Sunteți pe pagina 1din 2

Trãsãturile romanului realist-obiectiv

Romanul este specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni ce surprinde conflicte puternice
în care sunt implicate personaje numeroase, urmărite pe mai multe planuri narative.
Romanul realist creeazã iluzia unei lumi concrete, de aceea, se preferã imaginea globală a unei
realităţi specifice, credibile, coerente. Dintre reprezentanţii acestui curent în literatura românã se
remarcã: Liviu Rebreanu, George Cãlinescu, Ioan Slavici. Autorul concret al romanului Ion (Liviu
Rebreanu) este diferit de narator şi personaj, ficţiunea se încadrează în tipul heterodiegetic, auctorial.
Naratorul omniscient se detaşează de întâmplãrile ilustrate, păstrează distanţa necesară asigurãrii
obiectivitãţii fãrã a interveni în vreun fel prin sugestii sau comentarii în desfăşurarea evenimentelor.
Faptele sunt înlãnţuite cauzal şi temporal, caracterizându-se prin verosimil, dând impresia de veridicitate
şi de obiectivitate.
Sursa de inspiraţie a romanului obiectiv este realitatea concretã, palpabilã, a cãrei esenţã
scriitorul va încerca sã o recreeze pãstrând intacte datele originare. Astfel, în romanul Ion geneza este
reprezentatã prin datele autobiografice consemnate de Liviu Rebreanu, în care se precizează trei scene
semnificative: imaginea unui ţãran care sărută pământul, un eveniment din satul natal cu un ţăran bogat
care şi-a batut crunt fata pentru că rămăsese însărcinată cu un sarac şi o discuţie cu un flãcãu foarte sărac
din vecini, Ion Pop al Glanetaşului din cuvintele căruia se simţea o dragoste pentru pământ “aproape
bolnavicioasã”.
Ion (1920) reprezintă primul roman realist-obiectiv interbelic care surprinde viaţa satului cu
întreaga lume ţăranească. Este în acelaşi timp un roman social, pentru că lumea operei se compune din
oameni săraci, „de pripas”, bogaţi, preot, învăţător, funcţionar de stat, politicieni, reprezentanţi ai
autorităţii austro-ungare, o întreagã galerie de tipuri, ce ilustreazã realitatea din satul ardelenesc de la
începutul secolului al XX-lea De asemenea, sunt surprinse obiceiuri şi traditii populare, evenimente
importante din viaţa omului precum: hora, naşterea, nunta, moartea, descriindu-se şi instituţiile: şcoala,
biserica, judecătoria, notariatul.
Romanul este totodată modern şi obiectiv, realizarea sa presupunând interferenţa formelor
literare tradiţionale cu cele moderne: tehnica detaliului semnificativ, a contrapunctului, anticalofilismul,
schimbarea perspectivei asupra ţãranului român care iese din tiparele ideale şi este prezentat impersonal
de catre eul narativ.
Tema operei o constituie zugravirea universului satului transilvănean de la începutul secolului al
XX-lea, în centrul căruia stă imaginea ţăranului român stăpânit de patima pentru pământ luptând pentru
împlinirea acesteia, deoarece doreşte să obţină demnitate în faţa satului. Relevantă pentru aceste aspecte
este scena în care Ion intră cu plugul pe pământul vecinului său, Simion Lungu. Gestul personajului se
naşte din dorinţa de a recupera pământul pe care părinţii săi, din neştiinţa de a-şi gestiona averea, l-au
pierdut în timp, aşa cum reiese chiar din gândul său: Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pământul
meu. Monologul este dublat de notaţia naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinţei: cu obrajii aprinşi
de o poftă nestăpânită. Bucuria pe care o resimte în final: inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea surprinde faptul că Ion nu percepe gestul său ca o dovadă a imoralităţii, fiindcă, aşa cum îl
caracterizează Nicolae Manolescu, Ion trăieşte în preistoria moralei. O altă scenă semnificativă pentru
tema romanului este cea a sărutării pământului. Imediat după ce intră in posesia pământului lui Vasile
Baciu, aşa cum îşi dorise, într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre cel mai bun loc
pe care îl primise şi trăieşte din plin patima posesiunii. Pământul e privit erotizat, iar gestul sărutării sale
se naşte involuntar, demonstrând intensitatea trăirilor sale.
