi de eficienţa cheltuielilor cu salariile pe fiecare activitate
din cadrul întreprinderii. Pe acest criteriu se poate constata că economiile la fondul de salarii sunt
determinate concomitent de creşterea ponderii cifrei de afaceri provenite din activităţi eficiente din
punct de vedere al cheltuielilor cu salariile şi de creşterea productivităţii medii anuale a muncii.

4.3.3. Analiza cheltuielilor financiare

Cheltuielile financiare au o structură complexă în cadrul lor o pondere însemnată deţinând-o
cheltuielile cu dobânzile, a căror importanţă decurge din faptul că reprezintă costul capitalului
împrumutat, ca sursă de finanţare a activităţii, şi, de regulă, nu se includ în costuri (cu extraia
dobânzilor la creditele aferente producerii unor bunuri cu ciclu lung de fabricaţie sau credite pe
termen lung pentru investiții).
Analiza eficienţei acestei categorii de cheltuieli, exprimată prin Rata medie a cheltuielilor cu
dobânzile( RChd ), se face pe baza următoarelor modele factoriale:
n

∑g i × di
D× i =1
Chd D×d 100
(1) RChd = × 100 = × 100 = × 100
Ca Ca Ca

Ae × K × d
Chd 100 2
(2) RChd = × 1000 = × 1000 , în care:
Ca Ca

21
Silvia Petrescu, Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002, pg. 149;

28
 Chd – cheltuieli cu dobânzile
Ca Ae × T
Ae – active de exploatare ( Ae = dz × v ; dz = ;v= )
T Ca
K – ponderea împrumuturilor şi datoriilor asimilate în finanţarea activelor de exploatare
D
(K = × 100 )
Ae
n

Chd
∑ gi × di
d - procentul mediu al dobânzilor plătite ( d = × 100 = i =1
)
D 100
D – Datorii (împrumuturi, credite şi datorii asimilate)
g i - structura datoriilor pe categorii
d i - rata dobânzii pe categorii de credite
D Chd Ae D Chd
(3) RChd = ( × ) × 1000 = ( × × ) × 1000
Ca D Ca Ae D
Ae
în care: - o formă de exprimare a vitezei de rotaţie a activelor de exploatare (eficienţa
Ca
activelor de exploatare)
Semnificaţia economică a influenţelor unor factori ce apar în modelele prezentate este
următoarea:
Evoluţia indicatorului este influenţată de următorii factori:
- eficienţa utilizării activelor de care dispune întreprinderea, eficienţă ilustrată de numărul de
rotaţii efectuat de acestea în perioada analizată. La rândul său, eficienţa utilizării activelor totale
depinde de modul de gestiune financiară practicat de managementul întreprinderii precum şi de
particularităţile specifice tipului de activitate (concretizate cu prioritate în nivelul stocurilor, al
creanţelor precum şi în dimensiunea necesară a capacităţilor de producţie),
- structura de finanţare utilizată, respectiv ponderea datoriilor în cadrul pasivelor totale ale
întreprinderii. Politica financiară îşi pune amprenta asupra structuriii financiare, alături de care se
impun a fi luate în considerare şi eventualele restricţionări generate de insuficienţa (spre exemplu) a
capitalurilor proprii;
-costul capitalurilor împrumutate, cost dependent direct de un sistem de factori, cum ar fi:
raportul dintre cerere şi oferta pe piaţa creditului, gradul de dezvoltare a sistemului financiar-bancar
din economia naţională, funcţionalitatea pieţelor bursiere ca mijloc alternativ de finanţare a
activităţii (prin emiterea de obligaţiuni etc.), rata inflaţiei din perioada analizată, nivelul riscului
care însoţeşte activitatea desfăşurată etc.
Rezerve de reducere a cheltuielilor cu dobânzile se găsesc în: aprovizionarea
corespunzătoare a întreprinderii (cantitativ şi structural) în concordanţă cu nevoile producţiei,
accelerarea rotaţiei activelor, reducerea stocurilor de materii prime, materiale, produse finite astfel
încât să se asigure restituirea la timp a creditelor şi realizarea condiţiilor de creştere a autofinanţării.

4.3.4. Analiza costului pe produs

Costul pe produs reprezintă un mod de regrupare, în cadrul contabilităţii de gestiune, a
cheltuielilor înregistrate în contabilitatea financiară şi se determină prin utilizarea anumitor metode
de calculaţie a costurilor, în funcţie de obiectivele specifice ale cunoaşterii şi gestiunii performanţei
întreprinderii.
Cea mai mare parte a masei profitului are ca suport economic reducerea consumurilor
specifice de materiale şi cu forţa de muncă, eliminarea, printr-o mai bună organizare, a activităţilor
generatoare de pierderi, evitarea surselor de finanţare cu costuri ridicate etc., realizându-se astfel
rezerve de competitivitate a întreprinderii în mediul concurenţial în care activează.

29
 Având în vedere importanţa costului de producţie şi rolul lui în obţinerea rezultatelor
financiare, în special masa profitului, fiecare unitate patrimonială, la începutul unei perioade de
activitate, prin antecalculaţie, îşi prevede un cost unitar şi pe baza lui şi a volumului producţiei în
unităţi fizice, un cost total care să-i asigure o reducere relativă, de regulă în procente, dar şi
absolută, în lei sau valută, atât la nivel de produs, cât şi la nivelul producţiei marfă. Abaterile într-un
sens sau altul de la nivelul de referinţă (antecalculaţii, standarde, nivele ale concurenţei etc) sunt tot
atâtea semnale asupra unor evoluţii neconforme cu o evoluţie considerată normală.
Principalele obiective ale analizei costurilor sunt 22:
- folosirea normelor de consum pentru materii prime, materiale, combustibil, energie,
revizuite periodic, în concordanţă cu gradul de prelucrare;
- calculul scăzămintelor de materii prime şi materiale în limitele cotelor normate de pierderi
tehnologice, de depozitare, transport etc.;
- respectarea indicilor de utilizare a materiilor prime şi materialelor luaţi în calcul la
elaborarea documentaţiilor de preţ;
- determinarea manoperei pe baza normelor de muncă reale, în vederea asigurării creşterii
productivităţii muncii, etc.
Analiza costurilor pe produs, în ideea determinării disfuncţionalităţilor, are în vedere
următoarele probleme de bază:
a) analiza dinamicii şi structurii costului produselor;
b) analiza principalelor categorii de cheltuieli;
c) calculul şi analiza gradului de îndeplinire a prevederilor de reducere a costurilor de
producţie;

a) Analiza dinamicii şi structurii costului produselor 23

Această analiză defineşte situaţia generală a costului principalelor produse, prin care se
stabileşte poziţia costurilor efective ale întreprinderii în raport cu criteriile de referinţă pentru
stabilirea strategiilor corespunzătoare în domeniul costurilor şi al întregii activităţi de exploatare.
Structura costurilor reflectă distribuţia consumului de resurse în interiorul unui sistem
(economie naţională, ramură, întreprindere) şi este definită de greutatea specifică a fiecărei
cheltuieli sau grupe de cheltuieli faţă de totalul cheltuielilor care formează costul întregii producţii
sau a unui produs 24. Aceasta are un caracter dinamic, modificându-se de la o perioadă la alta în
funcţie de: intensitatea introducerii progresului tehnic, nivelul preţurilor, tarifele de transport, tariful
orar al muncii, etc. Valorile consumate, pe tipuri (elemente de cheltuieli primare), pot descrie
sistemul şi din punct de vedere calitativ. De exemplu, costuri ridicate cu amortizarea pot descrie un
sistem cu nivel de tehnicitate ridicat, ale cărui rezultate productive se regăsesc în produse finite de
înaltă calitate.
Structura costului pe articole de calculaţie, în varianta costului complet, are în vedere
identificarea elementelor de cost (articole de calculaţie se delimitează pentru funcțiile de producție,
de administrație, comercială, financiară și de cercetare-dezvoltare ale firmei) ce se regăsesc în mod
direct şi indirect în unitatea de produs, în baza principiului grupării şi a posibilităţii localizării lor.
Se disting următoarele categorii de costuri:
(1) Costuri directe, individualizate pe fiecare produs, alcătuite din:
- costul cu materia primă şi materiale (cmi), cu ponderea cea mai mare în costul celor mai
multe din produsele industriale, determinat pe baza consumului specific pe tipuri de materiale şi
preţul unitar al fiecărui element consumat, astfel:
n n
cmi = ∑∑ csijk ( s k ) × p k , în care:
j =1 k =1

22
Constantin Floricel, Tatiana Moşteanu, ş.a., Op. citate, pg. 209;
23
Dumitru Mărgulescu, ş.a., Analiza economico-financiară, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999, pg.
183;
24
Costache Rusu, Diagnostic economico-financiar, vol I, Ed. Economică, Bucureşti, 2006, pg. 144;

30
 csijk - consumul specific pentru produsul i la operaţia j din materialul k;
( s k ) – structura materialelor k;
p k - preţul materialului k.
Diminuarea acestor cheltuieli se poate face fie prin reducerea consumurilor specifice ca
urmare a utilizării unor procedee noi de fabricaţie, fie prin achiziţionarea materiilor prime la preţuri
mai mici.
- costul materialelor recuperabile şi refolosibile (cmri), în acele domenii în care preţul ridicat
al materiilor prime şi materialelor necesare justifică cercetarea şi aplicarea unor soluţii de
valorificare a acestor materiale, dacă acest lucru asigură profitabilitate.
Valoarea acestor materiale se scade din costul unitar total şi reprezintă un articol de calcul şi
evidenţă contabilă pentru produse ce provin dintr-un proces de producţie în care este organizată şi
se practică un procedeu sau o tehnologie de recuperare şi refolosire a materialelor. Se determină cu
relaţia:
n n
cmri = ∑∑ mrijk ( s k ) × p k , în care:
j =1 k =1

mrijk - materiale recuperabile şi refolosibile ce rezultă pentru produsul i la operaţia j

din materialul recuperabil k;
p k - preţul mediu de desfacere al acestor materiale.
- costul manoperei directe (csi), legat de procesul de muncă. Se determină cu relaţia:
n top
csi = ∑
ij
× To j , în care:
j =1 60

topij - timpul de prelucrare a produsului i la operaţia j (norma de timp: min/produs);

To j - tariful pe oră pentru operaţia j(lei/oră).
Pentru o analiză mai atentă a factorilor care pot contribui la diminuarea costului cu
manopera directă pe unitatea de produs se are în vedere structura normei de timp la operaţia
studiată:
n
Tp
∑j =1
( i + t b + t a + t st + t so + t on + t îc ) ij
q
csi = × To j , în care:
60
Tpi - timpul de pregătire/încheiere pentru seria q;
t b - timp de bază;
t a - timp ajutător;
t st - timp de servire tehnică;
t so - timp de servire organizatorică;
t on - timpul de odihnă şi necesităţi fiziologice;
t îc - timp de întreruperi condiţionate de tehnologia şi organizarea producţiei;
i – produsul; j – operaţia.
Studiul atent al timpului în procesul de muncă, proiectarea raţională a muncii precum şi
inovarea organizaţională pot asigura reduceri însemnate ale consumului de timp pentru unitatea de
produs şi contribui la micşorarea costului cu manopera directă.
(2) Costuri indirecte, comune mai multor produse, cuantumul lor pe produs se obţine prin
calcule contabile specifice. Conţinutul lor economic se regăseşte în următoarele articole de
calculaţie:
- Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului (CIFU):
CIFU = A + R + E + RSD, în care:
A – amortizarea mijloacelor şi utilajelor secţiei;

31
 R – cheltuieli pentru reparaţii;
E – cheltuieli cu energia, combustibili şi alte materiale tehnologice;
RSD – cheltuieli cu reparaţii şi întreţinere la scule şi dispozitive.

- Cheltuieli generale ale secţiei (CGS):

CGS = SCS + AS + CC + PM + CAGS + PL, în care:
SCS - salariul pentru personalul de conducere şi de altă natură din cadrul secţiei;
AS - amortizarea clădirilor secţiei;
CC - cheltuieli de cercetare, invenţii şi inovaţii aferente secţiei;
PM – cheltuieli pentru protecţia muncii şi a mediului înconjurător;
CAGS – cheltuieli administrativ-gospodăreşti la nivel de secţie;
PL – cheltuieli neproductive (pierderi, lipsuri la inventar).
- Cheltuieli de interes general (generale ale întreprinderii - CGI):
CGI = SCT + CCP + AF + CPM + D + CG + P + AP + ACG , în care:
SCT – salariul personalului de conducere, tehnic, etc;
CCP – cheltuieli pentru cercetare şi instruirea personaşlului de conducere;
AF – amortizarea mijloacelor fixe de interes general;
CPM – cheltuieli cu protecţia muncii;
D – dobânzi;
CG – cheltuieli administrativ gospodăreşti;
P – pierderi şi lipsuri;
AP – amenzi şi penalităţi;
ACG – alte cheltuieli de interes general.
- Alte articole de calculaţie: contribuţii pentru asigurări sociale (CGS), ajutor de şomaj,
cheltuieli de transport.
Cu unele dezavantaje evidenţa sistematică a costurilor şi controlul operativ al
componentelor de structură, în maniera prezentată, le fac accesibile procesului de informare
economică. Pot fi urmărite în mod diferenţiat abaterile provocate de modificarea unor elemente ca:
norme de consum, preţuri, tarife operaţionale, etc. Informarea detaliată şi exactă a cheltuielilor pe
componente omogene şi pe locurile unde se produc este utilă contabilizării costurilor şi acesta este
un avantaj recunoscut.

b) analiza principalelor categorii de cheltuieli

În această etapă se localizează abaterile pe categorii de cheltuieli, analizându-se în cadrul
fiecăreia, prin prisma factorilor de influenţă, posibilităţile de reducere.
Metodologia de analiză constă în măsurarea influenţei factorilor prin aplicarea metodei
substituirii factorilor, metodologie ce a fost explicată la pct. 5.2.2.2.2.B.

c) calculul şi analiza gradului de îndeplinire a prevederilor de reducere a costurilor de

producţie
(1) Metodologia de cuantificare a căilor de reducere a costurilor 25
În condiţiile unui preţ de vânzare dat, pot exista mai multe modalităţi de acţiune în vederea
reducerii costurilor, procedîndu-se astfel:
a) Se stabileşte drept obiectiv un anumit nivel al ratei rentabilităţii, fapt ce impune stabilirea
noului nivel al costului pe produs şi măsurile necesare în acest scop, după următoarea metodologie
de calcul:
- se determină nivelul de referinţă (de comparaţie) al ratei rentabilităţii faţă de costuri:
p − c0
r0c = v 0 (%) , în care:
c0
pv – preţ de vânzare unitar

25
Nicolae Georgescu, Vasile Robu, Op. citate, pg. 149;

32
 c – cost de producţie unitar
- se stabileşte noul nivel al ratei rentabilităţii, ca obiectiv de realizat în perioada următoare;
- costul pe unitatea de produs în noile condiţii de profitabilitate va fi dat de relaţia:
pv
c1 = (u.m. / buc)
1 + r1c
b) Se stabilesc căi posibile de reducere a costului unitar
Reducerea costului pe unitatea de produs se poate realiza pe baza ambelor elemente
componente, cheltuieli variabile (materiale şi cu salarii) şi cheltuieli fixe, calculându-se pentru
fiecare categorie cota – parte a reducerii costului unitar ce poate fi realizat (C).

b1) în cazul cheltuielilor cu materiile prime şi materiale:

Em × g m 0 chm1 − chm0
C1 = , Em = × 100 , în care:
100 chm 0
Em – economia procentuală faţă de perioada de bază la cheltuielile cu materii prime şi
materiale;
gm0 – ponderea cheltuielilor cu materii prime şi materiale în costul unitar al perioadei de
referinţă.

b2) pentru cheltuielile cu salariile directe se are în vedere corelaţia între productivitate (timp
consumat pe unitatea de produs) şi salariul mediu orar. Reducerea costului unitar în procente ca
efect al respectării corelaţiei se determină cu ajutorul relaţiei de calcul:
I t
C 2 = ( sh − 1) × g s 0 , I W = 0 × 100 , în care:
IW t1
g s 0 - ponderea cheltuielilor cu salariile directe în costul unitar al perioadei de referinţă.

b3) contribuţia cheltuielilor fixe sub formă procentuală la reducerea costului se determină pe
baza realţiei:
gf0
C3 = − g f 0 , în care:
iq
gf0 – ponderea cheltuielilor fixe în costul unitar al perioadei de referinţă.
Prin însumarea celor trei relaţii ( C1 + C 2 + C 3 ) se obţine totalul reducerii procentuale a
costului unitar şi, pe această bază, se poate determina noul nivel al ratei rentabilităţii.

(2) analiza gradului de îndeplinire a prevederilor de reducere a costurilor de producţie 26

Reducerea costului de producţie se calculează atât la nivel de produs cât şi la nivelul
producţiei marfă, astfel:
- la nivel de produs, se prevede la începutul perioadei în mărimi relative şi absolute, o
reducere a costului determinată cu relaţiile:
c pr
în mărimi relative: icrpr / 0 = × 100 − 100 = (ic pr / 0 − 1) × 100
c0
în mărimi absolute: Δc pr / o = (c pr − c 0 ) × q pr , unde:
icrpr / 0 - prevederea de reducere a costului exprimat în procente;
c pr − costul unitar prevăzut prin antecalculaţie;

26
Gh. Vasilescu, Analiza statistico – economică în industrie, E.D.P.Bucureşti, 1997;

33
 c0 − costul unitar din baza de comparaţie;
q pr − cantitatea în unităţi fizice prevăzută a se realiza dintr-un anumit produs;
Δc pr / 0 − economiile de cheltuieli la cantitatea prevăzută pentru un anumit produs.
- la nivelul întregii producţii marfă, prevederea de reducere a costului de producţie se
determină cu relaţiile:
n

∑q ipr × cipr
în mărimi relative: I r
c pr / 0 = i =1
n
× 100 − 100 = ( I c pr / 0 − 1) × 100
∑q
i =1
ipr × ci 0
n

n n
I crpr / 0 × ∑ qipr × ci 0
în mărimi absolute: Δc pr / 0 = ∑ qipr × cipr − ∑ qipr × cio = i =1

i =1 i =1 100
în care:
I crpr / 0 − prevederea relativă de reducere a costului total al producţiei marfă exprimată în
procente;
I c pr / 0 − indicele prevăzut de reducere a costului producţiei marfă;
Δc pr / 0 − economiile absolute de cheltuieli prevăzute la nivelul global al producţiei marfă;
În vederea analizei gradului îndeplinirii prevederilor calculate la începutul perioadei, prin
calculaţia efectivă, atât la nivel de produs cât şi la nivelul producţiei marfă, se folosesc relaţiile:
- la nivel de produs:
c
icr1 / pr = 1 × 100 − 100 = (ic1 / pr − 1) × 100
c pr
Δc1 / pr = (c1 − c pr ) × q1

- la nivelul producţiei marfă:

n

∑q i1 × cipr
I r
c1 / pr = i =1
n
× 100 − 100 = ( I c1 / pr − 1) × 100
∑q
i =1
i1 × cipr
n

n n
I cr1 / pr × ∑ qi1 × cipr
Δc1 / pr = ∑ qi1 × ci1 − ∑ qi1 × cipr = i =1

i =1 i =1 100
în care:
icr1 / pr − procentul de reducere a costului unitar al unui produs peste prevederea stabilită;
ic1 / pr − indicele gradului îndeplinirii prevederii de reducere a costului unitar al unui produs;
ci1 şi qi1 − costul unitar respectiv cantitatea obţinută (pe un anumit tip de produs i) la
sfârşitul perioadei analizate;
n

∑q
i =1
i1 × ci1 − costul total al producţiei marfă realizate la sfârşitul perioadei;
n

∑q
i =1
i1 × cipr − costul total al producţiei marfă realizate, recalculat în costuri prevăzute;

I r
c1 / pr − procentul de reducere a costului total peste cel prevăzut la începutul perioadei;

34
 I c1 / pr − indicele gradului îndeplinirii prevederilor privind reducerea costului total al
producţiei marfă;
Δc1 / pr − economiile de cheltuieli peste prevederi pentru un anumit produs şi, respectiv,
producţia marfă.
Realizările peste prevederile stabilite atât pentru costul unitar cât şi pentru cel total au fost
determinate în condiţiile folosirii ponderilor cantitative efectiv realizate (q1 ), deci schimbate faţă
de începutul perioadei când calculele respective au avut la bază ponderile cantitative prevăzute
(qpr). În această situaţie se impune o intervenţie metodologică pentru ca rezultatele obţinute să nu
fie influenţate în afara modificării costului şi de alţi factori: creşterea/descreşterea cantitativă de la
prevederi la efectiv pentru costul unitar şi total, precum şi unele mutaţii structurale sortimentale
pentru costul unitar. Eliminarea lor se rezolvă prin recalcularea prevederilor în ponderi efective,
absolut pentru costul unitar şi relativ şi absolut pentru cel total, astfel:
Δc pr / 0 = (c pr − c0 ) × q1 − prevederile absolute la un anumit produs în condiţiile
cantităţilor efectiv realizate;
n

∑q i1 × cipr
I r
c pr / 0 = i =1
n
× 100 − 100 − procentul de reducere prevăzut dacă se avea în vedere
∑q
i =1
i1 × ci 0

producţia efectiv realizată;

n n
Δc pr / 0 = ∑ qi1 × cipr − ∑ qi1 × ci 0 − economiile absolute de cheltuieli ce trebuiau să fie
i =1 i =1
prevăzute în condiţiile producţiei efectiv realizate la nivelul costului total.

Teste de evaluare
1. Ce presupune metodologia de analiză a cheltuielilor firmei?
2. Ce indicator măsoară eficienţa cheltuielilor firmei şi care sunt variantele de calcul?
3. Ce condiţie trebuie să îndeplinească Rch pentru ca activitatea firmei să fie eficientă?
4. Ce justifică opţiunea pentru folosirea în analiza economică a delimitării cheltuielilor în
variabile şi fixe?
5. Ce presupune creşterea eficienţei cheltuielilor cu salariile?
6. Căror factori se datorează scăderea cheltuielilor materiale?

35
 CAPITOLUL 5
ANALIZA REZULTATELOR ȘI RENTABILITĂŢII ACTIVITĂŢII
ECONOMICE

Obiectivele cursului
- înţelegerea noţiunilor de rezultate, profitabilitate, rentabilitatate, eficienţă, pefformanță
precum şi condiţiile de realizare a lor
- însuşirea metodologiei de calcul a indicatorilor de eficienţă în dinamică şi pe factori de
influenţă
- asocierea conceptelor rentabilitate – risc şi utilizarea rentabilităţii în determinarea riscului
de exploatare

Competenţe asigurate
- cunoaşterea factorilor de eficienţă şi performanţă în activitatea întreprinderii
- posibilitatea determinării eficienţei diferitelor laturi ale activităţii economice a firmei
- stabilirea unor strategii şi politici de întreprindere în vederea creşterii eficienţei activităţii

5.1. Rezultate, profitabilitate, rentabilitate: delimitări conceptuale

Conceptul de rezultat poate fi abordat din următoarele perspective 27:
(1) ca finalitate a unei acţiuni (atingerea unui obiectiv)
(2) ceea ce rezultă (produse, servicii, lucrări - ce trebuie vândute),
(3) câștigul obținut în urma unei acţiuni/activităţi economice (bani, profit - din vânzare)
Derularea activităţilor economice specifice din întreprinderi/organizații/entități duc în final la
obținerea următoarelor tipuri de rezultate:
- rezultate ale activităţii productive ( bunuri şi servicii cu o anumită utilitate care pot satisface nişte
nevoi de consum;
- rezultate financiare (presupune realizarea pe piaţă/vânzarea rezultatelor obţinute în sfera productivă);
- rezultate sociale (ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a acesteia).
Literatura de specialitate abundă în dezbateri referitoare la conceptul de rezultate.
Constituie obiect al analizei delimitarea rezultatelor pe următoarele componente:
- rezultate care exprimă volumul (dimensiunea) activităţii desfaşurate și reflectă valoric
capacitatea de producţie şi comercializare a întreprinderii (producția fabricată – totală, marfă,
producția vândută/cifra de afaceri, valoarea adăugată). Această exprimare permite o analiză a
performanţelor care ţin de capacitatea productivă și comercială a întreprinderii şi care pot
conduce la extinderea volumului de activitate, la creşterea cotei de piaţă a firmei sau la
consolidarea poziţiei pe piaţă a acesteia.
- rezultate care exprimă profitabilitatea activităţii (profit, rentabilitate) cu sensul de câştig
27
DEX http://dexonline.ro/definitie/rezultat

36
obţinut în urma desfăşurării/derulări unei activităţi economice sau obținerii unui rezultat, câştig ce
remunerează/răsplăteşte factorii antrenaţi în activităţile respective.
Această exprimare permite o analiză a performanţelor care sunt consecința diverselor strategii
legate atât de volumul activității cât și cele menite sa ducă la creșterea eficienței activității.
Aceste rezultate sunt folosite la construcţia unui sistem complex de indicatori pentru aprecierea
eficienţei şi a rentabilității având în componenţa lor, sub formă de element de calcul, unul sau mai mulţi
indicatori de rezultat ai întreprinderii.
- rezultate care exprimă potenţialul de finanțare (capacitatea de autofinanțare,
autofinanțarea, cash-flow) reflectând performanţe care se referă la capacitatea întreprinderii de a genera
şi mobiliza resurse financiare care să asigure o finanţare echilibrată şi eficientă a activităţii.

Pentru a putea fi considerate raţionale, activităţile economice trebuie să fie aducătoare de

profit, de o anumită mărime, care să permită înfăptuirea unor scopuri individuale, de grup şi
colective.
Profitul este văzut în general ca forţa care dirijează economia de piaţă şi constituie raţiunea
de a fi a oricărui agent economic, fiind considerat un câştig ce remunerează factorii de bază, clasici
ai producţiei: capitalul, pământul, munca, fiind urmărit, din punct de vedere strategic pe două
orizonturi de timp: termen scurt şi termen mijlociu şi lung.
Profitul este frecvent utilizat ca o masură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru alţi
indicatori, cum ar fi rentabilitatea (activităţii, investiţiei) sau rezultatul pe acţiune.
Rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit (rezultat pozitiv), oglindind
într-o formă sintetică eficienţa întregii activităţi economice a ei şi este una din formele de exprimare
a eficienţei economice.
Trebuie făcută distincţia între rentabilitate şi profitabilitate deşi între aceste două noţiuni
există similitudini. Astfel, dacă rentabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a degaja un
anumit rezultat pentru o mărime dată a capitalurilor angajate, profitabilitatea se referă la
aptitudinea întreprinderii de a obţine un anumit nivel al rezultatului pentru un volum dat al
afacerilor 28.
Referitor la eficienţa economică se consideră că aceasta este atributul ce caracterizează
acţiunea performantă a agentului economic. În sens larg eficienţa înseamnă “Scop dorit cu efort
minim”(principiul universal al lui Mauperţius sau principiul minimei acţiuni – anul 1744 d.c.) 29 ∗,
punându-se întrebarea de la ce grad de concordanţă între rezultat şi scop începe eficienţa. Aceasta
face ca, în definirea eficienţei economice să se aibă în vedere îmbinarea a două laturi, cantitativă şi
calitativă, iar eficienţa economică să fie dată de relaţia:
eficienţă economică = economicitate × eficacitate, cu alte cuvinte “este eficientă acea
acţiune care asigură atingerea scopului (eficacitate) în condiţii de cheltuieli minime
(economicitate)” ∗.
Dacă eficacitatea este o măsură a ceea ce se face (doing the right things – a face lucrul
potrivit), eficienţa este o măsură a cum se face (doing things right – a face în maniera potrivită),
fiind esenţială valoarea creată de întreprindere în procesul de atingere a obiectivelor sale. Această
valoare se manifestă sub mai multe forme, uneori tangibile, alteori intangibile, fiind furnizată
clienţilor, acţionarilor, salariaţilor sau partenerilor. Cu cât întreprinderea va produce mai multă
valoare, cu atât va avea la dispoziţie resurse mai multe care pot fi utilizate în „bătălia”
competiţională în care întreprinderea este angrenată pe termen lung 30.

28
Maria Berheci, Valorificarea raportărilor financiare, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2010, pg. 462;
29
Valentin Mureşan, Valorile şi criteriile eficienţei, Editura Politică, Bucureşti,1986;
∗
Această mentalitate a dominat secolul XX şi domină încă deşi se fac simţite simptomele unei noi orientări, ecologice;
∗
eficienţa (în sens tehnic) – modul cum sunt utilizate resursele, rezultatul obţinut pe unitatea de resurse angajate
(efect/efort), presupune existența unor efecte în raport cauzal cu eforturile depuse pentru realizarea lor; eficacitatea –
aptitudinea organizaţiei de a-şi atinge obiectivele fixate; pertinenţa – obiectivele (ca volum şi calitate) sunt fixate în
raport cu mijloacele existente sau mobilizabile într-un termen scurt.
30
Ioana Ecaterina MITU, Narcis Eduard MITU, Metode de reprezentare a performanţei, revista Tribuna Economică,
disponibilă la adresa web:

37
 Faţă de scopul urmărit, eficienţa economică implică o dublă raportare: mai întâi a efectului
la efort, apoi a rezultatelor obţinute la cele cunoscute dintr-o perioadă anterioară, luată drept bază de
comparaţie, sau la cele mai bune performanţe cunoscute pe plan mondial 31.
Măsurarea eficienţei economice se face ţinând cont de anumite criterii de eficienţă (grad
de economisire, grad de valorificare, rata de actualizare), în două variante:
- în mărime absolută, prin metoda diferenţei între venituri şi cheltuieli, obţinându-se
soldurile intermediare de gestiune (SIG): marja comercială, valoarea adăugată, EBE (excedentul
brut din exploatare), profit (din exploatare, financiar, extraordinar, profit net etc);
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape succesive în formarea
rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător
(producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al
exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta
respectivă de acumulare.
- în mărime relativă, cu ajutorul indicatorilor de eficienţă, obţinuţi prin raportarea efectelor
la efortul depus pentru obţinerea lor (efect util pe unitatea de cost antrenată sau capital utilizat) şi
viceversa (cost specific pentru obţinerea unei unităţi de efect util) – rate ale rentabilităţii.

