Sunteți pe pagina 1din 24

POLITICA COMERCIALĂ A U.E.

Fundamentele politicii comerciale a U.E se regasesc în prevederile Tratatului de


la Roma. Acestea au fost completate ulterior prin tratatele multilaterale şi bilaterale
încheiate de CEE pe parcursul evoluţiei sale şi prin legislaţia şi reglementările adoptate.
Ţările care au aderat mai tarziu la grupare s-au angajat să se conformeze normelor şi
reglementărilor deja adoptate.
Reglementările de ordin comercial au vizat atât constituirea uniunii vamale şi
realizarea pieţei unice, cât şi relaţiile comerciale cu ţările terţe.

1. Crearea Uniunii vamale a fost unul dintre principalele obiective formulate în


documentele din anii `50 semnate de Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, care au pus bazele instituţionalizării spaţiului integrat european:
- Tratatul de la Paris de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului – CECO, semnat în 1951
- Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Europene pentru Energia
Atomica – EURATOM, semnat la 25 martie 1957
- Tratatul de la Roma de creare a Comunităţii Economice Europene –
semnat la 25 martie 1957.
Dintre acestea, semnificaţia cea mai mare pentru crearea uniunii vamale o are
tratatul de la Roma. În bazele acestui tratat crearea uniunii vamale a însemnat un proces
complex de liberalizare progresivă, dar completă a schimburilor comerciale reciproce, de
creare a unui teritoriu vamal mic şi de reglementare uniformă a fluxurilor comerciale cu
ţările terţe. Ultimele două aspecte presupuneau:
- adoptarea unei politici comerciale comune faţă de statele terţe
- adoptarea unui tarif vamal comun
În textul său, Tratatul de la Roma cuprindea un calendar relativ precis al măsurilor
vizând crearea uniunii vamale, însoţit de prevederi mai generale referitoare la uniunea
economică şi monetară, şi în perspectivă şi politică.
Astfel, în linii mari, uniunea vamală urma să fie înfăptuită în perioada de tranziţie a
creării CEE, prevazută a se extinde pe parcursul a 12-15 ani.
Dacă avem în vedere că Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958,
dar primele măsuri de aplicare a lui au fost promovate începând cu 1 ianuarie 1959,
uniunea vamală urma să fie înfăptuită cel mai devreme pana în 1971. Faţă de prevederile
tratatului, această perioadă a fost redusă la 10 ani, încheindu-se la 1 iulie 1968.
Conform prevederilor din tratat, uniunea vamală s-a creat prin aplicarea unor
măsuri care vizau pe de o parte comerţul intracomunitar, iar pe de alta parte comerţul cu
ţările terţe.
Dintre măsurile care au vizat comerţul intracomunitar sunt de menţionat:
1. desfiinţarea taxelor vamale de export încă din 1960
2. reducerea treptată, până la eliminarea completă la 1 iulie 1968 a taxelor
vamale de import
3. eliminarea, în aceeaşi perioadă a restricţiilor cantitative şi a altor bariere
netarifare din schimburile reciproce.
Dintre măsurile referitoare la comerţul cu ţările terţe mai importante sunt:
1. adoptarea de către ţările membre, în conformitate cu angajamentele asumate
de CEE în GATT, a unor contingente tarifare, care stabileau plafoane
cantitative sau valorice în limita cărora puteau fi efectuate importuri din ţările
terţe cu scutiri sau reduceri de taxe vamale.
2. ajustarea treptată a tarifelor vamale naţionale în vederea adoptării tarifului
vamal comun. Potrivit prevederilor tratatului, nivelul taxelor din tariful vamal
comun urma să se situeze la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale în
vigoare în statele membre la 1 ianuarie 1957. Către acest nivel au fost realizate
trei ajustări succesive: prima cu 30% la 1 ianuarie 1961, a doua cu 30% la 1
iulie 1963 si ultima cu 40% la 1 iulie 1968.
3. ca urmare, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comun faţă de
ţările terţe.
Se poate aprecia că 1 iulie 1968 este data finalizării în linii generale a creării
uniunii vamale. Spunem în linii generale întrucât alte măsuri stipulate în tratat care vizau
direct sau indirect realizarea liberei circulaţii a marfurilor urmau sa fie aplicat ulterior.
Printre acestea se înscriu:
- instituirea unui regim fiscal comun între ţările membre
- armonizarea legislaţiilor vamale şi administrative a ţărilor membre
- elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind concurenţa pe plan
intracomunitar, etc.
La acestea adaugăm şi faptul că în schimburile comerciale reciproce au persistat,
chiar mult după expirarea perioadei de tranziţie o serie de bariere netarifare şi restricţii,
atât în comerţul cu produse manufacturate, cât mai ales în cel cu mărfuri agricole.

2. Evoluţia uniunii vamale către piaţa unică internă

Se poate aprecia că la sfarşitul primei etape a creării ei, uniunea vamală avea o
dimensiune preponderent tarifară. În contextul evoluţiilor ulterioare, uniunea vamală a
progresat cu fiecare nou moment şi pas pe calea adâncirii integrării. În acest sens s-au
înregistrat: pe de o parte o extindere a teritoriului vamal, iar pe de altă parte o evoluţie
progresivă spre libera circulaţie a mărfurilor care reprezintă unul din principalele
atributuri ale pieţei interne unice şi spre reglementări unitare în relaţiile cu terţii.
Ca urmare a acestei evoluţii, uniunea vamală a dobandit alături de dimensiunea
tarifară şi o dimensiune fundamental economică.
Teritoriul vamal a uniunii s-a extins prin valurile succesive ale aderării, respectiv:
- Anglia, Danemarca şi Irlanda care au aderat de la 1 ianuarie 1973;
- Grecia de 1 ianuarie 1981;
- Spania şi Portugalia din 1986;
- Austria, Suedia şi Finlanda de la 1 ianuarie 1995;
- Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Letonia,
Lituania şi Malta la 1 mai 2004;
- România şi Bulgaria de la 1 ianuarie 2007.
În prezent, teritoriul vamal al U.E. însumează teritoriile vamale ale tuturor celor
27 de ţări membre, precum şi cu titlul de excepţie unele teritorii din afara U.E. care în
virtutea tratatelor în vigoare au adoptat regimul vamal al U.E. (ex: San Marino,
Principatul Monaco, etc.)
Cel de-al doilea aspect al evoluţiei: progresul considerabil pe calea înlăturării
barierelor din calea schimbărilor intracomunitare şi a reglementării unitare a relaţiilor cu
terţii s-a realizat în contextul reformei CEE.
Cele mai importante documente care au stat la baza reformei sunt:
- aşa numita „Carte Alba” (adoptată la reuniunea la nivel înalt de la
Luxemburg) din 1985, care cuprindea proiectele de reformă ale CEE;
- Actul Unic Vest-European intrat în vigoare de la 1 iulie 1987 care
reprezintă un acord între ţările membre privind reforma Tratatului de la
Roma.
Ambele documente vizau crearea „pieţei interne unice” până la sfârşitul anului
1992. Efectele creării pieţei interne unice asupra comerţului intracomunitar pot fi
apreciate ca deosebit de importante, daca avem în vedere că, potrivit unui studiu la
nivelul anului 1987 numeroase obstacole existau în calea schimburilor reciproce. În
ordine descendentă a frecvenţei lor, acestea constau în:
- obstacole tehnice;
- bariere administrative;
- formalităţi vamale;
- asimetrii în ce priveşte costurile de transport;
- diferenţe în ce priveşte nivelele de TVA;
- conţinutul asupra pieţelor de capital;
- achiziţii guvernamentale discreţionar acordate, etc.
Având în vedere aceste realităţi în Cartea Alba au fost înscrise 279 de măsuri
privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei intracomunitare
a mărfurilor.
Toate aceste măsuri aveau în vedere ca libera circulaţie transfrontalieră a
bunurilor în cadrul Comunităţii presupunea în mod firesc şi suprimarea dispoziţiilor
comunitare sau naţionale din legislaţia vamala care impunea efectuarea de formalităţi sau
de controale pentru bunurile comunitare la frontierele intracomunitare.
Totodată măsurile de reformă care vizau dezvoltări pe linia uniunii vamale au luat
în consideraţie şi necesitatea utilizării în comerţul cu terţii a unei legislaţii vamale
comunitare, omogene şi obligatorii. Pasul descisiv în această direcţie a fost facut în 1992
prin adoptarea Noului Cod Vamal Comunitar.
Având în vedere cele de mai sus putem afirma că, de la momentul creării ei la 1
iulie 1968, uniunea vamală a cunoscut o evoluţie continuă pe parcursul a 24 de ani către
obiectivul realizării unei pieţe interne unice. Piaţa internă unică a început sa funcţioneze
de 1 ianuarie 1993. Acest moment a reprezentat de fapt şi intrarea în etapa realizării
uniunii economice şi monetare. Acest fapt este consfinţit prin tratatul de la Maastricht,
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, care preschimbă însăşi denumirea comunităţii în
Uniunea Europeană.
De remarcat că odată cu intrarea în funcţiune a pieţei interne unice, comunitatea
europeană a devenit un „spaţiu fără frontiere” aşa cum s-a preconizat prin Actul Unic
Vest-European.
Primul pas al intrării în funcţiune al pieţei interne unice l-a reprezentat
desfiinţarea vămilor interne. Formalităţile la frontierele interne au fost înlocuite cu
sisteme noi (statistice şi fiscale) care nu necesitau controale sau documentaţie la trecerea
mărfurilor peste graniţele interne.
Se poate aprecia ca piaţa internă unică se bazează în mod esenţial pe uniunea
vamală extinsă şi aprofundată printr-un efort îndelungat de creare, armonizare şi unificare
a legislaţiei şi instituţiilor comerciale. Legislaţia vizând aspectele tarifare, netarifare şi
economice ale uniunii vamale a fost creată progresiv şi are ca principal scop ca orice
marfă importată să fie subiectul aceloraşi reguli tarifare şi prevederi vamale şi ca tariful
vamal să fie aplicat în acelaşi fel pe tot cuprinsul comunităţii. Astfel :
1 au fost elaborate regulile comune de origine
2 au fost adoptate proceduri comune de antrpozitare şi de tranzit
3 în contextul pieţei unice au fost eliminate atribuţiile punctelor vamale în
colectarea accizelor şi a TVA-ului
4 a fost adoptat Documentul Administrativ Unic (DAU sau SAD- Single
Administrative Document) cu rol de declaraţie vamală care a înlocuit 150
documente diferite utilizate anterior de administraţiile vamael din statele
membre
5 în 1992 a fost adoptat Codul Vamal Comun care a intrat în vigoare în 1994.
El a concentrat întreaga legislaţie comunitară într-un singur text, creând un cadru
adecvat pentru export şi import.
Un rol important în consolidarea uniunii vamale l-au avut programele Uniunea
Vamală 2002 şi Uniunea Vamală 2007.
Deşi obiectivul creării unei vămi comunitare ar fi fost de dorit, în practică este
mai greu de realizat. Accentul s-a pus pe unificarea procedurilor vamale şi pe creşterea
gradului de interoperabilitate. Deja în 2002 se aprecia că serviciile vamale ale celor 15
ţări membre acţionau ca unul singur.
Aderarea noilor ţări din Europa Centrală şi de răsărit a generat noi presiuni asupra
sistemului vamal al U.E.
Cele doua programme Uniunea Vamală 2002 şi Uniunea Vamală 2007 au inclus şi
ţările noi aderente şi au vizat :
• creşterea gradului de interoperabilitate între serviciile vamale
• generalizarea informatizării sistemelor vamale
• simplificarea birocraţiei pentru vamă şi comerţ.
O atenţie deosebită s-a acordat creşterii rolului vămii în managementul integrat al
frontierelor exterioare.

