Eugen Lovinescu

I. Viaţa şi opera

Figură marcantă a literaturii secolului al XX-lea, Eugen Lovinescu a fost

critic, istoric literar şi romancier. Se spune, de altfel, că întreaga literatură a secolului
al XX-lea se află sub pecetea sa. Ierarhia de scriitori stabilită de acesta este valabilă
chiar şi în zilele noastre, fapt ce ne demonstrează corectitudinea argumentelor şi
valorilor stabilite de către el. Lovinescu a eliberat critica literară de sub tirania
direcţiilor sociologice, dându-i un limbaj diferenţiat, o gândire coerentă 1, punând
bazele criticii moderne.
Este fiul profesorului Vasile T. Lovinescu, pe adevăratul nume Vasile
Teodorescu. Ma târziu, Lovinescu va evoca atmosfera sobră din familia Teodorescu
în romanul Bâzu şi în Memoriile sale. Elevul Lovinescu a avut parte de câţiva
profesori străluciţi despre care putem spune ca i-au servit ca exemplu de viaţă –
Aron Densuşianu, Simion Mehedinţi, M. Pompiliu. Iniţial s-a înscris la cursurile
Universităţii din Iaşi, dar o părăseşte peste câteva săptămâni în favoarea secţiei de
limbi clasice de la Universitatea din Bucureşti şi unde a avut oczia de a-i audia pe
Titu Maiorescu şi pe Nicolae Iorga. Obţine licenţa în Sintaxa latină în anul 1903, iar
în 1909 îşi ia doctoratul cu lucrarea Jean-Jacques Weis et son oeuvre litteraire, pe
care o publică cu prefaţă de Emile Faguet.
1 Pagina

Eugen Lovinescu a colaborat frecvent cu reviste literare precum

Convorbiri literare, Viaţa literară, Falanga, Flacăra, Noua revistă română, Rampa
etc., articole pe care le-a strâns şi publicat în cele 10 volume de Critice (1909-1923).
În perioada războiului, se axează pe articole politice pe care le publică în Românul,
Naţionalul, Flacăra, Lectura pentru toţi şi pe care le grupează în volumele Pagini

1
Dim. Păcurariu, coord., Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente, Univers, Bucureşti, 1979,
p. 226
de război (1918) şi În cumpăna vremii (1919). Lovinescu se mai ocupă şi de editarea
magazinului ilustrat Lectura pentru toţi (decembrie 1918-ianuarie 1920) şi, în 1919,
pune bazele revistei care va constitui şi o nouă direcţie în literatura română –
Sburătorul (1919-1922 şi serie nouă în perioada 1926-1927). În paginile revistei
urmează ca criticul să îşi fixeze şi să îşi facă cunoscute ideile despre doctrina pe care
o numeşte modernism.
Primele lucrări doctrinare păstrează rigorile criticii maioresciene, dominate
de scepticism -Paşi pe nisip (1906) şi Critice (1910), dar principalele opere de
critică ale lui Eugen Lovinescu sunt Istoria civilizaţiei române moderne în trei
volume - 1924-1925 şi Istoria literaturii române contemporane în cinci volume -
1926-1929. Un loc aparte îl ocupă monografiile de scriitori - Grigore Alexandrescu.
Viaţa şi opera lui (1910), Costache Negruzzi. Viaţa şi opera lui (1913), precum şi
studiul Titu Maiorescu în două volume (1940).
Cea dintâi lucrare de sinteză este Istoria civilizaţiei române moderne.
Lucrarea aduce le iveală idei noi faţă de ceea ce se scrisese anterior, e o lucrare bine
scrisă şi cu o capacitate de speculaţie ideologică remarcabilă2.
Disocierile şi portretele surpinse în Critice şi în Istoria literaturii române
contemporane sunt reluate şi îmbogăţite în cele 3 volume de Memorii şi în Aqua
Forte (1941) rezultând o operă morală excepţională. Tot acum publică şi cele mai
reuşite volume de proză ale sale – Bâzu (1932), Firu-n patru (1934), Diana (1936),
Acord final (1938), care sunt caracterizate de un lirism discret, reluând vechile teme
ale epicii moldoveneşti3. A scris şi două romane despre Mihai Eminescu – Mite
2

(1934) şi Bălăuca (1935) în care adoptă o metodă de analiză nesigură, între

Pagina

document şi ficţiune, cu rezultate epice discutabile4.

