UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI”, IAŞI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

ASIST. UNIV. DR. ANIŞOARA SANDOVICI

INTERPRETAREA JUNGIANĂ A PERSONALITĂŢII

Abstract:
In work of front “The jungian interpretations of personality”, we traing to
presented the way was Jung teory to about human tipology he con aply in human
personality research. The work is structurated in four side. The first side presented
tipology of theory that the way will be elaborated of Jung ( extravertit type, introvertit
type ), the second side sistematizating the rules of jungian interpretations, the third side
present a case who was analized of Jung – the personality of S. Freud, and the four side
present the aplications of jungian tipology in personality interpretations of M. Eminescu.

DOCTRINA :
Protagonist al modului de expresie simbolic şi propriu omului primitiv, Jung
preferă să vorbească de “suflet” mai degrabă decât de psihic. Prin psihic Jung înţelege
totalitatea proceselor psihice, atât a celor conştiente cât şi a celor inconştiente. Prin suflet,
în schimb, Jung înţelege un complex funcţional determinat şi limitat care ar putea fi mai
bine determinat de termenul “personalitate”.
După Jung, sufletul uman nu vine pe lume tabula rasa, ci sub formă de creier gata
structurat, “înnăscut”, care înscrie în el istoria unei serii de strămoşi infinită. Pe această
realitate primordială se plantează personalitatea individuală, printr-un proces de
individuaţie ( în contact cu mediul, educaţia), dar în indisolubilă legătură cu ceea ce este
denumit funcţia transcendentă, care determină liniile individuale de dezvoltare ce nu ar
putea fi atinse doar pe calea normelor vieţii colective. Individuaţia reprezintă o lărgire a

1
sferei conştientului, dar în strânsă dependenţă de rezervorul imens de experienţă
reprezentat de inconştient. În linii mari, Jung descrie trei straturi sau trepte ale sufletului:1
a) Conştiinţa prin care - arată el - “înţeleg punerea în relaţie a conţinuturilor psihice cu
Eul, există conştiinţă în măsura în care ea este percepută ca atare de Eu”. Primitivii
cei mai rudimentari abia dacă posedă o specie de conştiinţă difuză a existenţei şi
universului, care de fapt este o conştiinţă de grup. În rest, domneşte o egalitate psihică
originară “o anumită naivitate puerilă care înclină cel mai mult pe om către
prejudecata egalităţii structurii psihologice şi a identităţii”. Omul modern, arată Jung,
are o conştiinţă individuală, dar aceasta este o cucerire de dată mai recentă şi extrem
de fragilă. Aşa se explică, spune Jung, că psihologia este o ştiinţă empirică aflată încă
în scutece. “Ar fi o nebunie să ne iluzionăm că am atins vreun pisc…Conştiinţa
noastră contemporană nu este decât un copilaş care abia începe să spună eu”.
b) Inconştientul personal –strat care cuprinde toate achiziţiile vieţii personale (lucruri
uitate, refulări, percepţii, gânduri şi sentimente sublimate) precum şi o serie de acte
automate, gesturi, expresii faciale etc. Este stratul superficial al inconştientului,
purtând amprenta experienţei individului.
c) Inconştientul colectiv – este alcătuit dintr-o serie de conţinuturi impersonale,
posibilităţi congenitale de funcţionare a psihicului în general, constând în primul rând
din structura ereditară a creierului, reprezentată de “conexiuni mitologice”, de motive
şi imagini care se reproduc fără încetare la toţi oamenii. Acest strat abisal al
inconştientului este sediul arhetipurilor, al sinelui. “Sinele individual este parte,
porţiune sau reprezentant al unui fel de flux psihologic care există pretutindeni şi în
toate fiinţele, cu nuanţe particulare, şi care renaşte mereu cu fiece fiinţă.” Arhetipul
este o formă simbolică, întrând în funcţiune peste tot unde nu există încă un concept
conştient. Toate ideile şi reprezentările cele mai impresionante ale umanităţii, susţine
Jung, se trag din arhetipuri.
La această schemă de ansamblu a structurii sufletului, se adaugă structuri
parcelare, ambigui, cu semnificaţie particulară în funcţionarea întregului sistem (persona,
Eul, umbra), precum şi două arhetipuri antinomice (anima, animus), toate având un rol
mai mult sau mai puţin definit în dinamica programată ereditar a devenirii psihicului.2
1
Carl Gustav Jung, Reflecţii teoretice privind natura psihicului, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, pp. 44 – 64;
2
Carl Gustav Jung, Psihologie analitică. Temeiuri, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, pp. 129 - 157

