See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/281290295

Mecanismele constructiei mediatice

Chapter · January 2007

DOI: 10.13140/RG.2.1.2913.2000

CITATIONS READS
0 419

1 author:

Luminita Rosca
University of Bucharest
25 PUBLICATIONS   22 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Luminita Rosca on 28 August 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Mecanismele construcţiei mediatice

Luminiţa Roşca

Abordare teoretică

Analiza pragmatică a textualităţii aduce în discuţie numeroase concepte

pragmatice care au rolul de a oferi o descriere cât mai completă a acesteia. Astfel de
concepte sunt: intenţionalitatea, acceptabilitatea, situaţionalitatea, informativitatea,
intertextualitatea, coeziunea şi coerenţa (Beaugrande şi Dressler, 1981). O discuţie
completă privitor la raportul dintre limbaj şi text şi coordonatele pragmatice ale
textualităţii există în Producţia textului jurnalistic (Roşca, 2004) şi Mecanisme ale
propagandei comuniste (Roşca, 2006)

Înţeleasă frecvent ca o caracteristică a textului de a fi reprezentat de un şir de

construcţii sintactice corect formate din punctul de vedere al normei lingvistice acceptate
de vorbitor, coeziunea constituie o componentă a textualităţii.
Termenul de coeziune a fost impus de cercetătorii britanici M. A. K. Halliday şi
R. Hassan (1976). În viziunea acestora, coeziunea se întemeiază pe structurile semantice
care stabilesc continuitatea referenţială a textului. Halliday şi Hassan consideră că
structurile semantice care asigură continuitatea referenţială a textului sunt referinţa,
substituţia, elipsa, conjuncţia, coeziunea lexicală.
În ceea ce priveşte determinarea lingvistică a textului şi alţi autori au observat că
există trăsături gramaticale care marchează "unitatea" textului: repetiţia, recurenţa
parţială, paralelismul, expresiile jonctive, parafraza, pro-formele, elipsa, timpul şi
aspectul (Beaugrande şi Dressler, 1981). Considerate semne formale ale textualităţii,
aceste trăsături gramaticale nu sunt indispensabile construirii unui text şi pot fi
interpretate doar ca factori de descriere a textelor şi nu ca reguli de bună formare a
textului (Vasiliu, 1990).
Astfel, într-un text extras din opera lui Urmuz şi analizat anterior (Roşca, 2004),
lipsa de sens a sintagmelor enumerate se plasează în sfera coeziunii şi se explică prin
incompatibilitate referenţială între lumea textului şi lumea receptorilor şi prin lipsă de
coeziune lexicală, deoarece pentru un vorbitor al limbii române sunt inacceptabile
asocierile lexicale din sintagmele: "o masă, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi";
"un vas ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine"; "o statuetă ce reprezintă un popă
(ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă"; "om silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut,
pe care apoi îl dă afară, fărâmiţat şi insalivat, asupra unicului său copil".
“În faţă, salonul somptuos al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de
stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearceafuri ude...O masă fără picioare, la
mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a
lucrului în sine, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă ardelenesc ţinând în
mână o sintaxă şi...20 de bani.
...Acest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, din cauza nervozităţii
excesive la care a ajuns de pe urma ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit
să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară fărâmiţat şi insalivat,
asupra unicului său copil, gras, blazat şi în etate de patru ani, numit Bufty”... (Urmuz,
1983)
Poate fi descrisă şi situaţia în care se construiesc texte coerente, dacă sunt luate în
considerare noţiunile de "lume a textului", expectaţie, pluralitatea de norme ale
receptorilor faţă de acceptabilitatea şirurilor de semne, dar lipsite de coeziune (parţial sau
total). Pentru a ilustra acest fenomen am ales câteva fragmente din versuri semnate de Ion
Caraion:
“şi aşa şi luna ca un portofel cu lăbuţele din faţă copie albastră a cerului perorând
perorând şi cum pe stratda teilor creşteau oţetari şi că pe tine nu te voi pierde niciodată”
(Retragerea din jignire)
“totu-i o harababură acolo unde a fost atâta rânduială? încăţelesc stelele şi a nins
(moartea intra şi ieşea în dezordine)
“o pasăre un peşte un şoarece o reptilă / noian de prididiri” (Structuri)
Coeziunea textului poate fi afectată de absenţa semnelor de punctuaţie şi de
utilizarea inacceptabilă, din punctul de vedere al normelor limbii literarea conectorului şi
sau prin alcătuirea unui cuvânt după regulile derivării în limba română ("a încăţeli",
"prididiri"), dar făra interpretare semantică normată (aceasta rămâne la latitudinea
receptorului).
Analiza a arătat ca juxtapunerea de sintagme şi termeni în absenţa semnelor de
punctuaţie constituie abateri de la norma literară şi reprezintă forme de manifestare a
lipsei de coeziune în unele texte literare, în cazul de faţă expresii literare ale curentului
suprarealist. De asemenea, s-au evidenţiat moduri de manifestare a lipsei de coeziune a
unor texte (poeme cu vers alb) considerate coerente de comunităţi de receptori, ca urmare
a acceptării unor coduri culturale şi a exersării, prin educaţie, a unor modalităţi specifice
de receptare a poeziei. În felul acesta, ideea că un text considerat coerent de receptori
poate avea o coeziune slabă sau foarte slabă, idee care contrazice modul comun de a
înţelege legătura dintre înţeles şi respectarea normei gramaticale, devine mai uşor de
acceptat (Roşca, 2004).
În aceste condiţii se pune întrebarea dacă un text coerent poate fi total non-coeziv.
Răspunsul poate fi afirmativ doar în condiţiile imaginării unor lumi şi a unor coduri
culturale în care coeziunea se supune altor reguli decât cele care sunt accesibile
comunităţii vorbitorilor limbii române.
În legătură cu coeziunea, în termenii teoriei pragmatice a textului
(Beaugrande&Dressler, 1981), se poate reţine:
a) coeziunea textului este definită prin descrierea unor structuri sintactico-semantice;
b) structurile gramaticale descrise devin operaţionale într-o situaţie concretă de
comunicare şi în interacţiune cu ceilalţi factori ai textualităţii;
c) ea se poate defini ca legătură existentă între unităţile lingvistice ce compun un text,
legătură ce se manifestă prin particularităţi gramaticale, ce apar ca rezultat al relaţiilor
transfrastice (Vasiliu, p. 29).