În opera lui critică sunt identificate două etape: una impresionistă şi un
modernistă. Etapa impresionistă are ca reper temporal perioada de dinainte de război
şi se caracterizează prin ideea criticii creatoare şi prin autonomia esteticului. În
2
Ibidem
3
Idem, p. 227
4
Ibidem
această etapă a luat poziţie împotriva sămănătorismului şi-i încurajează pe simbolişti
fără a adera la acest curent literar. În cea de-a doua etapă – de după război, criticul
trece la modernism. Concepţia sa despre modernism are la bază teoria
sincronismului european. Conform criticului literatura trebuie să se intelectualizeze
şi să treacă de la sat la oraş şi să se obiectivizeze. Astfel, Lovinescu militează pentru
o literatură obicetivă a vieţii urbane, o proză psihologică şi o lirică deschisă spre
complexitatea vieţii moderne.
Adept loial al criticii lui Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu a fost o
personalitate de înaltă ţinută intelectuală şi umanistă, spirit progresist ce a exercitat o
influenţă remarcabilă asupra emancipării şi dezvoltării literaturii române.
În ciuda valorii sale incontestabile Eugen Lovinescu a ocupat doar o
catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București şi a fost profesor
al Colegiului Național Mihai Viteazul din București.
Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton
Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în
ocultism Vasile Lovinescu.
3 Pagina
 II. Revista şi cenaclul Sburătorul

Revista "Sburătorul" a apărut la Bucureşti între 1919-1922 şi 1926-1927,

iar cenaclul literar, iniţiat în 1919, a avut o activitate permanentă şi o organizare
riguroasă, continuând să funcţioneze încă patru ani după moartea lui Lovinescu.
Criticul a debutat cu o atitudine antisămănătoristă şi antisimbolistă, iar ca adept fidel
al spiritului maiorescian susţinea dreptul tuturor claselor sociale de a fi reflectate în
literatură, având în vedere mai ales reprezentarea burgheziei aflate în plin progres şi
afirmare culturală.
Revista îşi propunea să promoveze scriitorii tineri, să propulseze o
literatură întemeiată pe teoria sincronizării şi a împrumuturilor culturale. Numele
face aluzie, simbolic, la „boala” poeziei, dar şi la aripile ei. În articolul de
deschidere, Eugen Lovinescu anunţa intenţia de a se ocupa numai de literatură şi,
ceea ce va deveni scopul principal al criticului, de a descoperi noile talente,
pregătind astfel o nouă generaţie literară. Acest obicetiv s-a realizat prin lansarea
unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, Anton Holban,
G.Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu.
E.Lovinescu obţine şi colaborarea unor scriitori mai vechi (Ion
Minulescu,Victor Eftimiu) sau îi încurajează pe cei care au debutat în alte reviste,
dar dovedeau o orientare modernă a scrisului lor (Liviu Rebreanu sau Hortensia
Papadat-Bengescu).
La început, Lovinescu nu formulează un program ideologic şi nu adoptă o
4

formulă unică, propunându-şi să câştige de partea sa talente mai vechi sau să

Pagina

descopere altele noi. Pe măsură ce-şi încheagă sistemul teoretic, înrâurirea lui asupra
tendinţei de modernizare a literaturii se accentuează, stârnind un adevărat curent de
idei.
Rolul cenaclului şi al revistei Sburătorul în dezvoltarea literaturii române
din perioada interbelică poate fi comparat cu acela al societăţii Junimea şi al revistei
Convorbiri literare din a doua jumatate a sec. al XIX-lea.
 Apariţia revistei şi a cenaclului i-a impus scriitorului un ritm de lucru
regulat. Ideea de a scoate o asemenea revistă îi aparţine, de fapt, lui Liviu Rebreanu.
Titlul este propus de Ion Minulescu, Lovinescu “militând” pentru Discobolul, revistă
ce va fi scoasă mai târziu de către un grup de tineri. Revista reuneşte scriitori de
diverse orientări literare: sămănătorişti, simbolişti, realişti etc. iniţial, revista nu pare
a avea un anume program, ci programul va fid at de colaboratori şi se va fixa
ulterior5. Acest lucru se datorează concepţiei conform căreia a formula înseamnă a
limita6. Astfel ei încurajează manifestarea conştiinţelor libere7.
Prin apariţie revistei, Lovinescu îşi realizează una dintre vocaţii - cea de
îndrumător literar. Critica sa este una înţelegătoare şi constructivă pentru a încuraja
dezvoltarea noilor spirite. Critical se îngrijeşte de regia revistei, de ordinea
articolelor, pe cine să publice, pe cine să amâne şi de alternarea noilor scriitori cu cei
reputaţi.
În cadrul cercului de lectură şi discuţii se fac remarcaţi şi alţi critici literari
precum Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Şerban
Cioculescu, Tudor Vianu care erau formaţi în spiritul criticii estetice a lui
Lovinescu8. Cu toate acestea, spiritul dezbaterilor este dat şi dirijat de către
Lovinescu.
O problem fercvent discutată în privinţa existenţei cenaclului şi a formării
conducătorului său este următoarea – Lovinescu e o creaţie a cenaclului sau cenaclul
e o creaţie a lui Lovinescu. Majoritatea celor care au frecventat întâlnirile
săptămânale ale cenaclului tind spre ideea că cenaclul este cel care l-a format pe
5