2
 Persoana reprezintă un complex funcţional constituit din motive de adaptare sau
de comoditate şi care, fără a se confunda cu individualitatea, este o atitudine exterioară,
caracteristică dar raportată exclusiv la lumea din afară. Persoana este un compromis între
individ şi societate, privind aparenţele pe care le afişează individul (eul social).
Eul este un complex de reprezentări fixat în centrul câmpului conştiinţei, subiect
al conştiinţei individului, distinct de Sinele acestuia, care alcătuieşte “subiectul totalităţii
sufletului” (imaginea de sine).
Umbra pare a fi un termen metaforic pentru inconştientul, care include şi sfera
onirică a individului. Este un fel de alter ego enigmatic, sumbru, un arhetip mai de
suprafaţă, un fel de vestibul spre adâncurile inconştientului colectiv, dar şi un element
antitetic al virtuţilor individului, compus din refulări.
Anima şi animus, care reflectă într-un fel bisexualitatea constituţională a
embrionului, constituie constelaţii de arhetipuri antinomice, a căror emergenţă are loc în
perioada pubertăţii şi care reprezintă figurile mitice ale părinţilor. Anima este arhetipul
feminin instalat în textura inconştientului individului de sex masculin, pe când animus
este arhetipul masculin din inconştientul feminin. Cu cât este mai puternică influenţa
exercitată de imaginea părinţilor, cu atât imaginea fiinţei iubite va fi substitutul pozitiv
sau negativ al acestora.
TIPOLOGIA JUNGIANĂ:
Din toată psihologia lui Jung, tipologia este incontestabil piesa de maximă
rezistenţă: “Tipologia lui Jung e fără îndoială cea mai cunoscută şi populară. Noţiunea de
introversiune şi extroversiune şi tipurile legate de variaţiile ei dihotomice au intrat în
limbajul de toate zilele”3.
Caracteristicile găsite pentru cele două tipuri fundamentale, cât şi pentru cele opt
tipuri derivate în urma analizei funcţiilor psihologice fundamentale (tipuri: logic
extravertit, sentimental extravertit, senzitiv extravertit, intuitiv extravertit, logic
introvertit, sentimental introvertit, senzitiv introvertit, intuitiv introvertit) se confirmă la
oamenii reali ca fapte de personalitate bine stabilite, cu nuanţele şi ecuaţiile personale de
rigoare, ca în orice tipologie umană.

3
Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 363

3
 În încercarea de a împărţi fiinţele umane în tipuri recognoscibile, Jung se ocupă în
principal cu psihologia conştiinţei: când o persoană este descrisă fie ca extravertită, fie ca
introvertită, aceasta înseamnă că atitudinea sa conştientă obişnuită este fie una, fie
cealaltă.
Atitudinea extravertită este caracterizată printr-o revărsare a libidoului în exterior,
prin interesul faţă de evenimente, oameni, lucruri, prin relaţia cu acestea şi dependenţa de
ele. Tipul extravertit este motivat de factori din afară şi este în mare măsură influenţat de
mediu; este sociabil şi sigur de sine în ambianţe necunoscute. El sau ea sunt, în general,
în buni termeni cu lumea şi, chiar dacă sunt în dezacord cu ea, pot fi descrişi ca legaţi de
lume, întrucât în loc să se retragă, ei preferă să argumenteze şi să se certe sau încearcă să
o modeleze pe propriul lor tipar. Atitudinea introvertită este una de retragere, se
concentrează asupra factorilor subiectivi, iar influenţa predominantă este necesitatea
interioară. Tipul introvertit este lipsit de încredere în sine în relaţie cu oamenii şi
lucrurile, tinde să fie nesociabil şi preferă reflecţia în locul activităţii.
Există patru funcţii susţine Jung, de care ne folosim în orientarea noastră în lume:
senzaţia, care este percepţie prin simţurile noastre; gândirea, care dă semnificaţie şi
inteligenţă; sentimentul, care cântăreşte şi evaluează; intuiţia, care ne vorbeşte despre
viitoarele posibilităţi şi ne dă informaţia despre atmosfera care înconjoară experienţa.
Tipul gânditor concepe lucrurile şi ajunge la concluzii bazate pe date obiective pe
care le numeşte fapte. Lui îi place logica şi ordinea, e amator de inventarea unor formule
clare care să-i exprime vederea. El îşi bazează viaţa pe principii şi i-ar plăcea să-i vadă pe
ceilalţi făcând la fel. Ori de câte ori este posibil, familia sa, prietenii, colaboratorii sunt
incluşi în a sa “schemă de viaţă” el având tendinţa fermă de a crede că formulele lui
reprezintă adevărul absolut, aşa încât devine o datorie morală să le impună acestora
opiniile sale. Spre deosebire de extravertit, tipul gânditorului introvertit nu este interesat
de fapte, ci de idei; principala valoare a acestui tip de gândire constă în viziunile noi pe
care le prezintă. Punctul cel mai slab al ambelor tipuri de gânditori este că funcţia lor
afectivă este neglijată.
Tipul afectiv are o schemă ordonată a lucrurilor, o ierarhie a valorilor pe care le
menţine şi un puternic simţ al istoriei şi al tradiţiei. Sentimentul priveşte în special
relaţiile umane şi valoarea oamenilor, comportamentul lor unii faţă de alţii. Tipul afectiv

