US 7 SARCINILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

US 7.1. Conceptul de sarcină administrativă şi impactul său în administraţia publică

Studiate în perspectiva sistemică, o instituţie publică sau un organ al administraţiei pot

fi înţelese în esenţa lor, cunoscându-se locul şi importanţa sarcinilor pe care le îndeplineşte
fiecare în cadrul societăţii.
Sistemul organizatoric al administraţiei este determinat de nivelul divizării sociale a
activităţii de specialitate, de sarcinile ce urmează a fi îndeplinite prin instituţiile administrative şi
de complexitatea funcţiilor statului.
Folosirea termenilor de sarcini, competenţă, funcţiuni necesită unele precizări succinte.
Astfel, sarcinile administraţiei sunt reprezentate prin toate misiunile (ansamblul misiunilor) pe
care aceasta le îndeplineşte sau trebuie să le înfăptuiască aceasta. Stabilite de puterea politică,
îndeplinirea sarcinilor este influenţată de consideraţii tehnice.
Este de remarcat că progresul ştiinţific atenuează diferenţele dintre sarcinile tehnice ale
administraţiei dintre statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate, ajungându-se la unele constante, la
un model teoretic cu o valabilitate generală. Chiar în statele subdezvoltate sau în curs de
dezvoltare, administraţia are aceeaşi sarcină principală, de a servi omul şi a satisface interesul
general pe baze democratice, legale, morale.
Competenţa este o noţiune de drept public. Ea înseamnă cadrul juridic, stabilit de lege,
în care funcţionarii publici îşi îndeplinesc atribuţiile legale, în scopul realizării sarcinilor
administraţiei.
Funcţiunea implică un raport în sens matematic, în aşa fel încât, ea poate constitui o
legătură între sarcină – care se cercetează în ştiinţa administraţiei şi competenţă - care face
obiectul de studiu al dreptului administrativ.
Atunci când se înfiinţează o instituţie publică, se are în vedere un anumit scop, respectiv
satisfacerea cerinţelor publice, de interes general. Acesta este, totodată, obiectivul principal al
activităţii administraţiei. S-ar putea afirma că precizarea sarcinilor presupune cunoaşterea
mijloacelor de care dispune administraţia. În realitate, resursele umane, materiale şi financiare
sunt divizate şi organizate în funcţie de sarcinile care urmează a fi îndeplinite, astfel încât
finalitatea apare pe primul plan în ştiinţa administraţiei.
În perioada actuală, sarcinile administraţiei statului au sporit continuu, fapt care se
explică prin complexitatea vieţii sociale şi cerinţele din ce în ce mai mari ale oamenilor.
Sarcinile administrative au luat proporţii considerabile după cel de-al doilea război mondial, prin
preluarea de către stat, a unor misiuni economice, social-culturale sau ştiinţifice, pe lângă cele
tradiţionale, politico-administrative. În ultimii ani, în grija administraţiei au trecut şi unele
probleme foarte importante legate de protecţia mediului înconjurător şi combaterea poluării. De
asemenea, în toate statele, prestaţiile furnizate populaţiei sunt în creştere şi ele atestă o
amplificare a sarcinilor administraţiei.
Pe lângă volumul ridicat al prestaţiilor, cerinţa unei calităţi sporite a acestora, a impus
necesitatea reorganizării modului de repartizare a sarcinilor şi folosirea unor mijloace moderne
de acţiune.
Este de dorit ca administraţia să fie în aşa fel organizată, încât să poată îndeplini orice
sarcini, fără să se recurgă la transformarea structurii sale. În principiu, nu se recomandă o
modificare a structurii administrative, decât dacă cerinţele sociale o impun. De cele mai multe
ori, este suficient să se procedeze la o mai raţională repartiţie a noilor sarcini primite între
instituţiile administrative existente.
Complexitatea sarcinilor administraţiei determină diversitatea soluţiilor de îndeplinire a
lor. Este necesar ca un fond de sarcini generale să se regăsească în orice administraţie. În ceea ce
priveşte sarcinile tehnice, ele urmează a fi încredinţate unor organe administrative specializate,
pentru a se evita multiplicarea nejustificată a unor instituţii care îndeplinesc aceleaşi misiuni.
O altă distincţie se poate face între sarcinile permanente care se întâlnesc în mod
continuu într-o instituţie publică şi cele temporare, care apar în anumite împrejurări sau au un
caracter sezonier. Adaptarea administraţiei la sarcinile sale înseamnă un efort continuu de
organizare interioară, raţională şi eficientă a acesteia, precum şi o acţiune de coordonare a
activităţilor desfăşurate de către instituţiile publice.
Analiza sarcinilor administraţiei pune în evidenţă multiplicarea, caracterul eterogen al
acestora şi strânsa lor interdependenţă. O enumerare detaliată a sarcinilor administraţiei nu ar
prezenta interes ştiinţific. Atunci când analiza unei anumite sarcini devine necesară, această
sarcină urmează a fi descompusă în mai multe diviziuni, care, la rândul lor, pot fi subdivizate în
activităţi elementare.
Examenul detaliat al sarcinilor administraţiei evidenţiază diversitatea lor, în ceea ce
priveşte natura activităţilor, a mijloacelor utilizate, a mediului social şi a zonei în care acţionează
funcţionarii publici. De aici decurge dificultatea cercetării acestor sarcini, determinată de
caracterul eterogen al scopurilor care le sunt atribuite şi de interdependenţa lor. Aceste cauze ex-
plică şi greutăţile generate de repartizarea sarcinilor între organele administraţiei. De exemplu, o
structură poate fi considerată ca adecvată pentru rezolvarea unei probleme de coordonare într-o
anumită activitate. Aceeaşi structură se poate dovedi necorespunzătoare, pentru a satisface
cerinţele de coordonare în alte compartimente de activitate.
 Aşadar, în realitate, pot exista tot atâtea structuri adecvate, câte probleme de coordonare
se pun. Existenţa acestor dificultăţi impune studierea lor în scopul îmbunătăţirii activităţii
administraţiei. Pentru a remedia situaţiile de supraaglomerare a structurilor birocratice, de
cumulare de către un singur organ al administraţiei a unor sarcini multiple, în ştiinţa
administraţiei se studiază reguli, metode şi soluţii, a căror aplicare variază, de la un caz, la altul.
În toate împrejurările, se procedează la adaptarea activităţii şi structurii administraţiei la
sarcinile primite şi nu invers. Pe plan mondial, adaptarea administraţiei la transformările
economico-sociale constituie una din problemele importante din ultima jumătate a secolului al
XX-lea.