3. Raţiunile, funcţiile, obiectivele şi principiile politicii comerciale comunitare

Paralel cu progresele pe calea realizării liberei circulaţii intracomunitare a


mărfurilor şi serviciilor s-a structurat şi a căpătat coerenţa şi tot mai mare eficacitate
politică comercială comună faţă de ţătile terţe. Ea cuprinde ansamblul de mărfuri şi
instrumente de ordin comercial sau din sfera altor politici, utilizate pentru reglementarea
relţiilor comerciale externe ale U.E .
Adoptarea unei politici comerciale comune a presupus transferul puterii de decizie
şi implicit un transfer de suveranitate dinspre statele membre spre instituţiile comunitare.
Un astfel de transfer în scopul aplicării unei politici comerciale comune are mai multe
raţiuni:
• mai întâi, libera circulaţie transfrontalieră a bunurilor şi serviciilor în
interiorul comunităţii nu se putea realiza cu politici naţionale diferite.
Acestea ar fi putut genera externalităţi negative pentru alţi parteneri din
spaţiul integrat. Cerinţele pieţei interne unice ţi ale concurenţei libere şi
nedistorsionate impun o politică comercială la nivel comunitar
• apoi, instrumentele de politică comercială comună asigură menţinerea
integrităţii pieţei interne şi au condus la transformarea comunităţii într-un
bloc comercial bine delimitat şi eficient.
• In al treilea rând politica comercială comună a fost menită să sporească
puterea de negociere a comunităţii pe piaţa internaţională, comparativ cu
cea a fiecărui stat membru considerat separat. Comunitatea a dobândit
statutul de partener de negociere în numele statelor membre în cadrul
Rundei Dillon din GATT(1961-1962)
Pornind de la aceste raţiuni, politica comercială comună a fost astfel concepută
încât să îndeplinească o serie de funcţii, cum sunt :
• protejarea pieţei interne unice şi a producătorilor amatori faţă de
concurenţa externă
• evitarea şi eliminarea externalităţilor negative în schimburile
intracomunitare
• susţinerea internă şi promovarea sectoarelor în formare(infantile)
• favorizarea economiilor de scară şi a dotării cu tehnologii avansate
• corectarea distorsiunilor interne de producţie şi de de consum
• combaterea comerţului neloial
• apărarea mediului înconjurător
• apărarea securităţii naţionale
• protecţia pieţei forţei de muncă respectiv combaterea şomajului cauzat de
importurile mai ieftine (aşa numitul dumping social)
• obţinerea de venituri bugetare din încasările fiscale, vamale, etc.
Obiectivele politicii comerciale comune aşa cum au fost ele delimitate prin
Tratatul de la Roma şi reafirmate prin Tratatul U.E. se referă la aspecte ca :
• încheierea de acorduri internaţionale care să reducă protecţia tarifară(art.18)
• promovarea schimburilor comerciale dintre statele membre şi statele terţe(art.
29)
• evoluţia condiţiilor de concurenţă în direcţia creşterii forţei competitive a
întrepriderilor(art. 29 şi art. 110)
• dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional (art. 110 şi art. 131)
• eliminarea progresivă a restricţiilor în schimburile internaţionale (art. 110 şi
art. 131)
• reducerea barierelor tarifare (art. 110 şi art.131)
Mai succint am putea spune că politica comercială a U.E. are trei obiective
principale:
1. promovarea comerţuluicu ţările terţe
2. promovarea liberului schimb
3. creşterea forţei competitive a firmelor comunitare.
Principiile de bază ale politicii comerciale a U.E. sunt:
1. uniformitatea care în sensul art. 113din Tratatul asupra U.E. presupune că politica
comercială este construită pe pricipiile uniforme în ceea ce priveşte modificările
tarifare, încheierea acordurilor comerciale, masurile de liberalizare, etc.
2. un al doile principiu (art. 3 din Tratatul U.E.) este o economie de piaţă deschisă în
care concurenţa este liberă. Acest principiu nu presupune excluderea oricărei
protecţii comerciale, ci doar a tendinşei de accentuare a protecşionismului şi de
obstrucţionare a liberului acces pe piaţa comunitară.
3. principiul centralizării la nivel comunitar a deciziilor majore care se
materializează în componenţele aproape exclusive ale instituţiilor europene în
materie de acorduri comerciale internaţionale şi măsuri comerciale faţă de terţi.

4. Distribuţia competenţelor în procesul decizional privind politica


comercială

Pe măsura individualizării ei în pachetul vast al politicilor economice, politica


comercială comună a intrat tot mai mult în aria de competenţă a instituţiilor comunitare.
În prezent în ce priveşte comerţul cu bunuri, transferul la nivel comunitar a competenţelor
statelor în materie de politică comercială este aproape total. Nici un stat membru nu poate
modifica unilateral regimul şi reglemetările vamale, nu poate încheia acorduri bilaterale
cu terţii, etc. Aceste competenţe revin în exclusivitate organelor comunitare care
acţionează în numele statelor membre. Dintre acestea, pricipalii actori decizionali în
materie de politică comercială sunt:

- Consiliul U.E. – numit şi Consiliul de Miniştri, este principalul organ de decizie şi


autoritatea legislativă finală. Consiliul de miniştrii se constituie în general din miniştrii de
externe sau în funcţie de natura problemelor din miniştrii unor domenii sau ramuri.
Pregătirea întrunirii Consiliului se face de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi –
COREPER. Consiliul de Miniştrii răspunde în faţa parlamenteor naţionale. Consiliul
funcţionează în mare masură pe principiul consensului. Dar majoritatea deciziilor de
politică comercială se iau cu majoritate calificată. Pentru anumite sectoare cum ar fi
serviciile (audiovizuale, educaţia, sănătatea) se practică unanimitatea. Principalele
atribuţii ale Consiliului U.E. în planul politicii comerciale sunt:
- autorizează Comisia Europeană să deschidă şi să reprezinte U.E. la negocierile
comerciale cu statele terţe sau cu organizaţiile internaţionale.
- Ratifică prin vot cu majoritate calificată acordurile încheiate de către comisie;
- Examinează, aduce modificări şi validează prin vot măsurile comerciale şi
netarifare, regulile de aplicare a tarifului vamal comunitar şi în general legislaţia
de comerţ exterior propuse de Comisia Europeană
Deţinând prin dreptul de vot puterea legislativă, rolul Consiliului Ministerial este
apreciat ca similar cu cel al Congresului SUA.
Consiliul European este format din conducătorii Statelor membre, sefii de stat sau
primii miniştrii, la care se adaugă preşedintele Comisiei Europene. Are rol de arbitru în
caz de conflict sau criză, de reprezentare şi promovare a intereselor statelor membre şi de
orientare a politicilor comune inclusiv a politicii comerciale.