5.2. Analiza generală a profitului agentului economic

Se poate vorbi de profit atunci când veniturile totale ale activităţii unei firme depăşesc
cheltuielile totale, profitul reprezentând excedentul de venit peste costurile/cheltuielile efectuate
de întreprindere.
Rezultatul exerciţiului se formează progresiv, pe baza unui mecanism de “succesiune în
cascadă” datorită înlănţuirii continue de operaţiuni (achiziţii, vânzări, plăţi) care caracterizează
activitatea firmei şi influenţează contul de rezultate.
Analiza rezultatelor întreprinderii se realizează pe baza elementelor cuprinse în contul de
profit și pierdere(Contul de rezultate) care sintetizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile și
veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară și extraordinară.
Indicatorii reprezentativi sunt:
1. Marjele; marja comercială
Marja, în general, arată măsura în care cifra de afaceri acoperă diferite costuri care apar (pe
diverse trepte de constituire a lor), succesiv în ciclul de exploatare şi cel financiar şi asigură un
rezultat net 32. Pentru orice tip de întreprindere marja poate fi calculată în următoarele variante:
- marja industrială, ca diferenţă între producţia exerciţiului şi costul aprovizionărilor;
- marja costurilor de producţie, ca diferenţă între marja industrială şi alte cheltuieli de
producţie, încorporabile în cost;
- marja asupra cheltuielilor variabile ca diferenţă între cifra de afaceri şi cheltuielile
variabile;
- marja asupra cheltuielilor de exploatare, marja asupra cheltuielilor totale.
Aceste marje sunt caracteristice activităţii industriale a întreprinderii şi trebuie raportate 33 la
marja comercială, specifică activităţii de comerţ. Se pune astfel în evidenţă faptul că producţia
stocată şi cea imobilizată nu reprezintă decât venituri calculate, potențiale (o creştere mai mare a
producţiei exerciţiului comparativ cu cifra de afaceri reflectă un transfer de dificultăţi asupra
exerciţiilor următoare - stocuri costisitoare şi generatoare de deprecieri -) şi că numai producţia
vândută şi vânzările de mărfuri generează rezultat real.
Pentru activitatea comercială este operaţională marja comercială care se determină cu
relaţia:

http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&&id_categ=9&id_revista=3135&id_nr_revista=88&
mod=arhiva
31
Gheorghe Postelnicu, Teorie economică, http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/GheorghePostelnicu/cap16.html
32
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pg. 291;
33
Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 180, 201;

38
 Marja comercială = vânzări de mărfuri (Ca) – costul de achiziţie al mărfurilor vândute
(Cm) = valoarea adaosului comercial (Ad)
Această marjă măsoară surplusul de valoare obţinute peste costul mărfurilor vândute şi
reflectă, pentru firmele cu activitate preponderent comercială, poziţionarea firmei pe piaţa sa ţinând
cont de:
- natura produsului (gamă, adaptarea la specificul segmentului de piaţă);
- forma de distribuţie (cu amănuntul, cu ridicata, produse industriale etc.);
- formarea preţului de vânzare;
- intensitatea concurenţei ş.a.
Ca indicator derivat se foloseşte Rata marjei comerciale (regăsită în literatura de specialitate
şi sub numele de rată a rentabilităţii comerciale) determinată ca raport procentual între marja
comercială şi cifra de afaceri sau marja comercială şi costul de achiziţie al mărfurilor
Mc Mc
( × 100...sau.. × 100 )
Ca Cm
Evoluţia marjei comerciale trebuie urmărită cu mare atenţie şi orice scădere a ratei marjei
trebuie analizată riguros: provine dintr-o înrăutăţire a conjuncturii economice (inflaţie, scăderea
puterii de cumpărare) sau se datorează apariţiei noilor concurenţi ? Sau este legată de creşterea
costurilor de achiziţie ? etc.
2. Excedentul (deficitul) brut al exploatării (EBE), reprezintă fluxul potenţial de
disponibilităţi degajat de ciclul de exploatare şi se determină deducând cheltuielile monetare din
exploatare (alcătuite din acele categorii de cheltuieli care presupun plăţi imediate sau la termen -
consumuri provenind de la terţi, cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate şi cheltuielile cu
personalul - ) din veniturile monetare aferente acestei activităţi (vânzări de produse şi mărfuri şi
subvenţiile de exploatare).
Comparativ cu ceilalţi indicatori utilizaţi în procesul de analiză a rentabilităţii, EBE prezintă
avantajul că nu este influenţat de sistemul de amortizare practicat, de politica de constituire a
provizioanelor, de politica financiară (gradul de îndatorare) şi fiscală (sistemul de impozitare a
profitului), precum şi de politica de distribuire a dividendelor.
3. Rezultatul exerciţiului. Informaţiile necesare analizei privind rezultatul exerciţiului
sunt preluate din contul de rezultate “Profit şi pierdere” – anexă la bilanţ – şi din bugetul de venituri
şi cheltuieli (BVC), întocmit pentru aceeaşi perioadă.
Contul de rezultate, care grupează veniturile şi cheltuielile pe tipuri de activităţi: de
exploatare, financiară şi extraională, este sursa primară de date în analiza rentabilităţii şi permite
determinarea indicatorului global al rentabilităţii: rezultatul exerciţiului (înainte şi după
impozitare) şi a trei indicatori parţiali:
1. rezultatul exploatării;
2. rezultatul financiar; (însumate aceste două rezultate formează rezultatul curent)
3. rezultatul extraordinar, al cărei importanţă nu trebuie supraestimată deoarece, prin
definiţie, el nu are tendinţa să se reproducă şi nu poate ocupa un loc determinant în analiză.
Astfel:
Rezultatul total = rezultatul din exploatare + rezultatul financiar + rezultatul extraordinar
sau
Rezultatul total brut (Vtotale – Chtotale) = (Vexpl – Chexpl) + (Vfinanc – Chfinanc) + (Vextr –
Chextr)
Rezultatul total net = Rezultatul total brut – impozit pe profit
Pentru exemplificare avem următoarele date ipotetice:
Situaţia veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor tabel nr. 1
- lei -
Nr. Curent
Indicatori (0)
crt. Programat (pr) Efectiv (1)
1. Venituri din exploatare 350.000 400.000 420.000
Ve

2. Venituri financiare 2.000 3.000 2.500

39
 3.
Venituri extraordinare 1.000 1.200 1.600
4.
Venituri totale (1+2+3) 353.000 404.200 424.100
Cheltuiel 5.
Cheltuieli din exploatare 314.000 351.942 364.677
6.
Cheltuieli financiare 3.000 3.550 4.300
7.
Cheltuieli extraordinare 200 200 300
8.
Total cheltuieli 317.200 355.692 369.277
Profit 36.000 48.058 55.323
9. Din exploatare
Pierderi – – –
Rezultate finale

Din activităţi Profit – – –

10.
financiare Pierderi 1.000 550 1.800
Din activităţi Profit 800 1.000 1.300
11.
extraordinare Pierderi – – –
Profit 35.800 48.508 54.823
12. Total rezultate
Pierderi – – –
Prelucrare dupa un cont de rezultate
Din datele tabelului se constată realizarea efectivă a unui profit mai mare cu 6.315 lei
(113,02%) decât cel programat şi cu 19.023 lei (153,16%) decât cel precedent, rezultat ce se
apreciază ca fiind pozitiv, fiind însă necesară identificarea surselor şi mărimii factorilor influenţi,
astfel (1/pr):

Pt = Pexpl. + Pfin. + Pextra.,

ΔPt1 / pr = Pt1 − Ptpr = 54.823 − 48.508 = +6.315 lei,

în care:
1. influenţa modificării rezultatului din exploatare
ΔPt(Pexpl)= Pexpl1 – Pexplpr = 55.323 – 48.058 = +7.265 lei, în care:
1.1. influenţa modificării venitului din exploatare:
ΔPt(Vexpl) = Vexpl1- Vexplpr = 420.000 – 400.000 = +20.000 lei
1.2. influenţa modificării cheltuielilor de exploatare
ΔPt(Chexpl)= - (Chexpl1-Chexplpr) = - ( 364677 – 351942) = - 12.735 lei
ΔPt(Pexpl) = + 20.000 – 12.735 = +7.265 lei
2. influenţa modificării rezultatului din activităţi financiare:
ΔPt(Pfin) = Pfin1 – Pfinpr = - 1.800 + 550 = – 1.250 lei , în care:
2.1. influenţa modificării veniturilor financiare:
ΔPt(Vfin) = Vfin1- Vfinpr = 2.500 – 3.000 = - 500 lei
2.2.influenţa modificării cheltuielilor financiare:
ΔPt(Chfin) = - (Chfin1 – Chfinpr) = - (4.300 – 3.550) = - 750 lei
ΔPt(Pfin) = – 500 – 750 = –1250 lei
3. influenţa modificării rezultatului din activităţi extraordinare
ΔPt(Pextra) = Pextra1- Pextrapr= 1.300 – 1.000 = + 300 lei, în care:
3.1. influenţa modificării veniturilor extraordinare:
ΔPt(Vextra) = Vextra1- Vextrapr = 1.600 – 1.200 = + 400 lei
3.2. influenţa modificării cheltuielilor extraordinare:
ΔPt(Chextra) = -(Chextra1 – Chextrapr) = - (300 – 200) = - 100 lei
ΔPt(Pextra) = 400 – 100 = +300 lei
Modificarea totală:
ΔPt = ΔPt(Pexpl) + ΔPt(Pfin) + ΔPt(Pextra) = +7.265 – 1.250 + 300 = + 6.315 lei
sau
ΔPt = + 20.000 – 12.735 + 2.650 – 500 – 750 + 400 – 100 = + 6.315 lei.

40
 Au acţionat negativ asupra rezultatului total realizat faţă de nivelul programat următorii
factori:
- cheltuielile de exploatare care au crescut;
- veniturile financiare care s-au situat sub nivelul celor planificate;
- cheltuielile financiare şi cele extraordinare care au depăşit cuantumul prestabilit.
Persoana care efectuează analiza are sarcina să extindă cercetarea până la stabilirea cauzelor
finale pentru fiecare din factorii de influenţă (în mod deosebit pentru factorii cu influenţă negativă)
şi să proiecteze măsuri de perfecţionare a activităţii, având ca efect creşterea profitului cum ar fi:
− reducerea cheltuielilor de exploatare (în sensul găsirii unor surse de aprovizionare mai
ieftine) fără a afecta negativ calitatea produselor şi a proceselor tehnologice;
− preocupări pentru creşterea productivităţii muncii (şi reducerea cheltuielilor cu salariile
pe produs;
− rentabilizarea celorlalte activităţi: financiară, extraordinară etc.
…şi analiza poate continua în dinamică comparând datele efective din perioada curentă cu cele din
perioada precedentă.

5.3. Analiza rezultatului pe factori de influență

5.3.1. Analiza factorială a rezultatului total (la nivel de întreprindere)
Pentru că prima dimensiune a profitabilităţii întreprinderii o reprezintă masa întregului
rezultat (înaintea impozitării, neţinând cont de politica fiscală a întreprinderii – rezultat brut “Rb”)
analiza factorială surprinde acest aspect în diagnosticul profitabilităţii globale.
Sunt operaţionale următoarele modele factoriale:
(1) Rb = Vt t − Cht
n

∑ g × rbi i
(2) Rb = Vtt × rb, în care : rb = i =1
, unde:
100
Vtt – venituri totale
Cht – cheltuieli totale
rb - rezultatul mediu brut în procente (%) sau la 100 lei venituri totale:
n

Rb ∑g i × rbi
rb = × 100 rb = i =1

Vt t 100
g i - structura veniturilor pe categorii de activităţi (exploatare, financiară, extraordinară)
rbi - rezultatul brut pe categorii de activităţi (exploatare, financiară, extraordinară):
vt − chi
rbi = i × 100
vt i
Măsurarea influenţelor factorilor se realizează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ.

5.3.2. Analiza factorială a rezultatului exploatării

Rezultatul exploatării (Re) este dominant în rezultatul brut al exerciţiului şi exprimă
aprecierea efortului real al firmei fără a lua în considerare modul de finanţare şi elementele
extraionale şi impozitele.
Sunt operaționale următoarele modele factoriale:
(1) Re = Vt e − Che
(2) legătura dintre rezultatul exploatării și politicile de personal, timpul lucrat și randamentul
utilizării personalului
Re = Vt e × re (%) , în care :
Vt e = T × wh = N p × t × wh

41
 (3) legătura dintre rezultatul exploatării, gradul de înzestrare a personalului și randamentul
Activelor imobilizate (totale /productive)
Ai Ai p Qe Vt e Re
Re = N p × × × × ×
N p Ai Ai p Qe Vt e

(4) legătura dintre rezultatul exploatării și activele din exploatare

Ve Re
Re = Ae × ×
Ae Ve
în care:
Vt e - venituri din exploatare
Che - cheltuieli pentru exploatare
T – fond total de timp de muncă (ore)
wh - productivitatea medie orară
N p - numărul mediu de salariaţi
t - timpul mediu de lucru pe salariat (ore)
re - rezultatul mediu al exploatării la 100 lei venituri din exploatare
n

Re
∑ gi × rei
re = × 100 sau re = i =1

Vt e 100
gi - structura veniturilor din exploatare pe categorii de venituri de exploatare/activităţi
rei - rezultatul exploatării la 100 lei venituri din exploatare pe categorii de venituri de
Re i
exploatare/activităţi: rei = × 100
vt e i
Ai
- gradul de înzestrare a muncii
Np
Ai p
- ponderea activelor imobilizate direct productive în active imobilizate totale
Ai
Qe
- randamentul activelor imobilizate direct productive
Ai p
Ve
- gradul de valorificare a producţiei exerciţiului
Qe
Ae - active de exploatare (imobilizate şi circulante)
Ve
- eficienţa activelor de exploatare
Ae

(5) legătura dintre rezultatul exploatării și politicile de preț (reflectate în Cifra de afaceri)
Pentru că Cifra de afaceri (Ca) deţine ponderea cea mai mare în structura veniturilor de
exploatare, indicatorii prezentaţi la pct. (1), (2), (3), (4) pot fi determinaţi luînd în calcul Ca în locul
Vte.
În plus se poate efectua analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri care cuprinde rezultatul
din vânzarea producției (Rep) şi cel din vânzările de mărfuri (comerţ)(Rec).
5.1.

42
 n n
(a) Rep = ∑ qvi × pvi − ∑ qvi × ci
i =1 i =1
Această rată se poate descompune în factori specifici activităţii de producţie: preţul de
vânzare (pvi ) şi costul complet unitar (ci ).
(b) Rep = Ca p × re p (%) , în care:
n

Re p ∑g i × re pi
re p = × 100 re = i =1

Ca p 100
g i - structura cifrei de afaceri din producție pe activități/produse/servicii
re p i - rata rentabilităţii din producție pe activități/produse/servicii
5.2.
a) Rec = Mc – Chc
în care:
Mc – marja comercială (adaos comercial - Ad)
Chc – cheltuieli de circulaţie
b) Rec = Ca c × rc (%) ,
în care:
Cac – volumul desfacerilor de mărfuri (cifra de afaceri din comerţ)
rc - rata rentabilităţii comerciale (aferentă exploatării), care poate fi calculată şi pe baza
următoarelor relaţii:
n

Re c ∑g
i × rci
(1) rc = × 100 (2) rc = K − Nchc (3) rc = i =1

Ca c 100
g i - structura cifrei de afaceri din comerţ pe grupe de mărfuri (produse/servicii)
rci - rata rentabilităţii comerciale pe grupe de mărfuri (produse/servicii).
Ad
K - cota medie de adaos comercial ( K = × 100 )
Ca
Chc
Nchc – nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie ( Nchc = × 100 )
Ca
Măsurarea influenţelor factorilor se realizează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ, iar
interpretarea rezultatelor se face ţinând cont de mărimea şi sensul influenţei factorilor luaţi în
considerare.

5.4. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor

Rata rentabilităţii este o mărime relativă care exprimă eficienţa cu care sunt utilizaţi şi
combinaţi factorii de producţie. Acest lucru face ca, în condiţii de profitabilitate identice, costuri
diferite să determine rentabilităţi diferite dând posibilitatea unei reale comparabilităţi în timp, spaţiu
sau cu valori standard acceptate sau elaborate de organisme de specialitate.
Diferitele modele factoriale utilizate, construite pe baza datelor din contul de rezultat sau
din bilanţ, prin raportarea unui rezultat (excedentul brut al exploatării, rezultatul din exploatare,
rezultatul exerciţiului) la un indicator de efort (costuri, cifră de afaceri, capital investit, capital
propriu etc.), au putere informativă diferită, oglindind eficienţa diferitelor laturi ale activităţii
economice a firmei şi vor exprima fie interesele investitorilor (caz în care indicatorii vor fi
construiţi în funcţie de capitalul angajat 34), fie interesele managerului firmei (caz în care indicatorii

34
capitalul angajat - Capitalurile pe termen lung (proprii şi împrumutate) necesare pentru ca o afacere să funcţioneze
(http://www.investopedia.com/terms/c/capitalemployed.asp)

43
vor fi construiţi pe baza mijloacelor economice angrenate pentru obţinerea rezultatului - capitalul
avansat 35).

Principalii indicatori sunt:

a) rata rentabilităţii comerciale (ROS – Return on Sale), ca expresie atât a politicii
comerciale a firmei (aprovizionare, stocare, vânzare) cât şi a politicii de preţuri, evaluând
capacitatea întreprinderii de a genera profit pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.
În funcţie de obiectivele analizei şi sfera de investigare acest indicator poate fi calculat prin
considerarea, în calitate de efect, a rezultatului brut al exploatării (EBE), rezultatul exploatării,
rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul net al exerciţiului.
Se calculează în următoarele variante:
(1) Rata rentabilităţii comerciale brute (rata marjei brute) care reflectă excedentul brut din
exploatare sau rezultatul exploatării la 100 lei cifră de afaceri:

EBE (Re)
rcb = × 100
Ca

(2) Rata rentabilităţii comerciale aferente cifrei de afaceri

n n

∑ qvi × pi − ∑ qvi × ci
(2.1.) rc = i =1
n
i =1
× 100 , în care:
∑ qv
i =1
i × pi
n

∑ qv
i =1
i × pi – producţia vândută exprimată în preţ vânzare, exclusiv TVA (cifra de afaceri);
n

∑ qv
i =1
i × ci – producţia vândută în cost de producţie.
n

∑g i × rci
(2.2.) rc = i =1
, în care:
100
gi – structura vânzărilor pe grupe de produse(servicii, activităţi);
rci – rentabilitatea comercială aferentă fiecărei grupe de produse(servicii, activităţi).

(2.3) pentru întreprinderile din sfera comercială

rc = K − Nch , în care:

K - cota medie de adaos comercial (marja comercială)

Chc
Nch – nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie ( Nch = × 100 )
Ca
(3) Rata rentabilităţii comerciale nete (rata marjei nete) arată cât profit net (Rn) al
exerciţiului se obţine la 100 unităţi de cifră de afaceri realizată.

Rn
rcn = × 100
Ca
35
capitalul avansat - suma de bani investită/avansată de către acţionari/creditori în activele întreprinderii, în scopul de
a obţine profit. (. L. GRIGORIEVA The Great Soviet Encyclopedia, 3rd Edition (1970-1979). © 2010 The Gale Group,
Inc. http://encyclopedia2.thefreedictionary.com/Advanced+Capital

44
 Comparând acest indicator cu indicatorii similari ai firmelor concurente se poate aprecia în
ce măsură firma a valorificat potenţialul pieţei şi schimbările intervenite în cadrul acesteia şi
eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi preţuri.
Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii comerciale vizează:
− sporirea vânzărilor;
− creşterea puterii de negociere a firmei cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de achiziţie
a materiilor prime şi materialelor, serviciilor avantajoase, ameliorarea structurii vânzărilor în sensul
creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare, accelerarea rotaţiei stocurilor,
optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de vânzare etc.
Se recomandă a se acţiona asupra rezervelor potenţiale de creştere a rentabilităţii: sporirea
cifrei de afaceri ca factor cu cea mai mare însemnătate deoarece fiecare unitate de marfă vândută
este purtătoarea unui venit brut, mai ales dacă ritmul desfacerilor depăşeşte pe cel al costurilor,
eficientizarea consumului de resurse, orientarea corespunzătoare a politicii şi logisticii comerciale
etc.
Pentru întreprinderea supusă analizei avem următoarele informații: 36

Explicaţii 2011 2012 %

1.1. pt. întreaga activitate
Cifra de afaceri (Ca) 13.177.841.584 12.742.145.319 96,69
Rezultat din exploatare (Rexpl) 390.509.152 360.770.141 92,38
EBE (Rexpl+ch. am+ch. prov+alte ch. iz/tx-alte 954456064 898178886 94,10
venituri expl)

Rezultat net (Pn) 275.111.397 277.239.794 100,77

Rc(1) (Re/Ca × 100) 2,96 2,83 95,61

Rc(2)(EBE/Ca × 100) 7,24 7,05 97,38
Rc(3)(Pn/Ca × 100) 2,09 2,18 104,31

1.2. pt activitatea de comerţ

Cifra de afaceri din comerţ (cont 707) (Ca) 608.429.174 598.219.867 98,32
Ch. privind mărfurile (cont 607) (Chmf) 416.654.450 363.900.237 87,34
Adaos comercial (Ad)(lei) (Ca – Chmf) 191.774.724 234.319.630 122,18
Cota de adaos comercial ( k ) (1) 46,02 64,39 139,92
( k 1=Ad/Ch × 100)
Cota de adaos/rabat comercial ( k ) (2) 31,51 39,17 124,31
( k 2=Ad/Ca × 100)

Din perspectivă comercială compania rămâne în jurul acelorași valori ale ratei rentabilității
ca și în 2011 exprimând existența unui potențial real al întreprinderii de a aplica politici de piață și
prețuri în măsură să genereze profit.

b) rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) arată capacitatea acestora de a degaja prin
consum profit brut. Matematic se stabileşte ca raport între rezultatul brut (al exerciţiului, curent, al

Înformații prelucrate după Situațiile financiare anuale întocmite pentru anul 2012 (Anexa 1) sursa:
http://www.daciagroup.com/sites/default/files/situatii_financiare_individuale_intocmite_in_conformitate_cu_ordinul
_ministerului_finantelor_publice.pdf

45
exploatării, aferent cifrei de afaceri) şi efortul propriu reflectat în costurile ce determină rezultatele
respective, astfel:
Re zultatul (exercitiului, curent , exp loatare, aferent cifrei de afaceri)
Rc = × 100
Cheltuieli (totale, curente, exp loatare, aferente cifrei de afaceri)

c) rata rentabilităţii economice (a capitalului avansat) (Re) (rate de randament)

Această rată are formulate mai multe accepţiuni:
c.1 rata rentabilităţii activelor (rentabilitatea de exploatare - rezultatele degajate de
capitalurile avansate pentru desfăşurarea unei activităţi, considerate ca ansamblul activelor finanţate
pe seama resurselor angajate ∗) (ROA - „Return On Assets) măsoară performanţa activului total
numit şi capital avansat (pentru acele întreprinderi cu active financiare mari) sau a activului de
exploatare numit şi capital economic şi este expresia capacităţii managerului de a asigura o gestiune
eficientă a activităţii de exploatare.
Într-o altă definiţie rata rentabilităţii economice reflectă raportul dintre un rezultat economic
şi mijloacele economice avansate pentru obţinerea acestuia37.

Ptb ( Pn, EBE , Re) Ptb ( EBE , Re)

Re = × 100 = × 100
Activ total ( fix şi circulant ) Active fixe brute + NFR + Disp. banesti

Utilizarea în construirea ratei a unui anumit rezultat determină o viziune specifică

semnificaţiei rezultatului astfel: 38
- utilizarea rezultatului exploatării sau a profitului brut (variantă destul de uzitată în
literatura de specialitate românească 39) va determina o rată independentă atât de politica fiscală
(fiind exclusă influenţa fiscalităţii asupra indicatorului) şi de structura capitalurilor (politica de
finanţare), cât şi de fluxurile extraordinare;
- dacă rata rentabilităţii economice va fi construită pe baza excedentului brut al exploatării,
va fi independentă şi de politica privind amortizarea capitalului tehnic, pe lângă elementele
menţionate anterior;
- folosirea profitului net arată, în opinia altor autori 40, 41 faptul că profiturile ce revin
investitorilor în capitaluri în întreprindere sunt constituite din profitul net şi din dobânzile anuale
plătite creditorilor
O rată a rentabilităţii economice mai mare decât rata inflaţiei asigură reînnoirea şi creşterea
activelor sale într-o perioadă scurtă.
În scopul aprofundării analizei această rată poate fi descompusă în rate explicative astfel:

Ptb(Re) Ca Ptb(Re)
Re = × 100 = × × 100
At At Ca

în care:

∗
contrapartida din activul bilanţier a resurselor atrase prezente în pasiv; activul economic reprezintă ansamblul
activelor finanţate pe seama resurselor prezente în pasiv,
37
F. Pierre, Valorisation d’entreprise et theorie financiere, Edition d’Organisation, Paris, 2004, pg. 25;
38
Gh. Vâlceanu, V. Robu, N. Georgescu, Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 278
39
Marilena Mironiuc, Analiza economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi Aplicaţii, Ed. SEDCOM
Libris, Iaşi, 2006, pg. 373;
40
Victor Dragota ş.a., Management financiar, vol 1, Ed. Economică, 2003, pg. 252;
41
R. Charles Moyer, James R McGuigan, Ramesh P. Rao, Fundamentals of Contemporary Financial Management, 2nd
Edition, Thomson South-Wesrtern, Canada, 2007, pg.114;

46
 Ca
- rotaţia activului prin cifra de afaceri (viteza de rotaţie) sau randamentul
At
activelor (lei din vânzare pt fiecare leu investit în active)
Ptb
× 100 - rata marjei brute (eficacitatea comercială a întreprinderii)
Ca
Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei activelor,
fie prin creşterea marjei comerciale (diferenţa dintre cifra de afaceri şi costuri). În practica
economică aceste două posibilităţi sunt diferit valorificate în funcţie de natura activităţii şi de
strategia urmată.. Astfel, în industrie, firmele realizează rate de rentabilitate economică ridicate pe
seama unor cote de profit mai mari şi nu printr-o rotaţie mai rapidă a activelor. Întreprinderile din
sfera comerţului operează cu marje de profit mai reduse, dar beneficiază de o rotaţie mai accelerată
a activelor.
c.2 rata rentabilităţii capitalului investit(angajat) (ROI –Return On Investment)
Această abordare are în vedere faptul că în aprecierea rentabilităţii economice trebuie să se
ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o mărime care să permită întreprinderii remunerarea
acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu nivelul de risc pe care aceştia şi l-au asumat investind
în întreprindere sau împrumutând-o. Prin urmare mărimea sa este strâns legată de nivelul
rentabilităţilor obţinute de fiecare investitor de capitaluri în parte.
Matematic este definită ca fiind raportul procentual dintre rezultatul exerciţiului înainte de
deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) (Excedentul Brut de Exploatare-EBE, rezultatul exploatării-Re) şi
capitalul investit (Ci), propriu (Kpr) şi împrumutat (Dt - pe termen lung, mediu şi scurt), arătând câte
unităţi monetare de rezultat revine la 100 unităţi monetare de capital investit.

Ptb
Re = × 100 ,
Ci
Ci = Kpr + Dt = K pr + ( DTL + DfTS + DnTS )

În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală cel puţin cu costul mediu
ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia:

K pr Df ci
CMPC = r1 × + r2 × × (1 − ) , în care:
Ci Ci 100

r1 – rata de remunerare a capitalului propriu ∗

r2 – rata de remunerare a datoriilor(rata dobânzii);
Kpr – capitalul propriu;
Df – datorii financiare (DTL+DfTS)
DfTS - datorii financiare pe termen scurt
DnTS = datorii nefinanciare pe termen scurt (furnizori, creditori s.a.)
ci – cota de impozit pe profit ∗∗
Rentabilitatea economică este suficientă dacă:

Re > CMPC

∗
Costul capitalului propriu este destul de deficil de măsurat deoarece angajamentele luate de către conducerea
întreprinderii faţă de proprietari, sunt formale, ceea ce face măsurarea costurilor destul de dificilă în comparaţie cu
determinarea costului capitalului împrumutat, unde există angajamente clare de remunerare a creditorilor. De o manieră
generală însă, costul capitalului propriu este, de fapt, costul pe care firma îl suportă pentru plata dividendelor către
acţionari sau va fi dat de rata rentabilităţii financiare.
∗∗
utilizarea „ci” în această relaţie se justifică prin faptul că dobânda este o cheltuială deductibilă fiscal, astfel încât
costul împrumuturilor generează o economie de impozit faţă de costul capitalului propriu.(reduce baza impozabilă pt
calculul iz/profit)

47
 Rata rentabilităţii economice trebuie aşadar să remunereze capitalurile investite, cel puţin la
nivelul ratei medii a dobânzii, plus riscul economic şi financiar pe care şi l-au asumat cei care au
plasat capitalul în întreprindere. De nivelul acestei rate sunt interesaţi, în primul rând investitorii
actuali şi cei potenţiali (acţionarii şi băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de
plasament 42 (dobânzile la depozitele bancare, câştigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi
etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o gestiune eficientă a
capitalurilor investite. În acest sens ei compară rata rentabilităţii economice cu rata medie a costului
capitalului (Rci) (CMPC), putându-se întâlni următoarele situaţii:
- Re > Rci (CMPC) cu semnificaţia unei activităţi ce degajă o rentabilitate economică
superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adaugată economică pozitivă care va spori
valoarea de piaţă a întreprinderii;
- Re < Rci(CMPC) înseamnând că rentabilitatea obţinută nu poate acoperi solicitările
furnizorilor de capital, înregistrându-se o valoare adaugată economică negativă şi o reducere a
capitalurilor proprii.
Problema utilizarii activelor totale sau a capitalului investit în determinarea ratei
rentabilităţii economice este destul de controversată în literatura de specialitate însă justificarea sa
rezultă din faptul că activele economice (capitalul economic) corespund unor alocări de fonduri
(proprii şi împrumutate) prezente în pasiv43, menţinându-se permanent egalitatea între cele două
elemente. Acest lucru transpune o identitate fundamentală între activ şi pasiv care, de fapt, sunt
două reprezentări diferite ale aceleiaşi mărimi economice.
Ca și valori optime de realizat Comisia Europeană 44 recomandă pentru ca un proiect să fie
eligibil pentru finanțare prin Fondurile de Coeziune, Fondurile Structurale etc., rata rentabilității
financiare trebuie să se situeze sub 5% pentru a justifica investiția monetară, în timp ce rata
rentabilității economice trebuie să fie de peste 5,5% pentru a justifica beneficiile sociale ale
proiectului.
Alți specialiști 45 afirmă că pentru o activitate eficientă, indicatorii trebuie să aibă valori mai
mari de 5%.
Literatura de specialitate occidentală consideră o intreprindere rentabilă pentru o
rentabilitate aflată în intervalul 20-25%. 46
În mod cert este greu de stabilit o valoare optimă pentru aceste rate.
Ceea ce trebuie reținut este că pentru o imagine asupra rentabilității unei companii valorile
obținute trebuie comparate, așa cum sugerează literatura de specialitate, cu rentabilitatea
economică, rata dobânzii, alte elemente considerate semnificative.

Explicaţii 2011 2012 %

Activ total(capital avansat) (At) 6.094.259.129 6.593.690.703 108,20
- fix 3.222.180.936 3.807.911.767 118,18
- circulant 2.866.492.095 2.777.315.777 96,88
- chelt. în avans 5.586.098 8.463.159 151,50
Pasiv total (capital investit/angajat) 6.094.259.129 6.593.690.703 108,20
- capital propriu (Kpr) 3.534.107.612 3.554.639.871 100,58
- datorii pe termen lung (DTL) 157.424.800 156.885.723 99,66
- datorii pe termen scurt (DTS) 2.243.245.528 2.731.476.059 121,76

42
rentabilitatea unor alte forme de plasament utilizat în comparaţie este identificat cu ceea ce literatura economică
numeşte „cost de oportunitate”
43
Mihaela Onofrei, Management financiar-suport de curs, FEAA, Iaşi, 2009;
44
Studiu privind ratele interne de rentabilitate 2012 http://www.fonduri-ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-
62/Documente_Suport/Studii/0_Studii_Instrumente_Structurale/Pag.3_ACB/6_Studiu_rate_interne_rentabilitate.pdf
45
Mădălina Gabriela ANGHEL, Identificarea instrumentelor financiare - etapă importantă în construcţia portofoliilor,
Revista Română de Statistică, nr. 9/2013, http://www.revistadestatistica.ro/Articole/2013/RRS_09_2013_a3ro.pdf
46
Marilena Mironiuc, Op. Cit., pg. 374

48
 - venituri în avans 53.976.770 36.622.977 67,85
- provizioane (TL/TS) 105.504.419 114.066.073 108,11
Profit brut 368.098.775 343.791.031 93,40
Re(1) (Rexpl) 6,41 5,47 85,34
Re(2) (EBE) 15,00 13,90 92,67
Re(3) (Pbrut) 6,04 5,21 86,26

Randam activelor (Ca/At) 2,16 1,93 89,35

Rentab comercială brută (Rexpl/Ca) 0,03 0,03 100
Compania analizată ramâne în 2012 în parametri de profitabilitate cu o rată a rentabilității
economice peste 5% cu tendință de scădere ca urmare a diminuării rezultatelor. Valorile obținute
permit întreprinderii remunerarea acţionarilor şi creditorilor.

d) rata rentabilităţii financiare(Rf) (ROE – return on Equity – rentabilitatea

capitalurilor proprii)
- arată capacitatea surselor proprii de finanţare (capitalurilor proprii) de a genera rezultat.
Este un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor lor,
sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora. Prin intermediul lui se reflecă efectul gestiunii
globale a întreprinderii (exploatare, financiară, extraordinară), arătând capacitatea managementului
întreprinderii de a asigura, prin desfaşurarea activităţii, rentabilizarea capitalurilor care i-au fost
încredinţate spre gestionare de acţionari.
Literatura de specialitate face legatura dintre rentabilitatea financiară şi provenienţa
capitalurilor 47 fiind, prin aceasta, sensibilă la structura financiară a întreprinderii şi influenţată de
gradul de îndatorare. Prin urmare managerii vor fi interesaţi de o structură financiară şi strategii de
finanţare (prin capital propriu sau împrumuturi pe termen lung) care să păstreze un nivel
corespunzator al acestei rate, pentru a-şi putea păstra poziţiile şi a realiza criteriile de performanţă
ale firmei(rezultate care să asigure remunerarea aportorilor capital, creşterea întrerpinderii,
echilibrul structurii financiare).
Se calculează în două variante 48:

d.1) rentabilitatea financiară a capitalului propriu, ca raport procentual între profitul net
(rezultatul exerciţiului) şi capitalul propriu:

Pn
Rf = × 100
K pr
d.2) rentabilitatea financiară a capitalului permanent,

Pn
Rf = ×100
Kp

În această optică rentabilitatea financiară este sensibilă la modificările din structura

capitalului şi influenţat de gradul de îndatorare.