4
extravertit este bine adaptat la lume, preţuind în mare parte ceea ce este în general de
preţuit şi neavând nici o dificultate în a se armoniza cu epoca şi cu mediul său. Este
interesat în special de relaţiile personale şi are adesea tact şi farmec, aplanând situaţiile
dificile, este o bună gazdă şi se simte cu totul acasă în grupuri, în mari reuniuni şi în orice
activitate socială. Tipul afectiv introvertit este guvernat de factori subiectivi, fiind în
aparenţă foarte diferit de tipul extravertit cald, prietenos, dând impresia glacialităţii. În
timp ce par rezervaţi, oamenii de acest tip culeg de obicei multă simpatie şi înţelegere de
la prietenii intimi. La femeile de acest tip, sentimentele faţă de copii sunt adesea ascunse,
ea nu este expansivă, dar iubirea ei pasională devine vizibilă în situaţii limită. Tipul
afectiv introvertit se exprimă bine în religie, poezie, muzică, iar dacă are ocazia, într-o
extraordinară jertfire de sine.
Tipul senzorial ea orice lucru aşa cum acesta vine, trăieşte lucrurile aşa cum sunt
ele. Când tipul este extravertit, important este obiectul care provoacă senzaţia, iar dacă
este introvertit, mai importantă este senzaţia trăită, iar obiectele sunt secundare sau chiar
nu contează deloc. Mulţi artişti şi muzicieni exemplifică acest din urmă tip; arta
contemporană, cu înaltul ei grad de subiectivitate, izvorăşte din senzaţia introvertită, cu
un amestec de sentiment.
Tipul intuitiv este opus celui senzorial: “Intuiţia este percepţia unor realităţi
necunoscute conştiinţei şi care circulă via inconştient.” (C. G. Jung) Tipul intuitiv
-extrovertit trăieşte mai ales în sfera posibilului. Acestui tip îi displace tot ceea ce este
familiar, cunoscut. El nu are respect faţă de datini şi adesea este nestăpânit când simte
mireasma a ceva nou, orice este sacrificat pe altarul viitorului. Dezavantajul acestui tip
este că el seamănă, dar niciodată nu culege. El îşi pierde viaţa în posibilităţi, în timp ce
alţii se bucură de fructele energiei şi iniţiativei lui. Intuitivul este preocupat de fondul
întunecat al trăirii, ce tot ceea ce este subiectiv, straniu. Acesta este tipul care are vedenii,
revelaţii de natură religioasă sau cosmică, vise profetice, care sunt tot atât de reale pentru
dânsul cum erau şi Dumnezeu sau diavolul pentru omul medieval.
Cei mai mulţi oameni, conchide Jung, utilizează o funcţie, oamenii mai complicaţi
utilizează două funcţii, iar personalităţile extrem de diferenţiate fac apel la trei funcţii.
REGULI ALE INTERPRETĂRII TIPOLOGICE:

5
 Deşi Jung nu precizează regulile după care să analizăm şi să interpretăm
personalitatea umană din perspectivă tipologică, ele pot fi sesizate implicit şi aplicate în
practica psihologică. Putem propune astfel următoarele reguli generale:
 Determinarea orientării energiei psihice generale şi a carcteristicilor asociate tipului
general (tipul extravertit/ tipul introvertit). Pentru tipurile principale de orientare,
Allport a stabilit următoarele criterii de analiză şi interpretare:4

