Sunteți pe pagina 1din 6

Organizaţia pentru Alimentaţie şi

Agricultură -FAO

Samson Diana
Lorena
Grupa 942 –anul III

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi


Agricultură(FAO) –organism cu rol fundamental în sfera
alimentaţiei
Un rol central în rezolvarea problemei alimentare pe plan mondial revine ONU, în
cadrul căreia au fost create organisme şi instituţii cu atribuţii în domeniul agroalimentar,
al sănătăţii, reprezentative fiind FAO şi OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Atât
acţiunile individuale cât şi colaborarea, cooperarea dintre aceste instituţii, au avut drept
consecinţă adoptarea treptată a unor căi practice, fundamentate ştiinţific, în vederea
rezolvării eficiente a ecuaţiei populaţie-alimentaţie.
FAO este o instituţie guvernamentală a ONU, creată în anul 1945, având un
caracter preponderent tehnic şi urmărind atingerea următoarelor obiective: ridicarea
nivelului nutriţiei şi condiţiilor de viaţă ale populaţiilor, ameliorarea randamentului
producţiei şi eficacităţii repartiţiei tuturor produselor alimentare şi agricole, ameliorarea
condiţiei populaţiilor rurale si contribuţia la dezvoltarea economiei mondiale.
De la producţia de alimente şi comercializarea acestora la legislaţia în materie de
educaţie nutriţională, promovând normele de nutriţie în practicile comerciale, FAO are ca
obiect de interes întregul lanţ alimentar, de la cultivarea materiilor prime până la repartiţia
familială. În cadrul tuturor acestor preocupări, organizaţia vizează o dezvoltare
fundamentală pe creşterea echitabilă şi susţinerea politicilor axate pe nevoile popoarelor
în general şi a populaţiilor vulnerabile din punct de vedere nutriţional. FAO oferă servicii
pentru evaluarea situaţiei alimentare şi nutriţionale, cu scopul de a ajuta guvernele să
stabilească la timp măsurile eficiente. Totodată se implică în analiza structurii consumului
şi ofertei alimentare, în trierea problemelor şi stabilirea priorităţiilor, precum şi în
identificarea categoriilor vulnerabile care reclamă măsuri de urgenţă. Serviciile oferite de
FAO s-au extins mult în ultima vreme, contribuind substanţial la supravegherea
ameliorării nutriţionale. Sistemul SMIAR, de exemplu, permite FAO să vegheze asupra
situaţiei alimentare mondiale, graţie colectării, analizării şi difuzării celor mai recente date
cu privire la factorii care ar putea afecta cererea şi oferta, necesarul şi posibilităţile de
supravieţuire.

2
Având la bază reţele ample de informare, alături de abilităţile şi experienţa
personalului tehnic, FAO furnizează consultanţă independentă asupra politicilor şi
planurilor agricole, cât şi asupra structurilor administrative şi legale necesare dezvoltării.
Organizaţia ofera consultanţă şi în cadrul strategiilor naţionale pentru dezvoltare rurală,
securitate alimentară şi atenuare a sărăciei. Standardele alimentare elaborate de Comisia
FAO/OMS – Codex Alimentarius, îmbunătăţesc siguranţa alimentelor şi asigură practicile
loiale în comerţul cu alimente. De asemenea a demarat o serie de activităţi şi programe în
vederea mobilizării guvernelor, organizaţiilor internaţionale şi a tuturor sectoarelor
societăţii civile, în cadrul unei companii având drept scop eradicarea foametei şi
traducerea în realitate a sloganului Alimente pentru toţi (Food for all).
În cadrul CONFERINŢEI MONDIALE ASUPRA ALIMENTAŢIEI 2002, au fost
implementate veritabile deziderate care consolidează fundamentele politicii alimentare şi
nutriţionale la nivel mondial:
- necesitatea asigurării egalităţii între sexe şi a sprijinirii femeilor, recunoaşterea şi
valorificarea rolului femeilor în agricultură, nutriţie şi securitate alimentară, fiind necesară
îmbunătăţirea securităţii lor economice şi a accesului la resurse, credite, servicii şi
profituri;
- necesitatea existenţei pe piaţă a unor alimente sigure şi adecvate nutriţional, aspectele
nutriţionale constituind o parte integrantă a rezolvării securităţii alimentare;
- acordarea unei atenţii sporite îmbunătăţirii calităţii hranei, accesului la apă potabilă,
îngrijirii sănătăţii, educaţiei, intervenţiilor pentru eliminarea deficienţelor de
micronutrienţi;
- angajamentul în lupta împotriva condiţiilor care ameninţă sănătatea la nivel mondial
(HIV/SIDA) cu impact devastator la toate nivelurile societăţii şi implicit asupra securităţii
alimentare;
- reafirmarea rolului important al Codex Alimentarius al Convenţiei Internaţionale pentru
Protecţia Plantelor (IPPC) etc. în elaborarea unor standarde eficiente, fundamentate
ştiinţific şi acceptate internaţional pentru siguranţa alimentelor, sănătatea animalelor şi
plantelor, cât şi pentru facilitarea comerţului agroalimentar prin recunoaşterea în cadrul
Acordului SPS;
- necesitatea sprijinirii eforturilor ţărilor în dezvoltare în managementul siguranţei
alimentelor, al sănătăţii plantelor şi animalelor;
- necesitatea intensificării acţiunilor naţionale şi internaţionale de pregătire pentru
accidente şi situaţii de urgenţă şi îmbunătăţirii eficienţei acestor acţiuni prin intervenţii
alimentare sau non-alimentare. Aceste acţiuni trebuie să se integreze în sfera eforturilor
pentru dezvoltarea durabilă a tuturor părţilor implicate în realizarea securităţii alimentare;
- sublinierea importanţei mecanismelor de protecţie socială, a sistemelor de prevenire, a
asistenţei în caz de urgenţă;
- recunoaşterea avantajelor meselor şcolare în cadrul programelor de dezvoltare socială;
acestea ar trebui să se bazeze pe achiziţii la nivel local sau regional şi să respecte
obiceiurile de consum, în acord cu priorităţile naţionale şi programele educaţionale (ex.:
PAM);