US 7.2. Clasificarea sarcinilor administrative

Sarcinile caracteristice administraţiei publice se pot clasifica după mai multe criterii,
şi anume:
> criteriul material, al conţinutului lor ca activitate cerută, care impune studierea
mijloacelor juridice şi a resurselor umane, materiale şi financiare, utilizabile pentru îndeplinirea
sarcinilor;
> criteriul organic, care determină descrierea unei categorii de organe de specialitate;
aceasta înseamnă enumerarea unor structuri administrative diversificate, precum sunt acelea ale
organelor centrale ale administraţiei publice.
Cel mai raţional criteriu este însă acela al finalităţii şi anume al scopului tehnic şi
specific urmărit în îndeplinirea fiecărei sarcini. Aceste scopuri pot fi clasificate, din punct de
vedere geografic, în funcţie de teritoriul în care se înfăptuiesc.
Astfel, sarcinile îndeplinite de organele centrale ale administraţiei au o importanţă
generală, fiind înfăptuite în acelaşi mod pe tot teritoriul ţării. Alte sarcini sunt locale, limitate la
un judeţ, oraş sau comună, urmărindu-se satisfacerea unor cerinţe sociale specifice.
Pornind de la criteriul finalităţii, în literatura de specialitate se întâlnesc diverse
clasificări ale sarcinilor administraţiei. Aşa, de pildă, în opinia lui L.D. White, sarcinile
administraţiei pot fi clasificate în:
> sarcini (misiuni) operaţionale;
> sarcini auxiliare;
> sarcini de conducere.
Misiunile operaţionale reprezintă categoria principală de sarcini a administraţiei şi se
diferenţiază prin conţinut în: sarcini politice (apărare, poliţie), educative (învăţământ, cultură),
sociale (sănătate, asistenţă) şi economice. Prin aceste sarcini, administraţia furnizează prestaţii
publicului, în mod direct, prin activitatea instituţiilor specializate, cum sunt: armata, poliţia,
şcoala etc.
Sarcinile auxiliare sunt menite să sprijine înfăptuirea celor principale, dar funcţionarii
care le înfăptuiesc nu vin în contact direct cu publicul şi nu furnizează prestaţii, decât diferitelor
compartimente administrative: personal, contabilitate, documentare, oficii juridice, etc.
Sarcinile de conducere sau de stat major sunt îndeplinite de către conducătorii
instituţiilor publice aflaţi în contact direct cu activitatea politică şi implică dirijarea activităţii
administrative şi elaborarea politicii acestor instituţii.
Profesorul francez de ştiinţa administraţiei, Roland Drago reduce la patru categorii
sarcinile principale ale administraţiei, şi anume:
> misiunea de informare care constituie punctul de plecare necesar oricărei acţiuni
administrative. Fie că informaţia este spontană sau obţinută la cererea administraţiei, fie că ea
priveşte în detaliu dorinţele publicului sau principiile unei reforme importante, ea reprezintă baza
esenţială a oricărei acţiuni administrative, indiferent de nivelul acesteia. Documentarea se
realizează cu ajutorul unor compartimente specializate;
> misiunea de studiu. Sarcina de studiu are loc după faza de informare şi este
premergătoare deciziei. Misiunea de studiu este obligatorie pentru administraţie, chiar dacă se
creează organisme administrative specializate în studii, la orice nivel s-ar afla ele;