Evoluţia indicatorului, ca efect al gestiunii globale a întreprinderii, se explică prin

descompunerea în rate explicative astfel:

47
Marilena Mironiuc, Op. Cit, pg. 379;
48
Aurel Işfănescu, Vasile Robu, Analiza economico-financiară, Ed. ASE, Bucureşti, disponibil la adresa
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap4, pg. 29

49
 Pn P Ca P 1 Ca
(1) R f = × 100 = n × 100 × = n × 100 × × , în care
K pr Ca K pr Ca K pr K p
Kp
Ca
– rata de rotaţie a Kpr (eficienţa utilizării capitalurilor)
K pr
Pn
× 100 – rata rentabilităţii comerciale.
Ca
K pr
- rata autonomiei financiare la termen
Kp

Pn P Ca P K p Ca
(2) R f = × 100 = n × 100 × = n × 100 × × , în care
K pr Ca K pr Ca K pr K p

Kp
explică dependenţa rentabilităţii financiare de gradul de îndatorare prin faptul că
K pr
descompunerea sa duce la următoarea relaţie:
Kp K pr + DTL K pr DTL
= = + = 1 + Rît
K pr K pr K pr K pr

Rît- rata de îndatorare la termen

Maximizarea rentabilităţii financiare presupune:

− maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a
ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii
stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
− creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor
corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a creanţelor
clienţilor);
− minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite,
cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
Rentabilitatea financiară este principalul indicator privind performanţele firmei (deşi este
afectată de convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net şi de elementele de
natură fiscală), care depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficienţa
capitalului avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară (structura financiară, de
modul în care întreprinderea îşi finanţează activitatea: prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi)
a acesteia.
În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare, rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau a pârghiei
financiare şi a cotei de impozit pe profit. Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de
finanţare a unei forme de capital. Astfel, dacă rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa
utilizării capitalurilor investite, rata rentabilităţii financiare şi rata dobânzii exprimă modul de
remunerare acelor două componente ale acestuia (capitalul propriu şi capitalul împrumutat). În
condiţiile unei rate a rentabilităţii economice date, orice modificare a raportului dintre capitalul
propriu şi capitalul împrumutat conduce la modificarea ratei rentabilităţii financiare
Interdependenţa dintre cele trei rate (economice, financiare, a dobânzii) este evidenţiată în
relaţia:

50
 ⎡ Df ⎤⎛ ci ⎞
R f = ⎢ Re + (Re − rd ) × ⎥ ⎜1 − ⎟ , în care:
⎢⎣ K pr ⎥⎦⎝ 100 ⎠
⎛ S d (suma dobânzii ) ⎞
rd – rata medie a dobânzii la capitalul împrumutat ⎜⎜ ⎟⎟ ;
⎝ Df (datorii financiare ) ⎠
Df
– rata levierului financiar (coeficient de îndatorare; Df – datorii financiare);
K pr
ci – cota de impozit/profit.

Modificarea structurii financiare determină variaţii ale rentabilităţii financiare facând-o pe

aceasta din urmă sensibilă la structura financiară și, evident, influențabilă în mare masură de gradul
de îndatorare.
Astfel, la creşterea coeficientului de îndatorare rentabilitatea financiară va creşte doar în
condiţiile în care rentabilitatea economică este mai mare decât costul capitalului împrumutat pe
termen mediu/lung prin credit bancar sau obligatar. Creşterea ponderii creditelor în această situaţie
este utilă pentru firmă şi generatoare de valoare pentru acţionari 49. Dacă costul capitalului
împrumutat este mai mare decât rentabilitatea economică, orice creştere a gradului de îndatorare va
diminua rentabilitatea financiară şi va duce la diminuarea valorii firmei.
Dacă rentabilitatea economică este egală cu costul datoriei creşterea gradului de îndatorare
nu afectează rentabilitatea financiară şi, în aceste condiţii, decizia asupra structurii financiare
trebuie să aibă la bază alte criterii decât profitabilitatea capitalurilor proprii cum ar fi: accesibilitatea
diferitelor modalităţi alternative de finanţare (credite sau emisiune de acţiuni) şi urmărirea unei
structuri echilibrate între diferitele grupuri de interese ale proprietarilor.
Cu alte cuvinte, gradul de îndatorare are efect pozitiv asupra rentabilităţii financiare numai
dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata medie a dobânzii pe piaţa financiară, făcând
plasamentele diverşilor investitori în întreprindere, atractive 50.

Explicaţii 2011 2012 %

Rezultat net (Pn) 275.111.397 277.239.794 100,77

Capital propriu (Kpr) 3.534.107.612 3.554.639.871 100,58
Datorii pe termen lung (DTL) 157.424.800 156.885.723 99,66
Capital permanent (Kp) (Kpr + DTL) 3.691.532.412 3.711.525.594 100,54
Cifra de afaceri (Ca) 13.177.841.584 12.742.145.319 96,69

Rf(1) (Pn/Kpr ×100 ) 7,78 7,80 100,26

Rf(2) (Pn/Kp ×100 ) 7,45 7,47 100,27

Pn/Ca (rentab comercială netă) 2,09 2,18 104,31

Ca/Kpr (randamentul capitalului propriu) 372,88 358,47 96,14
Ca/Kp (randamentul capitalului permanent) 356,97 343,31 96,17
Kpr/Kp (autonomia financiară la termen) 95,74 95,77 100,03
DTL/Kpr (grad de îndatorare la termen) 4,45 4,41 99,10

Rezultatul net în creștere și creșterea capitalurilor situează întreprinderea într-o zonă a rentabilității
financiare cu valori de 7,8% respectiv 7,47%., cu o creștere mică de 0,26%.

49
Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de Cercetări în
evaluare IROVAL, Bucureşti, 2002, pg. 248;
50
Marilena Mironiuc, Op. Cit., pg 380

51
 5.5. Analiza pragului de rentabilitate
Se numeşte prag de rentabilitate (punctul mort sau punctul critic) volumul minim al producţiei
(cantitatea de produse - q) sau al desfacerilor ( cifra de afaceri - Ca) de la care o firmă începe să
realizeze profit; nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu
lucra în pierdere; nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe în totalitate cheltuielile de
exploatare ale unei perioade iar rezultatul este nul.
Depăşind acest nivel, activitatea societăţii devine rentabilă, de fapt funcţionarea acesteia
devine rentabilă de la un anumit nivel minim al activităţii, deci riscul economic va fi cu atât mai
mic cu cât nivelul punctului critic va fi mai redus. Determinarea pragului de rentabilitate se poate
face, după caz, în unităţi fizice, valorice sau în număr de zile, pentru un singur produs, sau pentru
întreaga activitate a întreprinderii.
Totodată, se poate identifica şi volumul maxim recomandat al desfacerilor, până la care firma
poate să-şi extindă producţia pentru a maximiza profitul, în raport cu capacitatea de producţie
instalată sau cu investiţia efectuată.
Se pun câteva întrebări care explică utilitatea pragului de rentabilitate ca instrument de
analiză previzională (Breakeven Point Analysis) 51: Ce se întâmplă însă în rezultatele financiare ale
firmei dacă nivelul prestabilit al activităţii, ca volum sau valoare, se modifică (fluctuează)? 52 Care
ar fi efectul asupra profitului dacă s-ar reduce preţul de vânzare şi s-ar vinde mai multe produse? Ce
volum al vânzărilor ar trebui realizat pentru a se acoperi costurile fixe generate de dezvoltarea
firmei prin achiziţionarea unor noi echipamente?
Schimbările în dimensiunea nivelului de activitate (q) afectează, în mod evident:
dimensiunea costurilor variabile (Chv) şi fixe (Chf); volumul vânzărilor (qv) şi al cifrei de afaceri
(Ca); nivelul profitului (P).
Pornind de la evoluţiile specifice ale costurilor medii (totale, fixe şi variabile), corelate cu
variaţiile ofertei firmei, pot fi identificate două puncte marcând niveluri critice ale activităţii –
pragul de închidere (Pî) şi pragul de rentabilitate (PR).
Prin relevarea corelaţiilor existente între cost, preţ şi volum al desfacerilor, analiza pragului
de rentabilitate permite clarificarea unor aspecte referitoare la: importanţa relativă a diferitelor
categorii de costuri; felul în care acestea variază în funcţie de volumul producţiei, precum şi modul
în care respectivele variaţii pot fi controlate: anticiparea influenţelor exercitate de modificările de
structură ale producţiei, ale preţurilor şi ale costurilor, asupra profitabilităţii firmei; determinarea
capacităţii de producţie necesară atingerii rentabilităţii maxime; oportunitatea acceptării, sau nu, a
unor contracte de o anumită mărime ori natură etc.
În funcţie de conţinutul indicatorilor economico-financiari consideraţi şi de reprezentarea
grafică utilizată, se disting două variante ale pragului de rentabilitate 53: modelul liniar (figura 1) şi
modelul neliniar (figura 2).
Ipoteza liniarităţii funcţiei costului variabil introduce în modelul de analiză a pragului de
rentabilitate ideea profitului maxim infinit continuu pentru un volum infinit al producţiei vândute 54.
Spre deosebire de această manieră de abordare, în modelul neliniar de analiză operează
criteriul de maximizare a profitului cunoscut în teoria microeconomică sub forma egalităţii dintre
venitul marginal şi costul marginal. Reprezentarea grafică, în acest caz, evidenţiază două puncte de
echilibru (ce definesc un domeniu de profitabilitate 55), datorită caracterului progresiv pe care-l
dobândesc unele costuri variabile ca urmare a acţiunii legii randamentelor descrescânde.Volumul
51
Silvia Petrescu, Analiza financiară aprofundată – concepte, metode, studii de caz, FEAA, Iași, 2005, pg. 97, curs
disponibil la adresa web http://ro.scribd.com/doc/28012650/31/Analiza-cost-%E2%80%93-volum-profit
52
C.Rusu, Op. cit., pg. 138;
53
Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea riscurilor, Metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi
macroeconomic, Ed. Lux Libris, Braşov, 1997, pg. 31;
54
Marilena Mironiuc, Analiza performanţelor economico-financiare ale întreprinderii, Ed. Junimea, Iaşi, 1999, pg.
220;
55
Toader Gherasim, Op. cit., vol. 2, pg. 50;

52
optim al producţiei qo va fi cel corespunzător căruia diferenţa dintre veniturile şi costurile totale
este maximă.

Ipotezele pe care se bazează acest model se referă la:

- un cost variabil unitar constant (cv) în raport cu creşterea volumului producţiei ceea ce
înseamnă că, indiferent de volumul fizic al producţiei vândute (qv), cheltuielile variabile pe unitatea
de produs sunt constante, variind în schimb volumul total al acestora (Chv);
- un preţ unitar de vânzare constant (pv) indiferent de volumul produselor fizice vândute
(qv), altfel spus, piaţa absoarbe toată producţia la acelaşi preţ.
Se disting trei situaţii, corespunzător a trei tipuri de întreprinderi, astfel:
a) La întreprinderile monoproductive (fabrică un singur produs) pragul de rentabilitate în
unităţi fizice se determină cu relaţia:
Chf Chf
qv pr = =
pv − cv mcv
în care:
qvpr = volumul fizic (critic) al producţiei vândute pentru a atinge pragul de rentabilitate;
pv – cv = marja asupra cheltuielilor variabile unitare (mcv) sau marja brută de acumulare pe
unitatea de produs;
Se remarcă faptul că de cele mai multe ori se lucrează cu un nivel al preţului având
mărimea: pv = cv(1 + m), în care m – marjă care dă posibilitatea întreprinzătorului să–şi recupereze
inclusiv costurile fixe şi să obţină un profit normal, deşi, în cazul concurenţei imperfecte, volumul
vânzărilor este dependent de nivelul preţurilor, între cele două mărimi existând un raport invers
proporţional şi, se pune astfel problema determinării preţului la care capacitatea de producţie se va
folosi, cel puţin la nivelul normal, ceea ce face necesară cunoaşterea funcţiei cererii (lucru care se
întâmplă foarte rar).
Analiza stabilităţii profitului evidenţiază următoarele aspecte:
- în qvpr întreprinderea nu degajă nici profit nici pierdere. Instabilitatea profitului este cu atât
mai mare cu cât întreprinderea este mai aproape de punctul său critic. Când nivelul de activitate
(Ca) se situează în vecinătatea punctului critic, o mică variaţie a cifrei de afaceri antrenează o mare
variaţie a profitului;
- când qv < qvpr costurile depăşesc Ca, iar întreprinderea lucrează în pierdere;
- când qv >qvpr costurile sunt compensate de o cifră de afaceri suficient de mare pentru a
degaja şi profit.
Cu cât qv (producţia vândută) este mai mare faţă de acest punct critic, cu atât mai mult
profitul va creşte, înglobând marjele unitare brute aferente vânzărilor suplimentare (cheltuielile fixe
sunt absorbite deja de vânzările realizate până la punctul critic).
Punctul de echilibru nu este un concept static, nu există un punct critic absolut, ci un prag de
rentabilitate cu un anumit orizont de calcul. Acest lucru are în vedere următoarele elemente:
cheltuielile fixe, repartizate asupra întregii producţii, fiind cu atât mai reduse pe unitatea de produs
cu cât volumul producţiei este mai mare, vor fi recuperate prin vânzările iniţiale (vânzări realizate
până la atingerea punctului critic).
În realitate însă, cheltuielile fixe nu prezintă o anumită constanţă pentru toate nivelurile de
activitate, şi de aceea, chiar dacă costurile variabile respectă regula proporţionalităţii, modificarea
costurilor totale determină apariţia unui nou prag de rentabilitate.
Totodată, în realitatea economică, preţul de vânzare nu poate rămâne constant, deoarece
concurenţa oferă situaţii diverse. Astfel, în cazul scăderii cererii pe piaţă (neprevăzută de
întreprindere), preţurile vor scădea. Acest fenomen va fi însoţit de întârzierea plăţilor, creşterea
stocurilor, a provizioanelor pentru exploatare cât şi a celor pentru riscuri şi cheltuieli. Drept urmare,
cheltuielile relativ constante sporesc considerabil, iar profitul va înregistra o scădere semnificativă.
În consecinţă, va creşte nivelul pragului de rentabilitate, iar în reprezentarea grafică acesta
se va deplasa spre dreapta pe axa absciselor. În cazul în care cererea de produse pe piaţă creşte,

53
preţurile şi implicit profitul vor creşte, determinând o scădere a punctului critic, deci o deplasare
spre stânga pe axa absciselor.
Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice (Capr), la întreprinderile
monoproductive, se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum (qvpr) cu preţul de vânzare unitar
(pv) obţinându-se următoarea relaţie:
Ca pr = pv × qv pr
mcv
dar: × 100 = Rmcv (%)
pv
Chf
atunci: Ca pr =
Rmcv
în care, Rmcv – rata marjei asupra costului variabil unitar.
Potrivit ultimei relaţii, pragul de rentabilitate reprezintă valoarea cifrei de afaceri pentru care
suma cheltuielilor fixe este egală cu marja absolută asupra costului variabil.
b) Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă variată de produse (poliproductive
– celelalte ipoteze menţinându-se), calculele vor avea în vedere mărimi medii ce caracterizează
întreg ansamblul, iar pragul de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a firmei, stabilit pe
baza contului de profit şi pierdere, are următorul model:
Chf (absolute)
Ca pr =
MCV (%)

în care: MCV(%) - rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale, la nivel de firmă;
MChv Ca − Chv
MCV (%) = × 100 = × 100
Ca Ca
c) Pentru unităţile din sectorul de comercializare a mărfurilor, pragul de rentabilitate se
determină în mod similar, luându-se în calcul toate cheltuielile unităţii, inclusiv costul mărfurilor
vândute la preţul cu amănuntul. Particularităţile în stabilirea relaţiilor de calcul se referă la
indicatorii utilizaţi diferiţi faţă de cei ai firmelor productive pentru că în acest sector de activitate nu
se creează noi valori materiale, ci doar se sporeşte valoarea mărfurilor vândute. Dacă se are în
vedere mecanismul specific de asigurare a profitului din adaosul comercial (Ac) cuprins în preţul de
vânzare cu amănuntul, atunci pragul de rentabilitate se determină pe baza relaţiei 56:
RE = 0 ⇒ Cht = Ca, unde:
Cht = Cm + Chc, iar
Ca = Cm + Ac
unde: RE - rezultatul exploatării; Cm - costul de cumpărare al mărfurilor; Chc - cheltuiala
comerciantului, numită uzual cheltuiala de circulaţie;
Ac - marja comercială (adaos comercial), adică valoarea pe care o adaugă comerciantul la
valoarea produselor achiziţionate pentru a fi revândute.
Din relaţiile de mai sus rezultă:
Cm + Chc = Cm + Ac ⇒ Chc = Ac
Chc = Chv + Chf, Chv = Ca × Nchv
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile
Ac = Ca × K , K - cota medie de adaos comercial (rata marjei comerciale)
înlocuind Chc, Chv şi Ac în relaţia Chc = Ac rezultă:
Ca × Nchv + Chf = Ca × K ⇒ Ca × ( K - Nchv) = Chf
În aceste condiţii cifra de afaceri prag va fi dată de relaţia:

56
D. Mărgulescu, M. Niculescu, V. Robu, Diagnostic economico-financiar, ED. Romcart, Bucureşti, 1994, pg. 244;

54
 Chf
Ca pr =
K − Nchv
Având în vedere că diferenţa ( K - Nchv) este rata marjei nete Rmn, adică marja negrevată de
cheltuieli raportată la cifra de afaceri, ultima relaţie se mai poate scrie astfel:
Chf
Ca pr =
Rmn
Se observă că cifra de afaceri prag pentru întreprinderile din sfera distribuţiei creşte direct
proporţional cu cheltuielile fixe şi scade atunci când creşte rata marjei nete.
În procesul decizional, prezintă interes deosebit, stabilirea pragului de rentabilitate în zile,
având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de rentabilitate este atins (exemplu: dacă
PRzile = 51 zile, înseamnă că cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate a fost atinsă
pe data de 20 februarie). Aceasta se stabileşte astfel:
Ca pr
Przile = × 365
Ca realizata
Acest model are o serie de ipoteze ideale cum ar fi:
- cheltuielile variabile sunt proporţionale cu volumul producţiei, deci randamentele
factorilor de producţie sunt considerate constante. În realitate însă, numai o parte dintre cheltuielile
variabile sunt proporţionale;
- veniturile totale sunt de asemenea, considerate liniare, ceea ce semnifică fie că produsele
sunt de cerere infinit elastică fie că preţul este fix concurenţă pură şi perfectă);
- producţia este considerată absolut omogenă şi de serie mare şi nu prezintă modificări
structurale importante.
În ciuda acestor imperfecţiuni, graficul se constituie într-un instrument important de
adoptare a unor decizii privind momentul alegerii unor investiţii de extindere sau de modernizare.

5.5.2. Modelul neliniar al pragului de rentabilitate

Modelul neliniar de analiză pleacă de la premisa mult mai realistă că în realitate costurile
variabile nu evoluează strict proporţional cu evoluţia volumului producţiei, fie din raţiuni tehnice,
fie din raţiuni financiare. Costurile variabile sunt funcţii crescătoare de volumul producţiei, dar este
posibilă diminuarea costurilor variabile începând de la un anumit volum al producţiei şi, în
consecinţă, costurile totale nu vor mai fi reprezentate grafic printr-o dreaptă. De asemenea,
diminuarea preţului de vânzare poate provoca o creştere nonproporţională a volumului vânzărilor
care, mai departe, determină întreprinderea să-şi utilizeze la maximum sau să-şi extindă capacitatea
de producţie existentă, cu consecinţe asupra majorării costurilor variabile.
Acest model de reprezentare al pragului de rentabilitate pune în evidenţă amploarea şi sensul
schimbărilor survenite în mărimea componentelor costului de producţie, corespunzător cu
modificările intervenite în volumul total al producţiei.
Aşa cum am mai arătat, reprezentarea grafică evidenţiază două puncte de echilibru, unul
inferior şi altul superior, un ”domeniu de rentabilitate” în care întreprinderea obţine profit dacă va
vinde o cantitate din producţia sa care se situează între cele două puncte de echilibru. Cu alte
cuvinte, rezultă că pentru ca o firmă să obţină profit maxim este necesar ca producţia sa, ca nivel
optim, să fie cuprinsă între două limite (qpr1 ,qpr2) care desemnează nivelurile critice aferente celor
două puncte de echilibru (Pr1, Pr2). Pentru a realiza acest volum optim al producţiei este nevoie de
o capacitate de producţie de o anumită mărime ce defineşte dimensiunea optimă a firmei.
Criteriul considerat în acest model este cel al maximizării profitului în ipoteza neliniarităţii
funcţiei costului variabil, lucru realizabil atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal.
Un alt avantaj al acestui model - comparativ cu modelul liniar - îl constituie marcarea
precisă a punctului de echilibru Pr2 care indică mărimea optimă a volumului producţiei - şi, implicit
al desfacerilor - pentru care firma îşi maximizează profiturile.
În cazul modelului liniar, profitul maxim obtenabil - reprezentat de suprafaţa încadrată între
dreapta corespunzătoare venitului şi cea corespunzătoare costului total - pare a fi limitat doar de

55
capacitatea de producţie instalată, adică de cantitatea şi calitatea mijloacelor de producţie şi a forţei
de muncă, în care s-au materializat investiţiile iniţiale.
În realitate, atingerea şi menţinerea - pe perioade mai îndelungate de timp - a acestei limite,
are ca efect o creştere substanţială a costurilor de producţie, existând riscul, ca la un moment dat
firma să înregistreze pierderi financiare.
Justificarea rezidă - la nivelul producătorului - în creşterea inerentă, atât a cheltuielilor de
întreţinere şi de reparaţii, cât şi salariilor directe şi indirecte, proporţional cu efortul suplimentar
făcut (regimul intensiv de utilizare al mijloacelor de producţie conducând la căderi accidentale mai
frecvente, intervenţii preventive - efectuate la perioade mai scurte de timp - de reglare şi de
întreţinere a utilajelor; stimularea materială a personalului în vederea creşterii productivităţii
muncii, sau a efectuării de ore şi/sau schimburi suplimentare etc.).
Un alt aspect, deloc de neglijat, este conferit şi de modificările intervenite în mediul exogen,
reprezentat de piaţă, mai ales în condiţiile existenţei unei puternice concurenţe.
Schimbarea raportului cerere-ofertă, în detrimentul celei din urmă (cerere inferioară
ofertei), va conduce la scăderea preţurilor practicate pe piaţă, utilizare incompletă a capacităţii de
producţie, a factorilor de producţie, etc. Consecinţa va fi, evident, diminuarea marjei brute de
contribuţie la profit, în condiţiile menţinerii constante a costului de producţie.
Rămânând însă cu analiza numai în sfera de influenţă a producătorului, evidenţierea
punctului Pr2 semnifică nivelul maxim până la care se poate angaja firma în dezvoltarea propriei
activităţi de producţie/desfacere, asigurându-şi în acest mod, obţinerea maximului de profitabilitate
în raport cu investiţia făcută şi marchează sfârşitul zonei de profitabilitate maximă a firmei. Altfel
formulat, activitatea firmei va înregistra profit, atât timp cât costul marginal este inferior venitului
marginal.
Panta descărcătoare a dreptei ce reprezintă venitul marginal, este motivată fie de diminuarea
marjei brute de contribuţie la profit - datorită creşterii costului marginal odată cu sporirea volumului
producţiei sau al desfacerilor – fie ca urmare a scăderii preţului de desfacere, în ideea de a prelungi
durata de viaţă comercială a unui produs.
Această ultimă observaţie, împreună cu trăsătura definitorie a costurilor fixe (periodice)- şi
anume aceea de a putea fi considerate constante pe anumite perioade de timp – impune reluarea
calculelor şi a analizei pragului de rentabilitate, ori de câte ori survin modificări ale factorilor
endogeni şi/sau exogeni. Doar în acest fel se pot obţine informaţiile, precise şi corecte, necesare
luării de decizii - prompte şi eficiente – privind costurile şi preţurile.
Cele două modele ale pragului de rentabilitate, au calitatea de a se completa reciproc,
oferind informaţii deosebit de importante în procesul de control al costurilor, informaţii care nu ar
putea fi fumizate printr-o abordare separată şi unilaterală. În sprijinul acestei idei, se va prezenta,
succint, o variantă hibridă a celor două modele, întâlnită în literatura de specialitate ca „diagrama
nivelelor critice", sau metoda “venitului marginal” 57.
În concordanţă cu această reprezentare grafică, noţiunea de venit marginal poate fi definită,
fie ca suma cheltuielilor constante şi a profiturilor, fie ca diferenţa dintre valoarea vânzărilor
efectuate şi costurile variabile, reclamate de realizarea respectivului volum al desfacerilor. Punctul
critic va apare la intersecţia dreptei profiturilor (B) cu dreapta corespunzătoare costurilor fixe. În
punctul critic, valoarea venitului marginal va fi egală cu cea a costurilor fixe.
Utilizarea diagramei nivelelor critice - asigură o eficienţă deosebită şi o relevanţă maximală
în analiza profitabilităţii firmelor, ce manifestă preocupări în desfăşurarea de activităţi multiple şi
caracterizate de ponderi diferite în ansamblul afacerii.
Astfel, odată cu creşterea gradului de diversificare al unei afaceri se pune problema
disocierii produselor - sau a serviciilor - care aduc profit, de cele care sunt nerentabile.
Prin prisma faptului că diferitele produse sau servicii reclamă investiţii specifice (în
echipamente, utilaje şi instalaţii, număr de angajaţi, nivel de pregătire profesională al acestora,
volum de muncă necesar etc.), se impune efectuarea unei compartimentări pe produse a activităţilor
şi o alocare cât mai exactă a costurilor fixe pe obiecte de fabricaţie.
57
Gabriel P. Luca, Neculai Olaru, Elemente de management financiar, Editura Dosoftei, Iaşi,1994;

56
 Într-o asemenea situaţie capătă semnificaţie şi devin operante două noţiuni noi: centrele de
cheltuieli şi centrele de profit.
Prin intermediul acestora se defineşte divizarea întregii afaceri în activităţi specifice, la
nivelul cărora impactul cheltuielilor deja efectuate şi al creşterii costurilor viitoare, poate fi uşor
identificat şi planificat. Cu alte cuvinte, devine posibilă realizarea unei asocieri clare a investiţiilor
precedente cu trecutul şi a celor de perspectivă cu viitorul.
Principalele elemente ce prezintă relevanţă în alocarea pe centre a costurilor fixe sunt:
- suprafeţele productive - separate pe procese sau pe activităţi - care includ: chiriile sau
ratele împrumuturilor efectuate pentru clădiri; cheltuielile de întreţinere ale acestora; cheltuielile cu
iluminatul, încălzirea şi curăţenia etc.
- valoarea utilajelor şi a instalaţiilor - ce include, în esenţă, amortizarea, întreţinerea-
repararea şi alte costuri asociate bunei funcţionări.
Pe baza considerentelor menţionate privind alocarea costurilor fixe pe tipurile de produse
realizate, se asigură compartimentarea afacerii pe centrele de cheltuieli şi centre de profit. În situaţia
în care disocierea se extinde şi la alocarea unui departament din cadrul structurii organizatorice a
firmei - conform metodei de conducere pe produse - al cărui manager va deveni direct răspunzător
de controlul costurilor la nivelul respectivului centru, atunci se poate vorbi chiar de un centru de
control al bugetului.

5.5.3. Avantajele şi limitele utilizării pragului de rentabilitate

Avantaje
Utilizarea celor două nivele ale pragului de rentabilitate şi a diagramei nivelelor critice oferă
două mari categorii de informaţii:
I . informaţii – şi, în acelaşi timp, principii - ce ţin regulile de bază ale profitabilităţii oricărei
activităţi economice şi anume:
- o firmă care nu produce, înregistrează pierderi financiare egale cu cheltuielile sale fixe
totale;
- pentru perioade limitate de timp o firmă poate supravieţui, dacă veniturile sale brute sunt
cel puţin egale cu valoarea costurilor variabile totale (deci, preţul de vânzare trebuie să fie cel puţin
egal cu cheltuielile variabile unitare);
- acceptarea unor contracte ale căror comenzi însumate nu angajează capacitatea de
producţie instalată, la a realiza un volum de producţie superior primului punct de echilibru (PEI),
este echivalentă cu a lucra fie în pierdere, fie cu profit zero;
- zona de maximă profitabilitate, în raport cu investiţia făcută într-o afacere, este cuprinsă
între volumele de producţie corespunzătoare celor două puncte de echilibru (PE1 şi PE2); această zonă
corespunde intervalului în care curba costului marginal este situată sub dreapta venitului marginal;
- cu cât volumul producţiei depăşeşte mai mult punctul de echilibru (PE2), cu atât mai mari
vor fi şi pierderile financiare, diminuându-se astfel, în mod corespunzător, profitul obţinut până la
acel punct; decizia de a se proceda la o asemenea sporire a volumului producţiei, poate fi justificată
- numai în cazul firmelor puternice - de adoptarea unei strategii agresive de piaţă, cu scopul
penetrării şi al acaparării zonelor tradiţionale de desfacere ale concurenţei.
- utilizarea în determinarea riscului operational ..............................................
II. informaţii cu caracter specific, ce evidenţiază consecinţele eventualelor modificări -
dorite, sau impuse de mediul extern - ale componentelor structurii costului, a preţului sau a
producţiei, cum ar fi:
- deplasarea punctului de echilibru (punct critic), ca urmare a modificării, separat, a
cheltuielilor fixe, a celor variabile sau a preţurilor de vânzare;
- deplasarea punctului de echilibru, prin efectuarea de modificări combinate: Chv şi Chf, Chv
şi pv ; Chf şi pv sau Chv, Chf şi pv;
- influenţa modificării structurii de producţie, asupra costului de producţie şi a venitului brut.
Alte avantaje - cu caracter general - conferite de analiza pragului de rentabilitate şi a
diagramei nivelelor critice, rezidă în:

57
 - caracterul de instrument relevant de informare şi decizie, la nivelul conducerii superioare,
de urmărire şi control - a cheltuielilor şi a realizărilor - la nivelul conducerii operative;
- prezentarea şi înţelegerea eficientă a corelaţiilor existente între cheltuieli şi venituri;
- posibilitatea diferenţierii profiturilor realizate ca urmare a volumului activităţii, de cele
obţinute ca rezultat al eficienţei acesteia;
- asocierea clară a costurilor variabile la diferitele bunuri realizate, costurile fixe nemaifiind
considerate ca nemijlocit legate de producerea lor;
- posibilitatea elaborării unor norme de control a activităţii de producţie, caracterizate prin
conciziune şi claritate, tocmai datorită renunţării la repartizarea cheltuielilor fixe pe articole de
fabricaţie;
- depistarea produselor sau a activităţilor care nu sunt rentabile şi identificarea posibilităţilor
de creştere a profiturilor.
Limite
Limitările 58 analizei cost – volum de activitate – profit (CVP) pot apărea din cauză că
analiza este operaţională pe termen scurt, este o “aproximare pe termen scurt a relaţiei dintre cost-
volum de activitate-profit”. Analiza este limitată la termen scurt pentru că în acest interval
cheltuielile pot fi separate în variabile şi fixe iar ipotezele de lucru cu aceste concepte sunt valide
doar pe termen scurt astfel:
- delimitarea costurilor în variabile şi fixe este o operaţiune destul de greu de realizat ca
urmare a faptului că criteriile de delimitare a lor sunt uneori pur convenţionale.
- costul variabil unitar poate fi considerat constant, pe termen scurt, firma bazându-se pe o
tehnologie constantă şi eficientă, un mediu stabil, lipsit de incertitudini, cu preţuri de achiziţie a
resurselor constante. Pe termen lung aceste costuri tind să se schimbe devenind variabile, ca
răspuns la schimbările intervenite în activitatea întreprinderii (în strategiile şi politicile sale).
- cheltuielile fixe totale râmân constante pe termen scurt pentru că, în realiate, mai ales în
strategiile de creştere/dezvoltare, extinderea capacităţilor de producţie determină creşterea
cheltuielilor fixe.
Analiza CVP este de asemeni limitată de faptul că este doar o aproximare a relaţiilor
subliniate, pentru că, atunci când se estimează comportamentul costului, ecuaţia costului nu
reprezintă perfect comportamentul costului actual. Orice eroare în ecuaţia costului se va răsfrânge
direct în estimările profitului.
Modelul poate fi desigur îmbunătăţit, prin ajustarea erorilor datorate aproximării şi o
determinare a ecuaţiei costurilor cu mai mare acurateţe.
Cu toate acestea modelul CVP rămâne un instrument de bază 59 care permite managerilor să
răspundă la întrebarea “dar dacă” cu rapiditate şi uşurinţă şi este o tehnică folositoare pentru
stabilirea unor planuri iniţiale. Se adaugă la aceasta şi faptul că permite analiza impactului structurii
activelor fixe (şi mărimea aferentă amortizării) asupra profitabilităţii firmei 60.
În fond relaţia venituri – cost – profit nu face altceva decât să impună restricţii asupra
modului în care trebuie gestionată firma într-o ramură economică dată, pentru a realiza
competitivitatea. 61

5.5.4. Riscurile asociate afacerii; Relaţia rentabilitate - risc

Un diagnostic economico-financiar complet nu se poate realiza neglijind cuplul rentabilitate
- risc. Noţiunea de risc este inseparabil legată de cea de rentabilitate. Rezultatul unei întreprinderi
este influenţat de factorii aleatorii care intervin în activitatea de aprovizionare, producţie şi
desfacere ce induc un anume risc al activităţii economice, tradus, în general, prin variabilitatea

58
Shane Moriarity, Carl P. Allen, Cost Accounting, 2nd edition, Jonh Wiley & Sons, New York, 1986, pg. 158;
59
Martin Howard.............................................................................................................................................
60
Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul Român de Cercetări în
evaluare, Bucureşti, 2002, pg. 240;
61
Dan Voiculescu, Competitivitatea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pg. 57;

58
rezultatului. Astfel, variabilitatea rezultatului este cu atât mai stăpânită cu cât se manifestă un grad
mai mare de flexibilitate” 62.
Noţiunea de risc este substituită cel mai adesea cu noţiunea de flexibilitate definite prin
capacitatea întreprinderii de a se adapta şi a răspunde eficient la schimbările de mediu.
Delimitarea analizei riscului de analiza rentabilităţii conduce la concluzia că cele două
aspecte nu sunt independente. Rentabilitatea trebuie apreciată în funcţie de riscul suportat şi invers,
deoarece întreprinderile nu-şi asumă un risc decât în funcţie de rentabilitatea pe care o speră. De
altfel, în “teoria economică este tot mai frecvent acreditată ideea că echilibrul financiar este
respectat dacă rentabilitatea unei întreprinderi compensează riscul asumat, risc dependent în mod
egal de factori economici şi de politica financiară a firmei”. 63
În funcţie de formele pe care le îmbracă riscul, problematica analizei acestuia poate fi
structurată astfel:
- analiza riscului economic (de exploatare):
- analiza riscului financiar;
- analiza riscului de faliment.