3
- recunoaşterea rolului vital al zonelor montane şi a potenţialului lor pentru agricultura
durabilă şi dezvoltarea rurală, colaborarea între ţările în dezvoltare şi
cele dezvoltate în această privinţă;
- amplificarea spiritului solidarităţii în sprijinirea activităţilor FAO, utilizarea beneficiilor
cercetării şi tehnologiei, a oportunităţilor globalizării;
- propunerea avansării cercetării agricole şi a noilor tehnologii (inclusiv biotehnologia)
într-o manieră sigură şi adaptată condiţiilor locale în vederea creşterii productivităţii în
ţările în dezvoltare.
De asemenea, s-a propus implementarea rapidă, eficientă şi completă a iniţiativei
privind ţările sărace îndatorate - cu sprijinul resurselor financiare externe în vederea
reducerii sărăciei şi creşterii securităţii alimentare, precum şi explorarea unor mecanisme
noi în vederea rezolvării problemei datoriilor ţărilor în dezvoltare şi în tranziţie.
Desi UE este una dintre cele mai bogate zone ale lumii, există între regiuni foarte mari
diferenţe de venituri şi posibilităţi. Cauzele inegalităţilor sunt multiple. Ele pot rezulta din
decalaje legate de evolutia istorică, pozitionarea geografică sau de mutaţiile socio-
economice mai recente, ori din combinarea acestor factori. Asemenea situaţii produc,
adesea, excludere socială, un sistem şcolar de calitate mediocră, un indice de şomaj mai
ridicat şi infrastructuri improprii. Aceste diferenţe s-au accentuat odată cu intrarea, în mai
2004, respectiv ianuarie 2007, a 12 noi membri, ale căror venituri sunt mult sub media
Uniunii. Politica de dezvoltare locală şi regională transferă resurse din regiuni prospere
către
cele mai sărace. Ea reprezintă, totodată, un instrument de solidaritate financiară şi un
puternic motor de integrare economică. Specialiştii au apreciat că dezvoltarea regională
reprezintă un concept ce s-a impus destul de recent, atât în literatura economică, cât şi în
politica statelor. Dacă literatura economică a reuşit să explice cauzele inegalităţilor în
dezvoltarea economică a diferitelor regiuni ale Uniunii
Europene, problema a devenit o adevarată prioritate de politică economică în Uniunea
Europeana, cu predilectie în ultimele doua decenii, mai ales după aderarea Greciei,
Spaniei şi Portugaliei, ţări caracterizate printr-un nivel de dezvoltare inferior celorlalte ţări
din UE, dar şi marcate de importante dezechilibre regionale.
În acest sens, un rol aparte l-a deţinut asa-numita problemă a cuantificarii şi
reliefării acestor discrepanţe regionale. Specialiştii au cazut de acord asupra faptului că
metoda cea mai corectă ar fi cea de evidenţiere a acestora prin indicatori macroeconomici,
ca de exemplu PIB total sau PIB pe locuitor, adaptaţi la nivel regional. Abaterea acestor
indicatori regionali de la media pe ţară cuantifică, pe de o parte, gradul de dezoltare
economică a tuturor regiunilor, iar, pe de alta parte, amploarea divergenţelor regionale.
Uniunea Europeană pledează în favoarea recunoaşterii unei politici de protecţie a
consumatorului specifică şi distinctă de politicile tradiţionale ale Tratatului de la Roma.
UE recunoaşte necesitatea de a garanta consumatorilor de pe piaţa internă europeană un
nivel minim obligatoriu de protecţie socială. De asemenea, necesitatea de armonizare este
presantă în domeniul calităţii şi siguranţei mărfurilor, în ceea ce priveşte protecţia
sănătăţii consumatorilor, stabilirea responsabilităţii pentru produsele comercializate,