Extraversiunea implică: Introversiunea implică:

-preferinţa pentru participarea la lumea -preferinţă pentru lumea imaginilor, care
obiectivă, socială a realităţii şi pentru este bogată şi creatoare;
preocupările practice;
-realismul drept cheie pentru lucru şi -produceri şi expresii colorate de
comunitate; sentimente subiective;
-viaţa afectivă mai puţin fină; expresie -viaţă afectivă în general delicată; tendinţa
spontană şi naturală în sfera emoţională; de a nu exprima emoţiile imediat şi de a
întârzia exprimarea lor ori de a varia în
diferite moduri;
-desconsiderarea eşecurilor şi rezoluţie -lipsa de rezoluţie deschisă asupra
asupra conflictelor în timpul acţiunii; conflictelor, tendinţa de interiorizare a lor
şi reacţie imaginativă;
-absenţa de analiză de sine şi de autocritică; -foarte multă analiză de sine autocritică;
-independenţă relativă faţă de opiniile -sensibilitate la critică; experienţele cu
altora, caracter personal ţinute în minte timp
îndelungat;
-lipsit de susceptibilitate şi nesupărăcios; -susceptibilitate şi tendinţa de a lua toate
lucrurile personal;
-predispoziţie pentru o concepţie -predispoziţie pentru o concepţie idealistă
pragmatică asupra lumii. asupra vieţii.

 Stabilirea funcţiilor predominante în desfăşurarea generală a vieţii, aşa cum se

materializează acestea în comportamentele observabile şi măsurabile.
 Stabilirea portretului psihologic semnificativ pentru fiecare caz în parte.

4
Gordon Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p.
425

6
 Descrierea celor două tipuri psihologice şi precizările care s-au făcut ulterior, au
avut mare răsunet şi s-au impus ca o practică a interpretării psihologice. O serie de
psihologi americani au încercat să sistematizeze simptomele şi trăsăturile specifice celor
două tipuri, căutând apoi să le măsoare cu ajutorul unor teste de personalitate. Pornindu-
se de la această tipologie au apărut, şi s-au impus principalele teste de personalitate care
au valabilitate şi sunt utilizate şi astăzi. Teste precum: testul Eysenck, testul 16 PF, testul
Guilford sunt mărturie a pertinenţei teoriei jungiene.

FREUD INTERPRETAT DE JUNG ÎN PERSPECTIVĂ TIPOLOGICĂ:

Aşa cum reiese din lucrarea “Descrierea tipurilor psihologice” din colecţia
“Puterea Sufletului”, Freud este încadrat de Jung în tipul extrovertit gânditor –senzorial (
deoarece, precizează Jung, de cele mai multe ori tipurile nu sunt pure, ci combinate, o
funcţie raţională şi una iraţională, subdiacentă), fără însă a-i realiza portretul psihologic
semnificativ. (De altfel, pe întreg parcursul cărţii nu sunt date decât verdicte tipologice
pentru diferiţi oameni de seamă, fără însă a le preciza natura specifică: astfel, Darwin este
considerat tipul gaânditor extrovertit, la fel ca şi Freud, pe când Kant este considerat tipul
introvertit gânditor, femeile sunt reprezentantele tipurilor sentimentale extrovertite şi
introvertite etc)
Dar pentru Sigmund Freud găsim o descriere implicită a tipului psihologic
semnificativ în lucrarea lui Jung “Amintiri, Vise, Reflecţii” 5 în capitolul 5 “Sigmund
Freud” şi în capitolul dedicat corespondenţei lui Jung cu soţia sa, S. Freud şi alţi
colaboratori.
În ultima lucrare citată, Jung îl descrie pe Freud ca fiind o personalitate puternică,
autoritară, apelând frecvent la un comportament demonstrativ, teatral –comportament
specific pentru persoanele cu tendinţe isterice, care au la bază o determinare extravertită –
pentru a-şi impune o idee sau pentru a atrage atenţia publicului de partea sa. Aşa se
comportă şi cu ocazia primului congres de la Salzburg al Asociaţiei Internaţionale de
psihanaliză, când alţi participanţi au avut curajul să-i prezinte limitele teoriei
psihanalitice. Jung arată: “Freud îşi smulge vesta şi o azvârle in celălalt capăt al încăperii
exclamând: “Duşmanii mei vor fi încântaţi să mă vadă murind, deja sunt gata să mă