Presa comunistă

În comunism, jurnaliştii operau în două registre: unul simula reflectarea realităţii,

în celălalt se exersau procedee care duceau la anularea capacităţii critice a maselor.
“Lumea” ştirilor constituia lumea textului în care se simula reflectarea realităţii. De aceea
procedeele lingvistice utilizate erau în acord cu obiectivul de comunicare şi cu tipul de
text utilizat. Cercetarea materialului lingvistic a pornit de la constatarea că existau cinci
categorii de ştiri, grupate după criteriul tematic: ştirile politice externe, ştirile oficiale,
ştirile interne (politice, din domeniul social-economic), ştirile de fapt divers şi ştirile
“cetăţeneşti”. În urma evaluării cantitative, s-a constatat că unele fenomene ale limbii
sunt mai bine puse în evidenţă de anumite categorii de texte.
Astfel, în telegramele oficiale şi în ştirile cetăţeneşti, “construite” pe baza
scrisorilor primite la redacţie se foloseau în exces formele pronominale de persoana I sau
a II-a, spre deosebire de celelalte ştiri care erau redactate la persoana a III-a, neutră şi
descriptivă. De exemplu: “vă transmit calde felicitări” (Rl, 6, 8 sept. 1985), “adresez”
(Rl, 10 sept. 1985), “vă rog să acceptaţi”, “vă urez cele mai sincere felicitări” (Rl, 16
sept. 1985), “am fost de curînd la Brăila, atît de sugestiv numită de un reporter oraş cu
aripi de Dunăre şi cu ochi de Bărăgan”, am fost aşadar…”, “…vă rog să mă credeţi”,
“împreună cu prietenii mei din ţară ne-am considerat nişte privilegiaţi să vedem…”,
“sînt profesoară şi mă consider a face parte din promoţia Congresului al IX-lea al
partidului”, “stau şi privesc seara din balconul apartamentului…” (“Chipul nou al
patriei oglindit de cei ce-l făuresc”, Rl, 10 sept. 1985).
Elementele specifice oralităţii au fost identificate mai des în textele care
prezentau fapte diverse sau informaţii tratate sub forma scrisorilor primite la redacţie din
partea cititorilor: “omului căruia îi este dragă munca scoate cîştig şi din piatră seacă”
(Rl, 16 martie 1985), “elevii s-au adaptat în numai cîteva ore - reţineţi, cîteva ore -
lucrului cu calculatorul” (Rl, 17 sept. 1985), ”partide care de care mai frumoase” (S, 11
mai 1988), “suflecîndu-ne mînecile”, “cum se zice”, “fruntaşii, tot fruntaşi” (S, 15 mai
1988), “toacă” cu sens metaforic, “creşte văzînd cu ochii”, “din păcate”, “Ia susanul”,
“Ia alviţa”, “Ia cingamul”, “Mărfurile oferite?”, “Oare să nu observe ce se petrece sub
ochii lor?” (S, 20 mai 1988). În felul acesta, crearea iluziei oralităţii constituie una din
caracteristicile discursului jurnalistic, ea regăsindu-se şi în analiza ştirilor din discursul
totalitar al presei.
Categoria ştirilor care prezentau informaţii interne social-politice a cultivat
producerea şi utilizarea stereotipă a termenilor din vocabularul “creşterii”, “dezvoltării”,
cu ajutorul căruia se fundamenta ideea că lumea socialismului se afla în permanentă
evoluţie. Frecvenţa utilizării termenilor din “vocabularul creşterii” a dezvoltat o
adevărată tehnică a “invenţiei” lingvistice pe baza sinonimiei: “volumul total al producţiei
industriale (economice) a crescut”, “productivitatea muncii a sporit”, “producţia a
crescut”, “producţia s-a multiplicat”, a alcătuirii grupurilor nominale: “comerţul exterior
a înregistrat o creştere”, a valorificării numelor din sfera semantică a “creşterii”:
“succese importante au fost dobîndite”, “sporul s-a cifrat la…”, a marcării axiologice a
unui substantiv cu ajutorul adjectivelor; “dezvoltarea economică”, “progres constant”,
“creşteri notabile”, “a fost construit un mare număr de uzine”.
O caracteristică a limbajului jurnalistic evidenţiată în lucrări consacrate descrierii
acestuia o constituie caracterul neologic al vocabularului, selectat cu precădere din sfera
socio-politică (Bolocan, 1961 în SCL, XII, nr. 2). Bogăţia neologismelor, împrumuturi
sau calcuri, caracterizează toate categoriile de ştiri, dar cu precădere pe cele din sfera
internaţională: portofolii ministeriale, remaniere guvernamentală, salvgardarea păcii (Rl,
6 sept. 1985), calcule laborioase, colaje (Rl, 9 sept. 1985), diferende, ţări riverane (Rl, 12
sept. 1985), vernisaj, expoziţie vernisată (Rl, 20 sept. 1985), unitate service, catadioptru
(Rl, 26 sept. 1985), paleative, anacronism, obiective prioritare, consens, destindere,
alocuţiune, galerie de artă, expoziţie retrospectivă, artă interpretativă, public meloman
(Rl, 27 sept. 1985), moratoriu, a conveni, amplasare, inalienabil, sub egida, scrutin (S, 2
mai 1988). Majoritatea împrumuturilor sunt de origine latină şi romanică, ceea ce
constituie o caracteristică constantă a vocabularului limbii române.
În ceea ce priveşte experienţa comunistă românească, o categorie de termeni nou
intraţi în limbă din sfera social-politică sunt împrumutaţi sau calchiaţi din limba rusă
odată cu traducerea lucrărilor ideologilor partidului, a altor texte cu caracter politic şi cu
introducerea practicilor sociale adecvate. De altfel, propaganda sovietică avea în vedere
menţinerea în permenent contact a ţărilor “frăţeşti” cu marele “prieten de la Răsărit”