Comisia Europeană este organ executiv, din punct de vedere legislativ având
doar rol consultativ. Deşi Consiliul Ministerial deţine cheia puterii decizionale, Comisia
joacă de facto un rol mult mai important. Ea este formată din comisari-înalţi funcţionari
numiţi pe criterii de competenţă de statele membre, sprijiniţi de o suită de comitete şi
cabinete cu grupuri de experţi specializaţi pe domenii. Deşi sunt numiţi de state membrii
comisiei nu reprezintă statele respective, ci sunt independenţi şi reprezintă interesele
uniunii. Comisia administrează şi implementeză toate politicile U.E., inclusiv politica
comercială. Rolul ei poate fi asimilat cu cel al Preşedintelui SUA. Ea răspunde în faţa
Parlamentului European. Printre atribuţiile Comisiei în plan comercial se înscriu:
- reglementarea comerţului intracomunitar
- promovarea unor principii uniforme în relţiile cu ţările terţe
- definirea poziţiilor de adoptat de către U.E. în cadrul organizaţiilor economice
internaţionale: OMC, OCDE, etc.
- formularea de propuneri către Consiliul Ministerial privind nivelul taxelor vamale
şi modificarea lor; introducerea temporară a unor taxe antidumping şi
compensatorii pentru anihilarea prejudiciilor aduse producătorilor interni etc.
- elaborarea sau după caz modificarea legislaţiei de comerţ exterior, iar după
aprobarea de către Consiliul Ministerial, ia măsuri pentru implementarea lor
- rezolvă, ca organ operativ numeroase probleme de politică comercială prin
negocieri între diferite seturi de ………vizaţi etc. pentru îndeplinirea atribuţiilor
sale în planul politicii comerciale Comisia Europeană dispune de două directoare
generale şi anume d.g. Trade şi d.g. Customs and Taxes.

Parlamentul European are rol de supervizor a tuturor instituţiilor cârmuitoare ş


mai ales a Comisiei Europene. Membrii Parlamentului European sunt aleşi în mod direct
pentru un mandat de 5 ani şi sunt organizaţi în grupuri parlamentare în funcţie de
orientarea politică şi nu de ţara de provenienţă. În domeniul legislativ, atribuţiile
Parlamentului European sunt de ordin consultativ. De exemplu în cazul extinderii,
respectiv a acordurilor de asociere şi aderare a fost nevoie de consimţământul
Parlamentului, dar aprobarea prin vot a revenit Consiliului.

Curtea Europeană de Justiţie urmareşte şi la nevoie impune respectarea de către


cetăţeni şi statele membre a legislaţiei comunitare, inclusiv cea comercială care
prevalează în raport cu legislaţia naţională. De asemenea, pentru că adesea regimul
politicii comerciale stipulat în Tratatul de la roma şi în Tratatul U.E. nu este foarte clar
sau explicit formulat, Curtea este chemată să clarifice modul de interpretare şi aplicare a
diverselor prevederi. De exemplu în 1994 Curtea Europeană de justiţie a interpretat
diversele prevederi ale Tratatului U.E. şi a concluzionat că anumite servicii nu intră sub
incidenţa politicii comerciale comune, iar aspectele comerciale ale drepturilor de
proprietate intelectuală fac obiectul competenţelor partajate. Prin urmare statele şi-au mai
păstrat o serie de competenţe în domeniul reglementării serviciilor şi al drepturilor de
proprietate intelectuală.
În rest statele membre nu mai apar ca entităţi autonome în cadrul OMC, nu pot
negocia şi încheia acorduri comerciale, şi nu pot modifica nivelul taxelor vamale. Dacă
până în momentul instaorării pieţei unice statele mai aveau dreptul de a solicita anumite
derogări de la regulile comune în anumite ramuri considerate sensibile, începând din
1994 aceste drepturi au fost desfiinţate.
Totuşi nu trebuie să se creadă că statele rămân în afara procesului decizional.
Procesul decizional este foarte complex şi el implică o confruntare de intereseexprimate
de politicieni-birocraţi- şi exponenţii agenţilor economici. Raportul OMC din anul 2000
privind revizuirea politicii comerciale a U.E. identifică şi delimitează peste 800 de
grupuri de interese cu mare forţă economică şi financiară a căror putere de persuasiune
asupra structurilor instituţionale europene nu poate fi ignorată.

Concluzia este că, deşi în UE funcţionează reglementări vamale şi de politică


comercială comună, totuşi nu sepoate vorbi de o uniformitate de interese şi de o atitudine
comună unică a ţărilor participante în ceea ce priveşte politica comercială.
În funcţie de interesele ce stau la baza definirii obiectivelor lor de politică
comercială, la nivelul anului 1999 (Hofhansel şi Ivans) puteau fi delimitate următoarele
patru grupuri de state:
1 un grup de orientare net liberală care cuprinde: Germania, Olanda, Danemarca, şi
Marea Britanie. Obiectivul lor comercial este legat de o mai mare deschidere
comercială a UE, reducerea protecţionismului tarifar şi netarifar şi promovarea
multilateralismului comercial
2 un al doilea grup este format din aşa numiţii oportunişti care vizează protejarea
intereselor sectoriale. Este vorba de: Belgia(catalogată de Hofhansel ca o ţară cu
atitudine intermediară între liberalism şi protecţionism), Italia, Luxemburg şi
Spania
3 al treilea grup ar fi apărătorii PAC, format din Franţa, Irlanda, Belgia, Grecia,
Portugalia şi Spania care militează pentru un protecţionism agricol ridicat
4 al patrulea grup compus din ţările UE cu venituri mai scăzute- Irlanda, Grecia şi
Portugalia care susţin protecţionismul comercial faţă de terţi.

5. Principalele caracteristici ale politicii comerciale a U.E.

Rigiditatea s-a înscris de la început ca o caracteristică a politicii comerciale a


UE. Aceasta a avut ca sursă iniţială protecţia sectorială selectivă generată de tratatele de
bază: CECO a scos din sfera politicii comerciale cărbunele şi oşelul pentru 50 de ani,
până la expirarea tratatului în 2002; similar este cazul energiei, reglementate prin tratatul
EURATOM. Aceeaşi abordare sectorială este caracteristică tratatului CEE, de exemplu în
1957 acestuia i-a fost ataşat un protocol separat privind importul de banane, rămas în
vigoare până la aniversarea a 50 de ani de la încheierea tratatului de la Roma, caând s-a
adoptat un tarif unic de import pentru banane. Un alt exemplu îl constituie PAC lansată
în 1964, ca o condiţie de Guvernul francez pentru trecerea la cea de-a doua etapă de
eliminare a barierelor comerciale intraeuropene la produsele manufacturate. Bazată pe
conceptul de autosatisfacere, PAC a instituit un regim comercial diferit pentru produsele
agricole, care s-a dovedit costisitor, diferit de regulile GATT şi greu reformabil.
În al doilea rând, politica comercială a UE se caracterizează printr-un sistem de
decizie bazat pe negocieri îndelungate şi dificile. Dificultatea negocierilor decurge din
necesitatea armonizării intereselor statelor şi din tensiunile generate de distribuirea
competenţelor între guverne şi instituţiile comunitare pe de o parte şi între diferitele
organisme comunitare pe de altă parte.
Semnificative pentru ultimul aspect sunt disputele în materie de competenţe
decizionale între Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană. Fricţiunile instituţionale la
acest nivel intervin ca urmare a faptului că, de regulă Comisia are o viziune mai largă
asupra politicii comerciale, considerând că tot ceea ce afectează schimburile cu terţii face
parte din politica comercială şi este de competenţa sa; la nivelul său Consiliul are o
viziune mai restrânsă asupra politicii comerciale pe care o reduce la barierele comerciale
tarifare şi netarifare şi la acordurile preferenţiale.
Procesul decizional anevoios s-a înscris pe parcursul anilor ca o a doua sursă de
rigiditate a politicii comerciale UE. Avem în vedere de exemplu că până în 2001, pentru a
nu seaduce atingeri intereselor statelor membre, deciziile privind barierele comerciales-au
bazat pe regula unanimităţii. Atingerea unanimităţii decizionale în sectoarele sensibile,
agricultură sau servicii presupuneau negocieri laborioase şi îndelungate. Abia în 2001, în
perspectiva lărgirii UE, Tratatul de la Nisa înlocuieşte unanimitatea cu votul bazat pe
majoritatea calificată în cadrul Cosiliului pentru aprobarea propunerilor Comisiei.

Ca o a treia caracteristică subliniem subordonarea politicii comerciale


intereselor politice. Tratatul de la Roma definea scopul politic al CEE în termenii
„verificării europenilor”, ceea ce presupune situaţii diverse de la convieţuirea paşnică
până la unificarea politică. În virtutea acestui scop de multe ori beneficiile economice ale
integrării au fost sacrificate în favoarea beneficiilor politice. În planul politicii comerciale
acestă abordare explică acceptarea costurilor mari derivate dintr-o politică protecţionistă
motivate de beneficii politice.

În al patrulea rând ar fi de subliniat interconexiunea strânsă între politica


comercială şi celelalte politici şi domenii de actvitate din UE. Pe de o parte politica
comercială este utilizată pentru realizarea unor obiective specifice politice agricole,
politicii industriale, politicii concurenţei, politicii externe etc, iar pe de altă parte politica
comercială foloseşte instrumente specifice altor politici, respectiv: politica financiar-
valutară, politica concurenţei sau altor domenii, de exemplu: instrumente legistalive,
administrative(proceduri de investigaţii etc), juridice, instituţionale etc.