5
Carl Gustav Jung, Amintiri, Vise, Reflecţii, Ed. Humanitas, Bnucureşti, 2001

7
despoaie” Apoi, oferindu-le sacrificiul propriei persoane, îi anunţă că renunţă la
preşedenţia societăţii vieneze, pe care i-o încredinţează lui Alfred Adler. Bulversaţi,
rebelii se înghesuie în jurul marelui om şi îi asigură veşnica lor credinţă.” Dar, atât Adler,
cât şi Jung, vor combate exagerările freudiene, despărţindu-se de PĂRINTE. Uşurat şi
răzbunător, Freud exclamă: “Am scăpat, în fine de Adler şi de banda lui!…Am scăpat, în
fine, de bruta de Jung şi de pioşii săi acoliţi!”
Un comportament constant, tipic persoanelor extrovertite în faţa eşecurilor, este
acela de a plasa nereuşitele pe seama celorlalţi; aşa face şi Freud de fiecare dată când
ceva nu-i reuşeşte. Şi, la fel, consideră că el, marele inovator este invidiat de colaboratori
în drumul spre ascensiune: “Breuer vrea să-mi bareze drumul spre Viena!”
În lucrarea “Descrierea tipurilor psihologice” Jung arată: “Tipul de gândire
extravertită are o morală ce nu-i permite să tolereze excepţii. Idealul său trebuie transpus
în realitate cu orice preţ, deoarece este –crede el -cea mai perfectă formulare a realităţii
obiective înseşi şi este, de aceea, totodată, adevărul general valabil fără de care omenirea
nu ar putea fi salvată. Că nu iubirea aproapelui contează pentru el, ci un punct de vedere
mult mai înalt: cel al dreptăţii şi adevărului. Tot ce a resimţit în propria sa fire ca fiind
necorespunzător formulei constituite fie, pur şi simplu, o deficienţă trecătoare, o
disfuncţie întâmplătoare ce va fi eliminată cu prima ocazie , fie –dacă acest lucru nu
reuşeşte, ceva net patologic.” 6 Această concepţie este perfect valabilă pentru Freud:
“- Dragul meu Jung, promiteţi-mi să nu renunţaţi niciodată la teoria sexuală. Este
lucrul esenţial. Vedeţi, trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit.
-Un bastion…împotriva cui? L-am întrebat, puţin mirat.
Împotriva torentului de noroi…mi-a răspuns …al ocultismului.”7
Freud completează: “Tot ce se îndepărtează de adevărurile noastre va fi imediat
sancţionat.”8
Un pericol al gândirii extravertite arată Jung în lucrarea “Descrierea tipurilor
9
psihologice” este căderea în dogmatism- caracteristică perfect valabilă pentru Freud:
“Un lucru îmi era limpede: Freud care făcea mereu caz de ireliogiozitatea sa, îşi elaborase

6
Carl Gustav Jung, Descrierea tipurilor psihologice, p.34 -35
7
Carl Gustav Jung, Amintiri, Vise, Reflecţii, p.161
8
Ibidem, p. 161
9
Carl Gustav Jung, Descrierea tipurilor psihologice, p.37 -39