critical Eugen Lovinescu aşa cum este el cunoscut publicului-cititor. Ca şi

Pagina

conducător al cenaclului, acesta încurajează schimbul de idei, idei pe care uneori le

preia în articolele sale. Spre deosebire de Junimea, Sburătorul este un cenaclu

5
Eugen Simion, E. Lovinescu scepticul mântuit, Cartea românească, Bucureşti, p. 56
6
Idem, p. 57
7
Ibidem
8
Idem, p. 71
deschi, unul democratic cum îl numeşte Eugen Simion. Criticul stimulează
experimentele în literatură, tendinţele de înnoire, fără a încuraja excesele 9.
G. Călinescu vorbind despre atmofera de la cenaclu descrie o atmosferă
pitorească în care fiecare este liber să îşi exprime ideile şi insistă pe ideea
compoziţiei eterogene şi a ritualului şedinţelor 10. Criticul e atât de absorbit de
activitatea de lectură a cenaclului încât viaţa personal este neglijată. În acest sens
este citat un contemporan care relatează cum Lovinescu nu întrerupe lectura de
duminică a cenaclului deşi în acea zi fiica sa îşi serba aniversarea.
Critical este amabil cu toată lumea şi primeşte vizite din partea oricui în
fiecare zi după orele 17. Îşi întrerupe activitatea de scris pentru a audia lectura unie
noi lucrări şi dă sfaturi scriitorului invitându-l politicos să revină după ce face
retuşările de rigoare.
Activitatea cercului este axată în planul esteticului şi nu al politicului sau
al altor domenii de posibilă influenţă.
6Pagina

9
Idem, p. 78
10
Idem, p. 79
 II. Sincronismul lovinescian

Adevăratul modernism românesc începe odată cu critica lovinesciană. În

esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului,
explicat prin factori materiali şi morali, care imprimă un proces de omogenizare a
civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronică. Practicând un
modernism mai degrabă teoretic, criticul „Sburătorului” mizează pe încurajarea
oricăror încercări de diferenţiere în literatură, optând pentru o formulă critică
definită prin cele două concepte esenţiale: „sincronism” şi „diferenţiere”.
Criticul explică procesul de formaţie şi de evoluţie a civilizaţiei române,
din alt punct de vedere decât acela al junimiştilor. La baza acestui proces se află
legea imitaţiei, potrivit căreia societăţile înapoiate suportă o fecundă influenţă din
partea celor avansate. În acest sens, cadrul teoretic este alimentul de sociologie
psihologică şi finalistă a lui Gabriel Tarde, prin ideea de imitaţie ca lege universală a
dezvoltării societăţilor. Imitaţia este baza armonizării şi omogenizării sociale şi se
manifestă, în concepţia gânditorului francez, ca o formă psihologică socială a legii
universale a repetiţiei. Dincolo de aceste influenţe, opera lui E. Lovinescu poartă
marca propriei personalităţi, la baza acestei teorii situându-se ideea sincronismului,
al cărei prim moment îl constituie principiul simulării-stimulării. Cultura română
trebuie scoasă dintr-o inerţie periculoasă – împrumutând formele, se creează
premisele pentru a se consolida fondul. Cele 3 volume ale Istoriei civilizaţiei
române moderne publicate în decursul a doi ani (1924-1925), dezvoltă concepţia
7

criticului asupra fenomenului de sincronism. Pornind de la constatarea că procesul