O a cincea caracteristică a politicii comerciale a UE ar fi prevalenţa


bilateralismului în detrimentul multilateralismului. Spre deosebire de SUA, UE nu
este în practică un susţinător frecvent al multilateralismului. Din contra, specific
abordărilor de politica comercială a UE este bilateralismul. În funcţie de scopul urmărit,
bilateralismul european ar pute fi clasat în două tipuri:
- bilateralismul defensiv, care cuprinde acordurile din „zona gri”de reducere
voluntară a exporturilor terţilor către UE. Acest tip de bilateralism este specific
anumitor sectoare cum sunt: textilele, automobilele, electronica, etc. Şi s-a
manifestat îndeosebi în relaţiile cu: SUA, Japonia, Taiwan, etc.
- bilateralismul ofensiv care cuprinde acorduri comerciale preferenţiale, prin care
UE vizează de fapt deschiderea pieţelor pe baze bilaterale şi sectoriale.
Deşi toate acordurile afirmă principiul GATT al egalităţii de tratament, prin
regimurile comerciale diferenţiate pe care le instituie, privite comparativ ele apar ca
acorduri comerciale discriminatorii.
Prin aceasta reţea destul de bogată de acorduri comerciale discriminatorii, UE şi-a
delimitat zonele de influenţă şi şi-a extins în timp teritoriul de la 6 la 27 de membrii.
Reţeaua acordurilor comerciale reflectă o subtilă clasificare a statelor de la statutul de
partener comercial, până la statutul de membru UE cu drepturi depline.
Astfel, putem distinge principalele secvenţe ale politicii comerciale ale UE cu
ţările terţe şi anume:
A. Politica comercială faţă de ţările care fac obiectul tratamentului
nepreferenţial în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, vizează un grup de
doar 9 ţări, dar care deţin o pondere de cca 45% în totalul impoturilor UE. Este vorba de :
Australia, Canada, China, Hong-Kong, Japonia, Koreea, Noua Zeelandă, Singapore şi
SUA. Dintre acestea un loc aparte îl deţine SUA, cu care începând din 1995 UE
intenţionează crearea unei zone de liber schimb. Negocierile în acest sens au început pe
baza documentului intitulat: „ Noua Agendă Transatlantică”, care viza:
- Creearea unei zone de liber schimb UE-SUA în domeniul
serviciilor;
- Eliminarea taxelor vamale la importurile de produse
indistriale;
- Reducerea barierelor netarifare din schimburile reciproce;
- Armonizarea standarelor tehnice;
- Prevenirea conflictelor comerciale;
- Masuri de reglementare a drepturilor de proprietate
intelectuală.
Agricultura şi audiovizualul nu au fost incluse în negocieri. Rezultatele primelor
runde de negocieri nu au fost validate de Consiliul European, fiind considerate de Franţa
şi Germania ca neconforme cu normele GATT/OMC. Negocierile au fost reluate în 1998
pe un proiect îmbunătăţit intitulat „Noua Piaţă Transatlantică”, care urmărea doar:
- Reducerea barierelor tarifare din schimburile reciproce cu
produse industriale
- Crearea unui mecanism de „avertizare timpurie” cu privire
la eventualele conflicte de natură comercială.
Nici pe baza acestor negocieri nu s-a ajuns, până în prezent, la un acord.
B. Politica UE faţă de AELS urmăreşte, începând din 1972, crearea unei zone de
liber schimb intracontinentale între cele două blocuri. Primul pas în acestă direcţie a fost
relizat prin reţaua de acorduri de liber schimb semnată în anii 1972-1973 de CEE cu
fiecare din cele 7 state pe atunci membre AELS (Austria, Suedia, Finlanda, Elveţia,
Portugalia, Islanda şi Norvegia). Prin această reţea de acorduri s-a creat o zonă de liber
schimb numai pentru produse industriale şi s-au reglementat anumite probleme punctuale
din schimburile reciproce cu anumite produse.
Din anul 1984 s-a lansat ideea creării „spaţiului economic european”. În 1993 a
intrat în vigoare Acordul privind crearea Spaţiului Economic European, care cuprindea
prevederi menite să creeze condiţiil realizării celor patru libertăţi de circulaţie între UE şi
AELS. Prin acest acord s-a creat o zonă de liber schim AELS-UE pentru produsele
industriale, produsele agricole prelucrate (de genul: lactate, alimente congelate şi paste
făinoase) şi pentru produsele industriale de origine agricolă.
Spre deosebire de statele UE, ţările AELS şi-au păstrat competenţele vizând
negocierea acordurilor comerciale cu terţii.
C. Politica UE faţă de statele mediteraneene s-a materializat în anii 70 în
încheierea de acorduri preferenţiale care facilitau intrarea produselor din această zonă pe
piaţa CEE. Interesul pentru această zonă se accentuează o dată cu aderarea la UE a
Greciei, Spaniei şi Portugaliei. Ca urmare în 1995, la Barcelona este semnat
„Parteneriatul UE cu ţările mediteraniene”. Este vorba de 12 ţări din bazinul
mediteranean: Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia,
Cipru, Malta şi Autoritatea Palestiniană.
Cu Cipru şi Malta parteneriatul s-a materializat prin aderare iar Turcia a căpătat
statut de asociat. Facilităţile comerciale convenite din acest parteneriat sunt similare cu
regimul comercial al asocierii ţărilor din Europa Centrală şi de Răsărit.
D. Politica UE privind relaţiile cu ţările sud-americane din grupul
MERCOSUR, are ca obiectiv strtegic contracararea influenţei SUA în America Latină.
Acordul cadru dintre UE şi MERCOSUR încheiat în 1995 prevede liberalizarea
progresivă, pe parcursul unei perioade de 10 ani a schimburilor comerciale cu produse
industriale şi servicii. Alte secvenţe importante ale politicii comerciale a UE delimitate
prin acorduri preferenţiale sunt:
E. Politica de cooperare comerciale cu ţările ACP - 71 de ţări şi teritorii în curs
de dezvoltare din Africa, Bazinul Caraibelor şi Pacific, participante la Convenţia de la
Lome.
F. Schema comunitară de preferinţe comerciale acordate ţărilor în curs de
dezvoltare
G. Regimurile comerciale de asociere la UE a ţărilor Europei Centrale şi de
Răsărit, finalizate prin aderarea la UE

O altă caracteristică a politicii comerciale a UE o constituie persistenţa


protecţionismului. Obiectivul „promovării liberului schimb” înscris în documentele
constitutive nu a fost respectat întocmai de Comunitate. În contrast cu acest obiectiv
Comunitatea a practicat de-a lungul anilor un protecţionism viguros, diferenţiat pe zone
geografice şi selectiv sub aspect sectorial. Sectoarele cele mai protejate au fost:
siderurgia, industria chimică, maşinile şi echipamentele elctrice, automobilele, industria
textilă, agricultura.
Potrivit studiilor de specialitate la nivelul anilor 90 gradul de deschidere spre
exterior al UE de 97% era mai sczut decât cel al SUA 10,7%, dar mai ridicat decât al
Japoniei-9,7%.
Nivelul protecţionismului european depinde de domeniul în care este aplicat, de
progresele înregistrate pe linia reducerii protecţiei comerciale în cadrul sistemului
comercial multilateral GATT/OMC, precum şi de gama instrumentelor prin care este
promovat. Instrumentarul protecţionist este extrem de variat. El se clasifică în două mari
grupe:
- Instrumente tarifare, în speţă TARIC;
- Instrumente netarifare.
Ca evoluţie în timp, începând cu anii 70 şi până în prima jumătate a anilor 90,
preponderent a devenit protecţia netarifară. Barierele netarifare cantitative au afectat
îndeosebi textilele, confecţiile, încălţămintea, produsele electronice, autoturismele,
motocicletele, etc.
După intrarea în vigoare a Actului Unic, protecţia cantitativă s-a redus considerabil
deoarece:
- Statele şi-au pierdut competenţa de introducere şi aplicare a barierelor cantitative
- La nivel comunitar, ca urmare a Rundei Uruguay s-a trecut la tarifarea unor
bariere netarifare, iar cotele şi limitările voluntare au fost eliminate; în plus în
contextul pieţei unice interne s-a trecut tot mai mult de la barierele aplicate la
frontieră la bariere regulatorii, care privesc piaţa internă, dar care afectează şi
bunurile şi serviciile importate.