8
o dogmă, sau, mai degrabă, unui Dumnezeu gelos pe care el îl pierduse, i se substituise o
altă imagine stringentă, şi anume cea a sexualităţii.”10
Unilateralitatea gândirii, obsesia lui devastatoare pentru sexualitate, au făcut din
Freud un om blamat şi înălţat, un erou tragic şi comic în acelaşi timp: “Nu se poate face
nimic contra acestei unilateralităţi a lui Freud. Poate că o experienţă interioară personală
i-ar fi deschis ochii: dar pesemne că intelectul său ar fi redus-o şi pe ea la o simplă
sexualitate sau psihosexualitate. Freud rămâne victima unui singur aspect, şi tocmai de
aceea eu văd în el o figură tragică; pentru că a fost un mare om şi, ceea ce este şi mai
mult, un om mistuit de focul sacru.” 11
Jung ni-l prezintă pe Freud ca pe o personalitate avidă de aprobare socială, dorind
de fiecare dată ( conferinţe, reuniuni sociale ) să fie “lider”, să aibă întotdeauna ceva de
spus şi, mai important, acel ceva să fie adevărul incontestabil, singurul posibil. Dorinţa
lui de a-şi impune propria teorie a făcut din el un “cercetător al echipei” având mulţi
“apostoli” –aşa cum prefera să-şi numească colaboratorii mai tineri, apostoli care aveau
menirea de a-i proteja opera, de a o duce în eternitate.
A fost un radical care a vrut să transforme lumea după el, şi mai ales, să
transforme concepţia asupra psihicului uman; şi a reuşit în mare măsură datorită
vivacităţii în timp a teoriei şi practicii sale psihanalitice.
INTERPRETAREA TIPOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII LUI M. EMINESCU:
Tipologia jungiană îşi găseşte utilitatea şi în încercarea de a decripta
personalitatea celui care a fost POETUL –M Eminescu. Toţi cei care i-au analizat viaţa,
au pornit în primul rând de la datele bibliografice şi de la opera acestuia. Dar cred că cel
mai preţios material pentru cunoaşterea omului este reprezentat de colecţia scrisorilor
dintre Eminescu şi Veronica Micle, scrisori adunate şi publicate în “Corespondenţă
inedită Mihai Eminescu –Veronica Micle: Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit”-
material care ne permite să-l încadrăm, fără echivoc, în tipologia introvertită (gânditor
-sentimental- intuitiv). Dar, cea mai pregnantă latură evidenţiată în scrisori este cea
sentimental –intuitivă.
Tipul introvertit -sentimental, conform precizărilor lui Jung, se exprimă cel mai
bine în scris, scris dominat de analiza fină a vieţii afective, a dorinţelor şi idealurilor (la
10
Carl Gustav Jung, Amintiri, Vise, Reflecţii, p.162
11
Ibidem, p.163

9
tipul mixt sentimental-intuitiv), a angoaselor, a temerilor, a dezamăgirilor existenţiale etc.
Toate aceste stări sunt genial redate şi exemplificate în scrisori.
Iubirea (sub toate formele, stările existenţiale sau bănuind ca existând) –acest lait
motiv al vieţii şi operei eminesciene- a constituit centrul, axul scrisorilor destinate
Doamnei inimii lui –Veronica Micle- iubirea care a rămas înălţătoare dincolo de
suferinţă, boală, insuficienţă, distanţă sau timp. Oare dacă protagoniştii ar fi trăit în
acelaşi loc, scrisorile ar mai fi existat? Probabil că da; romantismul eminescian, în
special, se cerea transpus în totalitatea detaliilor şi nu o putea face mai bine decât în scris
(extrovetiţii se exprimă cel mai bine oral, pe când introvertiţii se exprimă de cele mai
multe ori în scris, fiind şi cei mai productivi, mai profunzi în cele redate).
Scrisorile ne înfăţişează un om care dă dovadă de o fină analiză de sine, cu nevoia
avidă de autodepăşire a ceea ce este spre ceea ce stă să vină sau ar putea să vină. Un om
în care cele mai profunde şi nobile sentimente umane s-au întâlnit, un om preocupat în
primul rând de binelor celorlalţi şi mai puţin de el, un om care a ştiut să valorizeze omul,
natura, patria cosmosul universul, adică tot ceea ce era sursă de viaţă, de frumuseţe, de
iubire.
Citind scrisorile adresate Veronicăi, putem delimita stări umane care converg spre
acelaşi sens: împlinirea prin iubire dacă…Acest dacă intuitiv, completat de reale şi
complexe stări psihice, comportamentale oferă un tablou uman unic, şi diversificat în
acelaşi timp, Eminescu fiind exponentul cel mai semnificativ al romanticului incurabil şi
neînţeles al tuturor timpurilor şi locurilor.
Cele mai frecvente şi constante aspecte care se detaşează din lecturarea
scrisorilor, ar putea fi sintetizate astfel (stări care vin convergent în sublinierea
caracterului introvertit sentimental-intuitiv):
Declararea iubirii persoanei iubite: “ Când gândesc la tine mi se umplu ochii de
lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te
iubesc. Această unică gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică
simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijorării mele. Veronică dragă, au
n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta

10
destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? 12( sau S10, p.38; S14, p.46; S21, p.68; S21,
p.69 etc.)
Scuza permanentă (tendinţa de autoatribuire a tuturor neajunsurilor, eşecurilor,
imposibilităţii de a fi alături de persoana iubită): “Te rog, puiuţul meu cel scump, să nu fii
supărată că nu-ţi scriu multe, căci bucuros aş scrie volume întregi dacă aş putea să mă
acufund cu totul în dulcile mele amintiri; ştii însă că, gonit de ocupaţii zilnice şi
nemerniciri, abia am câteva momente seara nu să mă gândesc la tine, căci aceasta o fac
toată ziua, dar să mă răsgândesc şi să te sărut în închipuire măcar dulcea mea Veronicuţă
şireată şi cochetă şi uşuratică şi popoţică.” 13 ( sau S1, p.20; S3, p.26; S9, p.36, S11, p.39,
S13, p. 44, S17, p.56., etc.)
Speranţa ( dar întotdeauna înconjurată de neliniştea neîmplinirii): “ Dulcea şi
dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să nu fi aruncat o umbră în
viaţa ta sesină, în sufletul tău plin de veselie precât e plin de un gingaş şi nesfârşit amor.
Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci tu eşti Dumnezeul meu la care mă închin.” 14( sau S2,
p.24, S1, p 20, etc.)
Alinturile persoanei iubite (caracteristică introvertiţilor, care nu se limitează la un
singur epitet, ci mereu alte aspecte sunt sesizate şi concretizate la persoana iubită –
datorită profunzimii sentimentelor şi interesului manifestat în raport cu celălalt): “…tu
eşti Dumnezeul meu la care mă închin”, “dulcea mea Veronicuţă şireată şi cochetă şi
uşuratică şi popoţică”, “puiuţul meu cel scump”, “Draga şi dulcea mea amică”, Dulcea şi
mânioasa mea amică”, “îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi”, “Măi Popoţoni”,
“Cuţă dragă”, “mică sofistă”, “încântătoarea mea Veronicuţă”, “Mică”, “Sfânta şi dulcea
şi nobila mea amică”, “Nicuţă, sufletul şi amorul meu”, “Am să te omor desmierdându-te,
hoaţo şi nebuno ce eşti”, “Măi îngeraş”, “Dulcea mea Doamnă”, “drăguţa mea pasăre
care mă ocărăşte şi mă iubeşte”, “Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă” etc.
Dorinţe, idealuri: “Un lucru ştiu şi voi hotărâ: să fii a mea şi pentru totdeauna.
Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi
în genere să trăiesc. “15 ( sau S.5, p.31, S6, p.32, S11, p.40, S15, p.49 etc.

12
Corespondenţă inedită Mihai Eminescu –Veronica Micle, Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit,
scrisoarea 6, p. 32
13
Ibidem¹, scrisoarea 10, pp. 37 -38
14
Ibidem², scrisoarea 6, p.33
15
Ibidem³, scrisoarea3, p. 26

11
 Regretul:”Aşa te-aş săruta ş-aşa te-aş desmierda ş-aşa aş veni la tine de repede,
dacă n-aş fi bolnav şi dacă nu m-aş teme că acest ger nemaipomenit să mă îmbolnăvească
şi mai rău. Puiuţule meu cel scump şi iubit –ce faci tu ?” 16 ( sau S.6, p. 32, S11, p.39,
S15., p-.48, S18, p.58, etc.)
Aceste stări şi multe altele care converg, contribuie în mod semnificativ, la
realizarea portretului psihologic complex a celui care a fost şi este Mihai Eminescu.

BIBLIOGRAFIE:
 Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981;
 Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Dulcea mea Doamnă/
Eminul meu iubit, Ed. Polirom, Iaşi, 2000;
 Badou, G., Istorii secrete ale psihanalizei, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999;
 Jung, C. G., Amintiri, Vise, Reflecţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001,
 Jung, C., G., Descrierea tipurilor psihologice, Ed. Anima, Bucureşti, 1994:
 Jung, C., G., Reflecţii teoretice privind natura psihismului, Ed. Anima, Bucureşti,
1994;
 Jung, C., G., Psihologia analitică. Temeiuri, Ed. Anima, Bucureşti, 1994;
 Jung, C., G., Personalitate şi transfer, Ed. Teora, Bucureşti, 1996;
 Mărgineanu, N., Psihologia persoanei, Ed. ŞTIINŢĂ &TEHNICĂ, Bucureşti, 1997;
 Perron, R., Istoria psihanalizei, Ed. De Vest, Timişoara, 1997.

16
Ibidem, scrisoarea 15, p.49

12