Levierul de exploatare şi riscul economic

Gradul de sensibilitate al rezultatului economic face din fiecare firmă o investiţie mai mult
sau mai puţin riscantă 64.
Riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta la timp cu cel mai mic cost la
variaţiile mediului, exprimând volatilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare 65
(coeficient de elasticitate a rezultatului în raport cu volumul de activitate – levier de exploatare 66 -
Le) sau, cu alte cuvinte, exprimă variaţia relativă (%) a rezultatului exploatării (Re) în raport cu
variaţia relativă (%) a volumului producţiei (Qf) sau a cifrei de afaceri (Ca) .

Δ IRe IR − 100
Le = = e
Δ ICa ICa − 100
Semnificaţia lui este de procent de variaţie a rezultatului exploatării la o modificare cu 1% a
volumului producţiei sau cifrei de afaceri, riscul de exploatare manifestându-se atunci când la
creştere cu 1% a volumului producţiei sau cifrei de afaceri îi corespunde o creştere sub 1% a
rezultatului.
Riscul nu depinde numai de factorii generali (preţ de vânzare, cost, cifră de afaceri), ci şi de
structura costurilor, respectiv de comportamentul lor faţă de volumul de activitate. Riscul activităţii
economice sau riscul de exploatare “prezintă de fapt riscul legat de încetinirea randamentelor de
exploatare (de producţie). El depinde în mod esenţial de gruparea cheltuielilor de producţie în fixe
şi variabile şi corecta lor determinare”. 67
În materie de analiză a riscului specialiştii 68 consideră că există două variabile esenţiale care
provoacă cea mai mare sensibilitate a indicatorilor de rezultat şi care trebuie atent studiate, respectiv
structura costurilor şi structura financiară a firmei. Structura costurilor este susceptibilă să

62
Paraschivescu, M.D, Păvăloaie, W., Metode de contabilitate şi analiza financiară, Ed. Neuron, Focşani,1994, p.534
63
Mărgulescu, D.,Niculescu,M.,Robu, V.Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, Bucureşti, 1994,p.239
64
Mircea Coşea, Luminiţa Nastovici, Evaluarea Riscurilor, metode şi tehnici de analiză la nivel micro şi
macroeconomic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997;
65
Cohen, E., Analyse financiere, Les Editions d`Organisation, Paris, 1995, pg. 295;
66
În fizică, efectul de levier implică utilizarea unei pârghii pentru a ridica un obiect greu, folosind o forţă minimă. În
politică, oamenii care beneficiază de “efect de levier” pot să realizeze foarte multe, numai printr-un simplu cuvânt. În
terminologia de afaceri, un efect de levier operaţional ridicat înseamnă – dacă se consideră toate celelalte elemente
constante – că o modificare relativ mică a cifrei de afaceri, va duce la o modificare importantă a profitului de
exploatare.
67
Păvăloaie,W., Paraschivescu, M.D., Cojocaru, C, Analiza financiară şi metode de politică economică În societăţile
comerciale, Ed. Neuron, Focşani, 2004;
68
Stancu I., Finanţe,Teoria pieţelor financiare, Finanţele întreprinderilor, Analiză şi gestiune financiară,Ed.
Economică, Bucureşti, 1996;

59
constituie cauza apariţiei riscului economic sau de exploatare, iar structura financiară a firmei poate
să genereze, în anumite condiţii, riscul financiar.
Relaţiile dintre costurile fixe, costurile variabile şi beneficiu (profit) sunt puse în evidenţă
prin analiza punctului critic (punct mort, prag de rentabilitate) care constituie un important
instrument în analiza riscului.
Conform analizei cost- volum – profit, Le poate fi determinat în funcţie de marja asupra
cheltuielilor variabile unitare (mcv = pv - cv) şi de volumul de activitate (qv):
Ipoteze de lucru: marja pe cost variabil şi cheltuielile fixe constante

pv1 − cv1 = mcv = pv0 − cv0 , Chf 1 = Chf 0 , ΔChf = 0

ΔRe
R Δ R e qv 0 R − R 0 qv 0
Le (1) = e 0 = × = 1 × =
Δ qv R e 0 Δ qv R0 Δ qv
qv 0
( qv 1 × pv 1 − qv 1 × cv 1 − Chf 1 ) − ( qv 0 × pv 0 − qv 0 × cv 0 − Chf 0 ) qv 0
= × =
qv 0 × pv 0 − qv 0 × cv 0 − Chf 0 Δ qv
qv 1 ( pv 1 − cv 1 ) − Chf 1 − qv 0 ( pv 0 − cv 0 ) + Chf qv 0
= 0
× =
qv 0 ( pv 0 − cv 0 ) − Chf 0 Δ qv
mcv × qv 1 − mcv × qv 0 − ( Chf 1 − Chf 0 ) qv 0 mcv ( qv 1 − qv 0 ) qv 0
= × = × =
mcv × qv 0 − Chf 0 Δ qv mcv × qv 0 − Chf 0 Δ qv
mcv × Δ qv qv 0 MChv 0 MChv R e 0 + Chf
= × = = 0
= 0

MChv 0 − Chf 0 Δ qv MChv 0 − Chf 0 Re0 Re 0

MChv = marja absolută asupra cheltuielilor variabile totale care trebuie să acopere
cheltuielile fixe şi să degajeze profit (Re +Chf),
Din această relaţie rezultă că pentru un nivel al producţiei dat (aceeaşi Ca), levierul de
exploatare este cu atât mai mare şi deci şi riscul de exploatare este mai mare cu cât cheltuielile fixe
sunt mai mari. Firma cu cheltuieli fixe mai mari este mult mai riscantă şi mai puţin flexibilă la
variaţia pieţei. Din acest motiv ea trebuie să ofere acţionarilor săi o rată de rentabilitate financiară
mai ridicată: rentabilitate economică plus o primă de risc. În concluzie, levierul exploatării este
determinat atât de mărimea cheltuielilor fixe, cât şi de poziţia cifrei de afaceri în raport cu pragul de
rentabilitate.
Prin prisma pragului de rentabilitate aprecierea riscului de exploatare cu ajutorul levierului de
exploatare (Le) sau coeficientul de elasticitate ( e1 ) presupune următorul raţionament:
Ipoteze de lucru:
Chf 1 = Chf 0 , ΔChf = 0
RMChv1 = RMChv0 = RMChv
în care RMChv = coeficientul marjei asupra cheltuielilor variabile (MChv) în Cifra de afaceri
Ca − Chv MChv Ca Chv
RMChv = = = − = 1 − RChv
Ca Ca Ca Ca
RChv – reprezintă coeficientul cheltuielilor variabile în totalul cifrei de afaceri, adică
raportul:
Chv
RChv =
Ca

60
 ΔR e
IR − 100 R
Le(2) = e = eo , în care:
ICa − 100 ΔCa
Ca 0
Re = Ca − (Chv + Chf ) = Ca − Ca × RChv − Chf = Ca (1 − RChv ) − Chf = Ca × RMChv − Chf

ΔRe Ca 0 R − Re 0 Ca 0 (Ca1 − Chv1 − Chf 1 ) − (Ca 0 − Chv 0 − Chf 0 ) Ca 0

Le = × = e1 × = × =
Re 0 ΔCa Re 0 ΔCa Ca 0 − Chv 0 − Chf 0 ΔCa
(Ca1 − Ca1 × RChv1 − Chf 1 ) − (Ca 0 − Ca 0 × RChv 0 − Chf 0 ) Ca 0
= × =
Ca 0 − Ca 0 × RChv 0 − Chf 0 ΔCa
Ca1 (1 − RChv1 ) − Chf 1 − Ca 0 (1 − RChv0 ) + Chf 0 Ca 0 (Ca1 − Ca 0 ) × (1 − RChv) Ca 0
= × = × =
Ca 0 (1 − RChv0 ) − Chf 0 ΔCa Ca 0 (1 − RChv) − Chf 0 ΔCa
ΔCa (1 − RChv) Ca 0 Ca 0 (1 − RChv) Ca 0 Ca 0
= × = = = =
Ca 0 (1 − RChv) − Chf 0 ΔCa (1 − RChv)(Ca − Chf 0 ) Ca − Chf 0 Ca 0 −
Chf 0
0 0
1 − RChv 1 − RChv RMChv
Ca 0
=
Ca 0 − Ca pr

Această relaţie dovedeşte dependenţa riscului economic de variaţia cifrei de afaceri şi de

poziţia ei faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât cifra de afaceri realizată este mai îndepărtată de
pragul de rentabilitate, cu cât indicatorul de poziţie relativ şi absolut este mai mare, cu atât
coeficientul de elasticitate este mai mic iar firma mai puţin riscantă. În apropierea pragului de
rentabilitate elasticitatea rezultatului exploatării este mai ridicată iar riscul de exploatare sporit.

Le = Le(1) = Le(2)

Evaluarea riscului de exploatare pornind de la modelul pragului de rentabilitate se poate face

şi astfel: 69
(1) calculând rata (pragului de rentabilitate) care exprimă direct riscul de exploatare (RPr)
Ca Pr
RPr = × 100
Ca realizata
Cu cât această rată este mai mare, cu atât riscul va fi mai mare şi invers.
(2) calculând indicele de securitate (Is), care evidenţiază marja de securitate de care dispune
firma:
Ca realizata − Ca Pr
Is =
Ca realizata
Marja de securitate a firmei va fi cu atât mai mare cu cât indicele este mai mare.
(3) calculând “indicatorul de poziţie” faţă de pragul de rentabilitate, exprimat atât în
mărimi absolute(α), cât şi în mărimi relative(α’), cu relaţiile:
α = Carealizata – CaPr
Ca − Ca Pr
α ' = realizata
Ca Pr

69
S. Ballada, Qutils et mecanismes de gestion financiere, Maxima, Paris, 1992, pag. 225;

61
 Poziţia absolută (α) denumită şi flexibilitate absolută evidenţiază capacitatea firmei de a-şi
adapta producţia la cerinţele pieţei. Cu cât acest indicator e mai mare, cu atât flexibilitatea firmei
este mai ridicată, iar riscul economic este mai redus.
Indicatorul de poziţie în mărime relativă, având ca bază de calcul variaţia absolută a cifrei de
afaceri faţă de pragul de rentabilitate (α’) se mai numeşte şi “coeficient de volatilitate”. El are
aceeaşi valoare informaţională ca şi indicatorul absolut şi înregistrează valori mari atunci când
riscul este minim.

Studiile arată că firmele se pot găsi în următoarele situaţii 70:

- instabilă, când cifra de afaceri realizată se situează cu până la 10% peste pragul de
rentabilitate;
- relativ stabilă, când cifra de afaceri este cu 20% mai mare decât cea corespunzătoare
pragului de rentabilitate;
- confortabilă, când cifra de afaceri depăşeşte pragul de rentabilitate cu mai mult de 20%
Se poate aprecia astfel că riscul economic depinde de următorii factori: 71
- variabilitatea cererii; riscul economic este mare în condiţiile unei cereri instabile
- variabilitatea preţului de vânzare; firmele ale căror produse sunt vândute pe pieţe
caracterizate de fluctuaţii însemnate, sunt expuse unui risc economic mai ridicat, comparativ cu
firmele ale căror produse sunt vândute pe pieţe stabile;
- variabilitatea costului întrărilor (aprovizionărilor) în sensul că firmele care se
aprovizionează la costuri incerte, sunt expuse unui risc economic ridicat.
-capacitatea de a ajusta preţurile produselor la costurile intrărilor. Astfel, cu cât
capacitatea firmei de a ajusta preţul produselor la modificarea costului de producţie este mai mare,
cu atât nivelul riscului economic este mai scăzut;
- ponderea cheltuielilor fixe în totalul cheltuielilor firmei; dacă cheltuielile fixe deţin o
pondere însemnată în valoarea cheltuielilor totale şi nu se pot diminua pe măsură ce scade cererea
pentru produsele firmei, riscul economic este mai ridicat.
Analiza riscului financiar
Acest risc priveşte structura financiară şi depinde de modul de finanţare 72 a activităţii.
Capitalul propriu (o parte a acestuia) împreună cu creditele (a căror proporţii variază), asigură
resursele necesare procurării unui activ economic: un utilaj, o linie tehnologică, etc. Prin utilizare,
exploatare, acesta degajă un rezultat economic. La rândul său acest rezultat se va împărţi între
protagonişti, acţionarii îşi însuşesc beneficiul ce conţine şi impozitul, iar cealaltă parte, sub forma
dobânzii, este folosită pentru remunerarea celor ce au acordat creditele.
Dacă afacerea este finanţată exclusiv din capitaluri proprii nu comportă nici un risc
financiar. Riscul financiar apare în momentul apelării la credite pentru a finanţa o activitate care
implică cheltuieli financiare şi influenţează rentabilitatea întreprinderii şi exprimă sensibilitatea
rezultatului curent înainte de deducerea impozitului pe profit (Ri) la o modificare prealabilă a
rezultatului exploatării (Re).
Impactul politicii financiare asupra performanţelor întreprinderii, nevoia de estimare a
riscului atras de folosirea capitalului împrumutat în derularea activităţii întreprinderii, au dat naştere
teoriei cunoscută sub denumirea de efect de levier financiar. În principiu, levierul financiar prezintă
efectul îndatorarii asupra ratei rentabilităţii capitalului propriu.
Analiza riscului financiar se poate face după o metodologie similară celei prezentate la
riscul de exploatare. Singura extraie o reprezintă faptul că se impune luarea în calcul a cheltuielilor
financiare (dobânzi) care la un nivel dat de activitate (pentru o nevoie de capital dată), sunt
considerate cheltuieli fixe.

70
Vernimment P., Finance d’entreprise, Analyse et gestion, Ed Dalloz, Paris, 1988;
71
Mihaela Onofrei, Op. Cit, cap. 3, pg. 17
72
Silvia Petrescu, Op. cit., pg. 223;

62
 Coeficientul de elasticitate ( e2 ) sau coeficientul efectului de levier financiar (Lf)
caracterizează riscul financiar şi exprimă sensibilitatea rezultatului curent (Rc) înainte de deducerea
impozitului pe profit la o modificare prealabilă a rezultatului exploatării (Re) prin luarea în calcul a
cheltuielilor financiare( ΔCh fin = Ch fin1 − Chin 0 = 0 - nivelul cheltuielilor financiare rămâne
neschimbat la variaţiile rezultatului exploatării).
ΔRc
R ΔRc Re 0 ΔRe − ΔCh fin Re 0 ΔRe R Re 0
Lf = c 0 = × = × = × e0 =
ΔRe Rc 0 ΔRe Re 0 − Ch fin 0 ΔRe Re 0 − Ch fin 0 ΔRe Re 0 − Ch fin 0
Re 0
în care: Rc = Re – Chfin (veniturile financiare se presupun a fi egale cu 0)

Coeficientul de elasticitate e3 măsoară sensibilitatea rezultatului net (Rn) la variaţia

rezultatului curent înainte de impozitare (Ri) (unde i este cota de impozit pe profit):
ΔR n
R ΔRi (1 − i ) Ri
e3 = n = × =1
ΔRi Ri (1 − i ) ΔRi
Ri
Se constată că e3 nu are nici o influenţă asupra coeficientului de elasticitate global.
Deoarece e3 = 1, coeficientul efectului de levier combinat (CELC), care reflectă mărimea
contabilă a riscului global, apare ca o „compunere" a efectului de levier al exploatării cu efectul de
levier financiar.
CELC = CELF × CELE, şi înlocuind obţinem:
Re Ca MCV
CELC = × =
Re − Ch fin Ca − Ca Pr Re − Ch fin
Coeficientul de elasticitate global, ca rezultantă a efectelor celor două structuri (operaţională
şi financiară) evidenţiază impactul celor două categorii de costuri fixe (structurale şi financiare)
asupra transformărilor cifrei de afaceri în profit curent (înainte de impozit). Luarea în calcul a
cheltuielilor financiare, care la un nivel dat de activitate (alocare de capital împrumutat) sunt
considerate fixe, conduce la determinarea unui prag de rentabilitate global, conform relaţiei:
Chf + Ch fin
Ca Pr g =
Rmcv
Poziţia relativă a agentului economic în raport cu punctul critic global αPrg se stabileşte
astfel:
Ca realizata − Ca Pr g
α Pr g =
Ca Pr g
În concluzie, cu cât coeficientul de elasticitate global va fi mai ridicat, cu atât mai mare va fi
riscul. Un raport ridicat semnifică faptul că unei diminuări date a cifrei de afaceri (fără taxe) îi
corespunde o diminuare mai importantă a rezultatului net (variaţia fiind exprimată în procente).
Noţiunea de risc este importantă nu numai pentru aprecierea performanţelor întreprinderii pe
plan economic ci şi pentru alegerea celor mai eficiente măsuri privind finanţarea creşterii sale
economice, deoarece pragul de rentabilitate realizează joncţiunea dintre strategia industrială şi cea
financiară. Dacă întreprinderea este într-o situaţie dificilă, strategia financiară ce trebuie adoptată
constă în reducerea pragului de rentabilitate făcându-se apel la capitalurile proprii pentru finanţarea
investiţiilor şi nu la angajarea de noi credite care, sporind nivelul cheltuielilor fixe cu cuantumul
dobânzilor, majorează pragul de rentabilitate. Din contră, dacă piaţa lasă să se întrevadă o relansare
a activităţii, deci o sporire substanţială a cifrei de afaceri, întreprinderea poate să recurgă la credite
noi, ca surse suplimentare pentru actul investiţional, care vor ridica nivelul punctului critic fără
consecinţe negative, întrucât volumul de activitate va înregistra o creştere mai accentuată.

63
 Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)
În afară de riscul de exploatare care poate fi limitat şi redus prin decizii financiar-contabile
corecte legate de reducerea levierului de exploatare prin variabilizarea unor cheltuieli fixe
(reducerea stocurilor, dezin-vestire) şi de riscul financiar prin asigurarea unei structuri financiare
optime, companiile în dificultate se confruntă cu riscul de faliment 73.
Riscul de faliment (insolvabilitate) exprimă posibilitatea de apariţie a incapacităţii de
onorare a tuturor obligaţiilor scadente ca urmare a încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare şi
neacoperite care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită rămâne exclusiv în
sarcina creditorilor și afectează averea proprietarilor prin diminuarea până la valori negative a
situaţiei nete, ceea ce constituie riscul de insolvabilitate asumat.
Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează reducerea de activitate,
reducerea marjelor și a ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de management
economic și financiar (erori manageriale, neglijenţă, incompetenţă, fraudă), insuficienţa capitalului,
grad ridicat de îndatorare, precum şi cauze accidentale legate de falimentul unor clienţi, reducerea
pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ ş.a.
”Fără îndoială motivul cel mai răspândit al eșecului unei firme este un anumit tip de
incompetență managerială. Desigur, sunt multiple motivele pentru care companiile înregistrează
eșec dar managementul inadecvat este principala cauză a problemelor” 74.
Riscul de faliment interesează atât investitoriil potenţiali cât şi managementul firmei ceea ce
a determinat preocupări în elaborarea unor metode de predicţie a riscului de faliment, pornind de la
o grupare de rate strâns corelate cu starea de sănătate sau cu cea de slăbiciune firmei care pot indica
intrarea acesteia în crize care premerg falimentului.

Riscul de faliment poate fi analizat sub următoarele aspecte esenţiale pentru procesul
decizional:.
• analiza statica a riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial ;
• analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor ;
• analiza funcţională a riscului de faliment ;
• analiza strategică a riscului de faliment.

Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanţului patrimonial

Riscul de faliment estimează probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi şi în
consecinţă, să fie în imposibilitatea de a-şi onora clienţii şi băncile care i-au acordat credite (firma
să fie insolvabilă).
Principalele instrumente operationale la care se recurge în analiza financiară
pentruinvestigarea riscului de faliment sunt fondul de rulment și ratele de solvabilitate.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente care
rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a căror realizare
condiţionează continuarea activităţii, orice dereglare privind achitarea obligaţiilor generând
prejudicii așa încât menţinerea solvabilităţii este o restricţie ce se impune întreprinderii în mod

73
Prelucrat după Gheorghe Holt, Riscul de faliment – punct central în diagnosticul financiar contabil, Analele
Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 3/2009, pg. 321;
74
Edward I. Altman, Edith Hotchkiss, Corporate Financial Distress and Bankruptcy: Predict and Avoid Bankruptcy,
Analyze and Invest in Distressed Debt, John Wiley & Sons, Inc., New Jersey, 2006, pg. 13;

64
curent. Asigurarea obiectivului de solvabilitate constituie așadar condiţia financiară de
supravieţuire.
Analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă şi de a evita falimentul vizează echilibrul
financiar pe baza fondului de rulment financiar, acea marjă de securitate financiară care asigură
capacitatea de plată pe termen lung si scurt, precum si ratele de solvabilitate – lichiditate.

Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Aplicarea metodei scorurilor presupune plasarea unei întreprinderi într-o anumită categorie
în funcţie de valoarea unui indicator discriminant “Z” (numit de obicei scor Z), alcătuit ca o
combinaţie liniară de ,,n″ rate ponderate cu un coeficient de importanţă a ratei ,,a ″ 75:
n
Z = ∑ ai × X i
i =1
unde:
Z = indicatorul discriminant (scor);
a = coeficientul de importanţă;
X = rata;
i =1- n - numărul ratelor.

Distribuţia diferitelor scoruri permite distingerea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate.

Sunt operaționale următoarele modele bazate pe metoda scorurilor

A. Şcoala anglo-saxonă
1. Modelul Beaver (1966)
2. Modelele dezvoltate de Altman
3. Modelul Edmister (1972)
4. Modelul Diamond (1976)
5. Modelul probabilistic al lui Deakin (1977)
6. Modelul Springate (1978)
7. Modelul Koh şi Killough (1980)
8. Modelul Ohlson (1982)
9. Studiul Zavgren (1983)
10. Modelul Fulmer (1984)
11. Modelul Koh (1992)
12. Experienţa japoneză. Modelul Shirata (1999)
13. Metodologia „credit-men“ sau „security-analysis“
B. Şcoala continentală
1. Modelul Yves Collongues (1976)
2. Modelul Conan şi Holder (1979)
3. Modelul Centralei bilanţurilor din Banca Franţei
4. Modelul Creditului Comercial Francez (CCF)
5. Modelul Contabililor Agreaţi (CA Score – 1987)
6. Funcţia Scor AFDCC 2 (1999)
C. Şcoala românească
1. Modelul Mânecuţă şi Nicolae (1996)
2. Modelul B – Băileşteanu (1998)
3. Modelul I – Ivonciu (1998)
4. Modelul I. Anghel (2002)
3. Modelul Mironiuc-Robu (2011)

75
Alexandru Căruntu, Management financiar, suport de curs, Editura Academica Brîncuşi ,Târgu Jiu, pg. 53;

65
 1) Modelul Altman a fost dezvoltat în anul 1968 de către Edward I. Altman fiind de-a
lungul anilor continuu adaptat și perfecționat (1983, 1993). 76 A treia ediție a lucrării sale
fundamentale "Corporate Financial Distress and Bankruptcy" a fost tipărită în 2006.

Funcția de bază are 5 rate și utilizează 8 variabile din situațiile financiare ale companiilor.

(1) Z = 1,2 × X 1 + 1,4 × X 2 + 3,3 × X 3 + 0,6 × X 4 + 0,999 × X 5

în care:

XI = capital de lucru (fond de rulment) / total activ

- este considerat un bun test pentru detectarea problemelor. O firmă cu capital de lucru
negativ este probabil să aibă probleme la acoperirea obligațiilor sale pe termen scurt, deoarece nu
există active circulante pentru a acoperi aceste obligații (așa cum impun regulile de echilibru
financiar). Prin contrast, o firmă cu capital de lucru pozitiv are rareori probleme cu plata
facturilor sale. 77

X2 = profit reinvestit / total activ

- acele firme care au indicatorul „rezerve(profit reinvestit aflat în reezerve)/total active”
mare au finanţat activele lor prin reţineri din profit la rezerve, utilizând un volum mic de surse
atrase.
X3 = profit înaintea plaţii impozitului şi a dobânzilor(rezultatul exploatării) / total activ
- măsoară productivitea activelor firmei, independent de gradul de îndatorare sau nivelul
de impozitare. Existenţa/continuitatea firmei depinde de puterea de câştig a acesteia,prin urmare
acest indicator apare ca fiind cel mai potrivit pentru estimările privind riscul de credit.

X4 = valoarea de piaţă a capitalului propriu/valoarea contabilă a datoriilor totale

- arată gradul de acoperire a datoriilor cu cea a capitalului propriu valorificabil prin
vinderea acţiunilor firmei la valoarea de piaţă a acestora (valoarea de piaţă a acţiunilor activelor
poate scade sub cea a datoriilor angajate la creditori).

X5 = vânzări (cifra de afaceri)/total active

- măsoară capacitatea acesteia de a vinde fiind o măsură a abilităţii managementului de a
se adapta condiţiilor de concurenţă ale pieţei.

În funcție de valorile funcţiei Z următoarele intervale de separaţie între întreprinderile

neperformante de cele performante:
Z < 1,81 - probabilitate mare de faliment (zona I, cu eroare zero în prevederea falimentului);
Z > 3 – probabilitate redusă de faliment (zona II, cu eroare zero în prevederea viabilităţii;
1,81 < Z < 2,99 zonă de incertitudine (zona gri)

Acest model a fost gândit pentru companiile cotate la bursă așa încât s-a simțit nevoia adaptării lui
și la întreprinderile din sectorul privat, înlocuind în raportul X4 numărătorul valoarea de piaţă a
capitalului propriu cu valoarea contabilă a acestuia, scorul Z devenind 78:

76
Max L. Heine, Edward I. Altman, PREDICTING FINANCIAL DISTRESS OF COMPANIES: REVISITING THE Z-
SCORE AND ZETA® MODELS, Stern School of Business, New York University , 2000;
77
http://www.investopedia.com/articles/fundamental/04/021104.asp
78
aceste dezvoltări sunt prezentate în Caouette, J.B., Altman, E.I., Narayanan, P.- Managing Credit Risk, The Next Great
Financial Challenge, John Wiley&Sons, 1998, citat de Monica Roman, Statistica financiar bancară, http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap4

66
 (2) Z = 0,717 × X 1 + 0,847 × X 2 + 3,107 × X 3 + 0,420 × X 4 + 0,999 × X 5

în care:

XI = capital de lucru (fond de rulment) / total activ

X2 = profit reinvestit / total activ
X3 = profit înaintea plaţii impozitului şi a dobânzilor(rezultatul exploatării) / total activ
X4 = valoarea contabilă a capitalului propriu/valoarea contabilă a datoriilor totale
X5 = vânzări (cifra de afaceri)/total active

Pentru această relație valorile de comparație sunt:

Z < 1.21 = Zone I – de faliment (no errors in bankruptcy classification):

Z > 2.90 = Zone II – de viabilitate (no errors in nonbankruptcy classification):
1.21 < Z < 2,99 - zonă de incertitudine

Un al treilea model a fost dezvoltat pentru corporații de pe piețele emergente, în special

firme mexicane care au emis Euro-obligațiuni denominate în dolari SUA.