6. TARIFUL VAMAL INTEGRAT COMUNITAR (TARIC)

Tariful Vamal Integrat Comunitar, desemnat prin acronimul TARIC a fost adoptat
în baza Regulamentului Comisiei Europene nr. 2658 din 1987. Prin complexitatea
structurii şi informaţiile pe care le oferă, ca şi prin multiplele sale utilizări, TARIC
reprezint mai mult decât un simplu tarif vamal.
El se constituie de fapt într-o bază electronică de date, revizuită şi publicat anual,
dar actualizată zilnic. Această bază este pusăla dispoziţia autorităţilor comunitare, statelor
membre şi agenţilor economici spre a-i servi ca instrument operativ de lucru, în scopuri
preponderent vamale şi statistice.
Prin felul în care este concepută această bază de date, ea îndeplineşte în principal
următoarele funcţii:
1. codificarea unitară şi integrarea tuturor reglementărilor comunitare şi
naţionale cu aplicabilitate în domeniul vamal;
2. interpretarea unitară şi aplicarea cât mai uniformă în procesul de vămuire a
reglementărilor vamale comunitare şi a măsurilor de politică comercială
comună;
3. furnizarea datelor de conţinut pentru tariful vamal uzual;
4. crearea posibilităţii de colectare a statisticilor vamale, pe mărfuri şi pe ţări, la
scară comunitară.
Biroul Comisiei Europene pentru Publicaţii Oficiale publică la fiecare început
de an versiunea actualizată a TARIC. Deoarece pentru produsele agricole taxele vamale
se modifică la început de sezon agricol, respectiv la 1 iulie a fiecărui an, capitolele 1 – 24
din TARIC, care se referă la acestea pot fi publicate de două ori pe an.
Ca principale elemente de conţinut ale TARIC, menţionăm:
1. lista legislaţiei comunitare cu aplicabilitate în domeniul vamal;
2. nomenclatorul vamal, compus din codificarea şi denumirea mărfurilor;
3. cele cinci coloane de taxe vamale, aplicabile importurilor, funcţie de
provenienţă;
4. coloanele de „remarci” pentru importuri şi exporturi;
5. regulile de interpretare şi notele de subsol;
6. listele de coduri adiţionale, sigle de ţări şi unităţi de măsură, de măsuri
comerciale etc.
Secţiunea 1 din Partea I a TARIC cuprinde legislaţia comunitară cu
aplicabilitate în domeniul vamal, publicată în Jurnalul Oficial al Comisiei Europene
(J.O.C.E.) până la data editării. Actele normative publicate ulterior sunt integrate în mod
curent în baza de date TARIC. Actualizarea zilnică are loc în cadrul Comisiei Europene.
În cadrul ei, toate serviciile specializate în avizarea de proiecte de acte normative cu
aplicabilitate în domeniul vamal, au obligaţia prezentării respectivelor proiecte pentru
examinare şi integrare în conţinutul TARIC.
Nomenclatorul Vamala al TARIC este elaborat pe baza Sistemului Armonizat
de descriere şi codificare a mărfurilor şi este cunoscut sub denumirea de
Nomenclatora Comunitară sau Nomenclatura Combinată (NC).
În cadrul ei, mărfurile sunt în 21 de secţiuni (indicate prin cifre romane) şi 96 de
capitole (indicate cu cifre arabe). Nomenclatura Combinată de bază cuprinde circa 10.000
de poziţii tarifare, desemnate prin coduri de câte 8 cifre: primele şase reprezintă capitolul,
poziţia şi subpoziţia din Sistemul Armonizat, iar ultimele două „subdiviziunea NC”.
Aceste coduri de opt cifre sunt folosite pentru încadrarea tarifară şi evidenţa statistică a
schimburilor intracomunitare şi a exporturilor spre ţările terţe.
Pentru a asigura detalierea necesară la nivel comunitar în vederea tratării în vamă
a importurilor din ţările terţe, codului de 8 cifre i se mai adaugă cifrele a noua şi a zecea
pentru a exprima „subdiviziunea TARIC”.
Prin urmare, o poziţie tarifară, în TARIC, privit ca tarif propriu-zis de import al
UE este exprimată printr-un cod de zece cifre. De exemplu, poziţia tarifară
22.04.10.11.00 are următoarea semnificaţie:
22 – Capitolul SA: Băuturi, lichide alcoolice şi oţeturi
22.04 – Poziţia SA: Vinuri de struguri, inclusiv vinuri îmbogăţite în alcool; must
de struguri
22.04.10 – Subpoziţia SA: Vinuri spumante
22.04.10.11 – Subdiviziunea NC: Vinuri spumante cu concentraţie alcoolică
egală sau mai mare de 8,5% vol.
22.04.10.11.00 – Subdiviziunea TARIC: Şampanie
Având în vedere că multe produse cad sub incidenţa unor reguli comunitare
specifice, pentru a asigura încadrarea lor tarifară, nomenclatorul vamal TARIC poate fi
detaliat prin adăugarea la cele zece cifre a unor coduri adiţionale formate, de obicei, din
patru cifre.
Codurile adiţionale permit încadrarea tarifară a unor produse care fac obiectul:
- taxelor anti-dumping şi de compensaţie referitoare la întreprinderi;
- reglementărilor referitoare la anumite componente agricole;
- măsurilor specifice aplicate substanţelor farmaceutice cuprinse în Partea a III-
a, Secţiunea II a NC;
- prevederilor Convenţiei de la Washington (3 martie 1973, la care România
este membră din 1994) referitoare la comerţul internaţional cu specii sîlbatice
de faună şi floră pe cale de dispariţie (aşa numitele produse CITES)
- oricăror altor măsuri de import sau export, pentru care o subdiviziune NC este
necesară. Astfel de măsuri pot fi: suspendări tarifare, contingente tarifare,
preferinţe tarifare, prohibiţii sau restricţii la import-export,măsuri de
supraveghere etc.
Prima cifră din codul adiţional indică tipul de măsură (de exemplu, 7 pentru
măsurile privind componentele agricole), iar celelalte trei indică subdiviziunile necesare
pentru produse. Codurile adiţionale se găsesc, de regulă, înscrise în coloanele „Remarci”
sau sunt trecute ca poziţii tarifare distincte la sfârşitul fiecărui capitol. Considerând
detalierile pentru subdiviziunile TARIC şi cele prin coduri adiţionale, nomenclatorul
vamal cuprinde circa 15.000 de subdiviziuni tarifare.
Partea din TARIC care cuprinde tariful vamal propriu-zis este structurat pe
coloane dispuse pe câte două pagini: paginile din stânga (pare) şi paginile din dreapta
(impare).
În aceste condiţii, codificarea mărfurilor este evidenţiată pe paginile pare astfel:
- Coloana 1 – codul nomenclaturii combinate la nivel de 8 cifre;
- Coloana 2 – cuprinde codul de dou cifre pentru subpoziţiile nomenclaturii
TARIC, urmat de alte două cifre care nu fac parte din cod, ci reprezintă cheia
internă a bazei de date informatice;
- Coloana 3 – cuprinde denumirea mărfii codificate în primele două coloane,
editată în toate limbile oficiale ale UE. În unele cazuri, la sfârşitul denumirii
sunt notate anumite abrevieri, a căror semnificaţie este oferită în notele
explicative de subsol. De exemplu, pentru produsele din sectorul agricol,
putem întâlni acronimul „REX” urmat de un număr de la 1 la 15, acre indică
faptul că marfa în cauză este pretabilă pentru restituiri la export, diferenţiate
prin Reglementarea EEC nr. 3446 din 1987 pe 15 grupe de produse.
- Coloana 4 – menţionează unitatea de msur suplimentar, alta decât
caracteristica d egreutate exprimată în kg. (de exemplu: l, m, perechi etc.)
- Coloanele 5(a) şi 5(b) – sunt intitulate „Remarci”. Remarcile constau, de fapt,
în menţionarea abreviată a anumitor măsuri în vigoare pentru import – înscrise
în coloana 5(a), sau pentru export – înscrise în coloana 5(b). De exemplu:
LPR – restricţie la import;
PRO – prohibiţie la import;
PRX – prohibiţie la export;
RX – autorizaţie (sau restricţie) la export
Pe paginile impare, din dreapta, după Coloana 6 care reia din motive practice
codul TARIC cu zece cifre, urmează coloanele de la 7 la 11 în care sunt înscrise taxele
vamale autonome sau convenţionale, precum şi cele preferenţiale, pe ţări şi grupe de ţări
de origine. Astfel:
- Coloana 7 – este intitulată „Taxele vamale pentru ţările terţe” şi cuprinde, fără
a preciza natura lor, taxele vamale autonome sau convenţionale aplicabile în
general produselor provenind din ţările din afara UE. În această coloană,
taxele convenţionale sunt preluate din Anexa la Regulamentul Comisiei
Europene nr. 2261 din 1998, coloanele 4, 4a şi 4b,unde sunt listate drepturile
vamale aplicabile importurilor din ţările terţe, membre ale GATT şi OMC,
precum şi din ţările cu care UE a încheiat acorduri care cuprind clauza naţiunii
celei mai favorizate. Dacă nu există dispoziţii contrare, aceste taxe
convenţionale pot fi aplicate şi ţărilor terţe cărora nu li s-a acordat CNCF.
La rândul lor, taxele autonome sunt preluate din Anexa I a Regulamentului Comisiei
Europene nr. 2086 din 1997, de regulă, în cazurile în care nivelul lor este mai mic decât
cel al taxelor convenţionale. În cazul produselor agricole, drepturile de import sunt
preluate din reglementările privind politica agricolă comună sau regimurile specifice
aplicabile anumitor mărfuri care rezultă din prelucrarea produselor agricole.
În general, în coloana 7, ca şi în următoarele, taxele sunt înscrise ad-valorem, ca
procent din valoarea mărfurilor. În unele cazuri, însă, taxele sunt specifice, ca sumă fixă
pe unitatea de produs sau mixte, când apare notat procentul taxei ad-valorem, plus o taxă
specifică sau adiţională. Ca regulă generală, se practică taxe ad-valorem la produsele
prelucrate şi taxe specifice sau mixte la cele agricole.
În afară de taxele convenţionale sau autonome, ori de combinaţiile a două taxe, în
coloana 7 mai putem găsi înscrise simbolurile unor măsuri comerciale. Astfel, dacă o
măsură de modificare a mărimii acestor taxe poate fi aplicată pentru toate ţările terţe, ea
este indicată în coloana 7 prin simboluri ca: S – suspendarea taxei vamale, K – reducere
de taxă vamală aferentă unui contingent tarifar etc. Dacă nivelul taxei sau măsura indicată
expiră pe parcursul anului în curs se menţionează şi data expirării. De exemplu, găsim
notat: 7;S.31.07.07, ceea ce înseamnă c taxa vamală este de 7%, dar este suspendată până
la 31.07.2007.
- Coloanele de la 8 la 11 au ca titulatură comună Ratele particulare ale taxelor
vamale. În ele, sunt înscrise tot în formă ad-valorem, specifică sau combinată,
taxele preferenţiale aplicabile produselor din diferite ţări sau grupe de ţări, cu
condiţia prezentării certificatului de circulaţie sau de origine. În absenţa unui
asemenea certificat, se aplică taxele listate în coloana 7.
În coloanele 8-11 pot fi întâlnite următoarele înscrieri: abrevierile ţărilor sau grupelor de
ţări însoţite de nivelul taelor vamale; o o liniuţă „-„ care indică neacordarea unei taxe
preferenţiale pentru grupa respectivă de ţări urmând să se aplice aceeaşi taxă prevăzut în
coloana 7; zero „0” când produsele de la poziţia respectivă sunt exceptate de laplata
drepturilor de import.
Grupele de ţări cărora în TARIC le sunt alocate coloane cu taxe preferenţiale sunt
următoarele:
- Coloana 8 – cuprinde taxele care se aplică importurilor din ţrile în curs de
dezvoltare, beneficiare ale SGP;
- Coloana 9 – intitulată „Spaţiul Economic European”, listează taxele aplicabile
produselor provenind din ţările extracomunitare din aceast zonă, cum sunt:
Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia - AELS, Macedonia etc.
- Coloana 10 – cuprinde taxele aplicabile importurile din Andorra, San Marino
şi Turcia.
- Coloana 11 – listează taxele preferenţiale aplicabile importurile din: statele
ACP, statele Mashreq (Egipt, Iordania, Liban, Siria), statele Magreb (Algeria,
Maroc, Tunisia), Ceuta şi Melilla, Feroe, Israel, BCR (Bosnia-Herţegovina şi
Croaţia), Teritoriile Ocupate (Fâşia Gaza) etc.
De remarcat că nivelul, gradul de diferenţiere şi de dispersie ale taxelor vamale
sunt principalele elemente ce determină intensitatea protecţiei tarifare. În timp se poate
constata că taxele vamale au avut un rol mai important în protecţia pieţei comunitare în
anii 50 şi 60. Chiar şi în anii 60, dar mai ales în deceniile care au urmat, ca urmare a
concesiilor tarifare convenite în rundele de negocieri din cadrul GATT, protecţionismul
tarifar european s-a diminuat progresiv. Astfel, reducerile medii ale taxelor vamale
practicate de comunitate au fost de: 7-8% în urma rundei Dillon din 1962; o reducere de
35-40% convenită în Runda Kennedy (1967), dar aplicată din 1972; o reducere a taxelor
vamale cu o treime la produsele industriale convenită în Runda Tokyo; o reducere tarifar
global de circa 38% în urma Rundei Uruguay.
Ca urmare, la nivel anului 2000, nivelul mediu al taxelor vamale aplicabile de UE
în baza CNCF era de 7%, procent care combină un nivel mediu de 4,5% pentru produsele
industriale şi de 17,3% pentru produsele agricole.
La acestea se adaugă faptul că, la nivelul anului 1997, dispersia tarifară în cadrul
TARIC era inferioară celei practicate de SUA şi Japonia. În plus, efectul real al
protecţionismului tarifar al UE apare mai redus şi dacă avem în vedere numărul mic de ţri
cu care comerţul se desfăşoară pe baza CNCF; cea mai mare parte a schimburilor
comerciale ale UE sunt reglementate prin acorduri preferenţiale în cadrul cărora nivelul
taxelor este mai mic decât cel practicat în baza CNCF.
În orice coloană pot apărea înscrise prin coduri note de subsol. Acestea sunt
redactate la sfârşitul fiecărui capitol şi oferă informaţii suplimentare utilizatorilor pentru
înţelegerea cât mai bun a condiţiilor ce trebuie îndeplinite sau a scopurilor diferitelor
reglementări.