pentru a consolida un univers, limbaj şi ale unor practici sociale de împrumut, ceea ce a
permis consolidarea şi înnoirea sistemului lexical, în special, cu termeni ideologici: activ,
bolşevic, secretar general, autobiografie, pionier, seminar, birou (cu sensul de “organ
executiv şi conducător al muncii unei organizaţii de partid sau muncitoreşti”, partinitate,
stângism, proletcultism, autocritică, zi-muncă, femeie-cosmonaut, artist emerit, examen
de stat, combinat, cursant, magistrală, mecanizator, empiriocriticism, procuratură,
agrobiologie, agrotehnice, agrozootehnice, fotoreportaj, inginer-mecanic, gazetă de
perete, radio-ascultător (Hristea, 1984). La acestea se poate adăuga împrumutul tovarăş
şi calcurile frazeologice producţie-fizică, construcţia socialistă, organ al…, colectivul de
oameni ai muncii, comitetul central al partidului, biroul comitetului central, noua
magistrală, construcţii hidroenergetice, “Erou al Muncii Socialiste”, automatizarea,
robotizarea, electronizarea producţiei (S, mai 1987).
În analiza ştirilor s-a evidenţiat şi ceea ce s-a numit “limbaj ştiinţific de
popularizare” (Diaconescu, 1974), ilustrat prin utilizarea formelor verbale pasiv-
impersonale (se va ridica (datoria), să se ajungă, s-a deschis (expoziţia), se precizează) şi
a unui vocabular tehnico-ştiinţific specific domeniilor tratate în ştiri. Se manifesta, de
asemenea, interes pentru selectarea ştirilor cu tematică ştiinţifică sau tehnică: “Sesiune
ştiinţifică” (Rl, 27 septembrie 1985), “Fazani de altitudine” (Rl, 24 septembrie 1985),
“Extinderea sistemelor automate de dirijare a producţiei” (Rl, 19 septembrie 1985),
“Studiu”, “Procedeu” (Rl, 12 septembrie 1985), “Cu metanol”, “Premieră tehnică la
Iaşi” (Rl, 7 septembrie 1985), “Simpozion” (Rl, 4 septembrie 1985), “Sesiune naţională
de comunicări tehnico-ştiinţifice a tinerilor din domeniul metalurgiei”, “Zilele academiei
sociologice” (Rl, 1 noiembrie 1985), “Simpozion internaţional asupra aspectelor
ştiinţifice şi tehnologice ale dezarmării” (S, 2 mai 1988) “Din orizonturile cunoaşterii”,
“Ştiinţa - puternic angajată în soluţionarea problemelor producţiei” (rubrici săptămânale
în S), “În atenţia cercetătorilor: valorificarea integrală a resurselor forestiere” (S, 2 iunie
1988).
Au fost izolaţi termeni caracterizând domenii ale ştiinţelor, precum: “rezervaţia
dunelor marine”, “climat stepic”, “o specie distinctă pentru această rezervaţie este
Ciucuşoara de nisip care poartă numele marelui nostru botanist Al. Borza-Ayssum
barzaenum”, “alte specii floristice: Silene pontica, Convolvulus persicus, Tournefortia
arguzia…”, (Rl, 17 sept. 1985); “asolamente”, “scarificare”, “subsolaj”, “apotehnică”,
“soluri sărăturate” (S, 1 martie 1986); “neurocomputer optic”, “raze infraroşii”,
”emisie de pozitroni”, “izotopii”, “instalaţie de tip ciclotron” (S, 4 mai 1988),
cosmonauţi, complexul ştiinţific orbital MIR, datele telemetrice, radioactivitate, protecţia
antichimică (S, 25 mai 1988), “masă biologică animală”, “produsele vor fi liofilizate
(procedură prin care o substanţă medicamentoasă este flaconată, apoi transformată din
starea de soluţie, în aceea de pulbere, în condiţii de absolută sterilitate”, “germenii
microbieni, hepatoprotector, precomprimate (S, 2 iunie 1988), “etilbenzen” (S, 4 iunie
1988). La acestea se adăuga utilizarea repetată a unui bogat şi variat lexic tehnic din
domeniile agriculturii şi industriei: “ferăstrău mecanic uşor”, “tocător mobil montat pe
tractorul forestier TAF – 650, “sistem de maşini destinate încărcării”, “transport –
tractor cu braţ şi cleşte acţionate hidraulic”, “mototroliu cu comandă prin radio” (S, 2
iunie 1988), “păioase”, “culturi prăşitoare”, “pat germinativ”, “remorci-cisternă”,
“maşini de fertilizat”, “plugul cu trei trupiţe, cu lăţime variabilă”, “tunele de sablare”,
subansamble, grapa de discuri, feroaliaje (S, 5, 8 iunie 1988), şi a unor termeni ce
aparţineau jargoanelor profesionale precum: “lămpărie”, “se puşcase”, “rostogol”
(“verticală care leagă orizontul de bază cu abatajul”), “se tumbează minerul”, “cerimea”
(“tavanul”) “pilugă”, din sfera mineritului (S, 18 iunie 1988).
Utilizarea în exces a termenilor tehnico-ştiinţifici reprezintă o consecinţă a
aplicării axiomelor creşterii şi progresului, având şi rolul de a “adormi” vigilenţa
receptorului în ceea ce privea tratarea ideologică a realităţii.
Constatările făcute de Iorgu Iordan în 1963 privind valorificarea unui vocabular “neaoş“
erau de actualitate şi pentru limba ştirilor din perioada 1985-1989. Iorgu Iordan
înregistrase termenii “neaoşi”: “a îndrăgi”, “a înmănuchia”, “drumeţie”, “ospeţie,
“meleag”, ”plai”, ca fiind frecvent utilizaţi în presă. Analiza ştirilor a evidenţiat şi alte
“neaoşisme”: năzuinţă (Rl, 14 martie 1985), pildă, pilduitor, sălaş (“pilduitoare fapte de
muncă”, “sălaşul multor oameni de condei”, Rl, 16 martie 1985), ţel (Rl, 17 martie 1985),
tălmăcire, oaspete (“tălmăcirea uneia din bijuteriile muzicale”, “pianistul oaspete”, Rl, 27
sept. 1985), zestre (“zestre comercială”, Rl, 24 sept. 1985), mărturie, meleag, dărnicie,