(3) Z = 6,56 × X 1 + 3,26 × X 2 + 6,72 × X 3 + 1,05 × X 4

XI = capital de lucru (fond de rulment) / total activ

X2 = profit reinvestit / total activ
X3 = profit înaintea plaţii impozitului şi a dobânzilor(rezultatul exploatării) / total activ
X4 = valoarea de piaţă a capitalului propriu/valoarea contabilă a datoriilor totale

Pentru acest model valorile de comparație sunt:

Z < 1,1 – zona de faliment

1,1 < Z < 2,60 zona gri
Z > 2,60 – zona sigură, în afara falimentului

2) Modelul Conan - Holder

Acest model a fost elaborat în 1978, de Joel Conan şi Michel Holder 79 și are 5 variabile :

Z = 0,24 × X 1 + 0,22 × X 2 + 0,16 × X 3 − 0,87 × X 4 − 0,1 × X 5

în care
XI = excedent brut de exploatare / datorii totale
X2 = capitaluri permanente / activ total
X3 = activ circulant (fără stocuri) / activ total
X4 = cheltuieli financiare / cifra de afaceri
X5 = cheltuieli de personal / valoare adăugată

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel:

Z > 0,16 - situaţia companiei este foarte bună, riscul de faliment este mai mic de 10%
0,1 < Z , 0,16 - situaţia companiei este buna, riscul de faliment de la 10% la 30%
0,04 < Z < 0,1 - situaţia companiei este alerta, riscul de faliment de la 30% la 65%
79
Georgeta Vintilă – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed Didactică şi Pedagogică, Buc 2000, pag 239

67
 0,05 < Z < 0,04 - situaţia companiei este în pericol, riscul de faliment de la 65% la 90%
Z < 0,05 - eşec, riscul de faliment peste 90%

3. Modelul Centralei Bilanţurilor din Banca Franţei 80

Este unul dintre cele mai elaborate modele, are la bază 8 rate din cele 26 de rate urmărite la
firmele franceze, indicatorii luaţi în calcul oferind informaţii despre structura financiară, gestiunea
internă, eficienţa activităţii desfăşurate.
Z = −1,255 × R1 − 2,003 × R2 + 0,824 × R3 + 5,221 × R4 − 0,689 × R5 − 1,164 × R6 − 0,706 × R7 +
+ 1,508 × R8 − 85,544
în care:
R1 - Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (Cheltuieli financiare/ Excedentul brut de
exploatare)
R2 - Rata de acoperire a capitalului investit (Resurse durabile /Capitaluri investite)
R3 - Rata capacitatii de rambursare a datoriilor (Capacitatea de autofinantare/ Datorii
totale)
R4 - Rata marjei brute de exploatare (Excedentul brut de exploatare/ Cifra de afaceri)
R5 - Durata medie a creditului furnizori (zile) (Datorii comerciale /Aprovizionari x 360)
R6 - Rata de creștere a valorii adaugate VA1=VA curentă, VA0=VA precedentă
(VA1-VA0)/ VA0
R7 - Durata medie a creditului clientilor (zile) (sold mediu clienți/cifra de afaceri x 360)
R8 - Rata investițiilor fizice (Investitii corporale/ Valoarea adaugată)
Valorile funcţiei Z arată:
Z < - 0,25 – zona cu dificultăţi
- 0,25 < Z < 0,125 – zona de incertitudine
Z > 0,125 – zona favorabilă

4. Modelul B – Băileşteanu 81 (1998)

Pornind de la studiile tradiţionale (Altman, Argenti, Conan si Holder etc.) autorul consideră
că apariţia falimentuluI este determint de următorii factori :
- imposibilitatea achitării obligaţiilor curente
- lipsa de surse financiare pentru rambursarea creditelor
- încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate
- înregistrarea de pierderi
Variabilele luate în considerare sunt:
active curente
G 1 (lichiditatea generală / curentă ) =
pasive curente
profit net + amortizare
G 2 (solvabilitatea) =
rata rambusarii creditului + dobanda
cifra de afaceri
G 3 (Viteza de rotatie a creditelor clienti /durata in zile a unei rotatii) =
clienti
profit
G 4 (rentabilitatea costurilor) = x 100
cos t
Scorul (B) se calculează astfel :

80
Notă de informare nr. 65 a Băncii Franţei, oct 1985
81
Gh. Băileşteanu, Diagnostic, risc, şi eficienţă în afaceri, Editura Mirton, Timişoara, 1998;

68
 B = 0,444 × G1 + 0,909 × G2 + 0,0526 × G3 + 0,0333 × G 4 + 1,414

În funcţie de valoarea înregistrată, se consideră :

B < 0,5 - faliment iminent
0,5 < B < 1,1 - zonă limitată
1,1 < B <2,0 - zonă intermediară
B > 2,0 - zonă favorabilă
5. Modelul Anghel (2002) reprezintă o variantă a funcţiei-scor 82 aplicabilă întregii
economii româneşti, pornind de la un eşantion de 276 de întreprinderi din 12 ramuri ale economiei
naţionale. Din analizele indicatorilor financiari, efectuate pe o perioadă de 4 ani şi bazându-se pe o
discriminare multivariată (este primul model românesc care o foloseşte), au fost reţinute patru rate
financiare:
X1 = rata rentabilităţii veniturilor
X2 = rata de acoperire a datoriilor din cash-flow
X3 = rata de îndatorare
X4 = durata de achitare a obligaţiilor

Funcţia-scor are forma:

A = 5,676 + 6,3718 × X1 + 5,3932 × X2 – 5,1427 × X3 – 0,0105 × X4

Astfel,
A < 0 - probabilitate ridicată de faliment
A ∈ [0 - 2,5] - zonă de incertitudine
A > 2,05 - zonă de nonfaliment

Teste de control
1. Care sunt indicatorii reprezentativi de rezultate ? Care este conţinutul lor ?
2. Care sunt indicatorii ce exprimă rentabilitatea prin metoda ratelor ?
3. Cum calculaţi rezultatul exploatării şi ce factori îl determină ?
4. Care sunt factorii care determină profitul aferent producţiei vândute şi profitul aferent
vânzărilor de mărfuri ?
5. Ce este pragul de rentabilitate şi cum se exprimă grafic ?
6. Cum evaluaţi riscul economic şi riscul financiar ?

82
Anghel I., op.cit., pag. 145

69
 CAPITOLUL 6
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE
(DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL AFACERII)

Obiectivele cursului
- însuşirea metodologiei de analiză şi diagnosticare a activităţii pe baza situaţiilor financiare
anuale;
- formarea gândirii în termeni financiari, dezvoltarea capacităţii de înţelegere a complexităţii
mecanismului financiar;
- dezvoltarea abilităţilor în elaborarea programelor de măsuri pentru creşterea eficienţei
economice şi financiare;

Competenţe asigurate
- determinarea poziţiei financiare a întreprinderii
- sintetizarea şi comunicarea în termeni financiari informaţii atât extern (către investitori),
cât şi intern, în cadrul organizaţiei.
- realizarea de analize financiare pentru fiecare decizie de afaceri asigurând compatibilitatea
cu obiectivele de afaceri pe termen lung,
- posibilitatea stabilirii obiectivelor financiare şi de afaceri ale companiei pe termen lung şi
scurt

Situaţia financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al

existenţei, componenţei materiale şi a rezultatelor obţinute, reprezentând o premisă şi în acelaşi
timp o consecinţă a desfaşurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei, constituind
cadrul financiar al acesteia, fluxurile de numerar pe care le implică şi le degajă.
Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză ∗, 84:
bilanţul, contul de profit şi pierderi şi anexele la bilanţ, acestea din urmă oferind explicaţii necesare
unei înţelegeri mai bune a bilanţului şi contului de profit şi pierdere, aducând clarificări privind
politicile firmei în materie de investiţii, de finanţare, de fiscalitate, de evaluare a patrimoniului.
Într-o abordare generală, pentru afacerile aflate în derulare, diagnosticul financiar
cuprinde 85:
∗
În literatura economică, pentru reflectarea “întreprinderii în termeni financiari” la sfârşitul exerciţiului se utilizează
diverse accepţiuni: bilanţ contabil, documente contabile de sinteză, conturi anuale, situaţii financiare, rapoarte
financiare. Titulatura de “situaţii financiare” este utilizată de Cadrul General al IASB (Consiliul pentru Standarde
Internaţionale de Contabilitate), unde se precizează că “situaţiile financiare constituie o parte a procesului de raportare
financiară. Un set complet de situaţii financiare include de regulă, un bilanţ, un cont de profit şi pierdere, o situaţie a
modificărilor poziţiei financiare(care poate fi prezentată în diverse moduri: fie ca o situaţie a fluxurilor de trezorerie
(situaţia fluxurilor de fonduri), fie sub formă de note şi alte situaţii explicative (parte integrantă a situaţiilor financiare).
Pot fi incluse de asemenea, materiale şi informaţii suplimentare sau derivate care vin în completarea acestora
84
Cadrul General al IASB, paragraful 7
85
Petre Brezeanu (coord), Diagnostic financiar – instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg.366-
367;

70
 1. Un studiu al bilanţului, (static şi dinamic, pe orizontală şi pe verticală, fiecare punând în
evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei financiare a întreprinderii);
2. Un studiu al contului de rezultat pentru a studia performanţele degajate de întreprindere.
3. Analiza planului financiar pentru afacerile aflate atât la debut (cu rolul de a documenta,
justifica şi convinge) cât şi pentru cele în derulare (în vederea unor noi investiţii).
Notă: În general fiecare indicator analizat se va compara cu minimum trei repere:
- nivelul înregistrat în anii anteriori pentru a se constata evoluţia indicatorului în sensul
reducerii sau creşterii;
- nivelul înregistrat ca o medie în sectorul de activitate în care acţionează întreprinderea
analizată;
- nivelul înregistrat de cel mai important concurent din sectorul de activitate respectiv, care
se constituie ca „ ţintă”.

6.1. Diagnosticul financiar pe baza informaţiilor degajate de bilanţ

Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ şi
pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute de lege, grupate
după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv după natura, provenienţa şi exigibilitate. Elementele
de pasiv vizează fondurile de care a beneficiat întreprinderea (capitalurile proprii ale asociaţiilor,
provizioanele, datoriile de exploatare, financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri, cu
titlu durabil (active imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante).
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate vazută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi pasivele
bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia(tabelară sau în listă).
Pentru necesităţile de analiză financiară se are în vedere posibilitatea utilizării a
următoarelor tipuri de bilanţ:
- bilanţ financiar (patrimonial) sau lichiditate - exigibilitate, are ca finalitate
descrierea(inventarierea) patrimoniului întreprinderii şi are meritul de a pune în evidenţă riscul de
insolvabilitate al întreprinderii. Construcţia acestuia se face prin gruparea elementelor de activ după
criteriul lichidităţii iar a celor din pasiv după criteriul exigibilităţii. Abordarea financiară se bazează
pe ipoteza lichidării întreprinderii constuind subiect de interes pentru investitori şi creditori pentru
că oferă informaţii privind capacitatea acesteia de a-şi achita datoriile.
- bilanţ funcţional sau economic, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale
întreprinderii (investiţii, exploatare, trezorerie, finanţare) în scopul explicării funcţionării
economice a întreprinderii. Abordarea funcţională se bazează pe ipoteza continuităţii activităţii şi
prezintă interes pentru manageri fiind asociată unei analize interne.
În analiza bilanţului se folosesc mai multe procedee:
1. analiza bilanţului pe orizontală constă în examinarea corelaţiilor dintre grupele şi
posturile din activul bilantului, în comparaţie cu cele din pasiv, evidenţiind măsura în care activele
imobilizate şi circulante s-au format pe baza surselor financiare din pasiv (analiza echilibrului
financiar);
2. analiza bilanţului pe verticală presupune studierea separată a grupelor de activ şi pasiv a
fiecărui post care se încadrează în grupele respective pentru a determina greutatea specifică a
acestora şi a modificărilor intervenite în grupele şi posturile de bilanţ. Ea se referă la:
- analiza structurii bilanţului şi a modificărilor care au intervenit în conţinutul grupelor,
capitolelor şi posturilor;
- analiza situaţiei stocurilor la începutul şi la sfârşitul perioadei de gestiune;
- analiza creanţelor întreprinderii;
- analiza obligaţiilor întreprinderii şi a posibilităţilor de lichidare a acestora din
disponibilităţile băneşti.
3. analiza combinată constă în folosirea concomitentă a celor două procedee mai sus arătate
punând accent pe utilizarea metodei ratelor, fiind tipul de analiză cel mai raspândit în practică.

71
 6.1.1. Analiza bilanţului financiar
Bilanţul financiar se construieşte prin transformarea bilanţului contabil din forma listă 86 în
forma cont, punând faţă în faţă activul cu pasivul şi retratarea 87 elementelor de activ/pasiv pentru a
elimina distorsiunile existente între realitatea prezentată în documentele de sinteză şi cea
economico-financiară din activitatea întreprinderii 88. Din acest motiv, în activitatea practică de
analiză, raţionamentul profesional ∗ va determina adăugarea/eliminarea anumitor elemente de
corecţie aplicate diverselor poziţii din bilanţ.
Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi
exigibilităţii crescătoare a pasivului.
Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este disponibilitatea din ce în ce mai mare a
acestora de a deveni “lichide” şi de a acoperi nevoile întreprinderii, în fruntea activului aflându-se
valorile imobilizate, cele mai puţin “lichide”, iar la sfârşit disponibilităţile, cele mai “lichide”.
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că
exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele mai lent
exigibile (capitalurile proprii), iar ultimile, cele mai exigibile (datoriile pe termen scurt) 89.

Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţul financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente
Activ imobilizat net>1 an 1.Capitaluri proprii
Activ circulant net >1 an 2.Datorii cu scadenţe>1 an
3. Provizioane cu scadenţă > 1 an
Necesar temporar Resurse temporare
1.Activ circulant net<1 an 1.Datorii cu scadenţe<1 an
2.Imobilizări financiare <1 an 2.Credite bancare curente (Trezorerie pasivă)
3.Disponibilităţi(Trezorerie activă) 3.Venituri în avans
4. Cheltuieli în avans
Total activ Total pasiv

Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o simplă
lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului, acesta fiind utilizat pe
plan internaţional conform Normei 13 a IASC, precum şi în cazul conturilor consolidate.
Importanţa bilanţului financiar în analiza financiară decurge din faptul că serveşte la
determinarea marjei de securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite
întreprinderii să facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.

86
Potrivit OMFP 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în România,
formatul bilanţului este cel sub formă de listă;
87
În literatura de specialitate se recomandă a se avea în vedere încadrarea corectă a acelor elemente de activ care, deşi
fac parte din categoria activelor imobilizate (de obicei financiare) pot deveni lichide într-o perioadă mai mică de un an,
sau active circulante care devin lichide într-o perioadă mai mare de un an.
88
E. Cohen, Analyse financière, 5e édition, Economica, Paris, 2004, pg. 112;
∗
invocarea raţionamentului profesional are în vedere faptul că deseori, în practică, aplicarea mecanică a unui set de
formule(care oricum de schimbă şi se rafinează continuu), volumul insuficient de date, atitudinea managerilor faţă de
analişti, poate determina erori grave şi modifica concluziile reale ale analizei financiare, ceea ce impune formarea unui
anumit „instinct” financiar al analistului.
89
Silvia Petrescu, Op. Cit, pg.......

72
 Poziţia financiară a întreprinderii
Poziţia financiară a întreprinderii defineşte o anumită stare (fel, mod) 90 în care se găseşte
întreprinderea din punct de vedere financiar, conferind acesteia capacitatea de reacţie la schimbările
mediului în care îşi desfăşoară activitatea, determinându-i un anumit comportament în strategiile de
dezvoltare și financiare.
Într-o dimensiune strategică poziţia definește un mod de localizare a organizaţiei în ceea ce
se cheamă “ mediul înconjurător ” în teoriile managementului.
Este reflectată în principal prin bilanţ şi notele explicative.
În IAS 1 - Prezentarea situaţiilor financiare se face clar precizarea că situaţiile financiare au
ca scop general trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor şi poziţiei financiare a unei societăţi
la sfârşitul exerciţiului financiar, oferind informaţii utile unei categorii largi de utilizatori.
Poziţia financiară este descrisă de următoarele elemente: resursele economice pe care le
controlează (activele), structura de finanţare (datoriile şi capitalurile proprii), şi o serie de indicatori
economico – financiari importanţi (lichiditatea şi solvabilitatea).
Analiza poziţiei financiare se bazează pe datele din bilanţ şi se referă la:
- situaţia netă;
- analiza resurselor economice controlate de întreprindere, adică analiza activelor şi
datoriilor (analiza echilibrului financiar);
- analiza structurii financiare a activelor, datoriilor şi capitalului;
- analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii, exprimate prin ratele acestora;
- analiza gestiunii activelor şi datoriilor.

6.1.1.1 . Situaţia netă

Situaţia netă reprezintă “activul neangajat în datorii” sau ”activ net contabil” respectiv
capitalul propriu al întreprinderii, constituind subiect de interes atât pentru acţionari cât şi pentru
creditori, considerată a fi ecuaţia fundamentală a poziţiei financiare (patrimoniu net,), determinată
cu relația:

CAPITAL PROPRIU (Activ net, Situaţie netă) = ACTIV total - DATORII totale(PASIV)

O întreprindere are o poziţe financiară bună,pozitivă în cazul în care capitalul propriu este
mai mare sau cel puţin egal cu datoriile cu valoare economică. Această condiţie indică faptul că
întreprinderea, ca subiect de drept, are posibilitatea să plătească obligaţiile faţă de terţi, atât pe
parcursul desfăşurării activităţii sale cât şi la lichidarea sa.
Pentru acţionari, care îşi asumă un risc prin investirea capitalului lor în speranţa unor
beneficii viitoare, o valoare crescătoare a acestui indicator exprimă o stare de normalitate fiind
consecinţa unei gestiuni sănătoase, a unui management eficace care a avut ca rezultat creşterea
averii lor, în principal prin reinvestirea unei părţi din profitul net.
Pentru creditori, care îşi asumă un risc de insolvabilitate prin creditele acordate, de mărimea
situaţiei nete (a activului realizabil la un moment dat) depinde posibilitatea acestora de a recupera,
în caz de faliment, capitalul împrumutat.
Importanţa acestui indicator este subliniată de faptul că IAS 1 prevede la punctul 10(c)
“Setul complet de situaţii financiare” 91, obligativitatea întocmirii Situaţiei modificării capitalurilor
proprii, ca document ce reflectă valoarea reală a câştigului/pierderii generate de activităţile
întreprinderii. De altfel în managementul financiar nord american 92, 93 (Ezra Solomon) se apreciază
90
Prelucrat dupa DEX, termenul „poziţie”: Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva);
fel, mod în care este aşezat cineva sau ceva (în spaţiu); mod în care cineva reacţionează, se comportă etc. într-o
împrejurare dată, situaţie…
91
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, 2011, Partea A, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2011, pg. A386,
A404;
92
Ezra Solomon, The Theory of Financial Management, http://www.publishyourarticles.org/knowledge-hub/business-
studies/goals-of-financial-management.html

73
că două sunt scopurile principale ale managementului financiar: (a) maximizarea profitului şi (b)
maximizarea averii/bogăţiei sau a valorii nete, existând numeroase obiecţii ridicate împotriva
maximizării profitului în favoarea maximizării bogăţiei ca scop al deciziilor financiare.
În această abordare Situaţia netă reflectă “rezultatul economic”, “global” pentru că, pe lângă
tranzacţiile cu acţionarii, profitul net (determinat contabil) se ajustează cu diferite mărimi ale
câştigurilor sau pierderilor ca efecte ale politicilor contabile, diverse corecţii recunoscute conform
IAS 8, reevaluării imobilizărilor, ş.a.

Pentru întreprinderea analizată avem următoarele informații 94:

Situaţia Netă (Activ Net Contabil)

Indici de
Nr.
Indicatori 2011 2012 evoluţie
crt.
(%)
1. Capital subscris vărsat 2.541.719.939 2.541.719.939 100,00
2. Rezerve din reevaluare 473.111.704 473.047.647 99,98
3. Rezerve legale 205.235.469 222.425.021 108,37
4. Rezerve reprezentând surplusul realizat din
12.475.730 12.539.787 100,51
rezerve din reevaluare
5. Alte rezerve 43.089.803 43.089.803 100,00
6. Profitul sau pierderea reportată
7. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar 275.111.397 277.239.794 100,77
8. Alte elemente conform formular M. Finante
9. Repartizarea profitului 18.403.862 17.189.552 93,40
10. Capitaluri proprii (Situaţia Netă) 3.532.340.180 3.552.872.439 100,58

Analiza datelor arată o situație bună, cu capitaluri proprii în creștere ca urmare a unei
activități eficiente, profitabile. Creșterea este modestă (+0,58%) însă compania înregistrează profit
în creștere (0,77%), menține politica de reinvestire a unei părți din profit și sporește cuantumul
rezervelor legale cu 8,37%.

6.1.1.2. Echilibrul financiar exprimat prin indicatorii: fond de rulment (FR), necesar
de fond de rulment (NFR), trezoreria (T).
Noţiunea de echilibru semnifică conform DEX 95 o stare de armonie între elementele unui
sistem iar în domeniul financiar aceasta înseamnă armonizarea resurselor cu nevoile.
Bilantul este principalul instrument de reflectare a echilibrului financiar, de evidenţiere
materială a modului de echilibrare al capitalurilor propii şi împrumutate.
Echilibrul financiar al bilanţului contabil presupune un echilibru între cele două
componente ale sistemului: utilizări (nevoi) şi resurse. Pentru a se asigura o stare de echilibru
perfect, ar trebui ca activele şi pasivele să fie perfect corelate din punct de vedere al „maturităţii”,
respectiv:
(1) Active cu lichiditate peste un an (active imobilizate) = Pasive cu exigibilitate peste un an
(capital permanent);
(2) Active cu lichiditate sub un an (cu extraia celor de trezorerie) = Pasive cu exigibilitate
sub un an (cu extraia celor de trezorerie);

93
P. Periasamy, Finacial Management, 2nd edition, The McGraw-Hill Companies, New Delhi, 2009, disponibil la
adresa web http://books.google.ro/books?id=ZAtjZwZN5pcC&pg=SA1-PA6&lpg=SA1-
PA6&dq=Prof.+Ezra+Solomon
94
Situații financiare anuale încheiate la 31.12. 2012 (Anexa 1)
http://www.daciagroup.com/sites/default/files/situatii_financiare_individuale_intocmite_in_conformitate_cu_ordinul_m
inisterului_finantelor_publice.pdf
95
http://dexonline.ro/definitie/echilibru

74
 (3) Active de trezorerie = Pasive de trezorerie.
O astfel de gestiune ar presupune ca toate scadenţele plăţilor şi ale încasărilor să fie perfect
corelate, respectiv zilnic să se poată asigura un echilibru perfect între încasări şi plăţi.
Bineînţeles că, în practică rareori se va putea asigura această stare de echilibru. În aceste
condiţii, se recomandă să se înregistreze un sold de trezorerie pozitiv (dar nu de mari dimensiuni),
pentru a se putea face faţă eventualelor crize de lichiditate.
Analiza pe baza bilanţului financiar îşi propune, înainte de orice, evidenţierea acestei stări
de echilibru. Se poate afirma că această opţiune este specifică mai mult instituţiilor bancare şi mai
puţin managementului financiar al firmei.
Analizând pe orizontală bilanţul financiar, se consideră că “menţinerea echilibrului
financiar se realizează atunci când resursele permanente finanţează utilizările permanente iar
resursele temporare finanţează utilizările temporare” 16.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operaţii de finanţat
şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, bilanţul financiar pune în evidenţă două reguli
principale ale finanţării, respectiv:
(1) nevoile permanente de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, îndeosebi din capitaluri proprii,
(2) nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanţate din resurse temporare.
Nerespectarea regulilor de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar, care se
va manifesta fie printr-un stres (presiune, discomfort) pentru managerul financiar, care va fi obligat
să asigure finanţarea unor active ce trebuie să se afle permanent la dispoziţia firmei din pasive
temporare, fie un cost prea ridicat al procurării de capitaluri, dat fiind faptul că, în principiu,
capitalurile pe termen scurt prezintă, pe acelaşi orizont de timp, un cost mai ridicat. Riscurile la care
va fi supus managementul financiar al firmei se referă la:
- riscul ratei dobânzii: o creştere a acestora erodează, prin cheltuielile financiare mai mari,
performanţele firmei;
- riscul de refuz la refinanţare: o întreprindere fără stabilitate financiară este riscantă pentru
bancă, fiind în imposibilitatea de a contracta noi împrumuturi nesare funcţionării sale.
Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă
corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi echilibrul financiar
pe termen scurt.
I. Indicatorii absoluţi ai echilibrului financiar sunt:
(1) Fondul de rulment (FR)
(2) Necesarul de fond de rulment (NFR)
(3) Trezoreria (T)
Echilibrul financiar rezultă din confruntarea acestor indicatori cu relaţia:
FR – NFR = T

(1) Fondul de rulment (capital de lucru) (FR)

Fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată pentru
finanţarea activităţii curente de exploatare. Practic, când sursele permanente sunt mai mari decât
necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de
rulment (FR). Acest excedent de resurse permanente degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor
poate fi utilizat sau „rulat” pentru reînnoirea activelor circulante. Fondul de rulment apare astfel ca
o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii, să facă faţă, fără dificultate, riscurilor
diverse pe termen scurt 96. Această marjă de securitate financiară garantează solvabilitatea
întreprinderii permiţând acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al
exploatării, conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independenţe financiare faţă de
creanţierii săi.

16
Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Bucureşti, 1999, p. 94
96
V. Dragotă şi Colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune financiară operaţională – vol.1, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, pag. 155 şi următ.

75
 Prezintă interes pentru analişti două formulări ale noţiunii de fond de rulment: fondul de
rulment net sau permanent, pe de o parte, şi fondul de rulment propriu pe de altă parte.
Fondul de rulment permanent determinat pe baza bilanţului financiar mai este întâlnit sub
numele de fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar „FRF” şi poate fi stabilit prin
două modalităţi 97:

1. FR = Capitaluri Permanente - Nevoi permanente (Active imobilizate nete)

Active Imobilizate (nete) Capitaluri permanente:
- necorporale - capital propriu
- corporale - datorii pe termen lung
- financiare - alte elemente de pasiv care au caracter
permanent (mai mult de un an): subvenţii pentru
investiţii, provizioane 98

În această abordare fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente

degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoile de finanţare din partea de jos a
bilanţului (a activelor circulante), rămasă după finaţarea imobilizărilor.

2. FR = Activ Circulant Net 99 – Datorii mai mici de un an

Activ circulant (net) Datorii pe termen scurt
+ active circulante (nete) + datorii pe termen scurt inclusiv credite bancare
+ cheltuieli în avans curente
+ venituri înregistrate în avans
În această exprimare, fondul de rulment financiar, numit si capital de lucru, constituie un
criteriu de lichiditate şi evidenţiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile
temporare, sau partea activelor circulante nefinanţată de datoriile pe termen scurt.
Prima modalitate de exprimare este specifică practicii şi literaturii de specialitate din Franţa,
iar a doua, ţărilor anglo-saxone. Indiferent însă de modalitatea de calcul, în logica financiară nu
există decât un singur fond de rulment financiar.
În funcţie de mărimea celor două mase bilanţiere din partea de sus a bilanţului financiar, pot
fi puse în evidenţă următoarele trei situaţii:
- FRF > 0, Capitaluri permanente > Activ imobilizat net
Un fond de rulment financiar pozitiv indică faptul că, capitalurile permanente finanţează o
parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor nete. Această situaţie pune în
evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie a realizării a echilibrului financiar pe termen lung
şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
- FRF < 0, Capitaluri permanente < Activ imobilizat net
Valoarea negativă a FRF reflectă insuficienţa resurselor permanente şi alocarea unei părţi
din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare:
nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru
financiar, care trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea
respectivă. Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă în cazul
întreprinderilor cu profil industrial, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu activitate comercială,
pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente.
- FRF = 0, Capitaluri permanente = Activ imobilizat net

97
G. Vintilă, Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, pag. 23.
98
este vorba despre provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli atunci când stabilitatea lor permite să se considere că au un
caracter de rezervă şi pot fi asimilate capitalurilor proprii;
99
Provizioanele pentru deprecierea activului circulant nefiind considerate resurse permanente, în mod corespunzător
activele circulante vor fi preluate în calculul FRF la valoarea netă corespunzătoare valorii reale a acestora (fără
provizione pentru depreciere).

76
 Această situaţie mai puţin probabilă, implică o armonizare totală a structurii resurselor cu
necesităţile de alocare a acestora.
Analiza va urmări pe lângă dinamica fondului de rulment şi dinamica elementelor din
structura acestuia:
- creşteri/reduceri ale capitalului propriu
- creşteri/reduceri ale datoriilor pe termen lung
- creşteri/reduceri ale activelor imobilizate
Pornind de la a doua modalitate de calcul a fondului de rulment financiar, pe baza
elementelor din partea de jos a bilanţului, pot fi evidenţiate de asemenea trei situaţii:
- FRF > 0, Activ circulant net > Datorii pe termen scurt
Această situaţie reflectă o perspectivă favorabilă întreprinderii sub aspectul lichidităţii sale.
- FRF < 0, Activ circulant net < Datorii pe termen scurt
Situaţia în care activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt şi reflectă, cel puţin la prima vedere, o stare de dezechilibru,
o situaţie nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii. Dacă scadenţa medie a activelor circulante este
mai apropiată decât a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat şi în condiţiile
unui FRF negativ. Acesta este cazul întreprinderilor cu activitate comercială.
- FRF = 0, Activ circulant net = Datorii pe termen scurt
În această situaţie, cel mai puţin probabilă, activele circulante acoperă „strict” datoriile pe
termen scurt, fără posibilitatea degajării unui excedent de lichiditate.
Se constată că ambele modalităţi de stabilire a fondului de rulment pun în evidenţă două
aspecte diferite dar complementare ale aceluiaşi indicator.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat, în continuare, în funcţie de structura
capitalurilor permanente, analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură
prin capitalurile proprii. Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară, sau de libertate
în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii, este fondul de rulment propriu,
adică excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:
FR propriu = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE
Un fond de rulment propriu negativ nu trebuie interpretat ca fiind o situaţie nefavorabilă, cel
puţin pe termen scurt, ci doar un potenţial semnal de alarmă pentru viitor.
Rezultatul negativ al următoarei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,
reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt:
FR împrumutat = FR – FR propriu
Dacă avem în vedere structura de finanţare a fondului de rulment financiar, constatăm că
existenţa acestuia (FR pozitiv) nu exprimă întotdeauna o situaţie de echilibru financiar în condiţii de
autonomie financiară (FR propriu - poate fi negativ), întrucât fondul de rulment financiar poate fi
constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung (FR împrumutat - pozitiv), iar marja de
siguranţă pe care acesta o asigură pentru finanţarea nevoilor temporare protejează întreprinderea de
riscul insolvabilităţii numai până la scadenţa acestor datorii nu şi în perspectivă.
Practica economică consideră că pentru societăţile cu profil industrial, fondul de rulment
ar trebui să reprezinte 1/3 din mărimea cifrei de afaceri.

2. Nevoia de fond de rulment (NFR)

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele
temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit
nevoia de fond de rulment (NFR), ca indicator privind necesarul de finanţare a activului circulant.
Acest indicator arată mărimea activelor curente (mai puţin disponibilităţile) ce trebuie
finanţate din fondul de rulment, permiţând urmărirea echilibrului curent prin compararea
necesarului de finanţare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării (fără credite de
trezorerie), fiind legat de decalajul între încasări şi plăţi. Cu alte cuvinte, necesarul de fond de
rulment exprimă un decalaj între fluxuri şi se determină ca diferenţă între utilizări şi resurse,
diferenţă ce corespunde acelei părţi necesare pentru ciclul de exploatare care nu a fost finanţată de

77
resursele generate de acest ciclu şi trebuie acoperită de finanţări complementare (fond de rulment
sau credite bancare pe termen scurt)
NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare

Nevoi temporare Resurse temporare

+ active circulante +datorii curente, pe termen scurt
+active de regularizare + pasive de regularizare
- exclusiv activele de trezorerie: - exclusiv pasivele de trezorerie(credite bancare
- disponibilităţile băneşti (casă, conturi la pe termen scurt)
bănci, avansuri de trezorerie, cecuri de încasat,
alte valori)
- investiţii pe termen scurt(acţiuni,
obligaţiuni, efecte de încasat, alte investiţii pe
termen scurt)

Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă (NFR > 0), semnificaţia este că există un
surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Valoarea pozitivă
a NFR reprezintă o situaţie normală în activitatea unei întreprinderi dacă provine din expansiunea
activităţii, consecinţă unei politici active de investiţii (ce determină prin creşterea volumului de
activitate valori mari ale stocurilor şi creanţelor, dar cu o rotaţie rapidă). În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor, pe
de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă parte, respectiv încetinirea încasărilor
şi urgentarea plăţilor.
Valoarea sa negativă (NFR < 0) evidenţiază surplusul resurselor temporare în raport cu
nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi temporare mai mici decât sursele
temporare posibile de mobilizat.
Asemenea situaţie poate fi apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotaţiei
activelor circulante şi al angajării, concomitent, de datorii în condiţii avantajoase pentru
întreprindere (cu scadenţe mai mari), adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
Acesta este un caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate comercială, datorită
creditelor - furnizor mult mai mari decât creditele - client.
În caz contrar, nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o situaţie nefavorabilă,
datorată unor întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau în activitatea de
producţie ori a unor situaţii de nerespectare a termenelor de stingere a datoriilor pe termen scurt.

3. Trezoreria netă (TN)

În cadrul analizei patrimoniale, diferenţa dintre fondul de rulment financiar şi nevoia de
fond de rulment reprezintă trezoreria netă (TN).

1. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment

1. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie

Active de trezorerie: disponibilităţi (casă, conturi bancare), valori mobiliare de plasament

(clasa 5)
Pasive de trezorerie: credite pe termen scurt (linii de finanţare deschise), soldurile
creditoare al conturilor la bănci
TN > 0; Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
întreprinderii, expresie a existenţei unui excedent de disponibilităţi rezultat din evoluţia
operaţiunilor de încasări şi plăţi derulate în întreprindere în cursul exerciţiului financiar, fără ca
maximizarea acesteia să constituie obiectiv al managementului financiar.

78
 Dacă trezoreria netă este pozitivă, atunci excedentul de finanţare, expresia cea mai
concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma disponibilităţilor băneşti
în conturi bancare şi în casă. Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
succesive evidenţiază o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
TN < 0 ; Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, un deficit monetar
acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe şi astfel se limitează autonomia financiară a
întreprinderii pe termen scurt. Această dependenţă financiară nu trebuie să fie interpretată implicit
ca o stare de insolvabilitate.
Echivalenţa între fondul de rulment financiar şi nevoia de fond de rulment corespunde unei
situaţii în care echilibrul trezorerie este perfect asigurat, fără excedent sau fără deficit. Aceasta
înseamnă că fondul de rulment financiar permite finanţarea integrală a nevoii de fond de rulment, şi,
atunci, întreprinderea poate evita dependenţa sa faţă de resursele de trezorerie.
Evoluţia trezoreriei nete cere prudenţă în interpretare deoarece nivelul său înregistrat la un
moment dat (pozitiv sau negativ), nu are relevanţă deoarece nivelul său fluctuează semnificativ la
intervale foarte scurte de timp ceea ce face ca interesul analiştilor să se orienteze către analiza în
dinamică într-o succesiune de perioade de timp.
Din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul, se desprinde un indicator cu o
deosebită putere de sinteză denumit cash-flow. Creşterea trezoreriei nete, pe perioada exerciţiului
contabil analizat, reprezintă cash-flow-ul perioadei (CF), determinat conform relaţiei:
CF = TN1 – TN0 , unde
TN1 (TN0) - trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului contabil
Dacă cash-flow-ul perioadei este pozitiv, această situaţie reflectă o creştere a capacităţii
reale de finanţare a investiţiilor, în consecinţă o îmbogăţire a activului net real, o confirmare a
majorării valorii proprietăţii. O valoare negativă a cash-flow-ului sugerează o situaţie inversă.

Pentru exemplificare se utilizează datele financiare prezentate în Anexa 1:

Determinarea fondului de rulment
Indici
de
Elemente de calcul 2011 2012
evoluţie
(%)
I. FR = Capitaluri Permanente - Active imobilizate
(nete)
1. Capital propriu 3.534.107.612 3.554.639.871 100,58
2. Datorii pe termen lung 157.424.800 156.885.723 99,66
3. Subvenţii pentru investiţii 51.339.235 35.041.150 68,25
4. Provizioane (pe termen lung) 105.504.419 114.066.073 108,11
Capitaluri permanente 3.848.376.066 3.860.632.817 100,32
5. Active imobilizate nete 3.222.180.936 3.807.911.767 118,18
Active imobilizate nete 3.222.180.936 3.807.911.767 118.18
Fond de rulment I 626.195.130 52.721.050 8,42
II. FR = Activ Circulant Net – Datorii mai mici de un
an
1. Active circulante 2.866.492.095 2.777.315.777 96,89
2. Cheltuieli efectuate în avans 5.586.098 8.463.159 151,50
Activ circulant net (total) 2.872.078.193 2.785.778.936 96,99
3. Datorii pe termen scurt 2.243.245.528 2.731.476.059 121,76
4. Venituri încasate în avans 2.637.535 1.581.827 59,97
Datorii pe termen scurt (total) 2.245.883.063 2.733.057.886 121,69
Fond de rulment II 626.195.130 52.721.050 8,42

79
 Fondul de rulment, deși în scădere drastică, rămâne pozitiv, asigurând derularea activităților
curente fără stres financiar. Scăderea se datorează creșterii valorii activelor imobilizate cu 18,18 %
în condițiile în care capitalul permanent a rămas la nivelul anului 2011, ceea ce a făcut ca
activitatera curentă să se sprijine pe împrumuturi pe termen scurt (3,82% din datorii pe termen
scurt) şi pe o creştere cu 25,22% a datoriilor faţă de furnizori (74,02% din datorii), fără a depăşi
termenele de plată.

Determinarea Necesarului de fond de rulment

Indici
de
Elemente de calcul 2011 2012
evoluţie
(%)
NFR = Nevoi temporare – Resurse temporare
(+) Active circulante 2.866.492.095 2.777.315.777 96,89
(-) Disponibilităţi 1.532.591.860 1.346.823.186 87,88
(-) Investiţii pe termen scurt - - -
(+) Active de regularizare (cheltuieli în avans) 5.586.098 8.463.159 151,50
Nevoi temporare 1.339.486.333 1.438.955.750 107,42
(+) Datorii pe termen scurt 2.243.245.528 2.731.476.059 121,76
(+) Pasive de regularizare (Venituri în avans) 2.637.535 1.581.827 59,97
(-) Credite de trezorerie
Resurse temporare 2.245.883.063 2.733.057.886 121,69
Necesar de fond de rulment (NFR) (906.396.730) (1.294.102.136) (142,77)

Determinarea trezoreriei nete

Indici
de
Elemente de calcul 2011 2012 evoluţie
(%)
I. TN = Fond de rulment – Nevoia de fond de 1.532.591.860 1.346.823.186 87,87
rulment

II. TN = Active de trezorerie – Pasive de trezorerie

(+) Disponibil în casă şi conturi bancare 1.532.591.860 1.346.823.186 87,87
(+) Investiţii pe termen scurt - -
Active de trezorerie 1.532.591.860 1.346.823.186 87,87
Pasive de trezorerie - -
Trezoreria netă II 1.532.591.860 1.346.823.186 87,87

Necesarul de fond de rulment cu valori negative indică existența unor resurse temporare
peste nevoi ca urmare, așa cum arată situațiile financiare, atât a obținerii unui împrumut pe termen
scurt (prin cesionarea către bancă a unor creanțe fiscale) cât și a îmbunătățirii creditului furnizori (a
crescut durata de plată de la 53 zile în 2011 la 65 zile în 2012). Consecința acestor evoluții este
trezoreria pozitivă care indică o lichiditate bună, o bună capacitate de plată și, în fapt, arată
existența echilibrului financiar.

80
 II. Echilibrul financiar poate fi analizat şi prin ratele de finanţare astfel:
- rata finanţării stabile (RChs), care arată măsura în care resursele financiare grupate în
capitaluri permanente acoperă utilizările grupate în active permanente şi reflectă în valori relative
echilibrul financiar pe termen lung. Rata arată, deasemeni, gradul în care activele stabile sunt
finanţate din pasive stabile:
Capital permanent
RChs = × 100
Active imobilizate nete

Dacă RChs > 100 %, imobilizările sunt acoperite integral din capitalul permanent, firma are
un surplus de surse permanente deci un fond de rulment pozitiv ce poate fi utilizat în finanţarea
activităţii curente a activelor circulante.
Dacă RChs < 100 %, atunci resursele permanente sunt insuficiente în finanţarea necesarului
permanent echivalând cu un fond de rulment negativ.
În raport cu componentele capitalului permanent analiştii operează cu două rate
parţiale: rata autofinanţării imobilizărilor şi rata finanţării străine a acestora, utilizând în relaţia de
calcul fie capitalul propriu fie capitalul împrumutat pe termen lung100.
Nevoia unei astfel de abordări este pusă seama faptului că împrumuturile determină creşteri
ale cheltuielilor financiare, limitează autonomia decizională şi obligă întreprinderea la o activitate
suficient de rentabilă astfel încât să poată suporta aceste cheltuieli.
- rata finanţării globale (Rfg), adică a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment
net, arată măsura în care excedentul neutilizat de resurse permanente acoperă nevoile ciclice
neacoperite.
Rata măsoară proporţia în care necesarul de fond de rulment (NFR) este acoperit pe seama
fondului de rulment net (FR):
Fond de rulment net
Rfg = × 100
Nesar de fond de rulment

Dacă Rfg > 100 %, NFR este finanţat integral prin FRN şi se crează trezoreria netă
pozitivă. În sens invers, dacă Rfg < 100 %, NFR este finaţat parţial pe seama creditelor bancare pe
termen scurt iar trezoreria este negativă.
Grupele, subgrupele şi indicatorii de folosit pentru analiza diagnostic economic şi financiar
pot fi modificate sau completate, reduse sau extinse, în raport cu particularităţile firmei. Pentru toate
cazurile, măsurarea influenţei factorilor se face prin utilizarea metodei substituirii valorii factorilor.

Indici
Ratele de finanţare de
Relaţia de calcul 2011 2012
(denumire) evoluţie
(%)
1. Rata finanţării stabile (Rfs) Capital permanent 117,84 100,46 85,25
× 100
Active imobilizate nete
- rata autofinanţării Capital propriu 109,68 93,34 85,10
imobilizărilor ×100
Active imobilizate nete
- rata finanţării străine a Capital împrumutat - 2,74 0
acestora ×100
Active imobilizate nete
2. Rata finanţării globale (Rfg) Fond de rulment net (69,08) (4,07) (5,89)
× 100
Nesar de fond de rulment

100
Marilena Mironiuc, Op. Cit., pg. 274;

81
 Nivelul ratelor de finanțare arată o situație bună, confirmă echilibrul financiar atât pe termen
lung cât și scurt ca și consecință unui fond de rulment și a unei trezorerii pozitive.

6.1.2. Analiza bilanţului funcţional

Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Bilanţul funcţional

Activ = Utilizari Pasiv = resurse

IV.Funcţia de finanţare
I. Funcţia de investiţii (active aciclice) Resurse stabile (aciclice)
Utilizări (active) stabile (brute) 1.Capitaluri proprii
1.Activ imobilizat de exploatare 2.Datorii financiare stabile (durata >1 an)
2. Activ imobilizat în afara exploatării 3. Amortismente, provizioane

II. Funcţia de exploatare (active ciclice) Resurse ciclice (de exploatare)

1.Activ circulant de exploatare
2. Activ circulant în afara exploatării
3. Cheltuieli în avans pentru/în afara exploatării
1.Datorii de exploatare (datorii<1 an, furnizori,
angajaţi, stat...)
2.Datorii în afara exploatării (furnizori de
imobilizări, dividende de plată...)
3. Venituri în avans pentru/în afara exploatării

III. Funcţia de trezorerie Resurse de trezorerie

Active de trezorerie (disponibilităţi) Credite bancare pe termen scurt
Total active Total pasiv

Bilanţul economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două categorii de

utilizări în activ (de exploatare şi în afara exploatării), iar în pasiv a două categorii de resurse(de
exploatare şi în afara exploatării).
Importanţa bilanţului funcţional în analiza constă în faptul că permite aprecierea stabilităţii
structurii financiare a întreprinderii prin intermediul trezoreriei nete şi exprimă independenţa dintre
structura financiară şi natura activităţii sale.

6.1.4. Analiza structurii patrimonial-financiare a întreprinderii

Analiza structurii financiare a patrimoniului întreprinderii urmăreşte reflectarea raporturilor
dintre elementele patrimoniale şi mutaţiile care au loc în cadrul resurselor şi a utilizărilor
permanente şi curente. Metoda utilizată în analiză este metoda „ratios” – a ratelor.
Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi) de
activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum şi ca raport între diferite componente de activ sau de
pasiv. Deşi simplă din punct de vedere tehnic, această metodă furnizează informaţii edificatoare
privind situaţia financiară a firmei, mai ales în cazul analizelor comparative în timp şi spaţiu.
6.1.4.1. Analiza ratelor de structură ale activului
a) Rata activelor imobilizate (RAi), calculată ca raport procentual între activele imobilizate
şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprindea în
mod permanent şi reflectă gradul de investire a capitalului în întreprindere şi gradul de imobilizare
a activului
Active imobilizate
R Ai = × 100
Activ total

82
 Acest indicator măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor componente la
acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi practica economică a
unor rate complementare:
a1) rata imobilizărilor corporale (Ric) calculată cu relaţia:
Imobilizămi corporale
Ric = × 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare
pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică în
acele activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de
opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi
desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este
foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că, pentru
firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a rezista în cazul
unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei. La firmele cu o
pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a activelor sale
imobilizate în disponibilităţi, conferindu-i un grad redus de flexibilitate.
a2) Rata imobilizărilor financiare (Rif) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte unităţi, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere şi se
calculează astfel:
Im obilizari financiare
Rif = × 100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică valorile
mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
b) Rata activelor circulante (RAc) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
bilanţului şi se calculează cu relaţia:
Active circulante
R Ac = × 100
Activ total
Între RAi şi RAc se formează relaţia: R Ai + R Ac = 1 .
Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante astfel:
b1) Rata stocurilor (Rsk)
Rata stocurilor (Rsk) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în total active
circulante:
Stocuri
Rs = × 100
Activ total
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai ridicate
la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera serviciilor.
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea la
nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural:
ICA > ISk, unde, ICA – indicele cifrei de afaceri; ISk – Indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor.
Nivelul ridicat al stocurilor se apreciază negativ atunci când este consecinţa unei politici de
aprovizionare exagerată (materii prime, materiale), a unei ineficienţe în producţie (produse în curs
de fabricaţie) sau, pentru produsele finite, deficienţe în vânzare (calitate necorespunzătoare,
probleme de livrare, etc).
Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se
apreciază negativ datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative
asupra solvabilităţii/lichidităţii firmei.
b2) Rata creanţelor comerciale (RC)
Gradul de lichiditate al creanţelor comerciale este mai mare decât cel al stocurilor.

83
 Creante comerciale
Rc = × 100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din
aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale.
O pondere ridicată a acestora poate semnala fie deficienţe în încasare(clienţi problemă) fie
acordarea unor credite-clienţi cu termene de încasare mari într-o politică agresivă de expansiune pe
piaţă.
b3) Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor
Rata disponibilităţilor (RD,P) arată ponderea celor mai lichide active în totalul activelor
circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor curente.
Disponibil + Valori mobiliare de plasament
RD , P = × 100
Activ total
şi în analitic, rata disponibilităţilor şi rata plasamentelor.
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei, informaţiile
sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz. Însăşi mărimea
(nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoarea ridicată a disponibilităţilor
poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi semnul unor
resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii de
mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte
concentrate în timp.
În general se consideră normal un nivel de 3-5% al ponderii activelor de trezorerie, orice
depăşire fiind consecinţa neidentificării unor posibilităţi viabile de investire. 101

Indici
Ratele de structură de
Relaţia de calcul 2011 2012
evoluţie
(%)
1. Rata activelor imobilizate (RAi) Active imobilizate 52,92 57,82 109,26
× 100
Activ total
- rata imobilizărilor corporale (Ric) Imobilizări corporale 51,78 55,29 106,78
× 100
Activ total
- rata imobilizărilor financiare (Rif) Im obilizari financiare 1,09 2,49 228,44
× 100
Activ total
2. Rata activelor circulante (RAc) Active circulante 47,07 42,17 89,58
× 100
Activ total
- rata stocurilor (Rsk) Stocuri 6,92 5,23 75,58
× 100
Activ total
- rata creanţelor comerciale (RC) Creante comerciale 11,62 13,52 116,35
× 100
Activ total
- rata disponibilităţilor băneşti şi a Disp + Val mob plasament 26,26 22,95 87,39
× 100
plasamentelor(RD,P) Activ total

În ambele momente cuprinse în diagnostic, activele imobilizate deţin peste 50% din totalul
activelor. Cum în cadrul acestora cele corporale ating o proporţie de peste 95%, rezultă că pentru
compania analizată este vorba de un potenţial tehnic remarcabil, aflat în dezvoltare. Activele

101
V. Dragotă şi colectiv, Management finnaciar, vol. I, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pg. 144;

84
circulante reprezintă 47,07%, respectiv 42,17% în totalul activelor, înregistrându-se o scădere faţă
de 2011 ca rezultat al reducerii creanţelor şi disponibilităţilor.

6.1.4.2. Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea structurii financiare, a politicii financiare
a firmei, prin punerea în evidenţă a compoziţiei pasivului, relevând aspecte privind stabilitatea şi
autonomia(independenţa) financiară a acesteia.
Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale pe
termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung influenţând gestiunea financiară a
întreprinderii prin costurile pe care le determină (costul capitalului) afectându-i rentabilitatea şi
determinându-i politica de investiţii.
Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor întreprinderii.
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii
financiare a întreprinderii. Decizia de structură financiară depinde de obiectivele întreprinderii, de
nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi măsură cu factorii interni,
decizia de structură financiară depinde şi de factori externi întreprinderii, mai ales de conjunctura
economică, adică situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia.
a) Rata stabilităţii financiare (Rsf) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care firma
dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent
Rsf = × 100
Pasiv total
Valorile considerate normale sunt între 50% – 66% plasând întreprinderea într-o situaţie
favorabilă şi evidenţiază caracterul permanent al finanţării ceea ce conferă o anumită siguranţă în
întreprinderii în desfăşurarea activităţilor sale.
Rata autonomiei financiare globale (Rafg)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă angajamentelor
financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de lichiditate – solvabilitate şi
gradul de îndatorare.
Capital propriu
Rafg = × 100 (rata solvabilităţii patrimoniale)
Pasiv total
Ponderea capitalului propriu, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz la
altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete ale
fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare şi din această cauză stabilirea unor rate de referinţă
este greu de stabilit.
În literatura franceză, unii autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiare,
R afg ≥ 1 3 102 (0,33 sau 33%).
Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei
este o premisă a autonomiei financiare a acesteia. Cu cât indicatorul ia valori mai mici decât
mărimea amintită cu atât întreprinderea se expune riscului de insolvabilitate ca urmare a
dependenţei prea mari de creditori.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are:
b1) Rata autonomiei financiare la termen permite aprecierea mai precisă prin implicarea
structurii capitalului permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
Capitalul propriu
(1) R Aft = × 100
Capitalul permanent
Specialiştii apreciază că pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să
reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R Aft (1) ≥ 50% (0,5). Sub această limită firma

102
G. Chareaux, Gestion Financière, Ed. Litec, Paris, 1991

85
se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul de insolvabilitate şi este afectată
autonomia ei financiară.
Capital propriu
(2) R Aft = × 100
Datorii pe termen mediu şi lung
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată
atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligaţiilor la termen.
Prin urmare: R Aft (2 ) ≥ 100 (1).
În acest caz datoriile mai mari de un an sunt acoperite integral din capitalurile proprii ca
urmare a unei activităţi rentabile.
b) Rata de îndatorare globală (Rig) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei şi
exprimă gradul de dependenţă a întreprinderii de resurse financiare provenite de la terţi:
Datorii totale
(1) Rig = × 100; Rig < 50% (66% după unii autori)
Pasiv total
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 0,5 (0,66), cu atât creşte autonomia
financiară a firmei, riscul de insolvabilitate este mic iar întreprinderea dispune încă de capacitate de
îndatorare.
Des întâlnit în practica financiară este luarea în considerare, în calculul aceluiaşi indicator,
la numitor, a capitalului propriu, exprimând îndatorarea totală (pe termen scurt, mediu şi lung) a
întreprinderii în raport cu capitalul propriu (levier financiar) 103, 104.
Datorii totale
(2) Rig = × 100; Rig < 200%
Capital propriu
Conform normelor bancare datoriile totale ale întreprinderii nu trebuie să depăşească de
două ori capitalul său propriu. Îndatorarea peste această limită duce la apariţia riscului de
insolvabilitate, punînd în evidenţă o structură financiară inadecvată, care poate duce la încetarea de
plăţi sau la pierderea controlului de către acţionari.
Este perceput ca un indicator de risc financiar ca urmare a faptului că remunerarea
creditorilor este prioritară şi fixă în timp ce rezultatul net şi lichiditatea întreprinderii fluctuează.
O semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală are rata de îndatorare la
termen (Rit) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung fie la
capitalul permanent:
Datorii pe termen mediu şi lung
(1) 105 Rit = × 100 , Rît ≤ 50%(0,5)
Capital permanent
fie la capitalul propriu
Datorii pe termen mediu şi lung
(2): Rit = × 100 , Rît = max 1(100%)
Capitalul propriu
Rata de îndatorare, indiferent de forma sa de calcul, caracterizează dependenţa
(independenţa) financiară a firmei şi gradul de risc al politicii sale financiare.
În privinţa unor structuri structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii
esenţiale, pornind de la faptul că sursele de finanţare trebuie adaptate naturii activelor pe care le
finanţează: 106

103
Silvia Petrescu, Analiza economo-financiară II, suport de curs, FEAA, Iaşi, 2006, pg. 96;
104 Levierul financiar exprima indatorarea totala (pe termen scurt, mediu si lung) a intreprinderii in raport cu capitalul
propriu. Rezultatul trebuie sa fie subunitar, o valoare supraunitara insemnand un grad de indatorare ridicat. O valoare ce
depaseste 2,33 exprima un grad foarte ridicat de indatorare, societatea putandu-se afla chiar in stadiul de faliment
iminent daca rezultatul depaseste de cateva ori pragul de 2,33. Masoara capacitatea firmei de a investi capitalul
imprumutat la o rata superioara ratei dobanzii.
(http://www.macrostandard.ro/indicatori_analiza_financiara.html)
105
Manuel, analyse financière et économique des projets de développement, Communautés européennes, 1997,
Luxembourg, pg. 327,
http://ec.europa.eu/europeaid/multimedia/publications/documents/tools/europeaid_adm_manual_ecofin_fr.pdf

86
 - activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt
(de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea
datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi
rambursată progresiv prin autofinanţare până întreprinderea ajunge la autonomie financiară
(finanţarea din capitaluri proprii)
Criteriul rentabilităţii în alegerea structurii financiare
Atât capitalul propriu cât şi capitalul împrumutat comportă costuri. Capitalul propriu costă
dividende, capitalul împrumutat costă dobânzi. Diferenţa fundamentală dintre costul capitalului
propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate
decât în cazul în care întreprinderea obţine profit în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat,
oricare ar fi rezultatele financiare ale întreprinderii.
O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari ceea ce-i
afectează profitabilitatea şi-i micşorează posibilităţile de autofinanţare.
Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-şi acoperi
nevoile de finanţare care la rândul lor vor contribui la creşterea cheltuielilor financiare.
Dacă întreprinderea e rentabilă, adică dacă rata rentabilităţii e mai mare decât rata dobânzii,
se poate şi e de dorit, apelarea la credite în opoziţie cu alternativa de a aştepta să se formeze treptat
fonduri proprii pentru finanţarea unui proiect.
Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul
capitalului împrumutat.
Există 2 situaţii:
a) dacă rentabilitatea economică > rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare
pozitiv (favorabil);
b) dacă rentabilitatea economică < rata dobânzii rezultă un efect de îndatorare
negativ (nefavorabil).
Dacă presupunem ca rentabilitatea economică e de 16% pe an iar rata dobanzii e de 12% pe
an, întreprinderea e interesată să se finanţeze prin credit deoarece realizează un profit de 4% asupra
capitalului împrumutat.
Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două variabile
principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. Utilizarea unei ponderi mari a capitalului
împrumutat creşte gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de rentabilitate mai mare duce
la creşterea profiturilor viitoare. Şi invers renunţarea la împrumuturi face ca firma să aibă un grad
de risc minim, însă în acest caz se vor pierde profituri importante, datorită limitării volumului
afacerii şi astfel nu se vor realiza obiectivele principale ale gestiunii financiare - maximizarea
valorii firmei.

106
Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 94-95;

87
 Indici
Ratele de structură Relația de calcul 2011 2012 de
evoluție
(%)

1. Rata stabilităţii financiare Capitalul permanent 62,30 58,01 93,11

× 100
(Rsf) (50% – 66%) Pasiv total
2. Rata autonomiei Capital propriu
× 100 57,99 53,90 92,94
financiare globale Pasiv total
(Rafg)( R afg ≥ 1 3 )
- rata autonomiei financiare
la termen (RAft) Capitalul propriu 93,07 92,92 99,84
(1) ×100
- ( R Aft (1) ≥ 50% ) Capitalul permanent
(2)
Capital propriu 157,54 130,13 82,60
- ( R Aft (2 ) ≥ 100 %) ×100
Datorii pe termen mediu şi lung

3.Rata de îndatorare globală Datorii totale

(1) × 100;
(Rig) Pasiv total 39,39 43,80 111,20
- Rig (1) < 50%
Datorii totale
(2) × 100;
- Rig (2) < 200% Capital propriu 67,92 81,25 119,62
- rata de îndatorare la termen (1)
(Rit) Datorii pe termen mediu şi lung 4,14 4,10 99,03
× 100
- Rît (1) ≤ 50% Capital permanent

(2)
- Rît (2) = max100% Datorii pe termen mediu şi lung 4,45 4,41 99,10
×100
Capitalul propriu

Structura pasivului relevă o stare favorabilă, atât stabilitatea cât și autonomia financiară
înregistrând valori care plasează întreprinderea în zonă de siguranță financiară și grad ridicat de
autonomie și independență financiară.

Sistemul de factori care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei

1. Factorii legaţi de natura activităţii (intensitatea capitalizării, durata de viaţă a
imobilizărilor, viteza de depreciere a acestora) se reflectă în structura activelor, în primul rând în
ponderea imobilizărilor corporale. Acestea au o pondere ridicată în ramurile industriei grele, în cele
care solicită o infrastructură importantă şi echipamente costisitoare (în industria turismului). Durata
procesului de producţie, dependentă de asemenea de natura activităţii, acţionează asupra mărimii,
respectiv a ponderii stocurilor în totalul activelor (activităţile cu ciclu de exploatare lung
înregistrează, de regulă, o pondere ridicată a stocurilor, mai ales a celor de producţie neterminată).
2. Natura relaţiilor cu partenerii externi. Practicile acestora în materie de livrări, condiţiile
de plată pe care le aplică de obicei influenţează asupra ponderii stocurilor şi creditului furnizori.
Astfel, o firmă care beneficiază de un raport favorabil de forţe în raport cu furnizorii săi ar putea
obţine o reducere relativă a stocurilor (printr-o aprovizionare JIT), prin fracţionarea livrărilor şi
corelarea cu fluctuaţia nevoilor. De asemeni, în funcţie de relaţiile firmei cu partenerii situaţi în
88
“amonte”, firma poate beneficia de termene de plată favorabile, discounturi, sau dimpotrivă poate fi
obligată să accepte condiţiile impuse de aceştia. Relaţiile cu clienţii şi alţi parteneri situaţi “în aval”
influenţează într-o manieră asemănătoare asupra ponderii creanţelor.
3. Mărimea firmei, ca factor de influenţă, se reflectă atât în structura financiară cât şi în
structura activelor. Astfel, rata de îndatorare creşte o dată cu creşterea dimensiunii firmei în sectorul
industrial, construcţii de locuinţe, agricultură, chiar şi turism, această relaţie fiind puţin pregnantă în
comerţul cu amănuntul, cu ridicata, în alimentaţia publică.
Din analize statistice rezultă că întreprinderile mici sunt mai prudente, au mai multe fonduri
proprii şi mai puţine surse externe de finanţare, iar în cadrul surselor externe au mai multe surse pe
termen scurt, comparativ cu marile companii. Mărimea firmei influenţează şi asupra structurii
activelor, atât imobilizate, cât şi activelor circulante, care cresc odată cu dimensiunea firmei.
4. Opţiunile tactice şi strategice ale firmei respective, au o mare influenţă asupra structurii
financiare a firmei, analiza financiară evidenţiind aspectele privind nevoile de finanţare, capacitatea
de finanţare, situaţia trezoreriei etc.
5. Factorii conjuncturali (economici, sociali, juridici, legislativi), a căror acţiune este
orientată preponderent asupra activelor circulante. Astfel, o reducere temporară a activităţii,
generată de factori conjuncturali sau sezonieri se va reflecta într-o creştere a stocurilor. Evoluţia
favorabilă a costurilor de aprovizionare pe piaţă poate să conducă la un suprastocaj tranzitoriu, după
cum o diminuare a ratei dobânzilor pe piaţa creditelor poate conduce la creşterea ponderii datoriilor
în totalul pasivului cu modificări corespunzătoare în activ etc.
6.1.5. Solvabilitatea şi lichiditatea
În general ,“solvabilitatea reprezintă capacitatea unei persoane fizice sau juridice de a stinge
la scadenţă obligaţiile faţă de creditorii săi” 107, referindu-se în mod deosebit la obligaţiile pe termen
mediu şi lung.
Analiza solvabilităţii întreprinderii 108 urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita obligaţiile
totale din resurse totale. Pa baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii de plată pe
termen lung (insolvabilitatea sau risc de faliment).
Aşa cum se arată în literatura de specialitate falimentul este consecinţa unui grad ridicat de
îndatorare şi a unui grad de solvabilitate relativ redus depinzând de o serie de factori specifici
întreprinderii, sectorului de activitate în care aceasta funcţionează, mediului economic, ce pot aduce
întreprinderea în stare de dificultate din punct de vedere economic, financiar, juridic si social-
politic, obligând-o să intre în procedură de reorganizare judiciară.
Din acest punct de vedere în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai multe rate din
structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea întreprinderii 109 (pct.
6.1.4.2)
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor(Crd) care arată măsura în care sursele potenţiale de
autofinanţare degajate din activitatea întreprinderii pot acoperi datoriile totale.
Capacitatea de autofinantare
Crd =
Datorii totale
Nivelul optim se consideră a fi de 1,00 însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întrepriderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele potenţiale
de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a întreprinderii pot să acopere datoriile totale
ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
107
Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pg. 115;
108
Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj Napoca, 2002, pag: 52.
109
Silvia Petrescu, Op. Cit., pg. 239;

89
 Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea netă
poate acoperi datoriile totale ale întreprinderii. Practic, arată un raport între sursele proprii şi cele
împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare 110( Rchf ) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulăriile brute ale activităţii de exploatare.
Cheltuielifinanciare
Rchf =
Excedentbrut din exploatare(rezultatul din exploatare, cifra de afaceri,productiaexercitiului)
Nivelul maxim acceptabil în raport cu EBE este de 0,6, depăşirea acestuia fiind un semnal
că întreprinderea nu poate suporta costul îndatorării şi riscă pe termen lung să devină insolvabilă.
În raport cu Cifra de afaceri, pentru ca întreprinderea să nu se expună riscului de
insolvabilitate, literatura de specialitate recomandă o valoare de maxim 0,03 (3% din cifra de
afaceri).
Se consideră, de asemeni, că întreprinderea este solvabilă în măsura în care activul real este
suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor. Sunt operaţionale în acest caz următoarele
relaţii:
Rata solvabilităţii generale
Rata solvabilităţii generală (Rsg) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii pot
acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic arată măsura în care datoriile pot fi acoperite pe seama
activelor.
Total activ
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat
de datorii – capital propriu) în total activ.
Activ net contabil
Rsg =
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50% , însă se acceptă un nivel
minim de 35%.
În acest caz, capitalul propriu (activul contabil net) constituie o garanţie a solvabilităţii
întreprinderii, un nivel ridicat al acestuia permitând întreprinderii să aibă acces la împrumuturi.
Rata solvabilităţii financiare
Rata de solvabilitate financiară (Rsf) arată măsura în care activele totale ale întreprinderii
pot acoperi datoriile financiare totale.
Total activ
Rsf =
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, întreprinderea trebuie să
inregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00

Pentru ca întreprinderea să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-şi poată
achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită, adică să posede
suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Lichiditatea măsoară aptitudinea întreprinderii de a faţă obligaţiilor pe termen scurt şi
reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în disponibilităţi (bani) fiind strâns
legată de modul în care conducerea gestionează capitalul de lucru..
Lichiditatea se referă deci la proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în
bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ.

110
Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000, pag: 60.

