Sunteți pe pagina 1din 10

Moartea nu înseamnă nimic

Moartea nu înseamnă nimic;


Nici măcar nu contează.
Am trecut doar în camera cealaltă.
Nu s-a întâmplat nimic.

Toate au rămas aşa cum le ştiai.


Eu sunt eu, tu eşti tu,
Iar viaţa prin care, atât de frumos, am trecut împreună este aceeaşi, neschimbată.
Vom continua să fim unul pentru altul ceea ce am fost întotdeauna.

Chemă-mă pe nume, aşa cum mă chemai odinioară.


Vorbeşte-mi, cum îmi vorbeai întotdeauna.
Nu schimba tonul vocii –
Şi nu îmbraca hainele solemnităţii, nici pe cele ale durerii.

Continuă să râzi la ceea ce ne făcea să râdem împreună.


Distrează-te şi zâmbeşte, gândeşte-te la mine, roagă-te pentru mine.
Lasă ca numele meu să-ţi fie mângâirea care ţi-a fost întodeauna .
Rosteşte-l lejer, fără a fi atins de umbra vreunui regret.

Viaţa are însemnătatea pe care a avut-o şi ieri.


Este aceeaşi care a fost mereu:
O absolută şi neîntreruptă continuitate.
Ce este moartea, dacă nu un accident trecător?

Sunt aici cu tine, doar că nu mai sunt la vedere.


Exist – şi te aştept, pentru ceea ce va fi doar o scurtă perioadă de timp,
Undeva foarte aproape,
Chiar de partea cealaltă a străzii.

Toate sunt la locul lor.


Nimic nu este distrus; nimic nu este pierdut.
Un scurt moment şi toate vor fi cum au fost.
Ne vom întâlni iarăşi. Vom râde amintindu-ne de vremelnicia acestei despărţiri.

Acest poem este citit la funeralii. Autorul, Harry Scott-Holland (1847 - 1918), preot la St. Paul's Cathedral
of London, nu a intenţionat să scrie un poem; de fapt, este o parte a unei predici ţinute în anul 1910,
numită “ Moartea regelui groazei”, la căpătâiul regelui defunct King Edward VII.

A venit timpul ca tatăl tău să plece


Derek Dobson

A venit timpul ca tatăl tău să plece,


Acum când Domnul ce-a semănat, culege;
Uşa veşniciei s-a deschis astăzi larg
Să îl lase să treacă dincolo de prag.

Cine suntem noi ca să hotărâm


Când să plecăm de-aici sau către ce tărâm?
Nu nouă ne–a fost dat să stabilim
Pe cine să pierdem, pe cine să iubim.

Înainte să ai pleoapele de lacrimi ude,


Şopteşte-i la ureche, cât încă te aude,
“Adio, iubite tată, acum când pleci departe,
Adio, pentru toată dragostea de care-am avut parte.”
Acelora pe care i-am iubit şi acelora care m-au iubit
Mary Alice Ramish

A venit vremea să plec, nu mă opri, deschide uşa larg,


Am multe lucruri de făcut şi de văzut dincolo de prag;
Nu te-atârna de mine cu lacrimi, bolovani,
Fii fericit că am avut în viaţă-atâţia ani

Să-ţi dăruiesc iubire, iar tu nici nu poţi să ştii


Cât de fericită am fost cu tine în fiecare zi,
Îţi mulţumesc pentru toată iubirea ta acum
Când, iată,-a sosit vremea să plec singură la drum.

Mă poţi plânge-un pic, dacă simţi că asta-ţi face bine,


Apoi lasă-încrederea, cu lumina ei, durerea să-ţi aline;
Curând vom fi-împreună iarăşi într-o vâlcea cu calomfiri,
Până-atunci, binecuvântează comoara ta de amintiri.

Nu voi pleca de tot, totuşi, iar viaţa merge mai departe,


Dacă-ai nevoie, cheamă-mă, şi voi sosi de dincolo de moarte;
Deşi tu să mă vezi nu vei putea, nici să mă-atingi, voi fi aproape,
Dacă-o să-ţi asculţi inima, vei auzi căzând ca nişte ape
Întreaga mea iubire, limpede şi tandră ca zefirul.
Apoi, când singur vei veni şi tu pe acelaşi drum, din nou mireasă,
Te voi întâmpina zâmbind şi-ţi voi spune bine-ai venit acasă.
Cuvinte nespuse
Pamela Hall

N-am apucat să-ţi spun “la revedere”


Şi nici alte cuvinte pe care-aş fi dorit să le auzi;
Ar fi trebuit să le rostesc atunci când am avut şansa,
Dar am crezut că o să-mi fii alături cât vântul bate-n duzi.