găzduire (“Lucrările s-au constitut într-o emoţionantă mărturie a sensibilităţii artiştilor
receptivi la frumuseţea meleagurilor şi preocupărilor oamenilor care le-au oferit cu
dărnicie găzduire”, Rl, 17 sept. 1985), a trudi (“trudeau să refacă”, Rl, 13 sept. 1985), a
precupeţi (“neprecupeţind nici un efort”, Rl, 13 sept. 1985), prinos (S, 2 mai 1987),
grânar, fruntarii (Rl, 7 mai 1987). a găzdui (“găzduit cu ospitalitate” S, 11 mai 1988),
rod (“rod al colaborării”, S, 11 mai 1988) Lexicul “neaoş“ avea rolul de a atrage şi
menţine receptorul în sfera conceptelor pe care se fundamenta naţional-comunismul:
trecutul istoric (eroic, revoluţionar, fără pată) şi valorile naţionale (unice, fără egal,
permanent exaltate, de cele mai multe ori în variante poporanist-semănătoriste).
Interesant că naţional-comunismul a redeşteptat “păşunismul” cultural, în formele sale
primare, ridicându-l la rangul de valoare unică a culturii române.
Fenomenul denumit de Francoise Thom “anularea referentului” prin
“axiologizarea termenilor” a fost evidenţiat şi în analiza corpusului. Aşa cum s-a arătat
anterior acest fenomen are un rol important şi în conturarea informativităţii textului. Cea
mai simplă şi mai frecventă metodă utilizată în scopul axiologizării termenilor era
adjectivarea substantivelor: “axiomă muncitorească” (Rl, 14 martie 1985), “apărarea
proprietăţii socialiste”, “amplă renaştere” (Rl, 4 sept. 1985), “pînă în anul 2000 să se
ajungă la uriaşul nivel de 500 de miliarde de dolari”, “datoria externă…problemă
deosebit de dificilă”, îndeplinirea exemplară a sarcinilor de plan”, “o susţinută
activitate”, “succese însemnate”, “organizarea superioară a muncii”, “valorificarea
superioară” (S, 20, 24 mai 1988), “noi şi semnificative succese în îndeplinirea ritmică a
sarcinilor de plan”, “succese deosebite în realizarea planului’, “ample acţiuni”, “înalt
spirit gospodăresc” (S, 11 mai 1988). De asemenea, termenul dialog este utilizat adesea
ca semnal, de multe ori realitatea desemnată nefiind un “dialog” în sens referenţial: “…cu
acest prilej, M. Gorbaciov a relevat importanţa concluziei comune de importanţă istorică
la care s-a ajuns în cadrul dialogului sovieto-american la nivel înalt” (S, 21 mai 1988).
Pentru a marca referenţialitatea se consemnau instanţele aflate în dialog: “La Washington
au început convorbirile dintre delegaţia Sovietului Suprem condusă de… şi delegaţia
Camerei reprezentanţilor a Congresului SUA, condusă de…” Transformarea cuvintelor în
“semnale” a contribuit în epoca comunistă la subminarea gândirii şi la distorsionarea
realităţii.
Prezenţa masivă a metaforelor şi productivitatea mare a fenomenului constituie
caracteristici esenţiale ale lexicului ştirilor. În registrul metaforic se disting metaforele
“organiciste”: “o nouă arteră de apă” (Rl, 14 septembrie 1985), “coloana vertebrală a
întregii activităţi de formare şi educare a omului nou” (Rl, 14 martie 1985), “înscriere
fermă pe orbitele urbanizării” (S, 28 febr. 1988), “energeticienii dela Borzeşti au pulsat
în sistemul energetic naţional, peste prevederi, 20 000 MWh energie electrică”, “vechiul
parc reîntinerit” (S, 11 mai 1988), “Cugirul rămîne un oraş tînăr” (S, 15 mai 1988)
“temperatura fierbinte a realităţii” (S, 10 iunie 1988); metaforele care valorifică
vocabularul din sfera militară: “avanpost al latinităţii” (Rl, 4 septembrie 1985), “în
avanposturile ştiinţei şi tehnicii”, “în prima linie a noii revoluţii agrare” (Rl 14 martie
1985), “oraşul Bucureşti, nava-amiral a patriei noastre”, “marile bătălii revoluţionare”,
“detaşament mineresc” (Rl, 16 martie 1985), “frontul muncii în subteran”, “prestigioase
solii ale prieteniei, colaborării şi înţelegerii între popoare” (Rl, 20 martie 1985);
metaforele “drumului” şi “paşilor”, utilizate pentru a exprima “axioma” creşterii:
“preşedintele Ronald Reagan a subliniat că drumul comun parcurs” (S, 21 mai 1988)
metafora paşilor: “noi paşi pe calea acordului de pace” (S, 6 octombrie 1987), “noi paşi
în direcţia” (S, 29 octombrie 1987), “paşi în direcţia” (S, 2 febr. 1988), “noi paşi” (S, 3
febr. 1988), “noi paşi pe calea” (S, 3 mai 1988).
Sfera metaforelor constituia şi sursa principală a selectării clişeelor lingvistice:
”caratele educaţiei comuniste revoluţionare”, “etalonul de aur al faptei”, “piatra
unghiulară a muncii”, “şcoală de călire a caracterelor prin muncă”, “buchetul celor mai
noi înfăptuiri” (Rl, 14, 16 martie 1985), “vatra de oţel de la Dunăre” (S, 2 apr. 1988),
“cronica întrecerii socialiste”, “exod de resurse financiare” (S, 3 mai 1988), “arc peste
timp”, “descătuşîndu-se energii creatoare” (S, 8 iunie 1988), “vîrful piramidei progresului
tehnic”, “citadelă a modernităţii tehnologice”, “cheie de boltă a operei de construire a
socialismului” (S, 10 iunie 1988), “generaţia industrializării”, “epopeea Hunedoarei şi
Bicazului”, “ctitorii de anvergură mondială”, “cetăţile de lumină de la Porţile de Fier”,
“magistralele albastre dintre Dunăre şi mare”, “magnetul marilor prefaceri” (S, 11 iunie
1988).