Pagina

civilizaţiei noastre şi a celorlalte state intrate în contact cu Occidentul, nu s-a făcut

evolutiv, treaptă cu treaptă, respectând fazele parcurse de acele popoare, ci, mai
degrabă revoluţionar, Lovinescu vorbeşte despre o aşa-numită „fatalitate
sociologică”, susţinută cu ajutorul conceptului de „sincronism”, în urma căreia ar fi
rezultat civilizaţia actuală, formată, aşadar „prin importaţie integrală”, fără ca
procesul acesta să aibă, în viziunea criticului, consecinţe negative; totul depinde, în
concepţia criticului, de modul de valorificare, cu resurse proprii, a acestor modele
preluate: „La popoarele tinere — arăta Lovinescu, privind fenomenul ca pe unul
normal şi chiar necesar —, imitaţia este prima formă a originalităţii”, progresul
vizând, aşadar, adaptarea acestor imitaţii la temperamentul şi la specificul culturii
noastre: „Numărul invenţiilor sau al ideilor originale al fiecărui popor în parte fiind
foarte limitat, originalitatea oricărei civilizaţii stă mai mult în capacitatea de adaptare
şi prelucrare, decât în elaboraţie proprie — şi aceasta mai ales la popoarele tinere”
(E. Lovinescu, Istoria civilizaţiei române contemporane).
Acest principiu va fi pus în practică odată cu elaborarea celor 6 volume ale
Istoriei literaturii române contemporane (1900 - 1925), scriitorii fiind acum judecaţi
din perspectiva sincronizării lor cu mişcările din occident, dar şi a efortului de
diferenţiere şi, deci, a originalităţii. Teoria sincronismului se opune teoriei
maioresciene a « formelor fără fond », căci imitaţia – consideră Lovinescu -
stimulează imediat şi creaţia originală.
In secolul al XX-lea, mai exact în perioada interbelică, literatura română
ajunge să se sincronizeze cu cea europeană. Atât poezia, cât şi proza se diversifică
rapid, ajungând la deplina maturitate valorică. Modernismul se impune prin opere de
referinţă şi este receptat cu mijloace critice adecvate. Sincronizarea nu elimină însă
sentimentul marginalităţii în raport cu culturile europene occidentale. De aici rezultă
două feluri de reacţii pe care perioada interbelică le scoate în evidenţă : complexe de
inferioritate – care duc fie la ratare, fie la găsirea unor metode de depăşire a lor, de
impunere în faţa lumii – şi complexele de superioritate, ivite din mulţumirea de sine
8

şi care duc la naţiolanism şi demagogie. In deceniul al şaselea, odată cu introducerea

Pagina

comunismului în România, procesul de sincronizare cu Europa ia sfârşit.

Sincronizarea celor două literaturi – cea română cu cea europeană, a reprezentat
perioada ca mai fecundă a literaturii române.
In ziua de azi conceptului de « sincronism » i se asociază termenul de
globalizare. Într-o societate de consum în care cultura nu mai primează, ci kitsch-ul,
globalizarea este în « floare ». E o floare ofilită, care oferă tinerilor acces rapid la
informaţie, dar şi o cale rapidă spre incultură. Astfel că nu ar trebui să ne mai mire
faptul că tinerii din ziua de azi nu ştiu să aprecieze arta. Îmbrăcămintea indecentă,
manelele, desenele animate agresive, imitaţiile chinezeşti de proastă calitate a unor
designeri şi branduri celebre reprezintă oaza de cultură în care copiii sunt crescuţi.
Astfel că, nu mică trebuie să ne fie mirarea atunci când citim pe forumuri că poezia
« Iarna »  de Vasile Alecsandri nu poate fi scrisă de acesta pentru că, unii copii « nu
cred că Vasile Alecsandri ar scrie aşa ceva »11. Astfel că, putem ajunge la
următoarea concluzie – globalizarea a produs « o contaminare neverosimilă a sferei
sociale şi mentale, deopotrivă, cu produse şi servicii kitsch »12.

9 Pagina

11
http://www.calificativ.ro/Poezie_Iarna-a16925.html
12
Gabriel Onţeluş, Sincronism şi globalizare, România Culturală, nr. 26, an 2003
http://www.romlit.ro/sincronism_i_globalizare
 Bibliografie

Opera criticului
Eugen Lovinescu, Critice, vol. I, ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Simion,
Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1979
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, ediţie, studiu introductiv şi
note de Zigu Ornea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

Referinţe
Dim. Păcurariu, coord., Dicţionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente,
Editura Univers, Bucureşti, 1979
Camil Petrescu, Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile, ediţie
îngrijită şi cuvânt înainte de Florica Ichim, Editura 100+1 Grammar, Bucureşti, 2004
Eugen Simion, E. Lovinescu scepticul mântuit, Cartea românească, Bucureşti

Bibliografie pe internet
Gabriel Onţeluş, Sincronism şi globalizare, România Culturală, nr. 26, an 2003
http://www.romlit.ro/sincronism_i_globalizare
http://www.calificativ.ro/Poezie_Iarna-a16925.html
10
Pagina