SUA ȘI PACEA DE LA PARIS (1783)

Preliminarii
În momentul începerii conflictului dintre Marea Britanie și coloniile sale nord-
americane, Vergennes, ministru de externe al Franței și tâ nă rul rege Ludovic al XVI-lea,
recent urcat pe tron, au întrerupt posibilitatea unei intervenții, deoarece ideea revanșei
asupra grelelor înfrâ ngeri suferite în timpul Ră zboiului de 7 ani era deosebit de vie la
Versailles.
La începutul anului 1776, un bogat negustor din Connecticut, Silas Deane, sosește la
Paris ca reprezentant al Congresului american, pentru a stabili modalită țile prin care Franța
poate să îi ajute pe ră sculați. nedorind să se angajeze direct, Vergennes îl însă rcinează pe
Beaumarchais să întemeieze o companie comercială destinată (oficial) comerțului cu
Bermudele, dar, prin intermediul că reia se livrau americanilor arme, muniții, echipament de
ră zboi.
Adoptarea Declarației de independență , document unde, pentru prima oară în istorie,
se proclama principiul suveranită ții poporului, a dat un nou și hotă râ tor impuls luptei celor
13 colonii.
Pentru a intensifica relațiile franco-americane, imediat după proclamarea
independenței Congresul îl trimite ca ambasador la Paris pe Benjamin Franklin, ziarist și
om de știință , personalitate cunoscută atâ t în America câ t și în Europa; în același timp, de pe
continentul european un mare numă r de voluntari pleacă să lupte în sprijinul revoluției
americane.
Victoria americană de la Saratoga (octombrie 1777), câ t și dorința Franței de a
recupera Canada, Indiile de Vest și a zdruncina pozițiile Angliei vor duce la încheierea
tratatului de alianță Britanii; în aprilie 1779, Franța semnează cu Spania tratatul de la
Aranguez, ceea ce duce în iunie al aceluiași an la intrarea Spaniei (că reia i se promisese
restituirea insulei Minorca, a Gibraltarului, Floridei și Hondurasului) în ră zboi, ală turi de
Franța și SUA; în 1780 intră și Olanda în ră zboi împotriva Angliei, lupta purtâ ndu-se acum
în Europa, America, zona Mă rii Caraibelor și în Asia.
Diplomația britanică se afla în impas, și încă din 1775 Anglia caută sprijinul Rusiei,
solicitâ ndu-i Ecaterinei a II-a să trimită în America, în ajutorul trupelor engleze, un corp de
20 000 de soldați ruși, cerere refuzată de țarină .
În schimb, în 1780, Petersburgul proclamă neutralitatea armată a navigației maritime,
fă câ nd astfel inoperantă blocada instituită de britanici asupra litoralului estic american,
oferind posibilitatea neutrilor de a-și desfă șura în continuare comerțul cu Statele Unite, act
recunoscut de Franța, Suedia, Prusia, Austria, Spania, Regatul Neapolului, Olanda și,
bineînțeles, SUA, care a provocat o înverșunată opoziție din partea Angliei, împotriva că reia
fusese, de fapt, îndreptat; numai Portugalia, strâ ns legată de Marea Britanie, a refuzat inițial
să adere la hotă râ rea Imperiului țarist; dar, sub presiunea Franței și Spaniei și în urma
capitulă rii trupelor engleze la Yorktown ( octombrie 1781), s-a vă zut nevoită să consimtă și
ea la principiul neutralită ții armate a navigației maritime.
Marea Britanie și-a dat seama, în 1782, că șansele unei victorii sunt nu numai minime,
dar chiar imposibile și, în consecință , un nou guvern al Partidului Liberal, cu Ch. J. Fox la
conducerea Ministerului de Externe, începe tratative cu americanii, în scopul separă rii
acestora de aliați și, în primul râ nd, de Franța și Spania (ultima încerca, fă ră succes, să
ocupe Gibraltarul și Jamaica).
 Pacea de la Paris-Versailles (1783)
La 30 noiembrie 1782 delegația Congresului american semnează armistițiul cu Anglia
și cu toate că Franța dorea să continue ră zboiul, a fost și ea nevoită să înceapă negocieri cu
Londra, ajungâ nd la încheierea Tratatului de la Versailles, din 3 septembrie 1783.
Marea Britanie recunoaște independența celor 13 colonii nord-americane, care
obțineau, în plus, imensa regiune de dincolo de Munții Alleghani, pâ nă la Mississippi și
ținuturile nordice pâ nă la frontiera cu Canada și cele sudice că tre Florida; aceste concesii,
surprinză toare pentru contemporani, reprezentau o manevră deosebit de abilă a
diplomației britanice, care dorea ca în viitor să gă sească în tâ nă rul stat american un aliat,
lovind în același timp Franța, Spania, Olanda, precum și blocul neutrilor.
Franța primea, în baza tratatului de la Versailles, insulele Tobago și Santa Lucia,
Senegalul, câ teva orașe în India, libertatea pescuitului în Terra Nova și dreptul de a fortifica
Dunkerque-ul, compensații onorabile, dar insuficiente față de speranțele Parisului și
enormul efort financiar din timpul ră zboiului. Spania obținea insula Minorca, o mare parte
din Florida, dar nu reușea să ocupe Gibraltarul, ră mas, în continuare, în stă pâ nirea Marii
Britanii.
Pacea de la Versailles, urmată de tratatul comercial franco-englez din 1786 și de
alianța franco-rusă din anul urmă tor constituie ultimele mari acțiuni politico-diplomatice
ale Vechiului Regim și ale unui complex sistem de mă suri, gâ ndit de Vergennes în vederea
instaură rii pă cii în Europa și menținerii echilibrului dintre marile puteri.
Principiul echilibrului, impus în Europa o dată cu dispariția supremației papei și
împă ratului și menit a bloca posibilitatea impunerii dominației unei singure puteri, s-a
manifestat puternic în tot cursul secolului al XVIII-lea, funcționâ nd în special, prin
mecanismele compensațiilor și compromisului, dar contradicțiile dintre state, acutizarea
relațiilor antagoniste dintre nobilime și restul claselor sociale și, mai ales, declanșarea
revoluției burgheze din Franța vor da puternice lovituri diplomației gtradiționale.