Presa de tranziţie

Posibilitatea de a se referi în mod direct la realitate şi de a-şi exprima opiniile

neconstrâns de rigorile ideologice a reprezentat una dintre cele mai valoroase achiziţii
post-revoluţionare. Pentru câmpul jurnalistic această transformare a însemnat demararea
unui lung proces de re-învăţare a noţiunilor de informaţie, informare, cititor, captarea
interesului cititorului. Uneori anarhic, alteori programatic cei mai mulţi jurnalişti
încearcă să elimine efectele nefaste ale simulării reflectării realităţii din presa comunistă,
care a dus în cele mai multe cazuri la anularea capacităţii critice a maselor. “Lumea”
ştirilor este acum o lume diversă, colorată, populată cu oameni reali, nu cu prototipuri
umane, cărora le este permis să comunice în limba naturală şi nu în jargonul ideologic
impus de putere.
O comparaţie a aspectelor coeziunii în ştirile din perioada comunistă cu cele ale
perioadei post-totalitare impune câteva constatări: (a) în ansamblu, coeziunea se
configurează între aceiaşi parametri lingvistici; (b) situaţia de comunicare şi profilul
instanţelor de enunţare a condus la eliminarea unor aspecte, cum ar fi excesul uilizării
“vocabularului creşterii” şi a termenilor “neaoşi” sau la revigorarea altora, cum ar fi
exploatarea exagerată a neologismelor, a împrumuturilor de orice fel şi a registrului
familiar, chiar argotic, mai “relaxat”; (c) tot contextul a dus la revigorarea unor sfere
semantice mai puţin sau deloc exploatate în perioada comunistă, cum ar fi limbajul
religios; (d) o menţiune specială trebuie făcută în legătură cu fenomenul axiologizării
termenilor, care nu a fost eliminat complet, ci “reciclat”, acordându-i-se alte funcţiuni;
(e) în perioada avută în vedere, libertatea mass-media se manifestă şi prin libertatea pe
care şi-o iau publicaţiile de a aplica sau nu normele ortografice adoptate de Academia
Română în 1993.
Metaforizarea excesivă considerată ilustrativă pentru presa comunistă reprezintă
şi o caracteristică a limbii presei post-totalitare şi, de asemenea, o sursă importantă pentru
producerea clişeelor. De remarcat că metaforele organiciste: “NATO îşi arată muşchii”,
metafora paşilor: “primii trei paşi spre alegeri” şi a drumului: “drumul cuprului”
reprezintă constante, având în continuare o pondere importantă, la acestea adăugându-se
metafore din sfera elementelor naturii: “vîntul democraţiei”, “legea pe jarul raporturilor
interetnice”, “steaua nororcoasă a electronicii” precum şi metafore “apocaliptice”:
“dihănii cu faţă omenească”, “limbi de foc” sau “literare”: “români robinsoni”. Registrul
metaforic se îmbogăţeşte prin preluarea metaforelor din limbajul religios asimilat de
limba presei în această perioadă: “drumul crucii”, “trupul ţării”, “zidirea noastră”, “visul
curat al unei fecioare”, “catehismul reîntregirii”.
Caracterul neologic al vocabularului reprezintă una dintre caracteristicile
principale ale limbajului jurnalistic, rezultând firesc din determinările situaţionale ale
comunicării jurnalistice. Modul în care s-a manifestat această caracteristică în perioada
post-totalitară a fost calificat ca “invazia brutală, năvala intempestivă, avalanşa care a
luat amploare, ofensiva deşănţată a termenilor străini, recent împrumutaţi, nu numai în
ceea ce se numeşte “limbaje de specialitate”, ci şi în lexicul nostru cel de toate zilele”
rezultat al unui “fenomen comunicaţional compensatoriu” care poartă în mod “iluzoriu,
către orizonturi visate” (Slama-Cazacu, 2000, p. 123-125). În opinia autoarei citate,
“avalanşa” de neologisme a reprezentat, pentru perioada avută în vedere (1990-1995), o
modalitate de a masca realitatea contribuind, indirect, la deruta populaţiei. Caracterul
oarecum ”apocaliptic” al afirmaţiilor de mai sus este determinat de frecvenţa,
diversitatea, de caracterul uneori aberant al împrumuturilor vehiculate de presa anilor ’90.
Cauzele acestei “explozii” sunt obiective: nevoia de a numi obecte sau noţiuni
necunoscute sau nenumite până atunci în limba român şi subiective: snobismul, dorinţa
de epatare, "mirajul” stilului de viaţă occidental: “Se asociază o dorinţă generală de
compensare a inferiorităţii şi totodată un snobism rudimentar al unor mase încă imature
pentru evaluarea politică” (Slama-Cazacu, 2000, p. 133).
În categoria termenilor neologici justificaţi obiectiv se include cea mai mare parte
a terminologiei politice, cu frecvenţă mare în textele de presă: campanie electorală, lider
politic, invalidarea unor candidaturi, senator, deputat, urnele, parlamentar, candidaţi la
preşedinţie, consens minimal, egaliatea deşanse, competiţie electorală, vot de încredere,
moţiune de cenzură, scrutin uninominal, apolitism, cartelul opoziţiei, cota scăzută de
participare la vot, simpatizanţi, loialitate partinică. Cei mai mulţi termeni din sfera
politică sunt neologisme care existau în limbă, dar au dobândit o frecvenţă mult mai mare
în condiţiile socio-politice din anii ’90 sau şi-au modificat sensul prin influenţa unor
modele străine. Mulţi dintre ei se aflau în fondul pasiv al vocabularului. O categorie de
neologisme bine reprezentate în textele analizate o reprezintă terminologia financiar-
bancară, domeniu relativ nou pentru presa de informare post-revoluţionară. În ştirile cu
tematică financiară apar frecvent termeni precum: inflaţie, bursă, cotaţie, imobilizări
bugetare, indicele preţurilor de consum, liberalizarea preţurilor, piaţa liberă,
globalizare (mondializare), fixing, (acord) stand-by. Rapiditatea cu care au avut loc
schimbările în societate a dus la preluarea termenilor dintr-o limbă străină ca atare sau cu
adaptări minimale, ceea ce pentru mulţi vorbitori/ receptori a însemnat o piedică în
înţelegerea corectă a mesajelor, ami ales a celor transmise prin mass-media. În anii “90
termeni precum: glisăm, management, manager, briefing, staff, trend, consulting, panel,
show, bussiness, lobby, etc erau de neînţeles pentru cei mai mulţi receptori ai presei.
Unele calcuri întâlnite în presă cum ar fi şamponeză (A, 6 mai 1990) sunt atât de ridicole