4
pentru practicile comerciale folosite, pentru anumite metode de vânzare, pentru garanţiile
şi serviciile acordate după vânzare.
În concluzie, se pare că ţările în dezvoltare trebuie să devină capabile să înţeleagă,
să utilizeze şi să implementeze standardele internaţionale astfel încât să obţină beneficii
din sistemul comercial global şi în acelaşi timp să-şi protejeze oferta de alimente, de
introducerea şi răspândirea accidentală a bolilor şi dăunătorilor. În acest caz, asistenţa
permite îmbunătăţirea sistemelor regionale şi naţionale, inclusiv a politicilor, a cadrului
legal, a capacităţilor instituţionale şi infrastructurii, precum şi instruirea adecvată a
resurselor umane în cadrul sistemului naţional de siguranţă alimentară, a serviciilor
privind sănătatea animalelor şi plantelor.
În cadrul întâlnirilor organizate la nivel internaţional, dar şi în rapoartele mondiale
asupra alimentaţiei, se subliniază faptul că, la nivel global, resursele pentru hrană nu au un
caracter insuficient; lipsesc însă (sau nu ating eficienţa dorită) acţiunile şi politicile care să
asigure ca alimentele să fie produse acolo unde se simte nevoia şi într-un mod care să le
facă accesibile populaţiei vulnerabile. Din păcate, costul inacţiunii sau al amânărilor în
această direcţie ar fi un lux pe care umanitatea nu şi-l poate permite. De aceea, în prezent,
se impune cu necesitate continuarea eforturilor la orice nivel - pornind de la realizările
existente – pentru a optimiza sau stabili noi strategii pentru securitatea alimentară, prin
afirmarea angajamentelor întregii comunităţi internaţionale.
Epoca şi civilizaţia contemporană se confruntă cu situaţii de inegalitate şi
inechitate în repartizarea alimentelor, cu disparităţi în repartizarea disponibilităţilor
alimentare, ceea ce a condus la decalaje cantitative şi calitative care se manifestă pe plan
mondial. Această situaţie ameninţă permanent posibilităţile de realizare a dezideratului
securităţii alimentare, multiplu determinat, tradus prin accesul tuturor indivizilor, în orice
moment, la hrana necesară pentru o viaţă sănătoasă şi activă -acceptat la nivel global ca
obligaţie supremă a oricărui guvern, depăşind orice considerente de ordin comercial şi
financiar.
Pe plan mondial, problema alimentaţiei dobândeşte trăsături şi dimensiuni noi, care
fac trecerea de la o problemă cu caracter regional - la o problemă globală, aflată
permanent pe agenda organismelor şi întâlnirilor naţionale şi internaţionale, ale cărei
dimensiuni şi consecinţe nu sunt totuşi suficient investigate şi abordate în practică.
Caracterul global derivă dintr-o serie de elemente conexe: intensitatea şi scara de
manifestare, inegalităţile producţiei şi distribuţiei, dependenţa unor state de ajutorul
alimentar şi importuri, perspectivele îngrijorătoare pentru anumite zone ale globului,
impunând o abordare sistemică, fundamentată pe contribuţia cercetării ştiinţifice.
Se apreciază că la nivel global au fost realizate progrese clare în creşterea nivelului
consumului alimentar şi în îmbunătăţirea nutriţiei, iar în viitor se preconizează reduceri
sensibile, dar lente, ale incidenţei relative a subnutriţiei, inclusiv în ţările cele mai
populate. Astfel, problema subnutriţiei tinde să se simplifice, în sens relativ (datorită
creşterii populaţiei), cu ajutorul intervenţiilor politice şi al asistenţei la nivel naţional şi
internaţional. Astfel, în ciuda progreselor lente, previziunile pentru intervalul 2015-2030
indică o îmbunătăţire generală considerabilă, iar proporţia populaţiei subnutrite ar putea fi

5
redusă prin acţiunea simultană a două cauze: creşterea mediei consumului alimentar
naţional şi reducerea inegalităţilor.

Bibliografie:

1. Bran, F., Apostol, G. „Politica alimentară – o prioritate absolută”


în Tribuna economică, nr. 20, mai 1997
2. Dima, D., Pamfilie Politici alimentare şi starea nutriţională în
structurarea ofertei de mărfuri alimentare în
Adevarul economic, nr.44, nov.1995
3. Popescu, D., V. „Impactul politicilor alimentare şi
nutriţionale asupra comerţului internaţional
cu bunuri alimentare”, Teză de doctorat, ASE,
Bucureşti, 2003
4. Zahiu, L. „Politique alimentaire et nutritionnelle” FAO,
Rome, 1969
5. http:// www.siguranta-alimentara.com
6. http:// www.fao.org