Mi-a trecut timpul fără să-ţi fi spus


Cât de mult ai însemnat tu pentru mine;
Ar fi trebuit s-o fac, dar am crezut că-ţi este clar
Şi-acum nu ştiu cu-adevărat dacă ai înţeles asta bine.

Când vorbesc cu tine-n rugăciuni, în noaptea mare,


Aş fi-încântată dacă vorbele-mi urechea ta le-ar auzi;
O, cum ţi le-aş mai spune astăzi dacă aş mai putea,
Dacă-aş mai avea norocul să fiu cu tine încă-o zi.

Poate-au fost cuvinte pe care şi tu voiai să le rosteşti


Şi care-au rămas nespuse, deşi tu le-ai gândit;
Dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna,
Aşa cum şi tu ştii că te-am iubit.

Să spunem, prin urmare, tot ce-n suflete simţim


Căci ziua cea de mâine se poate să nu vină;
Rosteşte-acele vorbe astăzi cum le simţi,
Nu pierde şansa de-a-împărtăşi lumina din lumină.
Va fi avut cu adevărat succes
Bessie A Stanley  (1879–1952)

Va fi avut cu adevărat succes cel care a trăit bine,


care a râs adeseori şi care a iubit mult:
cel care s-a bucurat de încrederea unei femei curate,
de respectul oamenilor inteligenţi şi de dragostea copiilor;
cel care a acoperit nişte nevoi şi care şi-a împlinit menirea;
cel care a lăsat lumea din jurul lui mai bună decât a găsit-o,
indiferent dacă asta înseamnă cultivarea florilor
sau scrierea unei poezii perfecte, sau salvarea unui suflet;
cel care a apreciat întotdeauna frumuseţea Pământului,
pe care a reuşit să o facă şi altora cunoscută;
cel care a văzut întotdeuna tot ce este mai bun în ceilalţi
şi care a dăruit ceea ce a avut mai bun.
A cărui viaţă a fost o lumină;
A cărui amintire este o binecuvântare.

Timpul va alina durerea


Bruce B. Wilmer

Tristeţea acestor zile


Este închisă şi limitată-n timp,
Ea se mişcă spre viitor
Într-un urcuş încărcat de suferinţe.
Dar toate aceste sentimente, care acum
Sunt atât de vii şi de prezente,
Nu-şi pot menţine proaspătă intensitatea
Pe măsură ce timpul începe vindecarea.
Oricum, o rană atât de adâncă
Nu va putea fi vreodată acoperită -n întregime;
Însă fiecare suferinţă devine,
De la o zi la alta, din ce în ce mai mică.
Nimeni şi nimic nu poate şterge definitiv
Urmele durerii înscrise în mintea ta;
Dar acolo sunt şi alte amintiri, mai luminoase,
Pe care timpul te va lăsa să le descoperi.
Deşi inima nu va permite, pur şi simplu,
Amărăciunii să dispară,
Ecourile se vor diminua –
Chiar dacă memoria rămâne.

După plecarea mea


Juanita De Long

Nu veni când voi fi moartă


Să-mi stai alături lângă movila gri;
Şi nici n-aduce narcise înflorite
În amintirea iubirii care-a fost;
Eu nu voi fi acolo.
Acolo nu vei putea să mă găseşti.

Eu te voi vedea în ochii


Copiilor pe stradă;
Mă voi apleca să te-întâlnesc în fremătul de ramuri
Al copacilor năvălind în floare
Şi te voi mângâia cu aerul învolburat
Al furtunilor de vară;
Îţi voi da putere să-ţi continui urcuşul
Pe colinele veşniciei;
Îţi voi răcori trupul obosit în felina
Apă curgătoare a râurilor limpezi;
Îţi voi încălzi mâinile generoase şi trudite în lumina
Focului aprins iarna în cămin.
Te voi alina cu uitarea adusă, strop cu strop,
De ploaia care cade pe acoperiş.

Îţi voi vorbi cu versuri din poeziile


Maeştrilor;
Voi dansa cu tine în trilurile
Viorii
Şi-ţi voi face inima să bată în ritm insistent
De orgă;
Îţi voi inunda sufletul cu incandescenţa
Soarelui care răsare
Şi-ţi voi aduce pacea în rozul şi auriul
Crepuscului de seară.

Toate acestea m-au făcut fericită;


Ele sunt parte din mine;
Acum şi eu voi deveni parte din ele.