încât trimit direct în lumea personajelor lui Caragiale. Trebuie remarcat că, spre deosebire
de alte perioade din istoria limbii române, în care limbile care au reprezentat surse ale
împrumuturilor au fost preponderent: fie limba turcă, greacă, franceză sau rusă (Paula
Diaconescu, 1975; Mihaela Mancaş, 1974), perioada anilor ’90 se caracterizează prin
împrumuturi masive din limba engleză (Mioara Avram, 1997, Slama-Cazacu, 2000). În
legătură cu îngrijorarea unora faţă de anglicizarea limbii române este de reţinut poziţia
echilibrată a Mioarei Avram faţă de această “provocare” culturală: “Influenţa engleză nu
este un fenomen în sine negativ, nu are de ce să fie considerată mai periculoasă decât alte
influenţe străine care s-au exercitat şi se exercită încă asupra limbii noastre (aş
exemplifica prin franţuzisme cu verbele a achiesa, a antama, a disipa, a efasa, a
ranforsa, care sunt la fel de “străine” ca anglicismele de ultimă oră… Este drept că - spre
deosebire de franceză şi de italiană, dar nu şi de greacă sau de limbile slave - limba
engleză aparţine altei familii de limbi decât româna şi, de aceea, împrumuturile din ea pot
pune mai multe probleme de acceptare şi de adptare” (1997, p. 9).
Deschiderea mass-media către toate sferele societăţii a dus la “recuperarea” unor
limbaje, care, mulţi ani (aproape jumătate de secol) au fost prohibite pentru comunicarea
jurnalistică. Este cazul, în principal, al limbajului religios, care, imediat după
evenimentele din decembrie 1989 a “invadat” paginile ziarelor. Modalităţile de inserţie
ale acestuia în mass-media au fost extrem de diverse şi insidioase: rugăciuni, pasaje din
vieţile sfinţilor, fragmente din Sfânta Scriptură, exegeze biblice semnate de teologi
cunoscuţi. Procesul de “recuperare” a limbajului teologic a fost extrem de puternic, în
perioada 1990-1992, pentru ca, ulterior, textele cu conţinut teologic să apară cu mai multă
parcimonie, în rubrici săptămânale (Rl) sau cu prilejul unor importante sărbători
religioase, presa temperând patosul şi efervescenţa religioase din primii ani de după
1989. Acest fenomen a readus în limba comună o terminologie arhaică, reactualizând
sfera termenilor de origine slavă.
Compartimentul arhaic al limbajului teologic “a atras” în limba presei o serie de
termeni arhaici, dintre care amintesc culori sau vopsele, care denumeau unităţile
administrative ale Bucureştiului de la începutul secolului (A, 9 martie 1990). Acest
fenomen se înscria în curentul de lărgire a orizontului lexical şi expresiv al limbii,
obiectiv implicit al comunicării prin presă în perioada avută în vedere.
Printre termenii şi unităţile frazeologice cu o frecvenţă mare în publicaţiile avute
în vedere se numără: act de jertfă bine plăcut lui Dumnezeu, cuvânt de priveghere,
“drumul crucii”, înfrânare, îngeri, înnoire spirituală, legea postului, mântuire, patimi,
părinţii duhovniceşti, protopărinţii, rugăciune, respiraţie spirituală, scara virtuţilor,
slujbă, smerenie, smerită pocăinţă, stare duhovnicească. Citatele din Sfânta Scriptură
cum ar fi “Eu sînt tulpina, voi sînteţi mlădiţele, spune Isus”, “Eu sînt calea, adevărul şi
viaţa” (A, 9 martie 1990), Vieţile sfinţilor (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim
Mărturisitorul) au o contribuţie importantă la modificarea sistemului de referinţe al
receptorilor şi la diversificarea modalităţile de expresie ale acestora. Pe de altă parte,
pentru mulţi receptori, mai ales pentru cei tineri şi foarte tineri, termenii ca şi unele
practici religioase erau în cea mai mare parte necunoscute, în aceste condiţii comunicarea
nerealizând obiectivul informării, dar având un important potenţial de captare a audienţei.
Un fenomen specific anilor ’90 este uşurinţa cu care termeni din cele mai diferite
registre ale limbii (familiar, argotic, popular), invenţii lexicale au fost captaţi de limba
presei. O explicaţie ar putea consta în intenţia instanţelor de enunţare din mass-media, dar
şi a unui număr considerabil de receptori de a se debarasa de limbajul oficial impus de
sistemul de propagandă în perioada comunistă. Aşa se explică avalanşa de termeni
“neliterari” care invadează presa anilor ’90, fenomen ce şochează o mare parte a opiniei
publice, care ignora la acea vreme funcţia compensatorie a fenomenului: “…tendinţa -
freudiană sau nu - de eliberare, iluzoria “eliberare” prin mirajul verbal: pe de o parte,
printr-o exprimare adesea violentă sau licenţioasă, pe de altă parte printr-o sinucigaş de
absurdă din chingile limbii române“ (Slama-Cazacu, 2000, p. 125). La acestea se adaugă
o caracteristică a comunicării prin presă care constă în crearea “iluziei conversaţionale”,
fenomen care elimină disconfortul receptorului de “a comunica” în absenţa partenerului
de “dialog”.
Pentru a ilustra exprimarea “relaxată” a limbii presei anilor ’90 am selectat câteva
exemple, cele mai multe din sfera locuţiunilor: “Scandalurile de pomină pe care le
provoca…” (Ez, 12 noiembrie 1992), “Dl. Gherman a dat buzna…”, “Ţiganii iau fetele
cu japca…”, “Ieri, la Senat s-au dat cărţile pe faţă…”, “Ceho-slovacii vor să dea
lovitura la Bucureşti” (Ez, 13 noiembrie 1992), “Ceasul rău a fost 6,45”, “Domnul G.
Dumitraşcu îl ia de gît pe domnul Savuscan. E una din secvenţele surprinse ieri, în Ziua
cuţitelor lungi” (Ez, 18 noiembrie 1992), “A fost adus pe şest un nou lot de ţigani” (Ez,
26 noiembrie 1992), “la aterizarea pe Orly, dl. Ion Iliescu a fost luat în primire de SPP
francez” (Ez, 25 noiembrie 1993), a elementelor argotice transferate în limbajul familiar:
“Gimnastica aerobică relaxează bibilica”, “100 de deputaţi au chiulit…” (Ez, 25
noiembrie 1993), a unor forme lingvistice populare: “Bush a destituit-o pe cea care a
cotrobăit în dosarele lui Bill Clinton”, sau din limbajul de mahala: “În actul al IV-lea, în
timpul ariei “Adio del passato”, un grup de melomani indignaţi i-au strigat cu putere
interpretei: La cratiţă, fă!” (Ez, 25 noiembrie 1993). Acestora li se adaugă formele
argotice, cu frecvenţă relativ mare în perioada 1990-1993: a da/ a lua ţeapă, a ţepui,
ţepar, şmen, şmenar, a şmenui, şpagă, şpăgar, a şpăgui.