Regulile de interpretare pot fi împărţite în câteva categorii şi anume:


- reguli generale pentru interpretarea nomenclaturii;
- reguli generale privind drepturile vamale;
- reguli aplicabile anumitor categorii de mărfuri.

Regulile generale pentru interpretarea nomenclaturii sunt necesare pentru a


clarifica incertitudinile care apar atunci când denumirile sau starea mărfurilor nu sunt în
concordanţă cu textul poziţiilor.
Potrivit acestor reguli:
- dacă articolul prezentat în vamă se află în stare nemontată sau demontată, ori
incompletă sau nefinită, dar prezintă caracteristicile esenţiale ale produsului finit, el va fi
încadrat ca şi acesta din urmă;
- produsele amestecate, articolele compuse din materii diferite sau construite prin
ansamblarea unor articole diferite şi mărfurile prezentate în seturi condiţionate pentru
vânzarea cu amănuntul vor fi încadrate tarifar în funcţie de materia sau articolul care le
conferă caracterul esenţial;
- când, datorită compoziţiei lor, mărfurile ar putea fi încadrate la două sau mai
multe poziţii tarifare, încadrarea se va face la poziţia cea mai specifică, adică cu gradul de
detaliere cel mai mare (mai exact, la codul cu numărul de cifre cel mai mare) dintre cele
vizate;
- mărfurile care nu pot fi încadrate nefiind descrise în termenii utilizaţi pentru nici
una din poziţiile tarifare vor fi încadrate la poziţia aferentă unor articole asemănătoare;
- ambalajele sub formă de cutii, casete susceptibile de a avea o utilizare
îndelungată, prezentate împreună cu articolele cărora le sunt destinate se încadrează
împreună cu acestea; dar dacă respectivele ambalaje sunt folosite în mod repetat, ele se
încadrează potrivit caracterului esenţial, privit ca ansamblu de sine stătător.
Regulile generale privind drepturile vamale precizează modul de stabilire a
cuantumului taxei în anumite cazuri. Astfel:
- pentru băuturile alcoolice încadrate în cap. 22, taxele sunt indicate sub forma: x
eur % vol/hl + y eur/hl.
- pentru mărfurile care conţin o „componentă agricolă” într-o cantitate care se
încadrează în cantităţile prevăzute în Anexa 1, taxele aferente acestei componente se
determină după regulile care guvernează comerţul cu produse agricole;
- mărfurile care nu pot fi încadrate nefiind descrise în termenii utilizaţi pentru nici
una din poziţiile tarifare vor fi încadrate la poziţia aferentă unor articole aasemănătoare;
- ambalajele sub formă de cutii, casetesusceptibile de a avea o utilizare
îndelungată, prezentate împreună cu articolele cărora le sunt destinate se încadrează
împreună cu acestea; dar dacă respectivele ambalaje sunt folosite în mod repetat, ele se
încadrează potrivit caracterului esenţial, privit ca ansamblu de sine stătător.

Printre categoriile de mărfuri pentru care TARIC cuprinde reguli speciale se


numără:
- mărfurile destinate anumitor categorii de nave(plutitoare, submersibile necesare
întreţinerii sau reparării) şi platformelor de foraj sau de producţie, pentru care taxele
vamale sunt suspendate;
- aeronavele civile şi mărfurile destinate acestora(pentru reparare, întrţinere,
reconstituire, etc) care sunt exceptate de la plata taxelor vamale;
- o serie de substanţe şi produse farmaceutice cunoscute sub denumirea
internaţională comună (DCI) care le-a fost atribuită de OMS, care sunt exonerate de la
plat taxelor vamale;
- pentru anumite calităţi de făină şi zahăr, indicate în coloanele 7-11 prin
simboluri ca ADS/Z sau ADF/M se aplică taxe adiţionale al căror nivel este prevăzut tot
în anexa 1 la TARIC;
- mărfurile aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise de o persoană
particulară alteia.
Acestea sunt scutite de taxe vamale dacă nu sunt de natură comercială, adică: au
caracter ocazional, sunt destinate folosinţei personale a destinatarului sau familiei sale şi
nu au o valoare sau o greutate din care să rezulte un interes comercial, iar în cazul
coletelor sunt trimise cu titlu gratuit.
Dacă condiţiile de natură necomercială nu sunt întrunite, aceste bunuri în limita
unui plafon de 350 euro pe călător sau pe colet i se aplică o taxă forfetară de 3,5%.

7. Protecţionismul netarifar al UE

Pentru a face faţă în competiţia internaţională, UE a recurs de-a lungul timpului la