> misiunea de pregătire a deciziilor aparţine întotdeauna administraţiei şi de aceea se
acordă o deosebită importanţă, studierii procesului decisional;
> misiunea de executare şi adaptare – este sarcina cea mai importantă a administraţiei
şi realizează contactul acesteia cu populaţia. În îndeplinirea acestei sarcini de executare şi
adaptare a deciziilor la exigenţele cetăţenilor, procesul decizional se repetă până la cele mai mici
activităţi administrative. De asemenea, administraţia, în realizarea sarcinii sale de a se adapta la
cerinţele publicului, se poate îndepărta uneori, de la linia deciziilor luate. În aceste cazuri,
dreptul administrativ înregistrează abateri de la regulile juridice; abaterile devin obiect de studiu
pentru ştiinţa administraţiei, deoarece măresc eficienţa activităţii instituţiilor publice.
Pe lângă sarcinile principale, administraţia are de îndeplinit şi sarcini secundare cum
sunt cele de informare a publicului, de a realiza o activitate de relaţii publice, de a-şi îmbunătăţi
metodele şi a organiza compartimentele. Sarcinile secundare pot fi: interne şi externe. Cele
interne se produc în interiorul aparatului administrativ. Îndeplinirea lor contribuie şi la realizarea
sarcinilor externe, vizând misiuni prin care instituţiile publice intră în contact cu publicul.
În afară de clasificarea prezentată a sarcinilor administraţiei, sunt folosite şi criterii de
realizare optimă a sarcinilor, dintre care se remarcă:
 a) criteriul dublei întrebuinţări, care are în vedere eliminarea paralelismelor în
activitatea instituţiilor sau organelor publice. Aplicarea acestui criteriu permite identificarea
situaţiilor în care se impune desfiinţarea unor compartimente inutile; atunci când mai multe
organe ale administraţiei publice urmăresc îndeplinirea aceloraşi misiuni, fără ca acestea să se
refere la compartimente de activitate distincte, se impune, fie fuziunea lor, fie desfiinţarea unora
dintre ele. În mod concret, se analizează care dintre asemenea organe administrative se vor
suprima, urmând ca resursele umane, materiale şi financiare, ale activităţilor desfiinţate, să se
utilizeze în alte scopuri;
b) criteriul simplificării, care urmăreşte evitarea supraaglomerării şi reducerea
volumului lucrărilor din administraţie. Simplificarea trebuie concepută şi efectuată în
concordanţă cu cerinţele reale ale organelor administraţiei, deoarece făcută neraţional, în unele
cazuri, poate avea consecinţe dăunătoare.
c) criteriul raţionalizării şi al randamentului maxim. În raport cu acest criteriu, se
urmăresc obiective cum sunt:
> creşterea operativităţii instituţiilor publice;
> sporirea eficienţei activităţilor de conducere şi execuţie;
> utilizarea judicioasă a forţei de muncă;
> reducerea la strictul necesar a numărului funcţionarilor administrativi.
d) criteriul utilităţii şi al valorii sociale. În raport cu acest criteriu, creşterea eficienţei
în activitatea din sfera administraţiei publice nu reprezintă un scop în sine ci se subordonează
utilităţii pe care serviciile administrative o au pentru societate. Într-un stat de drept, valoarea
admi-nistraţiei se apreciază în funcţie de modul cum au fost îndeplinite sarcinile, de caracterul
democrat, legal şi moral al activităţii desfăşurate.