Consideraţii finale

Analiza a evidenţiat o serie de aspecte specifice limbii presei din perioada

posttotalitară. Astfel, urmare a contextului socio-politic s-a constatat existenţa unui
vocabular al dezvăluirii, mai ales în perioada 1990-1992, precum şi a unui vocabular
al “tranziţiei” ilustrat de termeni cu o frecvenţă mare precum: ajutoare, Proclamaţia de
la Timişoara, golaniada, salam cu soia, fesene, fesenist, zonă liberă de neocomunism,
vrajbă fesenistă, etc. Odată cu modificările apărute în sistemul de expectaţii ale
publicului: saturaţia faţă de dezvăluiri şi de clişeele tranziţiei, acestea sunt eliminate
treptat din comunicarea jurnalistică. În ştirile politice, s-a reliefat, de asemenea,
reînvierea retoricii politicianiste, aproape în aceleaşi forme pe care le întâlnim în presa
începutului secolului al XX-lea. Spre exemplu: “’Domnule, vă rog frumos, mai am un
minut. Lăsaţi-mă să termin!’-încearcă disperat vorbitorul. Apel zadarnic. Nu mai este
ascultat” (A, 5 mai 1990).
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu problema marcării axiologice a
realităţii. În comparaţie cu perioada comunistă, în care fenomenul era foarte frecvent şi
avea drept consecinţe “anularea referentului”, în perioada analizată, frecvenţa acestuia a
scăzut, fără să dispară total, iar chestiunea anulării referentului nu mai este programatică,
ci incidentală. Aşa cum am arătat, publicaţiile se particularizează prin faptul că apără
anumite valori ale societăţii şi este firesc să indice acest lucru, cu alte cuvinte, să
“axiologizeze” în limite rezonabile realitatea pe care o reflectă. De exemplu, în problema
monarhiei A exprima poziţii violent anti-monarhice (1990), în timp ce Rl exprima, sub
aparenţa obiectivităţii, acordul faţă de valorile regalităţii. Opoziţia dintre cele două
publicaţii s-a manifestat în legătură cu multiple alte probleme ale societăţii: evaluarea
pozitivă sau negativă a Constituţiei, persoana preşedintelui ţării, relaţia unor categorii
profesionale (minerii) cu puterea politică, etc. Deosebirea faţă de perioada comunistă
constă în dispariţia orientării ideologice unice în mass-media şi apariţia mai multor
vectori ideologici, care permit atât conservarea cât şi contestarea ideologiei dominante.
Spe exemplificare se poate compara modul în care este titrată aceeaşi informaţie apărută
în aceeaşi zi, în două publicaţii: “Germanii de pe Volga se întorc acasă” (A, 6 martie
1992) şi “Există şi un viitor pentru germanii din România?” (Rl, 6 martie 1992). Titlul
din A exprimă o certitudine şi sugerează încrederea, în timp ce titlul din Rl exprimă
îndoiala, preocuparea faţă de forţa, de buna credinţă a guvernanţilor de a rezolva
problema. În acest exemplu axiologizarea realităţii se realizează cu ajutorul interogaţiei şi
a mărcii argumentative şi.
Un moment semnificativ pentru noul context în care funcţionează mass-media s-a
relevat după 1993, când Academia Română a modificat normele ortografice pentru unele
forme ale verbului “a fi” şi pentru redarea sunetului î, decretând adoptarea normelor în
comunicarea scrisă din spaţiul public. Cu acest prilej, în mass-media au avut loc dezbateri
în care o serie de specialişti au arătat că normele ortografice adoptate de Academia
Română contravin realităţii lingvistice şi principiilor ştiinţifice” (Avram, 2000, p. 10). În
această dezbatere ştiinţifică mass-media nu au fost doar “suporturi” pentru transmiterea
informaţiilor, ci au luat parte efectiv la dezbatere, încercând chiar să influenţeze opinia
publică prin luarea deciziei de a respecta sau nu normele impuse de Academie. Astfel,
publicaţii precum: A, Tl, Rl au aplicat la timpul potrivit normele Academiei, în timp ce Ez
s-a declarat de partea criticilor, luând decizia de a continua să folosească vechea
ortografie, considerând abuzive hotărârile forului academic.
În opinia noastră, este un fapt care indică intrarea în “normalitate” a contractului
de informare prin mass-media, care permite fiecărei instanţe de enunţare să se adapteze
expectaţiilor publicului pentru a-l informa şi capta în acelaşi timp. Directivele, fie ele
ideologice sau academice nu mai sunt preluate de mass-media fără discernământ, ci doar
după ce au fost confruntate cu ideologia proprie fiecărei publicaţii şi s-a decis în legătură
cu oportunitatea aplicării, preluării, tratării sau publicării lor.