o gamă variată de instrumente cu caracter paratarifar şi netarifar. Dintre acestea cele mai
importante sunt:
- licenţele de import sau export;
- cotele sau contingentele de import;
- restrângerile voluntare la export;
- prelevările variabile;
- restricţiile şi prohibiţiile la import;
- măsurile antidumping;
- taxele compensatorii;
- standardele şi normele tehnice, de mediu, de calitate şi etichetare;
- evaluările de conformitate;
- diverse prevederi şi reglementări complicate la import;
- subvenţionarea şi alte măsuri de promovare a exporturilor.
Ponderea şi modul de utilizare a fiecăruia din instrumente a fost diferită de la o
perioadă la alta. În perioada ’60-’90 preponderentă a fost protecţia cantitativă realizată
mai întâi prin contingente, apoi şi prin limitări voluntare la export. Astfel, în anii ‘60 şi
prima jumătate a anilor ’70 statele membre practicau contingentele naţionale pentru
importurile de textile, confecţii şi alte produse. În a doua jumătate a anilor ’70 şi în anii
’80, sfera protecţiei cantitative s-a extins continuu, recurgându-se şi la restrângeri
voluntare naţionale la export. De exemplu, în 1974 s-a încheiat Acordul Multifibre între
CEE, AELS şi SUA, acord care viza reglementarea comerţului cu textile din bumbac,
lână, in şi fibre sintetice. Acordul s-a bazat pe restrângeri voluntare la export negociate de
Comunitate, dar repartizate pe statele comunitare. În deceniile respective, protecţia
cantitativă prin contingente şi restrângeri voluntare la export s-a practicat şi pentru
numeroase alte produse ca: autoturismele din Japonia, oţelul, televizoarele color,
rulmenţii, maşinile de scris electronice, motocicletele, produsele de înaltă tehnologie, etc.
Sub impactul Rundei Uruguay şi a intrării în funcţiune a pieţei interne unice,
protecţia cantitativă a intrat pe un trend descrescător. Mai întâi, restrângerile voluntare la
export şi contingentele naţionale au fost suprimate şi înlocuite cu restricţii voluntare şi
contingente comunitare, iar nivelul acestora a fost progresiv diminuat. Ca urmare, la
nivelul anului 2000 protecţia cantitativă la importul în UE s-a atenuat considerabil:
practica introducerii unor noi restricţii voluntare comunitare la export a fost eliminată,
dintre restricţiile introduse anterior au mai persistat cele convenite prin Acordul
Multifibre, care au fost eliminate gradual în perioada 1995-2004. La rândul lor,
plafoanele cantitative ale contingentelor comunitare au fost majorate simţitor. Limitarea
cantitativă prin contingente este în continuare practicată. Dar astăzi cea mai mare parte a
contingentelor îmbracă forma „contingentelor tarifare” şi sunt integrate în grupa aşa-
numitelor „mecanisme derogatorii de aplicare a tarifului vamal comun”. În principal,
aceste mecanisme au ca obiect acordarea în mod unilateral a unui tratament preferenţial
pentru anumite importuri considerate absolut necesare la un moment dat. În acest sens,
UE poate decide să modifice în mod autonom nivelul taxelor vamale sau chiar să le
suspende temporar.
Instrumentele de aplicare ale mecanismelor derogatorii sunt contingentele tarifare.
Acestea reprezintă plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile pot fi
operate cu reduceri sau scutiri de taxe vamale. În baza Regulamentului Consiliului nr.
138/1996, Comisia Europeană reglementează cotele-părţi care revin statelor membre din
aceste contingente, precum şi competenţele care li se acordă în gestionarea lor. Cotele pot
fi administrate pe baza a trei metode:
- metoda bazată pe fluxurile comerciale tradiţionale;
- metoda bazată pe ordinea înaintării cererilor (primul venit, primul servit);
- metoda alocării cotelor proporţional cu cantităţile solicitate.
Importul produselor supuse cotelor se face pe baza licenţelor de import. Există un
Comitet de administrare a cotelor alcătuit din reprezentanţii ţărilor membre şi prezidat de
un reprezentant al Comisiei.
Depăşirea plafoanelor stabilite prin contingente şi respectiv cotele-părţi
repartizate atrage aplicarea tratamentului general prevăzut de tariful comunitar. Pentru a
răspunde cerinţelor reglementărilor OMC, în anul 2000 UE a instituit 105 noi contingente
tarifare menite să mărească accesul importurilor din ţările membre OMC pe piaţa
comunitară. Pe ansamblu, la nivelul anului 2000, în UE erau în vigoare circa 3000 de
contingente tarifare. După cum vedem, aceste contingente tarifare vizează practic o
discriminare pozitivă la adresa importurilor. Multe din cele de ordin restrictiv,
generatoare de discriminare negativă au fost eliminate prin anulare sau prin procesul de
tarificare. Restricţionările importurilor prin contingente ca şi prin alte bariere netarifare
tradiţionale sunt aplicate ca măsuri de apărare comercială.
În grupa aşa-numitelor „măsuri de apărare comercială” se încadrează:
- restricţiile şi prohibiţiile la import;
- măsurile antidumping;
- taxele compensatorii;
- măsurile de combatere a comerţului incorect;
- măsurile de supraveghere;
- măsurile de salvgardare.

Restricţiile şi prohibiţiile la importul de mărfuri în UE au de regulă două


motivaţii:
1. politica externă şi de securitate comună. În funcţie de cerinţele acestei politici
şi în conformitate cu rezoluţiile ONU, UE poate aplica la import sancţiuni,
constând în restricţii şi prohibiţii, mergând chiar până la embargouri. Ca
exemple pot fi amintite limitarea relaţiilor comerciale cu Irakul şi embargoul
impus în anul 2000 asupra importurilor provenind din Iugoslavia (Serbia şi
Muntenegru).
2. O a doua motivaţie o constituie protecţia consumatorilor şi a mediului. În
acest sens este interzisă utilizarea şi introducerea pe teritoriul UE de substanţe
periculoase, lista acestor produse fiind periodic publicată de Comisie şi
notificată la OMC. De asemenea UE aplică măsuri de protecţie a speciilor. De
exemplu:
- prohibirea importului de produse provenind din balene şi alte
cetacee;
- Prohibirea importului de piei de pui de focă;
- Prohibiţii şi prescripţii în materie de licenţe pentru importul de
produse ale faunei şi florei sălbatice ameninţate cu dispariţie
(conform Convenţiei CITES de la Washington);
- Interzicerea importului de blănuri ale unor specii sălbatice (castor,
nutrie, vizon) provenind din ţări care nu respectă normele
internaţionale de capturare.
De asemenea, UE controlează prin prohibiţii şi prescripţii în materie de licenţe
importul de substanţe care sărăcesc stratul de ozon şi mişcarea deşeurilor radioactive.
Măsurile antidumping

Măsurile antidumping reprezintă o componentă a politicii comerciale dar şi a


politicii concurenţei. Sunt instituite în conformitate cu Acordul GATT antidumping, pe
baza Regulamentelor Consiliului European (384/96, 2331/96 şi 2238/2000). Măsurile
instituite în baza acestor regulamente se aplică terţilor şi tuturor produselor, cu excepţia
celor agricole pentru care sunt instituite prevederi speciale.
Se consideră că un produs este exportat la preţ de dumping în UE atunci când
preţul se situează sub cel practicat în ţara exportatorului de firma respectivă sau de alte
firme. Când nu există preţuri comparabile raportarea se face la costurile de producţie din
ţara de origine. Marja de dumping este egală cu diferenţa dintre valoarea normală a
produsului şi preţul de export. Alături de diferenţa de preţ Regulamentul Consiliului
stipulează drept condiţie a dumpingului şi legătura de cauzalitate între importurile
acuzate şi prejudiciul adus producţiei şi pieţei comunitare. În definirea prejudiciului se au
în vedere elemente ca: volumul importurilor la preţ de dumping, nivelul preţului
comparativ cu preţul comunitar şi impactul asupra industriei comunitare reflectat prin:
nivelul producţiei, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, angajarea forţei de
muncă, volumul vânzărilor, al stocurilor, cota de piaţa, rata profitului, etc.
Procedura de investigare a unui caz de dumping este iniţiată în baza unei
reclamaţii scrise aduse Comisiei de către o persoană fizică sau juridică, o asociaţie care
reprezintă interesele unei industrii comunitare sau de către un stat membru.
Reclamantul trebuie să facă dovada dumpingului, furnizând informaţii despre
produsul importat şi produsul comunitar, şi demonstrând legătura cauzală dintre import şi
prejudiciul adus industriei comunitare. Reclamaţia este organizată de un Comitet
Consultativ alcătuit din reprezentanţii statelor membre şi un reprezentant al Comisiei ca
preşedinte. Dacă dovezile aduse sunt suficiente, Comisia este obligată să declanşeze
procedura de dumping în termen de 40 de zile, publicând în Jurnalul Oficial al CE
notificarea de iniţiere a investigaţiei. Investigaţia întreprinsă de Comisie împreună cu
statele vizate trebuie demarată în cel mult 6 luni de la iniţierea procedurii. Investigaţia
constă în întâlniri cu părţile implicate, inspecţii şi verificări în ţările de origine şi
destinaţie sau chiar în terţe ţări.
Termenul de finalizare a investigaţiei nu poate depăşi 15 luni de la iniţierea
procedurii. Investigaţia poate duce la concluzia respingerii acţiunii sau a impunerii de
taxe antidumping. În baza concluziilor, Comisia poate impune taxe antidumping
provizorii şi informează despre aceasta Consiliul. Consiliul decide asupra taxelor
definitive în termen de 90 de zile. Pentru luarea deciziei sunt luate în consideraţie nu
numai interesele industriei comunitare, ci şi ale consumatorilor şi utilizatorilor.
Dacă Consiliul consideră că impunerea de taxe antidumping nu este în interesul
UE, el poate infirma decizia Comisiei şi taxele încasate sunt returnate. Mărimea taxelor
antidumping nu poate depăşi marja de dumping, iar ca durată expiră în termen de cinci
luni de la impunerea lor.
Luând în considerare motivaţiile şi repercusiunile economice ale dumpingului, în
literatură sunt delimitate trei tipuri de dumping (Jacques Pelkmans):
- dumping pe termen lung, când preţurile de export scăzute vizează o perioadă
îndelungată;
- dumping ciclic, care implică exporturi la preţuri sub costurile medii în
perioade de recesiune;
- dumping strategic, care vizează subminarea producătorilor locali şi a
concurenţei străine pe piaţa unică.
Mulţi consideră măsurile antidumping ca fiind principalul instrument al neo-
protecţionismului actual. În materie de dumping, UE este clasată pe locul al doilea după
SUA: la nivelul anului 1999, spre exemplu, în UE erau în vigoare 192 de seturi de măsuri
instituite pentru cazuri de dumping dovedite şi erau deschise 66 de noi investigaţii.
Privind sectorial, cele mai afectate de măsurile antidumping au fost produsele
siderurgice, produsele electronice de consum şi produsele chimice. Ca ţări, măsurile
antidumping instituite de UE au vizat în special: China, Federaţia Rusă, Polonia, India,
Tailanda, Japonia, Malaezia, Republica Coreea, Ungaria, Indonezia, Mexic, Cehia,
Norvegia, Singapore şi SUA. Ca exemple, pot fi citate măsurile antidumping impuse de
UE de-a lungul timpului pentru:
- importurile de produse siderurgice din ţările Europei Centrale şi de Răsărit
(care anterior anului 1990 practicau uzual preţuri de dumping, posibile
datorită subevaluării factorilor de producţie);
- importurile de produse chimice şi materiale prelucrate din China, ţările foste
comuniste şi ţări în curs de dezvoltare;
- importurile de fibre textile şi ţesături din Turcia şi din ţările asiatice;
- importurile de produse electronice din Japonia şi tigrii asiatici;
- importurile de televizoare color din Malaezia, Coreea de Sud, Singapore,
Tailanda şi China, de fotocopiatoare din Japonia, etc.
Efectul protecţionist al taxelor antidumping decurge din:
- mărimea lor, ele având un nivel mai ridicat faţă de taxele vamale;
- efectul de descurajare produs de ameninţarea cu măsuri antidumping sub
presiunea căreia pot fi impuse restrângeri voluntare la export;
- întreruperea livrărilor pe perioada procedurilor de investigare, chiar dacă în
final s-ar dovedi că acuzaţia de dumping este neîntemeiată.