Titlul plaseazã în centrul ficţiunii figura personajului principal, al cãrui nume este generic,
specific pentru ţãranul român cu pasiunile şi ambiţiile sale, iar naratorul redã în detaliu drama acestuia
în paginile cãrţii.
Din punct de vedere compozitional, romanul se structurează pe două mari secvenţe narative
Glasul pământului (şase capitole) şi Glasul iubirii (şapte capitole), care evidenţiază oscilaţia eroului
între patima pentru teluric şi iubirea pentru Florica, reflectându-se astfel lumea satului cu frământările,
aspiraţiile şi dramele ei. Astfel, compoziţia este simetrică, circulară, închisă, incipitului
corespunzându-i în plan epic finalul, primul capitol se numeşte Începutul, iar ultimul Sfârşitul.
În incipitul romanului, naratorul omniscient introduce imaginea drumului care intră în satul
Pripas, acest motiv literar simbolizând pulsaţia generală a vieţii în interiorul căreia pătrunde lectorul.
Privirea naratorială detaşatã, utilizând viziunea din spate (focalizare 0), preia perspectiva neutră a unei
camere de filmat, selectând detaliile semnificative care evidenţiază pãcatul tragic comis de protagonist.
Naratorul extradiegetic plasează încă de la inceput protagonistul sub incidenţa unei sorţi tragice,
iar prezenţa Hristosului răstignit, dominat de o aură întunecată poate fi interpretată atât ca o ipostază
camuflată a sacrului în lumea reală, dar şi ca un simbol al predestinării: la marginea satului te
întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care este răstignit un Hristos cu faţa spălăcita de ploi.
Ca semn al simetriei, în finalul romanului se revine la simbolul icoanei care are de data aceasta o
aurã luminoasă, relevând împlinirea destinului personajului şi ispăşirea păcatului tragic.
Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri paralele care se intersectează constituind de
fapt imagini ale aceleiaşi lumi, compunând o realitate complexă, de unde şi impresia de monografie a
satului transilvănean. Un plan al acţiunii este cel al ţăranilor avându-l pe Ion în centru, iar celălalt
prezintã intelectualitatea rurală cu insistenţă asupra familiei Herdelea. Cele două lumi sunt reunite în
expoziţiune care înfãţişează hora duminicală, pretext de întâlnire a personajelor, aşezate după grupuri şi
ierarhii sociale surprinse în imagini diferite. Astfel, încă din expoziţiune, se anticipează conflictul prin
confruntarea verbală dintre Ion şi Vasile Baciu, acesta din urmă numindu-l pe erou: fleandură, hoţ,
tâlhar, sărăntoc, determinându-l să încerce să-şi recâştige demnitatea în faţa satului.
Conflictul central al romanului este constituit de lupta pentru pãmânt în satul tradiţional având
ca nucleu drama ţãranului sãrac, Ion. De asemenea, se instituie douã arii conflictuale: una exterioarã,
socialã dintre Ion şi Vasile Baciu, Ion, George Bulbuc, învãţãtor şi inspectorul şcolar maghiar, şi cea
interioarã dintre glasul pământului şi glasul iubirii (patima pentru teluric si iubirea pentru Florica).
Pentru a-şi atinge scopul, Ion îşi reprimã iubirea pentru Florica, o fată frumoasã, dar sãracã şi îşi
urmeazã cu tenacitate planul lãsând-o însãrcinatã pe Ana şi făcându-l pe Vasile Baciu sã-l accepte ca
ginere. Scena nunţii scoate în evidenţã adevãratele relaţii dintre personaje: Ion o comparã pe Ana cu
Florica remarcându-i urâţenia, are o clipã de slãbiciune, dar glasul pământului îl dominã apostrofându-l:
Şi sã rãmân calic pentr-o muiere!” În final, glasul pământului se potoleşte şi iubirea pentru Florica este
trezitã la viaţã, astfel cã Ion ignorã realitatea cãsãtoriei acesteia cu George Bulbuc, o cautã fiind ucis cu
sapa de catre soţ. Astfel, destinul personajului nu este marcat de confruntările cu semenii, ci factorul
care dominã este relaţia cu pământul.
În concluzie, Ion este considerat actul de naştere al romanului românesc modern, prima
realizare monumentală din seria creaţiilor epice ample ale perioadei interbelice.