Îţi va fi dor – dar lasă-mă să plec


Edgar A. Guest (1881 – 1959) ( atribuit, de fapt, acestuia)

Când voi ajunge la capătul drumului,


Iar soarele va fi asfinţit deja pentru mine,
Nu vreau ritualuri în camere umbroase;
De ce să plângi un suflet regăsindu-se pe sine?
Să-ţi fie dor un pic, dar nu pentru mult timp,
Şi nu sta-ngenuncheată, ca omul ce trage la edec.
Aminteşte-ţi iubirea pe care-am împărţit-o.
Îţi va fi dor – dar lasă-mă să plec.
Toţi trebuie să facem călătoria asta
Şi fiecare e sortit s-o facă singur. Lasă,
Totul este parte a unui plan mai mare,
Un pas, atâta doar, al drumului spre-acasă.
Când eşti singură, cu inima rănită, mergi la prietenii
Pe care i-am avut înainte de-aici să mă petrec;
Şi râzi la toate de care noi cândva am râs.
Îţi va fi dor – dar lasă-mă să plec.
Celor pe care îi iubesc
Isla Paschal Richardson, 1886-1971

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată


Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni..cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere…
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna…
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac….
Multe lucruri să vă spun…
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă…
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu…
Noi nu putem vedea Dincolo… Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult…
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

Poemul a fost citit de actorul Gregory Peck la funeraliile lui Frank Sinatra, in 1998

Nu sta lângă mormânt, nu plânge ore-n şir


Mary Elizabeth Frye (1905-2004)

Nu sta lângă mormânt, nu plânge ore-n şir:


Eu nu-s acolo, eu nu dorm în cimitir.
Sunt briza serii adiind pe câmp cu nalbă,
Sunt diamantul scânteind în neaua albă,
Sunt soarele-auriu în lanurile coapte,
Sunt ploaia blândă împărţind cu toamna şoapte.
Când te trezeşti în calmul dimineţii clar,
Sunt zborul izbucnit spre mările-de opal
Al stolului de păsări, urcând spre cerul pur.
Sunt înaltul înstelat al nopţii de velur.
Nu sta lângă mormântu-mi, amar plângând,
Eu nu-s acolo; eu n-am murit nicicând.

Aceasta elegie scrisa in anul 1932 are o istorie care merită să fie amintită. A fost scrisa de Mary Elizabeth Frye, o
gospodină fără educaţie din Baltimore – SUA, orfană de la vârsta de trei ani. Frye, care nu mai compusese nici o
poezie până atunci, a scris această elegie pe o bucată de material rupt dintr-o sacoşă de culoare cafenie, intr-o
izbucnire de compasiune pentru o fată de origine israeliană care a reuşit sa scape de Holocaust pentru a primi apoi
vestea că, rămasă în Germania, mama ei a murit. Fata plângea mereu, neconsolată, pentru ca nu putea nici măcar să
viziteze mormântul mamei. “Nu sta lângă mormânt, nu plânge ore-n şir” a fost declarată 1996, în urma sondajului
Bookworm, cea mai populară poezie in Marea Britanie, cu peste 30000 de voturi, în ciuda faptului că nu a fost
nominalizată de critici pentru a intra in concurs. Frye nu a publicat poezia niciodată şi nici nu şi-a revendicat
drepturile de copyright, aşa că poezia a devenit cumva un fel de proprietate publică.
De aceea, se recomandă ca publicarea acestei poezii sa nu fie făcută în scopuri comerciale.

Plecarea lui Hiawatha (din “ Cântecul lui Hiawatha”)


Pe ţărmul de lângă Gitchie Gumee,
Lângă luminoasa Mare cea Mare,
Lângă intrarea cortului,
În dimineaţa plăcută de vară
Hiawatha a stat şi a aşteptat.
Pretutindeni plutea o prospeţime tânără,
Pământul freamăta de viaţă,
Iar sub ochii lui prin aerul însorit al zilei,
Înspre vest, către pădurile din apropiere,
Treceau în valuri fluturi aurii,
Treceau roiuri de albine mirosind a miere,
Scăpărând, cântând prin aerul însorit al zilei.
Senin, deasupra-i, se întindea tot cerul,
Şi, neted ca oglinda, lacul în faţa lui – 
Din adânc a izbucnit la suprafaţă-un sturion, 
În scânteieri de diamant, prin aerul însorit al zilei; 
La margine de lac, pădurea verde
Se reflecta-n apa nemişcată,
Vârful fiecărui copac îşi avea umbra
Încremenită în apa nemişcată.
De sub sprânceana lui Hiawatha
A dispărut orice regret, orice privire sumbră,
Aşa cum ceaţa părăseşte apa nemişcată,
Cum aburul ridicat din iarbă-încet se pierde.
Cu un surâs rotund de fericire,
Cu privirea luminoasă
A celui care tocmai a avut o viziune,
Hiawatha a stat şi a aşteptat.
Henry Wadsworth Longfellow (1807 –1882)