Bibliografie
APOTHELOZ, Denis, 1995, Role et fonctionnement de l'anaphore dans la dynamique
textuelle, Geneve-Paris, Droz
AVRAM, Mioara, 1997, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, Editura
Academiei Române
BEAUGRANDE, Robert de & DRESSLER, Wolfgang, 1981, Introduction to Text
Linguistics, London, Longman
BOLOCAN, Gheorghe, 1961, Unele caracteristici ale stilului publicistic al limbii
române literare, în "SCL", XII, nr. 2
CHARAUDEAU, Patrick, 1997, Le discours d’information mediatique, NATHAN,
Institut National de l’Audiovisuel
COMAN, Mihai (coord.), 2001, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare
(vol. I, II), Iaşi, Polirom
COMAN, Mihai, 2003, Mass-media în România post-comunistă, Iaşi, Polirom
DIACONESCU, Paula, 1974, Stilurile funcţionale ale limbii române literare moderne, în
"SCL", XXV, nr. 3
DIACONESCU, Paula, 1975, Elemente de istorie a limbii literare române moderne
(1830-1880), Bucureşti, TUB
DIMITRESCU, Florica, 1997, Dicţionar de cuvinte recente, Bucureşti, Editura LOGOS
DUCROT, Oswald & Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul Dicţionar enciclopedic al
ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Ed. Babel
GUŢU-ROMALO, Valeria, 1991, Le statut fonctionnel de la “langue de bois” în
“Journal of the ARA of Arts and Sciences The XVI Congress of the American
Roumanian Academy of Arts and Sciences”, Bucureşti, 27 iunie-2 iulie
GUŢU-ROMALO, Valeria, 2000, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,
Bucureşti, Humanit
HALLIDAY&HASAN, 1976, Cohesion in English, London
HARTLEY, John, 1999, Discursul ştirilor (trad.), Iaşi, Polirom
HRISTEA, Theodor (coord.), 1984, Sinteze de limba română (ediţia a treia), Bucureşti,
Editura Albatros
IORDAN, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
KOSIR, Manca, 1988, Towards a theory of the journalistic text form, “Media, Culture
and Society”, vol. 10
MANCAŞ, Mihaela, 1974, Istoria limbii române literare. Perioada modernă (sec. al
XIX-lea), Bucureşti, TUB
 PAPADIMA, L., 1991, Homo duplex et le langage în “Journal of the ARA of Arts and
Sciences The XVI Congress of the American Roumanian Academy of Arts and
Sciences”, Bucureşti, 27 iunie-2 iulie
RICOEUR, Paul, 1991, 1991, Evenement et sens, în “L’evenement en perspective.
Raisons pratiques 2”, Paris, Editions l’ EHESS
ROŞCA, Luminiţa, 1997, 1999: Textul jurnalistic, Reportajul, în Coman, Mihai (coord.),
Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare (vol. I., vol. II), Iaşi, Polirom
ROŞCA, Luminiţa, 2000, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Iaşi, Polirom
ROŞCA, Luminiţa, 2004, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom
SLAMA-CAZACU, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaţionale şi manipulare, Iaşi,
Polirom
STATI, Sorin, 1990, Le Transphrastique, Paris, PUF
THOM, Francoise, 1993, Limba de lemn, Bucureşti, Humanitas
van DIJK, Teun, 1987, News Analysis: Case Studies în “International and National
News”, Hillsdale, New York, Lawrence Erlbaum Associates
van DIJK, Teun, 1988, News as Discourse, Hillsdale, New York, Lawrence Erlbaum
Associates
VASILIU, Emanuel, 1990, Introducere în teoria textului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
YOUNG, John Wesley, 1991, TOTALITARIAN LANGUAGE. Orwell’s newspeak ad its
nazi and comunist antecedents, Charlottesville and London, University Press of Virginia

Surse
CARAION, Ion, 1978, Interogarea magilor, Bucureşti, Cartea Românească
URMUZ, 1983, Pagini bizare, Bucureşti, Editura Minerva

Publicistică
Adevărul (A), 1990-1995
Evenimentul zilei (E)
România liberă (Rl), 1985-1995
Scânteia (S), 1985-1989
Scânteia poporului (Sp), 22 decembrie 1989
Scânteia tineretului (St), 1985-1989
Tineretul liber (Tl), 1989-1995

View publication stats