90
 Bilanţul românesc sub formă verticală, legiferat prin O.M.F. nr. 94/ 20.02.2001, inspirat din
norma contabilă internaţională I.A.S.1, “Prezentarea situaţiilor financiare”, oferă date şi informaţii
în vederea determinării unor indicatori de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment;
- Lichiditatea generală (current ratio);
- Lichiditatea imediată (quick ratio).
Fondul de rulment 111 reprezintă acea sumă cu care totalul activelor circulante depăşesc
totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante
curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai
mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate din active
curente. Astfel, excesul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt, reprezintă active
circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de
stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere.
Deci, lipsa fondului de rulment poate conduce chiar la falimentarea întreprinderii. Fondul de
rulment se determină cu relaţia:
Fond de rulment = Active circulante – Datorii pe termen scurt
Lichiditatea generală (current ratio)
“Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea la
scadenţă a datoriilor întreprinderii (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de creditori)
dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti”. 112
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate 43 şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este considerat
a fi un bun indicator al capacităţii întreprinderii de a-şi onora facturile şi de a-şi rambursa creditele
contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe
termen scurt ale întreprinderii, cu relaţia:
Active curente (circulante )
LG =
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2 – 1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest
indicator depăşeşte valoarea 1, atunci întreprinderea poate să-şi achite obligaţiile curente, pe măsură
ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ (provenit din
finanţarea unor achiziţii pe termen lung, din resursele pe termen scurt, ceea ce, de obicei, este
contraindicat) determină un disconfort financiar ce poate conduce la încetare de plăţi, echivalând cu
risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate,
deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de către bilanţul companiei, care reprezintă
situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi
frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.

111
Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura Economică, 2003, pg. 224;
112
Păvăloaia, W., Paraschivescu, M-D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele de politică economică în societăţile
comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994, p. 21
43
Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, “Dicţionar MicMilan de economie modernă”, Editura Codecs,
Bucureşti, 1999, p. 63

91
 În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror lichiditate
nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi
indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară şi lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de stocuri(au o
lichiditate mai redusă şi poate incertă) şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi
mobilizate rapid pentru a face faţă unui necesar urgent de lichidităţi. Valoarea recomandată pentru
acest indicator este 0,8.
Active curente − Stocuri − Creante incerte Disponibil itati + Creante certe
LI = =
Pasive curente Pasive curente
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea intermediară,
reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi
rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece ele nu
pot fi transformate imediat în bani.
Disponibil itati + Plasamente
Li =
Pasive curente (imediat exigibile )
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu
reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a întreprinderii. De asemenea,
el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea companiei. Valoarea
minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate, fiind asigurată achitarea
obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt pot fi
acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Disponibil itati banesti in casierie si conturi bancare
Lv =
Credite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85 – 1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creîndu-se astfel posibilitatea exprimării unei
tendinţe.
Informaţiile obţinute prin calculul acestor indicatori nu pot explica însă contribuţia
diverselor activităţi desfăşurate de către întreprindere la obţinerea lichidităţii ceea ce face necesară
aprofundarea studiului asupra componentelor necesarului de fond de rulment şi a relaţiilor
întreprinderii cu terţii. Se are în vedere faptul că terţii influenţează direct trezoreria, întreprinderea
fiind preocupată să-şi optimizeze stocurile, să accelereze încasarea creanţelor prin scurtarea
termenului de decontare cu clienţii şi, în acelaşi timp, să amâne plata furnizorilor, prin prelungirea
termenelor de plată acordate de aceştia. Derivă de aici o serie de indicatori cunoscuţi în literatura de
specialitate sub numele de rate de rotaţie sau rate de gestiune care pot fi consideraţi ca şi parametri
de lichiditate.

92
 Indici
de
Relaţia de calcul 2011 2012
evoluţie
(%)
Solvabilitatea
Capacitatea de Capacitatea de autofinantare 0,38 0,30 78,95
rambursare a Datorii totale
datoriilor(Crd)
- optim - 1,00
- minim - 0,33
Capacitatea brută de Excedent brut din exploatare 0,40 0,31 77,50
rambursare a datoriilor Datorii totale
(Cbrd)
Capacitatea netă de Autofinantarea exercitiului 0,27 0,21 77,77
rambursare a datoriilor Datorii totale
(Cnrd)
Rata cheltuielilor Cheltuieli financiare 0,18 0,19 105,55
financiare ( Rchf ) Excedent brut din exploatare
- EBE max 0,6 (rezultatul din exploatare,
- Cifra de afaceri max
cifra de afaceri, productia exercitiului)
0,03
Rata solvabilităţii generală
(Rsg)
(1) Total activ 2,53 2,28 0,9
(1)
- optim - 2,00 Datorii totale
- minim - 1,66
(2) Activ net contabil 0,58 0,53 0,91
- optim - 0,5 (2)
Total activ
- minim - 0,35
Rata de solvabilitate Total activ 2,54 2,28 89,76
financiară (Rsf) – min Datorii financiare totale
2.00
Lichiditatea
Lichiditatea generală (LG) Active curente (circulante) 1,27 1,02 80,31
min 1,2 – 1,8 Pasive curente
Lichiditatea Activ curent − Stoc − Creante incerte 1,08 0,89 82,41
intermediară(LI) Pasive curente
Disponibilitati + Creante certe
min. 0,8 = 1,08 0,89 82,41
Pasive curente
Lichiditatea imediată (de Disponibilitati + Plasamente 0,68 0,49 72,06
trezorerie) (Li) Pasive curente (imediat exigibile)
min 0,2-0,3
Lichiditatea la vedere (Lv) Disp in casierie si conturi bancare 17.820.8 12,88
min 0,85 – 1,15. Credite bancare pe termen scurt 35

Valorile indicatorilor de solvabilitate și lichiditate arată o funcționare a întreprinderii în

condiții de eficiență financiară fără risc de insolvabilitate.

93
 6.1.6 Indicatori de gestiune (de activitate)
O categorie aparte de indicatori utilizaţi în analiza financiară sunt indicatorii de gestiune
(de activitate) care furnizează informaţii cu privire la 113:
- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii;
- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază
ale sale;
- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de cîte ori stocul a fost rulat
de-a lungul exerciţiului financiar
Aceste rate arată gradul de eficacitate cu care firma utilizează resursele pe care le are la
dispoziţie, în cea mai bună combinaţie posibilă (numerar, creanţe, stocuri, mijloace fixe etc) pentru
a genera venituri din vânzări (cifră de afaceri). 114 Se măsoară de asemeni viteza de transformare a
activelor în lichidităţi şi cea de reînnoire a datoriilor, ca urmare a participării lor la circuitul
economic, construcţia lor pornind de la ideea că trebuie să existe un echilibru raţional între cifra de
afaceri şi elementele de activ şi pasiv ale firmei.
Măsurarea vitezei de circulaţie (rotaţie) se realizează cu ajutorul a doi indicatori 115:
- numărul de rotaţii (Nr) care arată de câte ori se roteşte elementul de activ (A) sau pasiv
(P), pentru realizarea volumului desfacerilor(cifrei de afaceri) (Ca) în perioada de gestiune:
Ca
Nr =
A( P )
Cu cât numărul de rotaţii este mai mare, cu atât activitatea este mai eficientă, deoarece, cu
acelaşi volum de active circulante (capitaluri), se poate realiza un volum mai mare de desfacere de
mărfuri/produse şi un profit mai mare.
Această relaţie arată, în acelaşi timp, randamentul/eficienţa utilizării activului/pasivului
exprimând mărimea cifrei de afaceri generată de fiecare leu investit.
- durata în zile a unei rotaţii (Dz), care arată durata medie în care elementul analizat
parcurge întreg ciclul economic şi reapare în forma bănească iniţială:
A( P )
Dz = ×T
Ca
T= perioada de gestiune pentru care se face analiza, exprimându-se în numărul de zile
calendaristice ale perioadei respective (lună, trimestru, an).
Viteza de rotaţie va fi mai accelerată atunci când numărul de rotaţii va fi mare şi numărul de
zile mai redus.
Principalele rate analizate sunt:
a) Viteza de rotaţie a activului
Creşterea vitezei de rotaţie a activului semnifică creşterea gradului de lichiditate a acestuia
(reducerea duratei de recuperare sub formă bănească), îmbunătăţirea structurii activelor în corelaţie
cu specificul activităţii.
Reducerea vitezei de rotaţie are ca efect principal creşterea gradului de imobilizare a
activelor. Aceste efecte sunt valabile atât pentru activele imobilizate cât şi pentru cele circulante.
În ceea ce priveşte activele fixe specialiştii consideră că mărimea indicatorului este
influenţată de o serie de factori ce fac utilă analiza acestuia în cadrul aceleaiaşi firme mai puţin în
comparaţiile interfirme. Aceşti factori se referră la:
- costul de achiziţie
- politica de depreciere (amortizare)
- alegerea tehnologică (fie procese de producţie puternic automatizate fie bazate pe utilizarea
forţei de muncă şi nu în ultimul rând se are în vedere companiile care externalizează părţi din
procesele sale).
113
OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/nov. 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme
cu directivele europene, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080 din 30/11/2005
114
R. C. Moyer, J. R. McGuigan, R. P. Rao, Op. Cit., pg. 106-107;
115
Dorina Nicoleta Lezeu, Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pg. 171 şi
urm.;

94
 Problema care se pune în calcularea indicatorului pentru activele circulante, mai ales
referitor la stocuri, este legată de valoarea lor, de faptul că în evaluarea stocurilor se utilizează
metode de evaluare diferite de la o întreprindere la alta şi denaturează rezultatele oricărei
comparaţii, de faptul că cel mai indicat este să se utilizeze o medie anuală a acestora şi că cifra de
afaceri trebuie exprimată în preţuri de achiziţie sau costuri de producţie, astfel încât, rata de rotaţie a
stocurilor, calculată pentru fiecare categorie de stocuri va fi dată de relaţiile:
- Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Stocul mediu de mãrfuri
Rmf = × 360
Costul de achizitie a mãrfurilor vândute
- Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
Rmp = × 360
Costul de achizitie al materiilor prime ± DS
- Rata de rotaţie a produselor finite:
Stocul mediu de produse finite
Rpf = × 360
Productia vândutã (în cost complet)
- Durata medie de incasare a creantelor de la clienti(Dîc)

sold final clienti

(1) Dîc = × 360
cifra de afaceri

sold mediu clienti al perioadei

(2) Dîc = × 360
cifra de afaeri

sold mediu clienti

var A = sold (ian + dec) / 2

var B = sold (ian+mart+iun+sept+dec) / 5

In functie de optiunea alegerii unei formule de calcul a indicatorului, rezultatele sunt foarte
diferite. In general, beneficiarii externi ai informatiilor financiare folosesc primele doua formule de
calcul, iar beneficiarii interni folosesc a treia formula de calcul - pentru ca au toate informatiile
disponibile si pentru ca stiu sezonalitatea afacerii si conditiile comerciale in care se desfasoara toate
tranzactiile firmei. Beneficiarii interni (managerii firmei ) calculeaza DMIC pe categorii de clienti,
pe zone de desfacere etc. astfel incat sa identifice zonele de castig si de pierderi ale afacerii.
Prin urmare pentru ca indicatorul DMIC sa ofere repere importante privind performanta
comerciala a afacerii, sunt necesare si alte informatii, cum ar fi: gradul de concentrare al
portofoliului de clienti; conditiile comerciale negociate; structura clientilor pe domenii de activitate
cu risc scazut, mediu si ridicat; structura soldului pe scadente, depasite si in termen.

- Durata de plată a furnizorilor(Dfz), exprimat în zile, calculat cu relaţia:

Fz
Dfz = × 360 în care:
Ca
Fz – furnizori ; Ca – cifra de afaceri;
Echilibrul activităţii comerciale se realizează numai dacă Dfz > Dcl.

b) viteza de rotaţie a capitalurilor arată numărul de utilizări ale capitalului propriu, modul
de fructificare a resurselor permanente sau arată numărul de refaceri a surselor împrumutate şi

95
atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar
pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri.

6.2. Analiza şi diagnosticul financiar pe baza contului de rezultate 116

Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite degajarea unor
solduri de acumulări băneşti potenţiale (marje de acumulare), destinate să îndeplinească o anumită
funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri
intermediare de gestiune (SIG). Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului
de profit şi pierdere pentru a pune în evidenţă: modul de funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii
ca marjă comercială, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat
al exploatării, rezultat curent şi rezultat net al exerciţiului.
Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune
Elemente de calcul /Poziţia în Contul de Profit şi Pierdere
1 Venituri din vânzarea mărfurilor(ct 707) 03
2 (-) Cheltuieli privind mărfurile(ct 607) 13
3 Marja comercială (1 -2)
4 (+) Producţia vândută(ct 701 – 706 +708) 02
5 (+) Variaţia stocurilor(ct 711 +⁄ -) 05 ⁄ 06
6 (+) Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 07
7 Producţia exerciţiului (4 +5 + 6)
8 (-) Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli provenite de la
terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62, exclusiv 621) 10+11+12+24
9 Valoarea adăugată(3+7-8)
10 (+) Venituri din subvenţii de exploatare(7411) 04
11 (-) Cheltuieli cu impozitele şi taxele(gr.63) 25
12 (-) Cheltuieli cu personalul(gr 64 +621) 14
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare(9+10-11-12)
14 (+) Alte venituri din exploatare şi venituri din provizioane 08+19+22+29
15 (-) Alte cheltuieli din exploatare 23+26
16 (-) Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele 18+21+28
17 Rezultatul din exploatare(13+14-15-16)
18 (+) Venituri financiare 40
19 (-) Cheltuieli financiare 47
20 Rezultatul curent(17+18-19)
21 (+) Venituri extraordinare 52
22 (-) Cheltuieli extraordinare 53
23 Rezultatul extraordinar(21-22)
24 Rezultatul brut al exerciţiului(20+23)
25 (-) Impozitul pe profit 60
26 Rezultatul net al exerciţiului(24-25)

Aşa cum arată Tabloul, Soldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, etape
succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind
de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comerciala) şi încheind cu cel mai sintetic
(rezultatul net al exerciţiului). Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii
financiare la treapta respectivă de acumulare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:

116
Interpretarea sa este condiţionată de faptul că are la bază în conceperea sa principii, convenţii, opţiuni contabile mai
mult sau mai puţin „creative” (referitoare la evaluarea stocurilor, amortizări, deprecieri, provizioane, ajustări ale
veniturilor si cheltuielilor)(Bernard Colasse, L’analyse financiere de l’entreprise, 2008, trad. Ed. TipoMoldova, IaşI,
2009, pg. 55)

96
 - aprecierea creşterii bogăţiei, generate de activitatea întreprinderii;
- descrierea repartizării bogăţiei create de întreprindere între: salariaţi şi organismele sociale,
stat, acţionari, întreprindere;
- înţelegerea formării rezultatului net;
- studiul structurii activităţii cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluţiei în timp a
acesteia (de exemplu, rata marjei comerciale, rata valorii adăugate, ponderea exportului etc.);
- studiul mijloacelor de exploatare, folosind rate precum randamentul forţei de muncă,
randamentul echipamentului industrial etc.;
- analiza rentabilităţii;
- analiza evoluţiei în timp prin calcularea variaţiei procentuale a principalelor solduri
intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variaţii şi stabilirea, dacă este cazul, de
măsuri corectoare 117.
Marja comercială (Mc) este primul sold intermediar de gestiune şi se referă la activitatea
comercială desfăşurată de agentul economic, de distribuţie sau la partea pur comercială a
întreprinderilor producătoare. Pentru întreprinderile de distribuţie (comerciale) aceasta este un
indicator esenţial şi devine mai semnificativă ca informaţie în activitatea de analiză şi gestionare cu
cât ea este determinată mai detaliat, respectiv pe produse sau grupe de produse. Este denumită şi
marjă brută şi se exprimă adesea ca procent din cifra de afaceri (volumul vânzărilor).
Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator care se aplică în special în cazul
întreprinderilor industriale. Include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere
pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului
va cuprinde trei elemente: producţia vândută, producţia stocată (variaţia stocurilor) şi producţia
imobilizată.
Nefiind un sold intermediar de gestiune, ci un post al contului de rezultate, cifra de afaceri
reprezintă un indicator global al vânzărilor, din activitatea de distribuţie şi cea de producţie (obţinut
prin însumarea vânzărilor de mărfuri şi a producţiei vândute).
Valoarea adăugată (Va) exprimă crearea sau creşterea de valoare adusă de întreprindere
bunurilor şi serviciilor provenite de la terţi. Acest sold intermediar de gestiune este o valoare
adăugată brută ce realizează joncţiunea dintre micro şi macroeconomic.
Valoarea adăugată permite compararea întreprinderilor pentru a măsura mai bine contribuţia
lor în cadrul aceluiaşi sector de activitate. Agentul economic care înregistrează o mărime superioară
a valorii adăugate aduce implicit şi o contribuţie mai importantă.
La nivel microeconomic, valoarea adăugată este un indicator ce permite măsurarea puterii
economice a întreprinderii, ce se poate determina prin două procedee:
- ca diferenţă între producţia globală a exerciţiului (obţinută prin raportarea marjei
comerciale la producţia exerciţiului) şi consumurile de bunuri şi servicii furnizate la terţi pentru
producţia respectivă.
- prin adiţionarea diverselor elemente ce compun valoarea adăugată respectiv remuneraţiile
tuturor factorilor de producţie, inclusiv a statului, cât şi autofinanţarea întreprinderii, respectiv,
cheltuielile de personal, cheltuieli financiare, impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate, legate de
activitatea întreprinderii, cheltuielile cu amortismentele, impozitul pe profit, partea de rezultat trecut
la rezerve, alte elemente de valoare adăugată.
Marja de acumulare bănească (Va) prezintă un interes aparte în analiza financiară pentru că:
• realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic.
• reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la realizarea
producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri, care
evidenţiază performanţa comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare şi
producţie. Valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al întreprinderii la
realizarea producţiei sale.
• măsoară gradul de integrare al întreprinderii, prin raportul valoare adăugată / producţie
(CA).
117
Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 107

97
 Cu cat rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea este integrata,
adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la materiile prime
la elaborarea produselor finite, fără a recurge la serviciile altor întreprinderi.
• evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorii adăugate.
Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a
distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii.
• reflectă gradul de utilizare al factorilor de producţie.
Excedentul brut al exploatării (EBE) corespunde rezultatului economic al întreprinderii
generat de operaţiile de exploatare independent de politica financiară, politica de amortizare şi de
provizioane constituite, fapt ce determină să fie considerat ca indicator esenţial în analizele de
gestiune şi în efectuarea analizelor comparative între întreprinderi.
Rolul excedentului brut al exploatării, poate fi urmărit sub trei aspecte:
1) – este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Un EBE suficient de mare
va permite întreprinderii reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din
provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar
diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) si/sau conservată prin
autofinanţare.
2) – EBE este independent de politica financiară (nu este influenţat de venituri şi cheltuieli
financiare), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de
calcul a amortizării), de politica de individ (deciziile întreprinderii privind repartizarea profitului
net), de politica fiscală şi de elementele extraionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul
extraional), care se pot schimba în timp şi pot să difere de la o întreprindere la alta.
3) – EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere.
EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale ale
întreprinderii, deci punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Notă: Acest indicator este foarte în vogă în mediile de afaceri pentru comparaţii în ceea ce
priveşte performanţa de exploatare a întreprinderii însă acest lucru nu trebuie să dispenseze pe
analistul financiar de efectuarea unui studiu aprofundat al politicii sale de îndatorare şi al al
aptitudinii de a contribui la finanţarea peopriilor lor proiecte de investiţii.
Rezultatul exploatării (Re) evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi şi
corespunde activităţii normale şi curente a întreprinderii, inclusiv operaţiunile efectuate în
exerciţiile anterioare dar aferente exerciţiului curent. Nu este luată în calcul activitatea
corespunzătoare operaţiilor financiare şi extraordinare.
Acest rezultat este utilizat în compararea performanţelor întreprinderilor ce au politici
financiare diferite.
Există două modalităţi de calcul:
- ca diferenţă dintre totalul veniturilor din exploatare (Ve) şi totalul cheltuielilor din
exploatare (Che)
Re = Ve – Che
- pornind de la mărimea EBE şi are relaţia
Re = EBE – (Amp +Ache) + (Ave + Vpr), unde
Amp – amortizări şi provizioane
Ache – alte cheltuieli din exploatare
Ave – alte venituri din exploatare
Vpr – venituri din provizioane privind exploatarea
Prin prima relaţie de calcul se fundamentează strategii şi politici pe care le adoptă
managementul întreprinderii pentru a ameliora rezultatul său. Variantele posibile sunt: majorarea
veniturile sau diminuarea cheltuielilor, în condiţiile menţinerii constante a celuilalt factor; sporirea
ambelor componente cu respectarea restricţiei ca ritmul creşterii veniturilor să devanseze ritmul de
creştere al cheltuielilor.

98
 Rezultatul curent(Rc) reprezintă rezultatul tuturor operaţiilor curente, obişnuite ale
întreprinderii, fiind determinat atât de rezultatul exploatării curente, cât şi de cel al activităţii
financiare, permiţând şi aprecierea impactul politii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii.
Deoarece nu este influenţat de elemente extraordinare, acest sold permite analiza dinamicii
rezultatului curent al întreprinderii pe mai multe exerciţii financiare.
Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul concretizat în profit sau pierderi a unor
operaţii de gestiune sau capital cu caracter extraional şi se calculează astfel :
Rezultatul = Veniturile - Cheltuielile
extraordinar extraordinare extraordinare

Mărimea rezultatului extraional constituie o informaţie importantă, în special pentru

potenţialii investitori.
Rezultatul net al exerciţiului (Rn) exprimă, în mărimi absolute, rentabilitatea netă sau
pierderile aferente activităţii întreprinderii, după deducerea din veniturile totale a cheltuielilor totale
şi a impozitului pe profit.
• Rezultatul curent (+/−)
• Rezultatul extraordinar (+/−)
− Cheltuieli cu impozitul de profit (ct. 691)
= Rezultatul net al exerciţiului (+/−)
Rezultatul net al exerciţiului este rezultatul care urmează să fie supus deciziei de repartizare
de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor, după caz.
Pe baza rezultatului net se determină două solduri „reziduale” 118: capacitatea de
autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).
Capacitatea de autofinanţare (sursă internă de finanţare a dezvoltării) a întreprinderii
reprezintă surplusul monetar generat de activitatea acesteia şi reflectă potenţialul financiar de
creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată din activitatea
industrială şi comercială a acesteia.
Destinaţia sa este să asigure:
- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
- cresterea fondului de rulment;
- finanţarea totală sau partială a noilor investiţii;
- rambursarea împrumuturilor contractate;
- remunerarea capitalurilor investite.
Ea aduce o contribuţie esenţială la variaţia (creşterea) fondului de rulment global şi se poate
calcula în două moduri:
- plecând de la excedentul brut din exploatare (metoda substractivă) care se corectează cu
veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile exceptând acele elemente care deşi determină variaţii
contabile nu provoacă mişcări financiare;
- plecând de la profitul net (metoda aditivă) informând asupra utilizării acesteia: pentru
acoperirea pierderilor probabile şi a riscurilor (provizioane), finanţarea creşterii (rezultatul pus în
rezervă), ...în principiu adunând acele elemente care au constituit extraii la prima metoda de
determinare:

118
Silvia Petrescu, Op. cit.; pg. 79 - 82

99
Nr. crt. Metoda substractivă Metoda aditivă
1. EXCEDENTUL BRUT DIN REZULTATUL NET
EXPLOATARE
2. + Alte venituri din exploatare (cu + Cheltuieli cu amortizările
extraia celor provenite din reluarea
de provizioane, din vânzarea
activelor cedate, subvenţii pentru
investiţii)
3. - Alte cheltuieli de exploatare (cu + Cheltuieli cu provizioanele şi
extraia cheltuielilor cu amortizările, ajustări (din exploatare, financiare şi
ajustările de valoare şi extraordinare)
provizioanele, cheltuieli privind
activele cedate si alte operaţiuni de
capital)
4. + Venituri financiare (cu extraia - Veniturile din ajustări şi provizioane
veniturilor din provizioane, din (din exploatare, financiare şi
investiţii financiare cedate) extraordinare)
5. - Cheltuieli financiare (cu extraia + Cheltuieli cu activele cedate (ieşite
cheltuielilor pentru ajustări şi din patrimoniu)
provizioane, investiţii financiare
cedate)
6. + Venituri extraordinare - Veniturile din vânzarea
imobilizărilor
7. - Cheltuieli extraordinare - Subvenţiile pentru investiţii virate
la venituri
8. - Impozitul pe profit
9. = Capacitatea de autofinanţare = Capacitatea de autofinanţare

Diferenţa dintre cei doi indicatori EBE şi CAF derivă din faptul că EBE reprezintă un
surplus monetar potenţial din activitatea de exploatare în timp ce CAF se referă la activitatea
globală a întreprinderii.
Pe baza capacităţii de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în aprecierea
independenţei financiare a întreprinderii:
a) Capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare care reflectă numarul
de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare, pe baza capacităţii de
autofinanţare anuale degajate de întreprindere.
Cheltuieli financiare
Cpr =
CAF
b) Rata de finanţare a investiţiilor anuale reflectă proporţia în care întreprinderea poate
asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama CAF, în situaţia în care întreaga suma ar fi alocată
în acest scop.
CAF
Rfi = × 100
Investitii anuale
c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului potenţial de
lichidităţi, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de disponibilităţi al întreprinderii
CAF
Ra = × 100
RBR
d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului se determină ca raport între capacitatea de
autofinanţare şi rezultatul exerciţiului astfel:
CAF
Rd = × 100
Re zultatul exercitiului
Rezultatul exerciţiului luat în calculul capacităţii de autofinanţare nu este în totalitate
disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea reală reprezintă acea

100
parte din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor. Aceasta
pune în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea remunerării
acţionarilor:
Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite
Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale
exerciţiului viitor, expresie a bogăţiei create de întreprindere. Ea este determinată de creşterea
surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la
dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.
În analiza autofinanţării distingem trei trepte: minimă, de menţinere şi de dezvoltare.
• Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite menţinerea
capacităţii întreprinderii. Datorită inflaţiei şi evoluţiei tehnologice, autofinanţarea minimă nu este
suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie existente;
• Autofinanţarea de menţinere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea
cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv şi, respectiv, pentru reînnoirea
imobilizărilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale
autofinanţării de menţinere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea
imobilizărilor) şi provizioanele;
• Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lângă cea de menţinere, o parte din rezultatul
exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea capacităţilor de producţie.
Importanţa autofinanţării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care aceasta le
oferă întreprinderii:
- reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare în anumite
situaţii conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;
- conferă întreprinderii libertatea de acţiune, prin aceea că autonomia financiară dobandită
prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independenţa de gestionare faţă de organismele financiare şi
de credit;
- este indispensabilă pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire, de creştere),
cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;
- permite franarea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
- constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor proprii,
respectiv rentabilitatea financiară;
- reprezintă premisa deschiderii accesului pe piaţa de capital şi în atragerea de capital extern.
Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic rol de
semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia
de a utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Pentru
creditori mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică atât capacitatea de rambursare de
către întreprindere a sumelor împrumutate cât şi nivelul riscului de neplată.
În analiza economică, pe lângă evoluţia autofinanţării în mărime absolută, se urmăresc şi ratele
autofinanţării, şi anume:
a) Rata autofinanţării investiţiilor anuale:
Autofinantare
Ra = × 100
investitii anuale
b) Rata autofinantarii imobilizarilor corporale şi necorporale:
Autofinantare
Ra = × 100
Im obilizari corporale + Im obilizari necorporale
c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:
Autofinantare Autofinantare
Rc = × 100 =
Nevoia de finantare Active imobilizate + Variatia NFR

101
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

Nr. 2011 2012

Elemente de calcul %
Crt.
1 Venituri din vânzarea mărfurilor (ct 707) 608.429.174 598.219.867 98,32
2 (-)Cheltuieli privind mărfurile (ct 607) 416.654.450 363.900.237 87,34
3 Marja comercială (1-2) 191.774.724 234.319.630 122,18
4 (+)Producţia vândută (ct 701 - 706 +708) 12.569.412.410 12.143.925.452 96,61
5 (+)Variaţia stocurilor (ct 711 +/-) +2.287.866 -48.807.050
6 (+)Producţia imobilizată (ct 721 + 722) 27.233.024 54.687.460 200,81
7 Producţia exerciţiului (4 +5+6) 12.598.933.300 12.149.805.862 96,44
8 (-)Consumuri intermediare inclusiv cheltuieli 10.953.647.788 10.555.759.289 96,37
provenite de la terţi(gr.60, exclusiv 607, gr.61, gr.62,
exclusiv 621)
9 Valoarea adăugată (3+7-8) 1.837.060.236 1.828.366.203 99,53
10 (+)Venituri din subvenţii de exploatare (7411)
11 (-)Cheltuieli cu impozitele şi taxele (gr.63) 26.066.755 23.424.763 89,86
12 (-)Cheltuieli cu personalul (gr 64 +621) 856.537.417 906.762.554 105,86
13 Excedentul (deficitul) brut din exploatare (9+10- 954.456.064 898.178.886 94,10
11-12)
14 (+)Alte venituri din exploatare şi venituri din 74.838.484 41.472.898 55,41
provizioane
15 (-)Alte cheltuieli din exploatare 68.563.494 3.661.066 5,34
16 (-)Cheltuieli cu amortizarea, ajustari şi provizioane 570.221.902 575.220.577 100,88
17 (-)Alte ajustări (709)
18 Rezultatul din exploatare (13+14-15-16) 390.509.152 360.770.141 92,38
19 (+)Venituri financiare 151.331.410 157.217.369 103,89
20 (-)Cheltuieli financiare 173.741.787 174.196.479 100,26
21 Rezultatul curent (17+18-19) 368.098.775 343.791.031 93,40
22 (+)Venituri extraordinare - - -
23 (-)Cheltuieli extraordinare - - -
24 Rezultatul extraordinar (21-22) - - -
25 Rezultatul brut al exerciţiului (20+23) 368.098.775 343.791.031 -
26 (-)Impozitul pe profit 92.987.378 66.551.237 71,57
27 Rezultatul net al exerciţiului (24-25) 275.111.397 277.239.794 100,77

102
 CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

Metoda substractivă 2011 2012

Excedentul brut din exploatare 954.456.064 898.178.886 94,10

+ Alte venituri din exploatare (cu excepţia celor 74.668.737 41.154.745 55,11
provenite din reluarea de provizioane, din vânzarea
activelor cedate, subvenţii pentru investiţii)
- Alte cheltuieli de exploatare (cu excepţia
cheltuielilor cu amortizările, ajustările de valoare şi
provizioanele, cheltuieli privind activele cedate si
alte operaţiuni de capital)
+ Venituri financiare (cu excepţia veniturilor din 151.331.410 157.217.369 111,46
provizioane, din investiţii financiare cedate)
- Cheltuieli financiare (cu excepţia cheltuielilor pentru 173.741.787 174.196.479 100,61
ajustări şi provizioane, investiţii financiare cedate)
+ Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozitul pe profit 92.987.378 66.551.237 71,57
= Capacitatea de autofinanţare 913.727.046 855.803.284 93,66

Metoda aditivă
Rezultatul net 275.111.397 277.239.794 100,77
+ Cheltuieli cu amortizările 593.352.381 550.099.865 92,71

+ Cheltuieli cu provizioanele şi ajustări (din -21.100.013 23.353.771

exploatare, financiare şi extraordinare) 8.702.206 5.325.277
- Veniturile din ajustări şi provizioane (din exploatare, 10.902.419 3.876.489 35,55
financiare şi extraordinare)
+ Cheltuieli cu activele cedate (ieşite din patrimoniu) 68.563.494 3.661.066 5,34
- Veniturile din vânzarea imobilizărilor
- Subvenţiile pentru investiţii virate la venituri
= Capacitatea de autofinanţare 913.727.046 855.803.284 93,66

Valorile înregistrate de capacitatea de autofinanțare arată un potenţial financiar de creştere

economică a întreprinderiic ridicat, un surplus financiar degajat de activitatea rentabilă a acesteia.