Taxele compensatorii

Taxele compensatorii sunt asemănătoare cu taxele antidumping şi sunt instituite


împotriva importurilor de produse care în ţara de origine beneficiază de subvenţii pentru
a fi livrate la preţ competitiv pe piaţa comunitară. Legislaţia UE în materie de taxe
compensatorii se aplică atât produselor agricole cât şi celor industriale, din 2002, după
expirarea tratatului inclusiv produselor CECO.
Frecvenţa recurgerii de către UE la taxele compensatorii este mai mică: în 1999
erau în vigoare 6 măsuri compensatorii (5 faţă de India şi 1 faţă de Norvegia) şi erau
declanşate 23 de anchete vizând importări suspectate de subvenţii. Ca produse, mai
frecvent taxele compensatorii s-au aplicat pentru textile şi produse agricole.

Măsurile de combatere a comerţului incorect


Măsurile de combatere a comerţului incorect îşi au temeiul în aşa-numitul „nou
instrument comercial” adoptat prin Reglementarea 2641 din 1984. Acest nou instrument
vizează practicile comerciale ilicite, faţă de care permite protecţia prin:
- majorarea taxelor vamale;
- introducerea unor restricţii cantitative;
- retragerea concesiilor acordate.

Măsurile de supraveghere

Măsurile de supraveghere pot fi decise de Consiliu sau de Comisie pentru


importul anumitor produse a căror tendinţă este de natură să cauzeze prejudicii
producătorilor comunitari şi intereselor Comunităţii. Măsurile constau de regulă în
introducerea de verificări care pot fi anterioare sau retrospective (pe baza statisticilor de
import). Produsele aflate sub supravegherea autonomă a Comisiei pot fi puse în liberă
circulaţie pe baza documentelor de import emise de state pentru toţi importatorii.
Măsurile de supraveghere nu acoperă neapărat întreaga Comunitate. În fiecare lună
statele vizate vor informa Comisia asupra documentelor de import emise sau asupra
importurilor efectuate.

Măsurile de salvgardare

Acestea sunt aplicate de UE în baza a două regimuri:


- un regim pentru produsele neagricole, instituit prin dispoziţiile ordinare de
salvgardare prevăzute de articolul XIX al GATT 1994 şi de Acordul OMC
privind măsurile de salvgardare;
- un regim definit în baza mecanismului special de salvgardare al Acordului
OMC privind agricultura.
Potrivit acestor regimuri, măsurile de salvgardare pot fi aplicate când cantităţile
de produse importate sau condiţiile de import cauzează sau ameninţă să cauzeze
prejudicii serioase producătorilor comunitari.
Măsurile pot să constea în:
- prelungirea documentelor de import emise pentru supraveghere;
- introducerea unei proceduri de autorizare a importului;
- introducerea unui sistem de cote de import.
În principiu, cotele nu pot fi stabilite sub nivelul mediu al importurilor din ultimii
trei ani şi ele pot fi alocate pe ţările furnizoare. Măsurile de salvgardare pot viza anumite
regiuni ale Comunităţii sau toate produsele de un anumit gen puse în liberă circulaţie.
Măsurile de salvgardare se iau de Comisie în termen de 5 zile lucrătoare de la
cererea adresată de un stat membru. Decizia Comisiei este comunicată Consiliului şi
statelor membre. Dacă în termen de 3 luni Consiliul nu ia nici o hotărâre, decizia
Comisiei se consideră revocată. Măsurile de salvgardare nu se pot aplica pentru produsele
provenind din ţările în curs de dezvoltare dacă ponderea importurilor din ţara respectivă
nu depăşeşte 39% din importurile comunitare. Măsurile de salvgardare pot fi instituite
pentru o durată de maxim 4 ani, cu posibilitate de prelungire în aceleaşi condiţii.
Alături de barierele netarifare clasice, un rol important în realizarea protecţiei
revine reglementărilor tehnice şi standardelor privind produsele. UE este parte a
Acordului OMC privind obstacolele tehnice din calea comerţului. Ea s-a aliniat
principiilor şi regulilor de bază în materie de reglementări tehnice şi standarde privind
produsele, formulate în cadrul OMC, fără ca aceasta să însemne în fapt eradicarea totală a
efectului protecţionist al acestora.
În conformitate cu cerinţele Acordului, s-a trecut de la „vechea abordare” la
„noua abordare” a reglementărilor tehnice şi standardelor. „Vechea abordare” de
reglementare a produselor defineşte prescripţiile tehnice şi se aplică în special la
autovehicule, produse chimice, produse alimentare şi produse farmaceutice. „Noua
abordare” restrânge sfera de aplicare a prescripţiilor a căror respectare este obligatorie la
obiectivele esenţiale legate de protecţia sănătăţii şi securităţii umane, a vieţii sau sănătăţii
animalelor şi plantelor şi de protecţia mediului; celelalte standarde au caracter voluntar,
căzând în sarcina pieţei să impună soluţia de conformitate.
Activităţile de elaborare a standardelor şi cele de evaluare a conformităţii cu
standardele sunt complet separate. Elaborarea se realizează prin trei organisme europene
cu activitate normativă:
- Comitetul european de standardizare;
- Comitetul european de standardizare electronică;
- Institutul european de standarde în telecomunicaţii.
Din 1992 s-a pus la punct şi sistemul voluntar „Marguerite” de atribuire a
etichetelor ecologice. Eticheta poate fi atribuită unui fabricant sau importator al unui
produs care răspunde criteriilor ecologice stabilite de Comisia Europeană. În general,
produsele introduse pe piaţa comunitară, indiferent că sunt produse naţionale sau
importate, trebuie să respecte reglementarea aplicabilă pentru a satisface obiectivele în
materie de sănătate, securitate şi mediu.
UE a încheiat acorduri de recunoaştere mutuală privind evaluarea conformităţii cu
standardele produselor cu mai mulţi parteneri comerciali printre care SUA, Canada,
Japonia, Noua Zeelandă şi Elveţia. De asemenea, UE a încheiat cu o serie de ţări acorduri
în domeniul veterinar, instituind mecanisme de recunoaştere a echivalentelor pentru
măsurile sanitare şi de igienă, care se aplică la animalele vii şi la produse animale. În
baza acestora UE a interzis importul de carne provenind de la bovine tratate cu hormoni
specifici, utilizaţi în scopuri anabolizante. Această interdicţie a declanşat un diferend
comercial cu SUA.
În afara barierelor netarifare la import, protecţia comercială în UE se realizează
într-o anumită măsură prin măsurile generale de încurajare şi susţinere a exporturilor
sau prin măsuri speciale de protecţie la export.
Dintre măsurile generale, impactul cel mai consistent l-au avut decenii la rând
subvenţiile, acordate în special agriculturii. În prezent, practica subvenţiilor este
considerabil restricţionată în baza acordurilor convenite pe această temă în Runda
Uruguay. În măsura în care ele se mai practică, ele au un caracter de excepţie şi impactul
lor promoţional şi protecţionist este aproape anihilat. Tot ca măsură de ordin general
pentru încurajarea schimburilor comerciale externe – atât a exporturilor cât şi a
importurilor – în UE s-a procedat şi la armonizarea dispoziţiilor legislative şi
administrative privind zonele libere, porturile franco şi antrepozitele vamale. Potrivit
reglementărilor comunitare, zona liberă reprezintă „o enclavă teritorială creată de către
autorităţile competente ale fiecărui stat membru pentru a considera mărfurile care se
găsesc aici ca neaparţinând teritoriului vamal comunitar”1. Aceasta înseamnă că mărfurile
intră în aceste zone direct sau din ţara de provenienţă fără a li se plica taxe vamale sau
alte măsuri cu efect echivalent. La ieşirea din zonă şi intrarea în teritoriul comunitar se
plică regimul vamal în vigoare pentru ţările terţe.
În ce priveşte zonele libere de tip „duty free”, acestea au fost desfiinţate începând
cu 1 ianuarie 1999 pentru a se asigura un regim uniform mărfurilor.
Reglementările UE stipulează principiul libertăţii exporturilor comunitare către
terţi şi neaplicarea de restricţii cantitative. Totuşi, în anumite condiţii, anumite măsuri
speciale de protecţie la export pot fi instituite. Astfel de măsuri fac posibilă prevenirea
sau remedierea unei situaţii critice cauzate de insuficienţa unor produse – de regulă
primare – sau permit îndeplinirea angajamentelor internaţionale ale unui stat membru ori
ale UE. Dacă din cauza situaţiei de piaţă, un stat membru consideră a fi necesare măsuri
de protecţie, el informează Comisia.
În cadrul Comisiei, un Comitet Consultativ compus din reprezentanţii statelor
membre şi un preşedinte din partea Comisiei analizează cererea. Comisia poate cere
statelor membre să furnizeze date statistice privind tendinţele pieţei produsului în cauza
pentru a evalua situaţia comercială şi economică. Pe această bază sunt stabilite măsurile
ce trebuie adoptate, care sunt supuse aprobării Consiliului şi comunicate statelor membre.
Măsurile pot să constea în:
- instituirea unui regim de supraveghere a exporturilor;
- introducerea autorizaţiilor de export;
- instituirea unor restricţii cantitative la export, mergând în cazuri de excepţie
până la embargouri.

1
Bensau, M., op. cit., p. 110