6.3. Analiza fluxurilor de trezorerie

Dată fiind nevoia întreprinderilor de a beneficia de numerar pentru a-şi desfăşura activităţile,
a-şi plăti obligaţiile şi a asigura rentabilitatea investitorilor, se impune prezentarea situaţiei
fluxurilor de numerar.
Standardul Internaţional de Contabilitate IAS 7 defineşte fluxurile de trezorerie (denumite şi
fluxuri de numerar sau cash-flow în unele lucrări) drept intrări sau ieşiri de numerar şi echivalente
de numerar 119.
Sursa principală pentru analiză o constituie „Situaţia fluxurilor de trezorerie“, întocmită în
conformitate cu prevederile IAS 7 obligatorie în cazul întreprinderilor mari şi opţională în cazul
întreprinderilor mici şi mijlocii (OMFP 3055/2009, art.3, alin.1,2).
Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare din cadrul cărora face
parte şi „situaţia fluxurilor de trezorerie“ stipulează că obiectivul acestora „este de a furniza

119
IAS 7, Standardele Internaţionale de Contabilitate 2000, Bucureşti, Editura Economică, 2000.

103
informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările poziţiei financiare a
întreprinderii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori în luarea deciziilor economice“.
Utilizatorii de situaţii financiare includ investitorii prezenţi şi potenţiali, personalul angajat,
creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, guvernul şi instituţiile acestuia, precum şi
publicul. Privitor la „situaţia fluxurilor de trezorerie“, IAS 7 consideră că aceasta oferă informaţii
utile pentru evaluarea capacităţii întreprinderii de a genera numerar, precum şi a necesităţilor
întreprinderii de a utiliza fluxurile de numerar, respectiv a momentului şi siguranţei generării lor.
În România, situaţia fluxurilor de trezorerie este considerată o componentă a situaţiilor
financiare anuale în conformitate cu prevederile Ordinului Ministerului Finanţelor Publice Nr.
3055/ nov. 2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Europene şi
cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
În cadrul situaţiei fluxurilor de trezorerie, potrivit abordării funcţionale a activităţilor
întreprinderii, fluxurile sunt grupate în trei categorii:
– fluxuri provenite din activităţile de exploatare (operaţionale);
– fluxuri provenite din activităţi de investiţii;
– fluxuri provenite din activităţi de finanţare.
Analiza fluxurilor de trezorerie pe toate cele trei tipuri de activităţi este utilă pentru: corelarea
profitului (pierderii) cu numerarul; separarea activităţilor care implică numerar de cele care nu
implică numerar; evaluarea capacităţii întreprinderii de a-şi îndeplini obligaţiile de plăţi cash;
evaluarea fluxurilor de numerar pentru activităţile viitoare (cash-flow strategic). Utilitatea analizei
este dată de faptul că variaţia globală a trezoreriei este reliefată prin soldul de trezorerie, rezultat din
gestiunea activelor reale (din activitatea de exploatare) şi prin cel rezultat din operaţiunile de capital
care privesc investiţiile şi finanţările. Atunci când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, cum
de fapt se şi întâmplă, trezoreria se asigură prin decalaje de plăţi asociate acestor fluxuri.
Fiecare dintre cele trei categorii de fluxuri are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de
lichidităţi .
Sunt consacrate două metode pentru determinarea fluxurilor de trezorerie (generate de
activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare):
– metoda directă;
– metoda indirectă.
Deşi conduc la rezultate identice, IAS 7 recomandă entităţilor să prezinte fluxurile de numerar
de exploatare prin metoda directă deoarece aceasta oferă informaţii utile în estimarea fluxurilor de
numerar viitoare pe care metoda indirectă nu le poate furniza.
Respectând tradiţia contabilă americană 120, fluxurile de numerar din exploatare pot fi
determinate fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă, iar fluxurile de numerar din
activitatăţile de investiţii şi de finanţare, prin metoda directă.
A. Metoda directă
Conform acestei metode se operează cu încasări şi plăţi brute în numerar.
a) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de exploatare:
– încasările în numerar din vânzările de bunuri şi prestările de servicii;
– încasările în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri (care se
pot estima pe baza mărimii cifrei de afaceri realizate, corectate cu modificarea soldului creanţelor
comerciale din exerciţiul financiar);
– plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii (materii prime şi materiale
consumabile, ct. 601 + 602 – 7412; alte cheltuieli materiale, ct. 603 + 604 + 606 + 608; alte
cheltuieli din afară, cum sunt cele cu energia şi apa, ct. 605 – 7413; cheltuieli privind mărfurile, ct.
607; cheltuieli privind prestaţiile externe, ct. 611 + 612 + 613 + 614 + 621 + 622 + 623 + 624 + 625
+ 626 + 627 + 628 – 7416). Mărimea acestora se ajustează cu variaţia soldului stocurilor de materii
prime, materiale consumabile şi mărfuri prin adăugarea diferenţei dintre stocul final şi cel iniţial,

120
Cristian Zgreabăn, Comunicarea financiara pe baza fluxurilor de trezorerie,
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820061/47.pdf, pg. 3

104
respectiv cu variaţia soldului datoriilor comerciale (ct. 401+403) prin scăderea diferenţei dintre
soldul final şi cel iniţial al exerciţiului financiar;
– plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor (cheltuieli cu personalul ajustate cu variaţia
soldurilor conturilor necorespunzătoare);
– plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod
special cu activităţile de investiţii şi de finanţare (se referă la cheltuielile privind impozitul pe profit,
ct. 691–791, dacă se presupune că întregul impozit pe profit este aferent activităţii de exploatare).
b) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de investiţii:
– plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung. Se pot determina pe baza creşterilor de active imobilizate prezentate în
nota 1 la situaţiile financiare şi se ajustează cu variaţia datoriilor întreprinderii către furnizorii de
imobilizări;
– plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi. Se pot identifica în valoarea creşterii elementelor de activ respective prezentate în
nota 1 la situaţiile financiare;
– încasări în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţe ale altor
întreprinderi;
– avansuri în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte părţi.
c) Fluxurile de numerar provenite din activităţile de finanţare:
– venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu. Se
determină pe baza creşterii capitalului social, inclusiv a primelor de capital (ct. 1041 + 1042 + 1043
+ 1044) şi se ajustează cu variaţia creanţelor privind capitalul subscris şi nevărsat;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii. Se regăsesc în scăderea capitalului social şi a rezervelor;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi. Sunt
constituite din creşterea împrumuturilor şi datoriilor asimilate, înregistrate de întreprindere în
conturile aferente, veniturile din dobânzi şi alte cheltuieli financiare oglindite în contul de profit şi
pierdere;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar. Se determină pe baza analizei contractelor de leasing.
Fluxurile de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultanta fluxurilor de numerar din activităţile de exploatare, de investiţii şi de finanţare
reprezintă trezoreria netă.

B. Metoda indirectă
IAS 7 şi OMFP nr. 94/2001 prezintă metoda indirectă ca alternativă la metoda directă de
determinare a fluxurilor de trezorerie. Particularitatea acestei metode constă în faptul că profitul net
(sau pierderea netă) este ajustat(ă) cu efectele tranzacţiilor ce nu au natură monetară, amânările sau
angajamentele de plăţi sau încasările în numerar din exploatare trecute sau viitoare şi elemente de
venituri şi cheltuieli asociate cu fluxurile de numerar din activităţile de investiţii sau de finanţare.
Situaţia fluxurilor de numerar prin metoda indirectă se prezintă în felul următor:
a) Fluxuri de numerar din activităţi de exploatare:
– rezultatul net;
– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;
– ajustări pentru elementele nemonetare şi alte elemente incluse în activităţile de investiţii sau
de finanţare.
b) Fluxuri de numerar din activităţi de investiţii:

105
 – plăţile în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung;
– încasările în numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipamente, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
– plăţile în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
întreprinderi;
– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi creanţă ale altor
întreprinderi;
– avansurile în numerar şi împrumuturile efectuate către alte părţi;
– încasările în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi.
c) Fluxuri de numerar provenite din activităţi de finanţare:
– veniturile în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
– plăţile în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau a răscumpăra acţiunile
întreprinderii;
– veniturile în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;
– rambursările în numerar ale unor sume împrumutate;
– plăţile în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
Fluxuri de numerar - total
– Numerar la începutul perioadei;
– Numerar la finele perioadei.
Rezultatul obţinut prin aplicarea metodei indirecte este acelaşi ca şi cel obţinut prin metoda
directă, diferă însă structura fluxurilor de numerar referitoare la activităţile de exploatare. Fluxurile
de numerar din activităţile de investiţii şi cele din activităţile de finanţare sunt determinate prin
metoda directă.
Prin metoda indirectă, pornind de la valoarea contabilă a rezultatului exerciţiului financiar,
sunt efectuate ajustări pentru determinarea fluxului de numerar. Se are în vedere că prin practicarea
unei contabilităţi de angajament sunt înregistrate veniturile şi cheltuielile în momentul facturării lor
şi nu în momentul încasării sau plăţii, iar în calculul profitului sunt luate în considerare unele
elemente de venituri şi cheltuieli nemonetare, care nu presupun intrări sau ieşiri de numerar din
trezorerie, ceea ce face să crească diferenţa dintre mărimea rezultatului realizat şi mărimea
numerarului din trezorerie.
Prin efectuarea ajustărilor se urmăreşte:
– eliminarea efectelor contabilităţii de angajament prin luarea în considerare a capitalului de
lucru net. Ca atare, din rezultatul exerciţiului se scade variaţia stocurilor (materii prime şi materiale
consumabile, producţia în curs de execuţie, produse finite şi mărfuri, avansuri pentru cumpărarea de
stocuri), variaţia creanţelor (creanţe comerciale şi alte creanţe) şi se adaugă variaţia datoriilor de
exploatare (decalajele de plăţi favorabile întreprinderii puse în evidenţă de variaţia soldurilor
conturilor corespunzătoare);
– eliminarea veniturilor şi cheltuielilor nemonetare (amortizările şi provizioanele constituite
sau reluate pe venituri) prin adunarea cheltuielilor calculate cu amortizarea şi provizioanele
constituite şi scăderea veniturilor din reluarea provizioanelor (practic, se adună toate rubricile de
ajustări din contul de profit şi pierdere: ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale;
ajustarea valorii activelor circulante; ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli;
ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor financiare deţinute ca active circulante);
– eliminarea acelor elemente de venituri şi cheltuieli care nu sunt legate de activitatea de
exploatare.
Privind metoda de calcul a fluxurilor de trezorerie IAS 7 recomandă metoda directă, aceasta
furnizând informaţii utile pentru estimarea fluxurilor viitoare de trezorerie, iar prin metoda indirectă
aceste informaţii nu sunt disponibile. În practică însă, întreprinderile preferă metoda indirectă
întrucât are o logică de calcul mai apropiată de formatul raportărilor contabile.

106
 Pentru compania analizată fluxul de numerar s-a calculat astfel:

Sursa:
http://www.daciagroup.com/sites/default/files/situatii_financiare_individuale_intocmite_in_conformitate_cu_ordinul_m
inisterului_finantelor_publice.pdf

6.4. Planificarea financiară a afacerii

Activitatea financiară precede activitatea tehnico-organizatorică de creare şi punere în
funcţiune a unei întreprinderi. În mod obligatoriu la demararea unei noi afaceri este necesară o
prognoză a situaţiior financiare, „plan financiar”, care vor avea rolul de a documenta, justifica şi
convinge de viabilitatea şi eficienţa afacerii, devenind „cel mai important reper în evaluarea
atractivităţii afacerii” 121. Mai mult decât planul de afaceri, planul financiar constituie pilonul de
susţinere al întregii afaceri pentru că aici investitorul descoperă la ce nivel al câştigurilor se poate
aştepta iar creditorul cunoaşte capabilitatea debitorului de a se achita de obligaţii.
Managementul financiar solid este una dintre cele mai bune căi pentru ca afacerea să rămână
profitabilă şi solvabilă. Fiecare pas făcut cu succes în lumea afacerilor depinde de cât de bine vei
putea conduce afacerea din punct de vedere financiar pentru că în fiecare an mii de afaceri cu un
potenţial ridicat de succes dau faliment din cauza managementului financiar prost.
Această secţiune include în mod normal o previziune a contului de profit şi pierdere, a
bilanţului şi a fluxului de numerar (cash-flow).
Previzionarea contului de profit şi pierdere

121
Dumitru Porojan, Cristina Bişa, Planul de afaceri, Ed. IRECSON, bucureşti, 2002, pg. 167;

107
 Previziunea contului de profit şi pierdere este precedată de previziunea vânzărilor, a
producţiei şi a cheltuielilor.
Punctul de plecare în previzionarea situaţiilor financiare îl reprezintă previziunea cifrei de
afaceri, în funcţie de mărimea căreia se poate determina necesarul de mijloace şi resurse necesar
derulării afacerii.
Estimarea cifrei de afaceri este un proces complex care trebuie sa aibă în vedere obligatoriu
elemente precum stabilitatea preţurilor şi capacitatea de producţie existentă.
Ca metode (simple) de previzionare a cifrei de afaceri sunt utilizate în practică:
a) Analiza dimensiunii pieţei prin : analiza nevoilor clienţilor, numărul cumpărătorilor
potenţiali, posibilitatea de a stabili legături pe termen lung cu aceştia, frecvenţa şi mărimea
comenzilor, cota de piaţă pe care o veţi deţine; analiza caracteristicilor produsului, a dinamicii pieţei
şi a strategiilor concurenţilor funcţie de care poate fi ajustată politica de preţuri. Dacă firma este
vulnerabilă la un atac din partea concurenţei sau la o schimbare bruscă în preferinţele
consumatorilor este indicat a verifica dacă există capacitatea de a depăşi astfel de situaţii.
b) estimarea de către fiecare agent de vânzări a cifrei de afaceri posibil de obţinut pe zona sa
şi cumularea acestor valori;
c) determinarea trendului cifrei de afaceri a firmei în ultimii ani şi a trendului industriei
respective, care prin agregare dă posibilitatea obţinerii cifrei de afaceri previzionate;
d) luarea în considerare numai a vânzărilor din ultimul an şi majorarea/micşorarea acestora
cu un anumit procent, funcţie de percepţiile referitoare la perioada următoare.
Previziunea producţiei arată care sunt cantităţile care pot fi fabricate din fiecare produs, în
funcţie de vânzările aşteptate şi de capacităţile de producţie. Prin simulări trebuie confruntate
previziunile vânzărilor cu constrângerile economice, tehnologice, financiare şi umane. Pentru
determinarea programului optimal de producţie se foloseşte adesea programarea liniară.
Planificarea producţiei porneşte de la confruntarea ansamblului previziunilor de vânzări cu
anumite constrângeri interne legate de producţie, cum ar fi:
• capacităţile de producţie sunt considerate nemodificabile pe termen scurt;
• resursele umane disponibile sunt limitate;
• anumite costuri de producţie nu trebuie depăşite;
• trebuie respectate anumite termene.
Previziunea cheltuielilor
Un volum mare al încasărilor nu este o realizare prea mare dacă nivelul cheltuielilor este
încă şi mai ridicat. Volumul cheltuielilor trebuie previzionat cu atenţie şi monitorizat pe tot
parcursul derulării afacerii. Cheltuielile pe care urmează să le angajaţi nu vor avea o structură
omogenă şi, din acest motiv, trebuie facută distincţie între diferitele destinaţii ale resurselor de care
dispuneţi.
O primă distincţie importantă este cea dintre cheltuielile iniţiale – care vor fi efectuate
pentru a pune în mişcare noua afacere – şi cele aferente activităţii curente după atingerea
parametrilor propuşi. Primele trebuie efectuate de regulă o singură dată, în perioada iniţială,
perioadă în care şi afacerea este mai vulnerabilă. Cea de-a doua categorie de cheltuieli va avea un
nivel mai stabil în timp, dar este şi mai îndepărtată în timp faţă de momentul întocmirii planului de
afaceri. Este foarte important să existe un grafic al celor două categorii de cheltuieli şi să fie
determinate cu precizie momentul în care afacerea va începe să funcţioneze la capacitatea normală.
În cazul în care acest moment este mai îndepărtat în realitate decât s-a crezut iniţial, s-ar putea ca
rentabilitatea afacerii să nu mai fie cea scontată. Atunci când previzionaţi cheltuielile cu activitatea
curentă, va trebui să determinaţi şi mărimea stocurilor necesare. Un volum prea mare va ţine resurse
imobilizate în mod inutil, în timp ce un volum prea redus creează riscul unor întreruperi forţate ale
activităţii. Va trebui să puteţi justifica nivelul pentru care aţi optat.
O altă distincţie importantă este cea între cheltuielile fixe – cele care trebuie suportate şi
atunci când nu se desfăşoară vreo activitate “productivă” – şi cele variabile – de exemplu,
cheltuielile cu materiile prime sau salariile personalului direct productiv. Este recomandabil ca
această grupare a cheltuielilor să fie precedată de o analiză atentă – distincţia perfectă dintre cele

108
două categorii există mai degrabă în teorie decât în practică. De exemplu, banii investiţi într-un
utilaj specializat vor fi mai greu de recuperat decât cei investiţi într-un utilaj cu mai multe
întrebuinţări posibile în cazul eşecului afacerii, este mai uşor să reduceţi volumul aprovizionărilor
cu materii prime decât să concediaţi salariaţi, fie ei şi 'direct productivi”. Chiar dacă formatele
standard ale unui plan de afaceri nu includ astfel de detalii, ele sunt necesare în formarea unei
imagini realiste asupra viitorului afacerii. Mai ales în cazul în care aveţi mai multe produse/servicii,
este bine să determinaţi cheltuielile, veniturile şi rentabilitatea pe unitate de produs.
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii recomandă pentru previziunea
Contului de Profit şi Pierderi următorul format:
CONTUL DE PROFIT SI PIERDERI – previziuni (adaptare)

An 1 An 2 An 3
ACTIVITATEA DE EXPLOATARE
Cifra de afaceri, din care:
- Vanzari existente (fara proiect)
- Vanzari generate de proiect
Cheltuieli de exploatare pentru realizarea cifrei de
afaceri, din care:
- Materii prime si materiale, cost marfuri
- Cheltuieli cu personalul direct productiv (inclusiv
CAS)
- Cheltuieli cu personalul de conducere (inclusiv
CAS)
- Alte cheltuieli cu personalul (inclusiv CAS)
- Chirii, redevente leasing operational
- Utilitati (combustibil, energie, apa, gaze etc.)
- Transport
- Costuri functionare birouri
- Reclama/Publicitate
- Deplasari
- Asigurari
- Intretinere si reparatii
- Servicii profesionale
- Impozite pe cladiri, terenuri, mijloace de transport
etc.
- Amortizarea mijloacelor fixe
Alte venituri din exploatare
Alte cheltuieli de exploatare
Rezultat din exploatare (A-B+C-D) 0 0
ACTIVITATEA FINANCIARA
Venituri financiare total
Cheltuieli financiare, total din care: 0 0
- Dobanzi bancare
- Alte cheltuieli financiare
Rezultat financiar (F-G) 0 0
ACTIVITATEA EXCEPTIONALA
Venituri exceptionale
Cheltuieli exceptionale
Rezultat exceptional (I-J) 0 0
Profit brut (E+H+K) 0 0
Impozit pe profit
Profit net 0 0

109
 Proiecţia fluxului de numerar este importantă pentru că arată surplusul/deficitul de
numerar ce va caracteriza afacerea în perioada previzionată., capacitatea firmei de a face faţă
costului finanţării.
Flux de numerar (cash-flow) – previziuni (adaptare)

din care:
OPERATIUNEA TOTAL trim. I trim. II trim. III trim. IV

1. Total incasari:
- din activitatea curenta (exploatare)
- din alte activitati
- din credite
2. Total plati:
- pentru activitatea curenta total, din care:
* materii prime si materiale
* utilitati
* salarii
* impozite si taxe
- pentru investitii;
-rambursari credite/leasinguri, existente,
din care:
* rate
* dobanzi
- rambursari credit solicitat, din care:
* rate
* dobanzi
- alte plati
3. Flux net de numerar al perioadei (1-2)
4. Disponibil de numerar al lunii
precedente
5. Flux de numerar cumulat

Bilanţul contabil previzionat contribuie la identificarea surselor şi utilizării fondurilor

pentru perioada următoare a cărui grad de detaliere depinde de necesităţile de informare a
utilizatorilor. Acest bilanţ trebuie întocmit în concordanţă cu contul de rezultat previzionat şi
proiecţia fluxului de trezorerie. Se consideră util următorul format:

BILANŢ previzionat (adaptare)

ACTIV suma PASIV suma
ACTIVE IMOBILIZATE CAPITALURI PROPRII
Imobilizări necorporale Capital social
Imobilizări corporale Prime legate de capital
Imobilizări financiare Diferenţe de reevaluare
Rezerve
Rezultatul reportat
Rezultatul exerciţiului
Subvenţii pentru investiţii Provizioane
reglementate
I Active imobilizate TOTAL I Capitaluri proprii TOTAL
ACTIVE CIRCULANTE II Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
Stocuri DATORII
Creanţe Împrumuturi şi datorii asimilate
Disponibilităţi Furnizori şi conturi asimilate
Clienţi-creditori
Alte datorii
II Active circulante TOTAL III Datorii TOTAL
III Conturi de regularizare şi asimilate IV Conturi de regularizare şi asimilate
TOTAL ACTIV (I+II+III) TOTAL PASIV (I+II+III+IV)

110
 Previziunile financiare trebuie întocmite cu prudenţă pentru nu se strecura erori care ar putea
influenţa negativ finanţatorul. Cele mai frecvente erori sunt:
1. Neicluderea situaţiilor financiare (reale şi previzionale) în planul de afaceri sau omiterea
uneia dintre ele;
2. Prezentarea unor valori ale cifrei de afaceri şi profitului previzionat nerealiste şi
nefondate;
3. Omiterea ipotezelor privind proiecţiile financiare, ca explicaţii a originii cifrelor avansate;
4. Subestrimarea cheltuielilor şi neincluderea unor cheltuieli aşteptate şi evidente;
5. Includerea unor valori exagerate ale salariilor şi cheltuielilor curente ale activităţii;
6. Obţinerea unui randament al uinvestiţiei neobişnuit pentru indistria respectivă;
7. ignorarea constituirii unor rezerve de siguranţă pentru situaţii neprevăzute;
8. Necorelarea informaţiilor prezentate în Bilanţ, Contul de Rezultat, Fluxuri financiare ;
9. Situaţii financiare care nu sunt realizate conform standardelor de prezentare obligatorii,etc
Pe baza acestor situaţii şi a indicatorilor calculaţi pot fi determinate riscurile asociate
afacerii astfel încât gestiunea financiară a acesteia să se desfăşoare fără probleme şi să fie realizată
strategia de dezvoltate economică şi socială a firmei.

6.5. Metode de calcul şi analiză a valorii întreprinderii

Evaluarea întreprinderii este, în viziunea specialiştilor, fie parte integrantă, componentă
fundamentală a analizei financiare, fie o prelungire a acesteia. Indiferent de accepţiunea dată, relaţia
de determinare dintre ele este fundamentată pe faptul că concluziile analizei rezultatelor, a
rentabilităţii, a riscului de exploatare sau de faliment, constituie repere calitative decisive pentru
evaluarea întreprinderii.
Evaluarea economică a firmei are ca obiectiv stabilirea valorii sale reale, de piaţă (de
circulaţie) şi presupune aprecierea firmei cu ajutorul unui indicator sintetic: valoarea sau preţul,
ţinând seama de cele cinci forţe ale sale (5M – Man, Money, Machines, Materials, Market)
completate cu cele cinci forţe ale mediului concurenţial – rivalitatea dintre firmele unui sector,
intrările potenţiale de noi concurenţi, apariţia unor produse de substituţie, presiunea exercitată de
furnizori, respectiv cea de clienţi.
Nu există un moment anume pentru a efectua o evaluare a firmei. Având în vedere dinamica
mediului de afaceri, sunt manageri care, pentru a-şi da seama unde se situează în evoluţia acestuia şi
a se asigura că nu “rătăcesc” în spaţiul economic, apelează periodic la unele procedee de evaluare şi
de reevaluare, prin care îşi asigură comparabilitatea cu restul economiei, cu piaţa.
Unele momente din viaţa firmei impun, totuşi, obligatoriu o evaluare:
- ori de câte ori au loc schimbări în mărimea şi structura capitalului;
- ori de câte ori au loc schimbări în numărul şi componenţa asociaţilor sau acţionarilor;
- în tranzacţiile comerciale;
- în acţiuni juridice cu scop patrimonial a (succesiuni, proceduri, falimente etc.).
În prezent, în teoria şi practica economică a evaluării firmei se folosesc următoarele metode:
a) metode de evaluare patrimonială;
b) metode de evaluare prin capacitate beneficiară (prin randament, prin rentabilitate);
c) metode bursiere de evaluare;
d) metode mixte (hibride de evaluare).
a) Metode patrimoniale de evaluare a întreprinderii
Conform acestei metode, valoarea unei întreprinderi poate fi stabilită prin analiza
bilanţului contabil, fie pe baza valorilor istorice a elementelor de activ sau pasiv, fie după
ajustarea corespunzătoare a anumitor posturi pentru care valoarea contabilă este imperfectă.
Estimarea valorii patrimoniale se poate face cu ajutorul indicatorilor:
- valoarea cerută a patrimoniului, exprimată prin activul total fără să se ţină cont de maniera
de finanţare;
- valoarea netă a patrimoniului.

111
 Patrimoniul net este calculat prin următoarele metode:
a) metoda activului net contabil;
b) metoda activului net corectat;
c) metoda valorii totale nete.
a) Activul net contabil este egal cu valoarea contabilă a activului diminuată cu valoarea
datoriilor. Activul net contabil se calculează cu relaţiile:
(1) ANC = Activul total – Pasivul exigibil
(2) ANC = Total capitaluri proprii – Dividende
Valorile implicate în calcul sunt cele istorice (de origine) corectate în funcţie de principiile
evaluării contabile. Respectarea principiilor contabile de evaluare a patrimoniului (principiul
prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii, principiul
independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii, necompensării) conduce la obţinerea, prin
această metodă, a unei valori de bază a întreprinderii.
Cu alte cuvinte:
Patrimoniul net = Active totale – Pasive exigibile
– Active imobilizate – Datorii financiare
– Active circulante – Datorii din exploatare
- stocuri – Datorii diverse
- creanţe
- disponibilităţi băneşti
Acelaşi rezultat se poate obţine
şi şi prin însumarea următoarelor elemente de pasiv:
plasamente
– Capital social;
– Rezerve;
– Fonduri proprii;
– Profit nerepartizat;
– Subvenţii pentru investiţii;
– Provizioane.
b) Activul net corectat (reevaluat) se obţine prin corectarea şi reevaluarea activului net
contabil. Esenţa metodei constă în înlocuirea (reevaluarea) valorii nete contabile cu valoarea de
piaţă a acestora. Astfel:
− pentru terenuri şi clădiri, valoarea istorică este înlocuită cu cea propusă de experţi în
evaluări imobiliare, ţinând cont de amplasament şi de vechime (pentru clădiri);
− pentru maşini, utilaje şi echipamente se ia în calcul preţul de revizie pe piaţă în
momentul evaluării;
− pentru activele financiare (împrumuturi, titluri de participare, valori mobiliare de
plasament) se ia în calcul cotaţia lor, dacă este posibil, sau preţul de rambursare;
− pentru stocuri de semifabricate şi produse finite se foloseşte ca bază de calcul costul lor
de producţie.
În ce priveşte valoarea elementelor de pasiv se fac următoarele precizări:
− reevaluările pentru investiţiile şi provizioanele reglementate fac parte din capitalurile
proprii însă diminuate cu valoarea prezentă a impozitelor viitoare. Această datorie fiscală netă virată
este urmarea virărilor succesive în contul de profit şi pierderi a cotei părţi de subvenţie pentru
investiţie şi a reintegrării automate a cheltuielilor calculate (provizioane, reglementări);
− provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ce urmează a se utiliza cu certitudine
(provizioane pentru impozite exigibile, pentru cheltuieli sociale şi fiscale etc.) sunt tratate ca pasive
exigibile. Alte provizioane cu exigibilitate mai redusă se încadrează în capitalurile proprii, după
deducerea datoriei fiscale;
− partea de distribuit a ultimului beneficiar trebuie dedusă din activul net corectat.
c) Valoarea totală a întreprinderii se obţine adăugând la activul net corectat:
– activele necorporale;
– activele din afara exploatării.
Activele necorporale pot fi evaluate fie prin metoda Goodwill, fie prin metoda directă.

112
 Goodwill-ul este o supravaloare rezultată din capacitatea managerială a firmei, din realizarea
elementelor sale necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare, concesiuni, brevete şi alte drepturi
asimilate; fonduri comerciale, clientelă, vad, debuşee, imaginea de marcă etc.).
Goodwill-ul este egal cu diferenţa dintre randamentul întreprinderii (rezultatul aşteptat din
exploatare) şi randamentul pieţei financiare (profitul realizat prin plasarea sigură a capitalurilor
proprii necesare exploatării); este astfel, valoarea actualizată, pe un orizont de timp determinat a
unui supraprofit. Se calculează cu relaţia:
n (P − r × K
pr )
Gw = ∑
t
, în care:
t =1 (1 + k )t

Pt – rezultatul curent al exploatării în anul “t”;

r – randamentul unui activ sigur (%);
Kpr – capitalurile proprii necesare exploatării;
k – rata de actualizare.
Evaluarea directă a activelor necorporale este o abordare mai analitică, şi-n acelaşi timp
mult mai diferită din punct de vedere tehnic (vezi literatura de specialitate).
NOTĂ: În acest curs s-au discutat unele aspecte ale evaluării legate direct de diagnosticul
financiar-patrimonial, evaluarea economică a unei societăţi prin mai multe metode făcând obiectul
unor metodologii complexe abordate în lucrări de strictă specialitate.
1. CECCAR, Cartea expertului evaluator, Ed. CECCAR, Bucureşti, 2003 şi 2005;
2. Daniel Manaţe, Diagnosticul şi evaluarea întreprinderilor cotate şi necotate, Institutul
Român de Cercetări în Evaluare, ANEVAR, 2002;
3. Dalina Dumitrescu, Victor Dragotă, Evaluarea întreprinderilor, Ed. Ec., Bucureşti, 2000.

Test de control

Elementele din bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere al unei societăţi comerciale se
prezintă sub forma:
VALORI
INDICATORI
0 1
Elemente din contul de profit şi pierdere
Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile 7000 8500
Cheltuieli cu energia şi apa 3000 2500
Cheltuieli cu mărfurile 10000 12000
Cheltuieli cu dobânzile 1000 1500
Venituri din vânzarea mărfurilor 15000 13000
Producţia vândută 22000 20000
Venituri din dobânzi 800 500

VALORI
INDICATORI
0 1
Elemente din bilanţul contabil
Imobilizări necorporale 5000 6000
Terenuri şi construcţii 20000 21000
Instalaţii tehnice şi maşini 14000 15000
Imobilizări financiare 12000 13000
Materii prime 6000 5000
Creanţe comerciale 9000 10000
Disponibilităţi 12000 13000
Furnizori 18000 19000
Datorii comerciale-furnizori 2000 3000
Capitaluri proprii 48000 49000
Provizioane 3000 4000
Venituri în avans 7000 8000

113
Se cere:
1. Retratarea elementelor sub forma bilanţului financiar
2. Determinarea poziţiei financiare a întreprinderii
3. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune şi a ratelor de rentabilitate
4. Determinarea structurii capitalului întreprinderii (propriu şi împrumutat)

Bibliografie obligatorie:
1. Mihaela Bîrsan, Analiza economică şi financiară II, curs, disponibil la pagina web:
http://www.seap.usv.ro/et/component/option,com_docman/task,cat_view/gid,56/Itemid,37/lang,Ro
mana/
2. Mihaela Bîrsan, Analiza diagnostic a costurilor şi orientarea strategică a întreprinderii, EDP,
Bucureşti, 2004;
3. Mihaela Bîrsan, Contabilitate și control de gestiune, suport de curs,
4. Silvia Petrescu, Analiza economico- financiară, Ed. CECCAR, 2010
5. Mironiuc, Marilena, Analiza economico-financiară : elemente teoretico-metodologice şi
aplicaţii. Iaşi : Sedcom Libris, 2006;
6. Camelia Mihalciuc, Valorificarea informaţiei financiar – contabile în diagnosticul întreprinderii,
Ed. SEDCOM Libris, Iaşi, 2009;

114
115
116
117
118
119
120